............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

luni, 31 octombrie 2016

Franța, patria experimentelor cutremurătoare și șocante

Bestialitățile Revoluției Franceze sunt cunoscute de toată lumea. Sau măcar ar trebui să fie. Ceea ce nu împiedică însă lumea civilizată să facă temenele, în fiecare an, în mijlocul verii, pentru momentul fondator al terorii. Nu e nimic nou. Învingătorii scriu mereu istoria, iar istoria Revoluției a fost curățată de „amănuntele” mai puțin plăcute, pentru a servi drept inspirație și mit fondator în orice remix modern. Așa că tot ceea ce rămâne pentru școlarul etern sunt poveștile „glorioase” ale Bastiliei, imnul, cocardele tricolore și „Libertate, egalitate, fraternitate”.
E drept că, în ultimii ani, din ce în ce mai mulți istorici respectabili au demantelat narativul Whig al Revoluției și au adus în discuție dimensiunea monstruoasă (prin metodă și amploare) a crimelor comise de iacobini.
Totuși, se vorbește mult prea puţin sau chiar deloc despre planul revoluționar de depopulare masivă a Franței, în care execuțiile, războaiele și foametea indusă reprezentau doar mijloace, iar rezultatele, în victime, par modeste în raport cu ambițiile cluburilor secrete.
Este paradoxal cumva, mai ales pentru că în posteritatea imediată intențiile grupurilor iacobine erau destul de transparente. Astfel, deja în 1795 Babeuf explica, în broșura Sur la Systeme de la Depopulation ou la Vie et les Crimes de Carrier, sistemul de decimare urmărit de Robespierre&co.
Maximilien Robespierre și echipa sa au calculat că o renaștere veritabilă a Franței nu poate fi operată decât printr-o nouă distribuție a teritoriului și a oamenilor care îl ocupă. El credea, în primul rând, că în actuala stare de lucruri proprietatea a căzut în mâinile câtorva, iar majoritatea francezilor nu posedă nimic. Secundar, el considera că, dacă se va permite ca această stare de lucruri să continue, egalitatea în drepturi ar deveni un concept gol. În al treilea rând, era de părere că pentru a distruge proprietarii de pământ și a-i scoate pe cetățeni din dependență, nu există altă soluție decât a plasa toată proprietatea în mâinile guvernului. În al patrulea rând, el credea că nu există cale de succes pentru aceasta, decât prin distrugerea marilor proprietari. În al cincilea rând el susţinea că pe lângă aceste măsuri, depopularea este indispensabilă, deoarece, potrivit calculelor făcute, populația Franței exceda resursele țării și cerințele industriilor necesare. Cu alte cuvinte, oamenii se înghesuiau prea mult unii în alții pentru a putea trăi confortabil şi existau prea multe mâini în raport cu nevoile de muncă absolut necesare. În fine, al șaselea punct descrie că – și aceasta este concluzia oribilă – din moment ce populația se afla în exces, o parte din sanculoți trebuiau sacrificați, acest gunoi trebuia îndepărtat într-o anumită măsură, și trebuiau găsite mijloacele pentru a face acest lucru.”
Babeuf avea la început câteva dubii în privința metodelor folosite, dar era în deplin acord cu scopul urmărit. Robespierre, mai sangvinar și mai coerent, nu avea nici dubii, nici scrupule. Populația Franței, de aproximativ 25 de milioane de oameni la sfârșitul sec XVIII, trebuia redusă drastic.
În opinia Incoruptibilului, două milioane de persoane erau mai mult decât suficiente pentru un regim al egalității.
Exercițiile de ucidere în masă au fost confirmate și de Prudhomme: „planul de măcelărire nu s-a încheiat cu distrugerea preoților și nobililor ci, de atunci (de la masacrele din septembrie – n.n), exista un plan de depopulare conceput de Marat, Robespierre împreună cu alţii, și exact acest lucru a dovedit metoda Terorii”.
Ideea reducerii populației domina mințile liderilor revoluționari. Singurul lucru asupra căruia nu puteau să se pună de acord erau cifrele exacte ale holocaustului. Raportul făcut pe baza documentelor ridicate din casa lui Robespierre preciza că „acești oameni, pentru a ne aduce fericirea Spartei, doreau să anihileze 12 sau 15 milioane de francezi, și sperau ca după această «transfigurare» revoluționară să distribuie fiecăruia un plug și o bucată de pământ de curățat, ca să ne salveze de pericolul fericirii Persepolisului”.
Informațiile obținute din biroul lui Robespierre nu reprezentau o noutate pentru apropiații săi. Marchizul d’Antonelle, un fost prieten al „justițiarului”, căzut în dizgrație și aruncat ulterior de Incoruptibil în pușcărie, i-a dezvăluit unui coleg de celulă strategia de reducere a populației gândită de Robespierre: „El credea, la fel ca majoritatea celor din cluburile revoluționare că, pentru a institui Republica pe ruinele monarhiei, este necesară exterminarea tuturor celor care preferă această ultimă formă de guvernământ, iar republica nu poate deveni democratică decât prin distrugerea luxului și a bogățiilor, care formează baza de susținere a regalității, că egalitatea nu poate fi altceva decât o himeră câtă vreme oamenii nu se bucură de proprietăți aproximativ egale, și că o astfel de schemă politică nu poate fi realizată până când o treime din populație nu a fost suprimată.”
Așadar, planul de reducere a populației nu îi făcea cu ochiul doar lui Robespierre. Nume astăzi uitate în cenușa revoluționară avansau cifre incredibile pentru a curăța Franța de oameni. Guffroy, un politician care a fost suficient de norocos sau abil să supraviețuiască Terorii, declara că nu e nevoie să trăiască mai mult de cinci milioane de oameni în Franța. Actorul Collot d’Herbois, torționarul din Lyon, era mai îngăduitor și estima că 12-15 milioane de victime sunt suficiente. În fine, Jean Baptise Carriere, inventatorul „căsătoriilor republicane”, mergea tot pe linia mai dură și ajungea la concluzia că Franța trebuie să aibă cel mult șase milioane de persoane.
Măcelarii au fost ascunși sau puși la zid, excesele Revoluției au fost scuzate, dar ideile teroriștilor francezi merg mai departe. Planul de depopulare nu s-a sinchisit de copyright-ul francez, devenind astăzi un subiect comun în discursurile cluburilor de elită. Singura diferență specifică o reprezintă edulcorarea termenilor. În loc de „reducerea populației”, lumea bună discută despre „controlul populației”. Sună mai bine, mai tehnocratic și mai neutru, deși în realitate este la fel de sinistru.
Cât despre explicațiile acestei manii, dincolo de rațiunea politică de a controla mai bine un număr mai mic, sau de cea economică a unui comunism agrar, ele trebuie căutate în doctrinele oculte malefice, după cum sugerează Jay Dyer, într-un interviu acordat pentru Karamazov.ro.
Înainte de vă prezenta opinia lui Dyer, pentru o justă înțelegere a ideilor expuse, trebuie să menționăm că ocultismul satanic preia elemente de esoterism spiritual pe care le inversează, le răstoarnă, pervertindu-le complet sensul.
 
Pentru cei care subscriu la «calea mâinii stângi», aşa cum este denumită în ocultism, aceasta reprezintă ordinea naturală a lucrurilor. În acest context, cel puţin pentru cei aflaţi la niveluri oculte superioare [de inițiere malefică, n.n.], scopul esoterismului satanic este autodivinizarea şi calea către acest obiectiv implică în mod necesar distrugerea celor aflaţi în opoziţie.
Totul este privit în termeni «alchimici» [dar e vorba de o alchimie răsturnată, n.n.], deci forţele haosului, dezordinii şi distrugerii sunt văzute ca un fel de mijloace tehnologice care conduc la un așa-zis progres. Se poate observa acest lucru şi în conceptul revoluţionar de «rău necesar», care face din Revoluţia Franceză un bun, deoarece baia de sânge şi haosul rezultat au condus la apariţia altor revoluţii şi a «progresului».
 
Din acest punct de vedere așa-zis alchimic, Marea Operă (masonică) a înaintat prin distrugere, iar ea reprezintă deificarea omului prin lungul mers al istoriei.
În această viziune [în mod evident malefică, n.n.], tehnologia și transhumanismul sunt mijloacele pentru atingerea acestei stări: imortalitatea obținută prin mijloace raționaliste, în loc de Dumnezeu.
La un alt nivel, unii dintre acei ocultişti [malefici, n.n] ar putea vedea reducerea populației ca o împlinire a dictonului satanistului Crowley – „sclavii vor munci”. Doar că, în acest caz, sclavii vor muri. Potrivit acestei filozofii [satanice masonice, n.n.] masele vor fi sacrificate deoarece ele țin pe loc progresul. Sacricifiul lor trebuie realizat pentru ca elitele să poată face un salt înainte. Darwin, Marx și Mao aveau cu toții ideea că distrugerea reprezintă o formă de creație. Întâmplător, exact asta spune Graham Greene în The Destroyers, așa cum e citat de Donnie, în Donnie Darko.”
yogaesoteric
14 octombrie 2016 

Nigel Farage a mers să-l susțină pe Donald Trump la un miting electoral din SUA

„Orice este posibil, dacă suficient de mulți oameni cumsecade doresc să lupte împotriva establishmentului”

Donald Trump și Nigel Farage sunt ambii anti-globaliști. De aceea presa progresistă mondială și locală îi prezintă în cele mai urâte culori.
Fostul lider al Partidului Independent din Marea Britanie (UKIP), Nigel Farage, creditat a fi principalul lider politic care a determinat rezultatul pentru Brexit, s-a adresat publicului la mitingul de campanie al lui Donald Trump din Jackson, Mississippi, miercuri seara, 24 august 2016.
Poți bate operatorii de sondaje, poți bate comentatorii, îi poți bate pe cei de la Washington”, a spus Farage.
Dacă vrei o schimbare, nu poți sta acasă, trebuie să-ți pui încălțările pentru mers.”
Orice este posibil, dacă suficient de mulți oameni cumsecade doresc să lupte împotriva establishmentului”, a spus Farage.
Paralelele [cu Donald Trump] sunt vizibile. Toată lumea ne dădea perdanți, însă noi am reușit. Am făcut din 23 iunie ziua noastră a Independenței, când am zdrobit elitele de la putere”, a continuat el.
Există milioane de americani obișnuiți care s-au simțit abandonați, care au trecut prin încercări grele, care au impresia că actuala clasă politică de la Washington i-a abandonat”, a afirmat politicianul englez.
Farage i-a aplicat, de asemenea, o lovitură președintelui Barack Obama, pentru campania împotriva Brexitului pe care a făcut-o în Marea Britanie, unde a venit şi le-a spus britanicilor cum să voteze.
Cartea cea mare pe care prim-ministrul David Cameron a decis să o joace la referendum a fost că el a invitat un vizitator străin să vină la Londra pentru a discuta cu noi şi pentru a ne spune cum să votăm. Da, am fost vizitați de un individ care se numea Barack Obama. Și el ne-a vorbit de sus, arogant. Ne-a tratat ca și cum nu am fi reprezentat nimic”, a afirmat Farage.
Nu aș vota pentru Hillary Clinton, nici dacă m-ar plăti ca să o votez!”, a spus Nigel Farage râzând.


yogaesoteric
31 octombrie 2016

duminică, 30 octombrie 2016

O recentă declarație șocantă: «România moare sub ochii noștri!»


Europarlamentarul român Laurențiu Rebega, vicepreședintele grupului Europa Națiunilor și Libertății din Parlamentul European, a făcut o declarație șocantă: „România moare sub ochii noștri!

Rebega spune că „neoficial, campania electorală a început” dar că „partidele și politicienii se întrec în promisiuni fără acoperire și în atacuri la adresa competitorilor. Cuvântul de ordine e: să moară capra vecinului!

Toți arată cu degetul spre ceilalți acuzând corupția, sechelele comuniste, incompetența, interesele personale. Desigur, sunt lucruri adevărate, dar marea problemă a României nu este nici corupția, nici (neo)comunismul, nici fraudele sau interesele personale ale demnitarilor. Acestea sunt doar consecințe., mai spune europarlamentarul, care crede însă că „Marea problemă a României este moartea! România moare sub ochii noștri!

Iată cum își justifică Rebega viziunea:Din ce în ce mai mulți cetățeni ai României nu mai vor să trăiască în România și nu mai vor să mai audă de România. Această tendință este uriașă la nivelul populației de 16-30 de ani. Cifrele INS ne avertizează de mai mulți ani, dar la nivelul oamenilor obișnuiți situația este încă și mai gravă. România suferă o adevărată hemoragie. Am ajuns în topul 20 mondial în ceea ce privește emigrația. În Europa, suntem pe locul patru în ceea ce privește cetățenii care locuiesc în străinătate dar, dacă analizăm situația țărilor din fața noastră (Marea Britanie, Germania și Polonia), raportat la totalul populației și la motivele migrației, suntem de fapt pe locul întâi! Dacă ne referim la topul mondial, în ceea ce privește aceleași observații ca mai sus, descoperim că suntem pe locul doi, după Siria. Dar în Siria este război!

Rebega atrage astfel atenția că „situația este mult mai dramatică decât o pot spune cuvintele și e total contrară cu aburelile roz bombon ale guvernanților de la București! Miezul problemei și cancerul României este lipsa speranței! Ni se spune că majoritatea celor plecați beneficiază de dreptul la liberă circulație și dreptul la muncă în Uniunea Europeană și că cea mai mare parte a celor plecați sunt migranți temporari aflați în Occident cu contracte de muncă pe perioade determinate. Statistic, s-ar putea să fie adevărat, dar statistica e acea disciplină cu care poți să demonstrezi orice! Realitatea este că toți acești oameni constată că este mult mai bine să muncești în Occident, nu doar pentru că ești mai bine plătit, ci și, mai ales, pentru că trăiești într-o societate care îți oferă speranță. O societate cu reguli care se respectă, o societate în care ești respectat ca om, o societate în care vezi un viitor pentru copiii tăi.

În acest sens, europarlamentarul trage un semnal de alarmă: Mulți dintre cei din categoria de vârstă peste 45 de ani spun că se vor întoarce în țară. Dar toți spun că își doresc pentru copiii lor să învețe și să se stabilească în Occident. Acest lucru înseamnă pur și simplu că, peste douăzeci de ani, în România nu vor mai fi români!

Rebega propune de altfel și soluții: „Evident, speranța vine din perspectiva siguranței locului de muncă și a dezvoltării economice. Dacă nu se va reindustrializa, dacă nu se va eficientiza agricultura, dacă nu se va axa pe producție, România va muri! Trebuie să privim realitatea în față: România nu poate trăi numai din turism și servicii, iar o creștere economică bazată pe consum este falsă! Și acum vă întreb: care sunt partidele politice care au forța morală de a pune marile resurse naturale ale României în slujba unei dezvoltări economice durabile? Cine are curajul să aducă înapoi în proprietatea românilor petrolul și gazele, cărbunele și aurul, pământul și pădurile? Cine are curajul să-i îndemne pe români să aibă copii și să-i crească pentru un viitor în România?



Citiți și:




yogaesoteric
30 octombrie 2016

vineri, 28 octombrie 2016

Carl Bernstein la RFI: Hillary Clinton are «o relație dificilă cu adevărul»

Carl Bernstein este jumătate a celui mai celebru cuplu de jurnaliști de investigație americani, model, termen de referință și simbol al puterii presei. În 1972, Bernstein și Bob Woodward, pe atunci reporteri la Washington Post, au dezvăluit lumii, într-un palpitant serial, detaliile scandalului Watergate, contribuind decisiv la căderea președintelui Nixon.
Bernstein, autor sau coautor a șase cărți, și-a continuat cariera, după Washington Post, la instituţii mediatice de mare prestigiu precum telerețeaua ABCși revista Time, și rămâne implicat în actualitatea politică în calitate de comentator la CNN și colaborator la Newsweek/Daily Beast.
Corespondentul RFI în SUA Radu Tudor a avut șansa de a-l întâlni – pentru un scurt dialog peripatetic – în perimetrul canicular și zgomotos al complexului Wells-Fargo din Philadelphia, scena recent încheiatei Convenții a partidului Democrat.
Reporter: Ce are nou acest ciclu electoral?
Carl Bernstein: Nouă este natura acestei curse prezidențiale. E precum bătălia de la Gettysburg din Războiul de Secesiune – o încleștare decisivă care a determinat viitorul Americii în următoarea sută de ani. Această confruntare electorală are toate caracteristicile unei apoteoze a războiului cultural din ultimii 30-40 de ani.
Reporter: Sunteți, printre altele, expert în Hillary Clinton. Ce părere aveți despre ea, și de ce stârnește sentimente atât de amestecate?
Carl Bernstein: Amândoi, Hillary Clinton și Donald Trump, trebuie priviți prin aceeași prismă, din același unghi, în sensul că ea este mai celebră decât el, cea mai celebră din lume, dar ambii, la nivelul respectiv de notorietate, sunt judecați, evaluați, într-o cultură a celebrității, în care mulți iau decizii pe baza valorilor acestei culturi, adică alb-negru, stil nu substanță, urăște-i, iubește-i etc.
Orice analiză trebuie să pornească de la acest aspect. Apoi, Hillary Clinton este de peste 30 de ani în arena publică, figura centrală a războiului cultural de care vorbeam, în cătarea armelor adversarilor Republicani, ținta predilectă a atacurilor dreptei mai mult sau mai puțin extreme, pentru care este Antihrist întruchipat. Și când îi cred îngropați, Clintonii reînvie. Asta ar fi o explicație de ordin filozofic. A doua – și aici fac referire la cartea mea O femeie la cârmă, biografia definitivă a doamnei Clinton – este că are la activ niște fapte. La sfârșitul cărții scriu că Hillary Clinton a arătat încă din Arkansas – ca avocat și apoi soție de guvernator statal – că are „o relație dificilă cu adevărul”. Asta i-a dăunat enorm. Are tendința de a „umbri” adevărul, e prea secretoasă, prea disciplinată. Toate acestea au ieșit în evidență când era ministru de externe, cu povestea server-ului personal.
Reporter: Un alt caz, și el legat, indirect de astă dată, de doamna Clinton, cel al scurgerii de documente interne aparținând Comitetului Național Democrat, a marcat această Convenție. Iz de scandal?
Carl Bernstein: Să așteptăm informații în plus. Se știe foarte bine că rușii aruncă năvoade prin ordinatoarele tuturor marilor instituții americane, Partidul Democrat, cel Republican, centre de expertiză, mari bănci, corporații. Noi, prin Agenția de Spionaj Electronic (NSA) facem același lucru în Rusia, cu instituțiile dușmanilor și prietenilor deopotrivă. Nu cred că e ceva neobișnuit în faptul că rușii – sau chinezii, sau israelienii, sau alți câțiva – pescuiesc în apele noastre informatice. Nicio surpriză. Bănuiesc că, nu se știe cum, cineva cu acces a reușit să transmită către WikiLeaks transcrieri sau date brute. Am îndoieli că e vorba de cineva ca Snowden, o figură minoră ierarhic, dar nici nu m-aș hazarda să afirm, până nu aflăm mai multe, că e vorba de vreun rus de rang înalt. Nu știm.
yogaesoteric
28 octombrie 2016

joi, 27 octombrie 2016

Criza economică din Europa impusă intenționat de factorul politic

Autorităţile europene au pus în prim-plan agenda politică, în dauna realităţilor economice, profitând de criza de amploare cu care se confruntă economiile de pe bătrânul continent pentru a implementa aşa-zise „reforme” pe care cetăţenii Europei nu le-ar fi votat niciodată în condiţii normale, se arată într-un studiu publicat de economistul american Mark Weisbrot înThe Guardian.
Deşi sursa şi epicentrul crizei financiare şi, ulterior, economice, din 2007-2009, a fost economia americană, modul în care factorii de decizie americani şi europeni au răspuns problemelor generate de criză a determinat evoluţii diferite pe cele două continente, una mult mai nefericită în cazul Europei, se afirmă în studiul citat.
Recesiunea tehnică a durat în Statele Unite ale Americii (SUA) aproape un an şi jumătate (din decembrie 2007 până în iunie 2009), în timp ce zona euro s-a confruntat cu o perioadă de recesiune similară, ca lungime, din ianuarie 2008 până în aprilie 2009.
Dar, în timp ce economia americană a intrat, după recesiune, pe o tendinţă de creştere, fie ea şi uşoară, cea europeană s-a confruntat cu o nouă depreciere, de data asta chiar mai lungă decât prima perioadă de recesiune. Astfel, economia zonei euro a intrat pentru încă doi ani în recesiune, începând cu trimestrul trei al lui 2011 şi terminând cu aceeaşi perioadă din 2013, pentru ca nici în prezent să nu se poată bucura de certitudinea intrării pe o tendinţă pozitivă.
UE a adoptat politici publice „distructive”
Răspunsul factorilor de decizie din Uniunea Europeană (UE) în faţa crizei economice a fost apelarea la o brutală politică de austeritate. În totală contradicţie cu modelul de acţiune american şi cu teoria economică elementară, care recomandă o politică fiscală expansionistă în perioadele de criză economică (reducerea taxelor şi impozitelor, respectiv, creşterea investiţiilor publice), conducătorii UE au crescut substanţial fiscalitatea şi au tăiat cheltuielile publice, sufocând în acest fel şi mai mult economia europeană puternic afectată de criză.
Nici politica monetară adoptată de BCE nu a fost una la fel de coerentă şi de inspirată ca cea a FED-ului, măsurile de reducere a dobânzii monetare de către Banca Centrală Europeană fiind tardive şi ineficiente, în lipsa sprijinirii lor printr-o politică fiscală adecvată. Mai mult decât atât, Mark Weisbrot afirmă că autorităţile europene au pus în prim-plan agenda politică, în dauna realităţilor economice, criza de amploare cu care se confruntă în prezent economiile de pe bătrânul continent fiind preţul plătit de populaţie pentru insistenţa factorilor politici de decizie în a implementa aşa-zise „reforme”, pe care cetăţenii Europei nu le-ar fi votat niciodată în condiţii normale.
Şi mai intolerantă pentru situaţia economiei europene este, spune economistul american, rata şomajului calculată pentru populaţia tânără, care a sărit demult de 50%.
Criza economică, indusă de Comisia Europeană, FMI şi BCE
Autorul studiului prezintă ca dovadă 67 de rapoarte ale Fondului Monetar Internaţional (FMI) realizate în perioada 2008-2011, rapoarte în care FMI, împreună cu Comisia Europeană (CE) şi guvernele europene arată că au alte preocupări decât ieşirea din criză, şi anume: reducerea sectoarelor publice, reducerea drepturilor salariaţilor, tăierea cheltuielilor cu asistenţa socială şi de sănătate.
Economistul american prezintă şi exemple concrete: FMI a recomandat înăsprirea politicilor fiscale în toate cele 27 de state membre UE, reducerea cheltuielilor de sănătate în 14 dintre ele, tăierea pensiilor în 22 de ţări europene.
De asemenea, toate recomandările FMI legate de forţa de muncă vizează reducerea drepturilor angajaţilor, prin diminuarea plăţilor pentru accidentele de muncă, a ajutoarelor de şomaj, creşterea vârstei de pensionare şi eliminarea contractelor colective de muncă.
Iar FMI-ul nu este o entitate independentă, de sine stătătoare, care să impună UE aceste măsuri, în dauna factorilor de decizie europeni, notează Mark Weisbrot. Măsurile au fost recomandate şi susţinute inclusiv de directorii europeni ai FMI, ceea ce ne dezvăluie care este agenda politică pe care „troica” formată din Comisia Europeană (CE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE) doreşte să o impună, lăsând revirimentul economiei europene într-un plan secundar, afirmă analistul economic american.
Acest tip de măsuri au slăbit ţări precum Grecia şi Portugalia, criza economică ce a afectat aceste două state venind ca o consecinţă directă a politicilor impuse de factorii de decizie ai UE, se mai arată în studiul citat.
După ce mai mult de 20 de guverne europene şi-au schimbat conducerea politică în timpul lungii crize economice cu care s-a confruntat Europa, au lăsat-o mai uşor cu „distructiva politică de înăsprire fiscală”, altfel spus, cu măsurile de austeritate: de la un nivel de 1,5% din PIB în 2012, s-a ajuns la 1,1% în 2013 şi s-a estimat un procent de 0,35% în 2014. Dar nimeni nu poate anticipa câţi ani vor mai trebui să treacă până rata şomajului va ajunge în Europa la nişte valori normale, se mai arată în studiul citat, care afirmă că, în ceea ce priveşte problemele economice, democraţia operează cu încetinitorul, agonizant de lent, în zona euro.
Modelul american
Chiar dacă nici în SUA perioada grea economică nu s-a încheiat pentru o mare parte din populaţie, diferenţa dintre criza pe termen scurt, în formă de V, cu care s-a confruntat economia americană şi recesiunea pe termen lung, în formă de W, cu perspective incerte pentru viitorul economiei, cu care se luptă în prezent zona euro, poate fi observată şi în statisticile oficiale: în timp ce rata şomajului este cuprinsă în intervalul 6-7% în Statele Unite, şomajul bate aproape lună de lună noi recorduri nedorite pe bătrânul continent, sărind de 12% pentru media uniunii monetare şi de 25% în ţări precum Spania sau Grecia.
Politica monetară adoptată de Rezerva Federală Americană (FED) a fost factorul cheie care a contribuit la reacţia diferită a celor două economii (americană şi europeană) în faţa crizei. Astfel, organismul de reglementare a pieţei financiare din Statele Unite (similar Băncii Centrale Europene – BCE) a redus în 2008 nivelul ratei dobânzilor până în apropiere de 0 şi a continuat această politică până în prezent, anunţându-şi public intenţia de a continua în această manieră pentru o perioadă lungă de timp.
FED s-a aventurat, practic, pe teritorii necunoscute, angajându-se în trei runde de politică monetară relaxată neconvenţională („quantitative easing”) prin care a creat mai mult de două trilioane de dolari. Acest lucru a permis autorităţilor americane să „repornească motoarele” economiei, prin injectarea unei mari cantităţi de bani lichizi pe piaţă.
Mark Weisbrot este un economist american, co-director al Centrului de Cercetare pentru Politici Economice (Center for Economic and Policy Research – CEPR), cu o bogată activitate publicistică în presa de specialitate.
yogaesoteric
27 octombrie 2016 

O dezvăluire formidabilă referitoare la unul dintre cei mai importanți oameni din istoria SUA!

Israelul nu a semnat Tratatul de Neproliferare Nucleară și încă menține ambiguitatea în legătură cu presupusul arsenal nuclear.
Într-un email dezvăluit de hackeri ruși, Colin Powell îi explica unui sponsor al Partidului Democrat din SUA, Jeffrey Leeds, că Iranul nu ar îndrăzni să utilizeze arme nucleare chiar dacă ar avea.
Negociatorii internaționali nu pot obține ce vrea premierul israelian, Benjamin Netanyahu. Oricum, iranienii nu ar folosi arma nucleară nici dacă ar reuși să o fabrice. Oamenii de la Teheran știu că Israelul are 200 de arme nucleare, toate îndreptate spre Teheran, iar noi (Statele Unite – n.red.) avem mii”, ar fi scris Powell.
Potrivit publicației germane Die Zeit, Colin Powell a făcut aceste declarații la începutul anului 2015, în contextul discursului rostit de premierul Israelului, Benjamin Netanyahu, în Congresul SUA, pentru a critica acordul nuclear semnat de marile puteri cu Iranul.
Federația Oamenilor de Știință Americani (FAS) estimează că Israelul are 80 de focoase nucleare.
Generalul american Colin Powell a fost consilier prezidențial pentru Siguranța Națională în perioada 1987–1989, după care, până în 1993, a fost șef al Statului Major Interarme. În timpul primului mandat al președintelui George W. Bush (2001–2005), Powell a fost secretar de stat al SUA.

yogaesoteric
27 octombrie 2016

miercuri, 26 octombrie 2016

Totalitarismul elitar

Ce facem când partidele electorale, care militează pentru susţinerea unei ţări în UE, par să fi pierdut majoritatea din acea ţară? Închidem ochii (minţii) sau organizăm un referendum? Tratatul constituţional al UE prevede eventualitatea retragerii unei ţări din Uniune. Nu prevede însă nimic despre ignorarea cu bună ştiinţă a pierderii acelei majorităţi. Nu prevede nici argumentul următor: ideea fundamentală a Uniunii trebuie considerată mai importantă decât democraţia.
Ce facem când democraţia se manifestă împotriva unei idei pe care o considerăm fundamentală? Cu întrebarea aceasta s-au confruntat ani de zile liderii blocului comunist. Dar ei aveau în constituţiile lor argumentul că ideea fundamentală ar fi mai importantă decât democraţia. 
Creatorii Tratatului constituţional al UE n-au îndrăznit să pună democraţia într-o poziţie secundă. Ei, nu. Dar leadership-ul UE, da!
Chiar atunci când a trebuit votat Tratatul, Franţa şi Olanda l-au respins prin referendumuri naţionale. Deşi era necesar consensul, UE a decis să ignore aceste două NU-uri şi le-a reproşat liderilor din cele două ţări că au ales să consulte poporul.
Ce problemă avem aici? Relaţia dintre elite şi popoare. De cele mai multe ori în istorie, elitele nu au consultat poporul. În materie de relaţii internaţionale, de pildă. Imperiile nu s-au consolidat pe baze democratice. În orice caz, nu pe baza unor referendumuri. Chiar şi acolo unde este vorba de relaţii aparent internaţionale (de exemplu, în materie de comerţ), elitele au evitat să reglementeze în baza procedurilor democraţiei participative.
Ce reglementăm democratic şi ce reglementăm elitar? Chestiunea aceasta n-a fost pusă niciodată în faţa conştiinţei publice. Este cel mai elitar aspect al (meta) problemei pe care o comentăm. Cea mai mare parte a reglementărilor care fac să funcţioneze corporaţiile multinaţionale azi au fost elaborate în cadre parlamentare (supra-statale).
Ce problemă mai adâncă avem, aşadar? Globalizarea funcţionează în baza unor reglementări mai degrabă elitare decât democratice – aceasta e problema. Este ideea globalizării mai importantă decât „bătrâna” idee a democraţiei? Unii spun că da, alţii spun că nu! „Războiul” acestor opinii nu este o simplă dezbatere. Este o dezbatere care, scăpată de sub control, poate conduce la… război!
Iată acum problema controlului. Și ea este ocultată. Cine controlează? Cum?
Ani de zile n-ai informaţii tu, cetăţean de rând, despre o anume ţară, apoi apare un bombardament informaţional. Înseamnă că acolo a izbucnit un conflict de interese între mari puteri. Ce o fi în joc? Democraţia? Nu. Nişte importante resurse.
Suntem sub control în felul următor: n-ai cum să ai o opinie acolo unde nu ai informaţii. Informaţiile circulă prin ţevi, acestea au robinete, ele pot fi închise sau deschise. Chiar aşa funcţionează şi un program de calculator. Programul de calculator care ne controlează nu este gândit pentru a duce democraţia de la formele ei reprezentative la formele ei participative, chiar dacă apariţia reţelelor electronice de comunicare sugerează azi, că ar fi posibil şi uşor.
Cine apelează azi la formele democraţiei participative devine duşmanul democraţiei reprezentative. Asta ne spune că problema pe care vrem să o descifrăm este şi mai adâncă. Concluzia ce rezultă de aici sună astfel: democraţiile reprezentative se află sub controlul totalitar al unui sistem elitar cum n-a mai existat vreodată în istorie, dar care, ca diavolul, stă ascuns în detalii şi pretinde că nu există.

yogaesoteric
26 octombrie 2016

VA EXPLODA SISTEMUL BANCAR ÎN FOARTE SCURT TIMP? CU SIGURANȚĂ...

Va trage după el economia globală? Cu siguranţă. Întregul sistem bancar capitalist este bazat pe fraudă? Cu siguranţă.


În ultima perioadă, citim despre tot mai mulți specialişti în poziţii dintre cele mai înalte în sistemul financiar american. Printre ei se află şi Larry Summers, o personalitate în domeniul finanţelor, de altfel şi el un infractor din cadrul sistemului, consilier financiar şi economic al lui Obama şi actual vicepreşedinte alFederal Deposit Insurance Corporation (FDIC), o instituţie menită să acopere mașinațiunile financiare prin asigurări oferite de guvernul american.
Cum în capitalism totul este un circ şi o spoială de faţadă, care să ia ochii la milioane de oameni slab pregătiţi, dar votanţi, acest sistem financiar american capitalist nu face excepţie. Dacă îl comparăm, din punctul de vedere al gradului de risc, cu sistemele de securitate de pe aeroporturile americane şi vestice în general, avem imaginea unei totale nesiguranţe şi a unui mediu în care orice este posibil, dar pe hârtie totul arată perfect. Atât în aeroporturi, cât şi în sistemul financiar, nu există decât o iluzie a unei securităţi.
Este foarte clar pentru toată lumea faptul că sistemul financiar capitalist nu funcţionează. Dar dacă privim regulile care îl guvernează sau care ar trebui să îl guverneze, nu rămâne decât să zâmbim şi să rupem orice legătură cu acest sistem criminal şi mincinos în toate detaliile. Dar să mergem în câteva puncte cheie ale lui, unde minciuna, farsa şi frauda sunt mai mult decât evidente şi cu impact major în întregul sistem.
a. Se discută din ce în ce mai mult despre crearea unui grad de risc mai scăzut în bănci şi de efectuarea unor teste periodice pentru a vedea dacă băncile sunt solvabile. Acest tip de test ei îl denumesc „Stress Test”.
Rezerva Federală dar şi BCE şi alte bănci mari capitaliste realizează acest test cel puţin odată pe an, pentru a determina, în opinia lor, dacă aceste mari bănci ar avea posibilitatea să reziste unei crize financiare de proporţii. Acest test este total inutil. Este de fapt o minciună şi o păcăleală care să ofere impresia unui control al sistemului, care de fapt nu numai că nu există, dar nu îl doreşte nimeni din cadrul lui.
Cum se derulează acest test? Băncile centrale şi marile bănci capitaliste creează mai multe scenarii de criză pentru a vedea reacţia acestor bănci, funcţie de balanţele contabile ale băncilor, de o eventuală cădere a pieţei stocurilor, o scădere a PIB-ului şi aşa mai departe. Pare o idee foarte bună şi chiar corectă, pentru ca prin transparenţă, oamenii să ştie situaţia finanţelor lor.
Dar acest Stress Test are o mare problemă, pentru care poate fi privit ca o farsă. El nu ia în considerare faptul că într-o criză reală, ca aceasta prin care trecem, generată în 2008, toate scenariile apocaliptice au loc în acelaşi timp. Piaţa a căzut, şomajul a crescut, mari instituţii bancare şi corporaţii au colapsat economic, ducând la rândul lor la căderea în piese de domino a mai multor instituţii de primă mărime. Aşa s-a petrecut cu Lehman Brothers. Căderea marii bănci a produs un cutremur de proporţii în întregul sistem financiar. Deci acest Stress Test este unul al minciunii, făcut pentru crearea unei imagini idilice, şi este axat exact pe ceea ce doresc mincinoşii de pe Wall Street.
Chiar ştiind că este un test inutil, Rezerva Federală îl publică, pentru că rezultatele convin şi îl fac să pară ca o eliberare şi o binecuvântare pentru un sistem financiar sănătos, ceea ce este o minciună de proporţii.
Trebuie spus că graficele arată că însăşi Rezerva Federală este foarte aproape de insolvenţă şi cu greu ar putea trece chiar testul de stress de tip Mickey Mouse.
b. Regulile aprobate pentru a creşte volumul de capital al băncilor în vederea autosusţinerii lor în cazul unei crize sunt o altă glumă de proporţii.
Aceste reguli sunt chiar mai inutile decât testul de stress. În bănci, capitalul păstrat este un fond de rezervă sau de urgenţă. Dacă lucrurile merg în direcţia greşită, banca poate supravieţuii prin punerea în mişcare a acestui fond. În mod normal, băncile care nu au acest fond sau este foarte mic în raport cu criza, ar trebui să colapseze.
Lehman Brothers a fost una dintre cele mai importante bănci la nivel mondial în domeniul investiţiilor, iar volumul ei de investiţii a fost enorm comparat cu rezervele băncii.
Sunt atâtea posibilităţi de a fi eludată această regulă bancară, încât este foarte simplu pentru instituţiile financiare să deturneze atenţia publicului şi să vină cu un noian de minciuni, care să ascundă situaţia lor financiară, după cum spune chiar Larry Summers.
c. O altă farsă de proporţii este „Volker Rule”, care restricţionează băncile în a cumpăra produse financiare sau bunuri cu risc ridicat şi interzice angajarea în investiţii care nu sunt în beneficiul clienţilor băncilor.
Vor aceşti infractori să treacă de sistemul legislativ această lege? Aşa ar părea...
Dar ceea ce este interesant, este faptul că odată cu apariţia acestei legi, situaţia contabilă a băncilor a fost sau este DEJA încărcată de investiţii cu mare risc, de produse financiare extrem de riscante pe care băncile în disperare după bani le-au acceptat, şi bunuri care nu mai pot fi vândute…
Băncilor americane li s-a dat ultimatumul să se supună lui Volker Rule, până la data de 12 iulie 2012 (da, aţi văzut foarte bine, discutăm de 2012). Evident că nici nu s-a pus problema şi băncile au sfidat această lege, pentru că, până la urmă, ele fac legea. A fost extins timpul de aplicare din nou şi din nou, iar acum, legiuitorii au decis să prelungească aplicareaVolker Rule începând din 2022… Asta ca să ne dăm seama că circul continuă. Deci după 10 ani de la termenul oficial dat inițial. Ce bătaie de joc!
De ce? Foarte simplu, pentru că nimeni nu vrea să cumpere nişte produse financiare perimate şi cu grad de risc ridicat ţinute de bănci ca şi o garanţie a activităţii lor, care de fapt este falimentară fără tipărirea de bani. Cei care ar mai dori să cumpere oferă preţuri derizorii pe aceste produse ale băncilor, ceea ce ar face ca aceste bănci infractoare să piardă sume foarte mari, dar şi credibilitatea din partea Rezervei Federale, banca centrală americană, căreia îi arată balanţe contabile foarte bune, pline cu minciuni nesustenabile, pentru a avea acces permanent la banii tipăriţi. Deci în cazul în care aceste bănci ar vinde balastul deţinut doar ca garanţie falsă, ele ar avea un capital extrem de mic, datorat pierderilor şi, evident, nu ar putea constitui un capital de rezervă la nivelul necesar acestor bănci. Cine doreşte aşa ceva? Nici bancherii şi nici regulatorii bancari. Deci totul este un circ fără logică şi minciuni sfruntate…
Mai degrabă decât să spună adevărul, cei din sistemul financiar extind timpul de aplicare a legilor şi regulilor financiare, care ar trebui să greveze activitatea lor, şi vor extinde acest timp la infinit. Și evident, vor fura la infinit, pentru că de asta au făcut designul sistemului capitalist.
Cum se numeşte acest mecanism? Simplu: FRAUDĂ! Ştiu poporul american şi celelalte popoare capitaliste la ce duce de fapt acest mecanism? Probabil că nu. Însă într-un termen relativ scurt, poate chiar săptămâni sau luni, castelul de nisip denumit economie, ce a fost construit de acest sistem bancar, va fi supus unei implozii de proporţii.
Cele de mai sus sunt numai trei exemple care arată cancerul din sistemul financiar capitalist, care în continuare publică rezultate mincinoase şi irelevante ale testelor de stres ale băncilor, ne oferă balanţe financiare strălucitoare ale acestor bănci şi rezerve de capital de „invidiat”. Însă totul este o iluzie, iar gradul de risc este atât de mare, încât dezastrul nu mai poate fi evitat. Dar politicienii capitalişti ai minciunii spun în continuare că vor curăţa Wall Street-ul de fraudele din fiecare secundă care au loc acolo.... Cine mai poate crede?

yogaesoteric
26 octombrie 2016

Un reputat strateg militar afirmă: criza din Turcia este «a şaptea mutare de șah-mat pentru Europa»!

Mulţi, foarte mulţi analişti, luaţi ca din oală, au năvălit pe micile ecrane şi şi-au dat cu părerea în fel şi chip despre evenimentele din Turcia. Numite generic „lovitură de stat eşuată”. Evenimente care – veţi vedea din analiza excepţională, la rece, a unui mare strateg militar român – însemnă mult mai mult.
 
Vă prezentăm, în continuare, aşadar, cea mai tare analiză militaro-politică a evenimentelor explozive din Turcia, care s-au declanșat la 15 iulie. O analiză pe care, în exclusivitate pentru ziarulring.ro, a făcut-o generalul Mircea Chelaru, fost şef al Marelui Stat-Major al Armatei (în mandatul preşedintelui Emil Constantinescu). Cine e, ce-l recomandă, de fapt, pe generalul Chelaru, dincolo de faptul că este un mare patriot? În primul rând, este un militar de carieră căruia nu i-au fost străine teatrele de război (vezi primul război din Golf, evenimentele din Transnistria şi nu numai), dar nici „războaiele din umbră”, pentru că generalul Chelaru este şi un om al informaţiilor şi strategiilor de primă mână. Şi, nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că generalul Chelaru este unul dintre liderii fenomenului CADA (revolta/revoluţia cadrelor tinere din armată), dar şi al tuturor evenimentelor fierbinţi post-decembriste: de la Târgu Mureş la primele mineriade. Să nu mai spunem că analizele privind criza refugiaţilor vs criza Europei, făcute în ultima vreme de generalul Mircea Chelaru, au fost preluate de întreaga presă.
„Chiar nu vede nimeni că e în joc soarta Europei?...”
Mai întâi, generalul nu se abţine de la a spune că este scârbit de aşa-zişii analişti care nu văd ceea ce cu adevărat trebuie văzut: că soarta Europei e în joc. Că orologiul a început să ticăie: spre ceasul al 12-lea! Mircea Chelaru spune: „Am văzut că sunt o mie de «părerologi» care-şi dau cu presupusul. L-am urmărit pe fiecare în parte şi observ că se lucrează doar pe ce se vede. Or, dacă studiau măcar patru dintre cele nouă condiţii de lovitură de stat, ar fi constat că niciuna dintre ele nu era îndeplinită şi, aşadar, simulacrul acesta de analiză pe mine mă scârbeşte. Chiar nu vede nimeni că e în joc soarta Europei? Mă tot uit cum unii muşcă din stânga, alţii din dreapta fără să înţeleagă faptul că aici se joacă soarta Europei...
„Prima condiţie: cel vizat să fie în interiorul cercului
În sfârşit, la rugămintea reporterilor, generalul Chelaru porneşte să despice în patru firul încă subţire al problemei turce. Şi începe cu o analiză generală a tot ce se întâmplă pe Bosfor, la porţile Europei. Şi ne explică de ce este/i se pare ciudată/atipică această „lovitură de stat eşuată” din Turcia.
Eu nu iau în analiză modelul Turciei. În analiza mea, vă voi prezenta mai întâi modelul teoretic. Să încep cu prima condiţie de care trebuie ţinut cont când dai o lovitură de stat. Mai ales când o fac turcii, care nu au ratat niciodată, parcă aşa spune istoria. Iar acum, culmea culmilor, ratează!... Aşadar, când se pregăteşte o lovitură de stat, se aşteaptă momentul cel mai potrivit ca persoana fizică vizată să fie în interiorul cercului. Cine erau şi ce voiau agenţii acţiunii? Erau nişte indivizi care voiau să-l lichideze, să-l suprime, să-l schimbe, să-l anihileze, să-l neutralizeze – astea sunt etapele – pe cel vizat. Pe Erdogan. Pentru că o lovitură de stat se dă împotriva celui care conduce un guvern sau o ţară. Or, cum să pregăteşti tu şi să declanşezi lovitura când ăsta era afară?!... Asta e culmea inepţiei. Iar aici s-au demascat multe lucruri. Nu intru în ele pentru că îmi lipsesc datele de pe al treilea spaţiu. Dar putem trage concluzia că nu s-a îndeplinit o condiţie esenţială a unei lovituri de stat: aceea ca în interiorul cercului loviturii să fie cel vizat sau, altfel spus, ca ţinta directă să fie prezentă în interiorul cercului, acolo unde poate fi capturată”, arată generalul.
„Lovitura din interior nu putea să fie dată fără acceptul unui centru exterior”
I-am atras atenţia domnului general Mircea Chelaru, cu tot respectul, că totuşi au fost şi excepţii în istoria mai mult sau mai puţin recentă, respectiv cazuri în care lovitura de stat/de palat au dat-o, metaforic vorbind, „şoarecii”/„şobolanii” când „pisica nu era acasă”. „Da, dar nu în interiorul Turciei. Şi nici al Greciei. Nici răscoala căpitanilor. Nici a coloneilor. Nici loviturile succesive de schimbare”, a fost replica promptă a generalului-strateg, care părea că avea răspunsul „pe ţeavă”. Şi au venit şi explicaţiile: „Pentru că aici problema este mai simplă. E o problemă de a păstra Turcia în interiorul Constituţiei din 1923 a lui Kemal Ataturk, cu toate îmbunătăţirile sale ulterioare. Adică statul laic. Adică separarea religiosului de administraţia statului şi menţinerea Turciei în interiorul unui stat secular. Or, cum vine asta? Un cleric, cum s-a zis, să dea o lovitură de tip Kemal?!... Cum vine treaba asta? Eu mă gândeam invers: un cleric să dea o lovitură pentru păstrarea unei Constituţii non-seculare. Deci, iarăşi e întoarsă pe dos treaba. Şi, v-am spus, sunt multe lucruri care fie au fost calculate greşit, că nu se leagă, fie suntem în faţa unui paradox a cărui cheie încă nu a fost găsită. Iar cheia acestui paradox e numai la cel care a gândit-o din afară. Lovitura din interior nu putea să fie dată fără acceptul unui centru exterior. Care e acela nu e locul să discutăm acum.
Este Erdogan „factorul X” în ecuația loviturii de stat eşuate?
Aceasta ar fi analiza la modul general şi în varianta în care îl excludem pe Erdogan din ecuaţie. Dar, dacă, aşa cum deja adepţii teoriei conspiraţiei au luat în calcul, Erdogan ar deveni/ar fi „factorul X” al loviturii de stat? „Eh, aici se leagă. El, Erdogan, în continuu marş de acceptare a islamizării mentalului – pentru că, dacă v-aţi uitat, 80% din cei aflaţi în stradă au strigat «Erdogan, Erdogan», şi ăştia erau «cei cu bărbile lungi» –, iar în cazul acesta nu este exclusă această combinaţie. El (n.r. – Erdogan) o să aibă suficiente atuuri să scape de tot ceea ce ţine sub control Turcia seculară (n.r. – laică), respectiv armata şi parte din justiţie care sancţiona deviaţiunile”, arată generalul în analiza sa făcută „la sânge”.
„Să-l arestezi pe şeful Bazei NATO de la Incirlik mă face să-mi fac cruce”
Şi continuă încercând să explice cele greu de explicat chiar şi pentru un strateg militar cu state vechi: „Este interesant să vedem lista celor care au fost arestaţi din Armată şi Justiţie. Trebuie să fim foarte atenţi că Turcia este mare şi din mii şi mii de oameni au ales să-i aresteze numai pe unii. Mai mult decât atât: să-l arestezi pe şeful bazei aeriene şi, mai mult, al Bazei NATO de la Incirlik, care este principala posesoare de vectori nucleari (n.r. – din această parte a lumii). Din câte ştiam eu, sunt în jur de 100 de vectori nucleari acolo. Or, să-l arestezi pe cel din Baza Incirlik, care este bază NATO, mă face pe mine să-mi fac semnul crucii şi de sus în jos şi de jos în sus. Chiar să nu fi ştiut nimic CIA? Nu mă întreb ca în septembrie, ştiţi dvs. când, nu?!... Să nu fi ştiut chiar nimic CIA?!... Nu. Sunt convins că s-a ştiut. Numai că nu s-a înţeles sau nu s-a intuit amploarea. Acum încearcă să pună furtunurile şi să stingă focul. Pojarul a fost prea mare. Trebuia să fie doar o demonstraţie de forţă, ieşire pe stradă, armata tratată corect, şeful statului-major ţinut deoparte, încercuit, ca şi cum, vezi Doamne, ăștia care suntem ai lui Erdogan nu ne-am amestecat, sunt alţii, din alte părţi!... Fără vărsare de sânge şi fără nimic altceva. Dar totul a scăpat de sub control. Şi scăparea de sub control a fost forţată. Aici este concluzie sigură.
„Eu leg Brexitul cu această turbulenţă groaznică a Turciei”
Întrebat dacă evenimentele din Turcia ar putea fi o continuare – e drept, târzie – a fenomenului numit „Primăvara arabă”, generalul Chelaru are şi aici un punct de vedere mai mult decât interesant. Poate cel mai interesant din întreaga sa analiză. Iată-l: „E cu totul altfel aici, în Turcia. Aici e doar finalul. Primăvara arabă a însemnat destructurarea societăţii tradiţionale arabe. Care este pe bază de autoritate şi autocraţie. Or, societăţile scoase din sistemul acesta au produs cea mai mare turbulenţă care afectează nemijlocit Europa. Nu ştiu cum au gândit unii sau alţii. Unii aruncă pe ruşi, alţii pe americani. Dar, nu: ţinta acestei distrucţii este Europa. Eu leg Brexitul, marea relaţie permanentă, tradiţională Anglia-Turcia, cu această turbulenţă groaznică Turciei. Să nu uitaţi că sub arme, efectiv, are o armată mai mare decât SUA. Au 1,5 milioane de oameni sub arme, iar americanii au pe state 1,2 milioane. Dar ei nu pot să întreţină atâţia soldaţi, cu conscripţie permanentă, cum face Turcia. Cea mai mare forţă militară, având şi tehnologie avansată, pentru că sunt peste 80 de fabrici NATO acolo: tancuri Abraham, rachete, piese de avioane şi avioane în sine. Deci, din punctul ăsta de vedere, avem un mare semn de întrebare. Eu, recunosc, încă nu am descifrat ce se întâmplă.
„Erdogan nu rămâne în picioare, dar îşi va duce jocul până la capăt”
Spunându-i că alăturarea Brexitului de evenimentele din Turcia reprezintă cea mai interesantă analiză a crizei din Bosfor, generalul Chelaru ne duce direct pe tabla de şah... a Europei. Şi spune: „Eu analizez din perspectiva omului care vede a şaptea lovitură de mat. Acum se joacă încă pe tablă, dar matul este în altă parte. Reţineţi ce vă spun: e a şaptea lovitură de mat. Pentru Europa, bineînţeles. Pentru mine, distrucţia din Turcia a însemnat un dezechilibru total pentru Europa. Închipuiţi-vă că acum, Turcia a spus: «Asta este situaţia, nu mai putem ţine niciun fel de emigrant. Plecaţi, fraţilor! Plecaţi şi voi de aici!...». Şi începe marele exod. De fapt, cumplitul exod. Or, Erdogan îşi va juca piesa până la capăt. Erdogan nu rămâne în picioare, vă spun eu. Dar îşi va duce jocul până la capăt. Pentru că acum este momentul să elimine, pe de o parte, duşmanii, rivalii şi, pe de altă parte, să instituie regulile apropiate de promisiunile lui din campanie.
„De ce tace Germania? Coloana a cincea (n.r. – a Turciei) e acolo”
Promisiunile lui Erdogan din campanie nu trebuie uitate. Generalul Chelaru atrage atenţia: „Luaţi lista celor nouă promisiuni ale lui din campanie şi o să vedeţi: supremaţia Turciei în zonă, redarea măreţiei imperiului, refacerea zonelor sale de influenţă clasică. Asta însemnând ce? Însemnând captarea tuturor statelor foste arabe care s-au islamizat. Deci s-a trecut uşor peste cele nouă puncte ale lui Erdogan din campanie. Nu economicul. Nu. Vedeţi că sunt cinci milioane de turci în Germania. De ce tace Germania? Coloana a cincea (n.r. – a Turciei) e acolo.
De ce nu va rupe NATO contractul cu Turcia
L-am rugat pe domnul general Chelaru să ne explice de ce vorbim totuşi de a şaptea mutare de şah-mat. Iată şi răspunsul: „Cele mai imprevizibile sunt loviturile între cinci şi zece. Se poate da mat pe mutări arhistudiate, iar între cinci şi zece, mutarea a şaptea şi a opta sunt mutările-surpriză. Şi, de acolo, se dezvoltă cam 100 de posibilităţi. Trei mutări deja s-au consumat. Avertismentul SUA – care este fragil. Atenţionarea severă lui Putin: «Păstraţi Constituţia!». Tăcerea totală, vinovată, a Angliei. Păi, aveţi vreo declaraţie fermă din partea Angliei până acum? Aţi auzit cumva vreo declaraţie din partea Chinei? Din partea Indiei? Dar, cel mai important, daţi-mi o singură declaraţie sănătoasă, poate mi-a scăpat mie, o singură atitudine a Egiptului, ţară în care fenomenul a fost similar şi conduce armata şi azi! Cam atât pot să vă spun până acum. Mai mult nu pot să vă spun pentru că urmează o atitudine de statut rezervat NATO şi cred că o să apelăm la unul dintre punctele speciale NATO în care un stat membru, dacă produce asemenea nenorociri, ar putea să ajungă până la a se rezilia contractul. Dar prea puţin probabil acum. Încă nu este momentul. (...) Turcia, în afara NATO, devine cel mai mare pericol al zonei. Ne e drag, nu ne e drag, Turcia trebuie să rămână înăuntru NATO, ca să nu ne spargă geamurile din afară”. Poate că nici nu ar mai fi ceva de spus pentru că au fost trecute în revistă cele şase mutări/lovituri de şah-mat, a şaptea fiind cea a Turciei.
Ce trebuie să facă România în raport cu criza din Turcia
Am vrut să ştim de la generalul Chelaru şi care ar putea să fie costurile pentru România ale crizei din Turcia. Mai întâi, ne-a oferit un mesaj demn de un general patriot: „Mesajul este următorul: transmitem din partea celor care gândim pentru ţara asta că niciun efort, nicio acţiune, niciun gest, niciun sacrificiu nu sunt prea scumpe atât timp cât prezervă starea de pace a naţiunii şi a poporului. Să gândească, să nu mai provoace, să prezerve starea de pace a acestei naţiuni şi să-i ofere garanţia regenerării sale din cele două puncte-reper: biologic şi moral!”. Iar răspunsul la întrebarea noastră a fost următorul: „Pentru ţara noastră şi pentru guvernul de la Bucureşti, singura poziţie sănătoasă este cea pro-românească. Noi nu trebuie să facem politica nici a SUA, nici a NATO, nici a lui Erdogan. Noi trebuie să facem politica României pentru români: în interiorul NATO, în interiorul Consiliului de securitate european, în interiorul Comisiei Europene. Asta trebuie să facem, dacă vom face politică pro-românească şi pentru români, în armonizare cu posibilii existenţi în jurul nostru, atunci nu trebuie să ne fie frică de nimeni şi de nimic. Dar dacă vom fi «aplaudaci» şi ne vom da cu părerea despre binele altora şi ne punem cu partea din dos în geam, n-am făcut nimic. Pentru că e rău. E chiar foarte rău.

yogaesoteric
25 octombrie 2016