............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

sâmbătă, 30 aprilie 2016

HRISTOS A ÎNVIAT !


Traian Băsescu va EXPLODA. Decizia care îl îngroapă pe Victor Ponta

     Fostul președinte, Traian Băsescu, cu siguranță nu va rămâne impasibil la această informație. După ce l-a acuzat, în ultimii ani, pe Victor Ponta că a subminat economia națională prin "matrapazlâcul pe care l-a făcut" cu firma KazMunaiGaz în cazul Rompetrol, acum decizia kazahilor nu va face decât să pună paie pe foc în acest război.
China Energy Company, anunță printr-un comunicat, că au cumpărat 51% din acțiunile Rompetrol. Valoarea celei mai mari companii petroliere ajunge la 1 miliard de dolari. KazMunaiGaz rămâne totuşi cu un pachet de 49% din întreaga afacere.
Cele mai importante sunt reţeaua de 750 de benzinării sub marca Rompetrol, a doua ca extindere din ţară. Mai sunt şi cele două rafinării Petromidia şi Vega, care, împreună, au avut o pierdere de 225 de milioane de euro anul trecut.

Însă în 2015, Rompetrol Rafinare a intrat pentru prima oară pe profit după ce Petromidia a avut cea mai mare producţie de carburanţi de la înfiinţarea sa în 1979.
În ianaurie 2013, Victor Ponta i-a dat afacerea Rompetrol pe mână ministrului pentru Energie, Constantin Niţă. Pe 15 februarie se semna un acord cu KazMunaiGaz, iar trei zile mai târziu se suspenda procesul intentat de statul român în 2010 pentru recuperarea datoriilor.
Memorandumul cu Rompetrol pentru stingerea litigiului şi, implicit, ştergerea datoriilor istorice ale companiei în contul unor investiţii promise, a fost semnat în februarie 2013, statul fiind reprezentat de OPSPI.
Pe scurt, statul a acceptat să vândă 26% din pachetul său cu 200 de milioane de dolari, luându-şi măsuri de precauţie ca restul de 18% să nu poată fi diluat de KazMunaiGaz timp de 3 ani.
La momentul respectiv, Traian Băsescu i-a reproșat lui Ponta că a încercat să scoată prin lege "matrapazlâcul pe care l-a făcut" cu firma KazMunaiGaz în cazul Rompetrol.
"Domnul Ponta este corupt, vă dau doar câteva elemente: a încercat să scoată prin lege matrapazlâcul pe care l-a facut cu Kazmunai în cazul Rompetrol. Statul român trebuia să primească 580 de milioane de dolari, domnul Ponta a încercat să scoată o lege, am intervenit la Curtea Constituțională, s-a dovedit ca n-avea dreptul să scoată o lege și atunci a scos o hotărâre de guvern prin care în loc să solicite să primească datoria de 580 de milioane de dolari, a primit sau a fost de acord să primească doar 200 de milioane de dolari, pe care vă confirm că până astăzi nu i-a primit statul roman. Mai mult decât atât, s-a încheiat un protocol cu Kazmunai prin care se instituie un fond de investiții de un miliard de dolari. Nu s-a creat nici măcar biroul la care să stea presedintele acestui fond, darămite fondul de 1 miliard de dolari", a spus Băsescu.
http://www.stiripesurse.ro

vineri, 29 aprilie 2016

O minciună repetată de un milion de ori

de Romulus Georgescu 25 aprilie 2016 

„O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, dar o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr“, afirma Joseph Goebbels, ministrul propagandei în regimul lui Adolf Hitler. Teza pare să fi fost însușită cu vârf și îndesat de liderii PSD, care repetă că dosarul lui Liviu Dragnea de fraudare a referendumului din 2012 nu vizează fapte de corupție. „Militanții, nu numai din PSD, ci ai tuturor partidelor, îndeamnă lumea la vot pentru că este sensul unei campanii electorale. La referendum a fost o confruntare dură între poporul român și Băsescu. Niciun partid nu putea obține foloase necuvenite“, a spus Liviu Dragnea înainte de sentința definitivă prin care a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare. Sunt argumente care au tot fost repetate de nenumărați lideri ai PSD în ultimii ani de zile, pentru a justifica promovarea sau păstrarea lui Dragnea în diferite funcții, și merită să ne mai aplecăm încă o dată asupra lor.
Pentru început, trebuie reamintit că Liviu Dragnea a fost condamnat pentru fapte prevăzute de Legea 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Titulatura legii nu apare în comunicatele PSD și nici la televiziunile prietene, din motive lesne de înțeles: ar ridiculiza întreaga operațiune de imagine. Dragnea a fost condamnat în baza articolului 13, care incriminează fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.
Pe baza acestui articol, procurorii l-au acuzat pe Liviu Dragnea că, în calitate de secretar general al PSD, cu ocazia referendumului din 2012, a uzat de influența și autoritatea sa în partid în scopul obținerii unor foloase nepatrimoniale de natură electorală, necuvenite, pentru alianța politică din care făcea parte formațiunea reprezentată de inculpat, și anume îndeplinirea cvorumului de participare cu ajutorul voturilor obținute în alte condiții decât cele legale. Dragnea este acuzat că a pus la punct un sistem prin care obținea informații precise în timpul procesului de votare (și nu după ora 23.00 a zilei de 29 iulie 2012, când votarea se închidea) despre modul cum s-a votat în secțiile de pe tot cuprinsul țării, respectiv câte voturi „Da“ și câte „Nu“ au fost exprimate. Liderii PSD, inclusiv fostul președinte Victor Ponta, au tot repetat că toate partidele din lume monitorizează prezența la vot. Da, dar aici e vorba de cunoașterea numărului de voturi înainte de a fi numărate, ceea ce presupune încălcarea secretului votului.
De asemenea, conform DNA, Liviu Dragnea a trasat sarcini unor apropiați ai săi (membri de partid din județul Teleorman, unde îndeplinea funcția de președinte al CJ) să facă tot ce le stă în putință, inclusiv prin încălcarea prevederilor legale, pentru a scoate oamenii la vot pentru îndeplinirea pragului de participare care asigura validarea referendumului. Potrivit DNA, demersul lui Dragnea a fost susținut de 74 de persoane, președinți și membri ai unor secții de votare din localități din județele Teleorman, Vrancea, Gorj și Olt. Aceștia au înlesnit falsificarea listelor electorale prin adăugarea de persoane care nu au făcut cerere de vot cu urna mobilă, care nu s-au prezentat la vot sau care nu se aflau în România la data referendumului, prin contrafacerea materială a semnăturilor acestora și introducerea în urne a unui număr de voturi corespunzător semnăturilor falsificate. În acest fel, numărul total de voturi exprimate a fost crescut artificial, prin includerea voturilor obținute prin falsificarea semnăturilor. Dragnea nu a fost condamnat pentru că a atras oamenii la vot, ci pentru că a făcut-o ilegal, potrivit instanțelor de judecată. Analizând referatul, se poate demonta și o altă minciună: că procurorii i-ar fi vizat pe românii care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu. În realitate, procurorii au strâns mărturiile unor oameni care au afirmat că nu au votat, dar care apăreau ca prezenți la vot, cu semnături care nu le aparțineau.
P.S.: Începând cu un citat dintr-un ministru nazist nu vreau să spun că PSD este un astfel de partid. Rămâne un partid de esență bolșevică, axat pe sancționarea „elementelor trădătoare“ din interior. Cu Dragnea condamnat, PSD se va reuni pentru a-l sancționa pe Valeriu Zgonea pentru că i-a cerut demisia! 
http://www.romanialibera.ro

miercuri, 27 aprilie 2016

INTREBĂRI DE BUN SIMȚ.

1.    Cum se numește un partid ai cărui reprezentanți aleg să fie conduși, în continuare, de un condamnat cu acte în regulă, de un pușcăriaș, dar pedepsesc cu excluderea pe cel care se opune acestei anomalii? O singură concluzie, un singur adevăr: partidul (PSD) este un partid mafiot. 
        Desigur, noi știam asta, dar acum s-a făcut o demonstrație  indubitabilă a ceea ce este această mare adunătură de hoți. Și când te gândești că tot acestui partid, ignoranța națională îi  acordă șanse să conducă țara și în viitor !!?
         Desigur, Zgonea nu este mai breaz; el n-a făcut-o din cauza unor înalte principii  morale ci, pur și simplu, pentru că a crezut că poate profita de ocazie pentru a fi  ales președinte al  acestui partid al corupților.

         Și, pentru ca să nu mai existe dubii asupra  putregaiului din PSD, se spune că se pregătește înlocuirea matrițerului Zgonea, la conducerea Camerei Deputaților, cu plagiatorul, cercetatul penal, agentul SRI și catastrofalul Ponta.
          În tot acest timp, în care totul este o batjocură la adresa celor mai cinstiți cetățeni ai acestei nenorocite țări, populația (care ar trebui să fie un popor) acceptă decăderea și înjosirea, considerând, probabil, că nu este cazul să-și arate  nemulțumirea sau crezând că așa este normal. O merităm cu prisosință!!

2.     DNA, manevrat de forțe oculte, târăște și șicanează  prin....amenințări cu procese pe Traian Băsescu, căruia,  probabil, doresc să-i „plătească” pentru atitudinea sa curajoasă din perioada mandatului de președinte, când le-a dat peste degete prădătorilor.
         Dar, mass-media și populația (care ar trebui să fie un popor) tace și se complace; mulți dintre ei chiar bucurându-se, căci  Băsescu „le-a tăiat pensiile și salariile”, uitând că el a scăpat țara de la soarta Greciei.                                                                               
         Prin multele măsuri anapoda, prin lipsă de  preocupare, prin incompetență și prin furt, fostul guvern „Ponta” a spoliat de sute de ori mai mult pe „nemulțumiții de Băsescu”. Dar,  asta  nu se pune.
  De ce, oare, în Europa, asta se poate întâmpla doar în România?

3      Cum se explică creșterea în sondaje a partidului de adunături, ALDE, fondat și condus de Tăriceanu („Răzgândeanu”), „preșul” lui Ponta, care a condus un guvern cu rezultate catastrofale și a dat o imensă gaură în finanțele țării (la sfârșit de mandat), spulberând excedentul bugetar și transformându-l într-un mare deficit? De el, de ce nu se ocupă DNA-ul?

4       De ce mass-media și populația (care ar trebui să fie un popor) tace când CEDO impune Statului Român plata a cca 300.000 euro (din banii noștri), daune pentru  abuzuri inimaginabile săvârșite împotriva unor cetățeni cinstiți (MISA), la ordinul unor forțe oculte (de fapt, masoneria) și ale fostului prim-ministru Adrian Năstase?

5.     Unde în lume justiția iartă hoții care denunță, lăsându-i nu numai liberi și nejudecați dar și cu tot ce au furat (adică banii noștri, care ar putea fi folosiți pentru școli, spitale, drumuri,  căi ferate etc)?

6.     În ce țară civilizată pușcăriașii, delapidatorii, au dreptul să  fie realeși în funcții publice, adică exact acolo unde au furat,  au luat șpagă și din care cauză au fost condamnați ?  (Vanghelie, Gutău etc, etc.). 
     Vine votul. Tu, alegătorule, pe cine vei pune ștampila?

7.     O întrebare retorică: de ce ne mai plângem că suntem paria Europei, când vine vorba de nivel de civilizație, corupție, hoție, neseriozitate, lene ?                                       
        Nu cumva, o merităm?
        Const. Mihăilescu.

CEDO restabilește adevărul în cazul MISA: perchezițiile din 2004 au constituit o încălcare flagrantă a drepturilor fundamentale ale omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în data de 26 aprilie 2016 că autoritățile statului român au săvârșit un lanț de abuzuri deosebit de grave în cazul MISA. Este vorba de descinderile efectuate de peste 300 de jandarmi mascați, procurori, polițiști și lucrători SRI în data de 18 martie 2004 simultan în 16 locuințe ale unor practicanți yoga ai MISA.

Înainte de a prezenta mai detaliat decizia CEDO, reamintim pe scurt câteva date esențiale ale abuzurilor din martie 2004.

Operațiunea polițienească a purtat numele de cod „Christ” și a fost pe larg prezentată de către anchetatori canalelor mass-media, care au catalogat-o în mod aberant ca „cea mai mare operațiune a Poliției române împotriva traficului de droguri și de ființe umane”.

În realitate, după o strategie de reprimare a mișcării care a continuat și după 1989, la datele de 16 şi 17.03.2004, ca urmare a faptului că s-ar fi „constatat existenta unor date şi indicii că în mai multe locuri din Bucureşti, aflate în administrarea unor persoane şi societăţi comerciale aparţinând M.I.S.A. ori membrilor ei, se produc şi se transmit prin tehnică de calcul, conexiuni în sistemul Internet, imagini pornografice în scopul obţinerii de venituri pe căi ilicite, vizionări privind persoanele recrutate pentru a fi trimise în străinătate, se transmit şi se primesc corespondenţe electronice (e-mail) cu privire la organizarea şi efectuarea activităţilor respective şi a plăţilor”, - adică activități de video-chat, Tribunalul București  a emis Autorizaţiile de percheziţie nr. 63 şi nr. 64  şi a dispus efectuarea percheziţiilor domiciliare la un număr de 16 imobile şi ridicarea obiectelor care conţin „date informatice, date referitoare la traficul informaţional sau date referitoare la utilizator”.

Procurorul şef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, George Bălan, a solicitat în scris Serviciului Român de Informaţii şi Comandamentului Jandarmeriei Române, sprijin cu efective de cadre specializate la efectuarea percheziţiilor domiciliare care au avut loc în intervalul 18-19.03.2004, în conţinutul adresei sale fiind  prezentate MOTIVE DIFERITE DE CELE DEJA INCUVIINTATE DE INSTANTA. Astfel, acestor instituţii li s-a adus la cunoştinţă o motivaţie mult mai gravă şi neconformă cu realitatea, situaţie care a avut importante consecinţe juridice. Iată fotocopia adresei prin care se solicită sprijinul acestor instituţii:
 

  

Astfel, la data de 18.03.2004, autorităţile române au declanşat o campanie agresivă şi abuzivă în urma căreia au fost luate cu asalt 16 imobile proprietate privată aparţinând unor persoane fizice, practicanţi yoga la Şcoala de yoga M.I.S.A., precum şi apartamentul proprietate privată al lui Gregorian Bivolaru. Percheziţiile au fost efectuate de către 16 procurori şi de peste 300 de lucrători ai forţelor speciale şi ale jandarmeriei române, fiind cea mai amplă operaţiune poliţienească de acest gen după 1990

Ignorând obiectul dosarului de urmărire penală în baza căruia au fost obţinute autorizaţiile de percheziţie, respectiv infracţiunile prezentate mai sus, autorităţile române au procedat la efectuarea unei căutări barbare în urma căreia au fost ridicate zeci de obiecte personale şi chiar intime, fără legătură cu obiectul percheziţiei, iar persoanele identificate în imobilele percheziţionate au fost supuse unui regim de tortură psihică şi chiar fizică ore în şir. O femeie a fost legată cu cătuşele de lustră pentru  că nu a vrut să îşi spună numele în faţa camerei de luat vederi și o alta, care a fost surprinsă la toaletă, a fost somată sub amenințarea armelor să se întindă la sol fără a i se permite să se îmbrace, timp în care a fost filmată. Reprezentanţii jandarmeriei au filmat de asemenea toate persoanele care au fost surprinse în imobile îmbrăcate sumar (descinderile au avut loc la ora 8.30 dimineaţa), împotriva voinţei acestora. Ulterior multe dintre aceste filmări au fost difuzate pe posturi TV fără acordul persoanelor filmate. Jandarmii au percheziţionat corporal persoanele găsite în imobile, reţinând în mod abuziv bunuri aparținând acestora (bani, telefoane mobile, lănţişoare de aur, cărţi, CD-uri audio, bijuterii, ceasuri de mână, aspiratoare, covoare), fără a încheia vreun document (proces-verbal) în acest sens. Au fost astfel confiscate din casele yoghinilor șapte camioane întregi de obiecte personale, ce au fost prezentate mistificator și instigator de mass-media ca „tone de materiale pornografice”. 

După ore de teroare, aproximativ 100 de persoane au fost urcate cu forţa în dubele poliţiei, fiind duse la Parchet, unde au fost silite să semneze declaraţii dictate de procurori, în condiţii de presiune fizică şi psihică, fără a li se permite să ia legătura cu un avocat. Toate declaraţiile aveau drept scop incriminarea cu orice preţ a lui Gregorian Bivolaru şi a activităţilor şcolii de yoga. Deşi au fost aduse acolo cu forţa, procurorii au afirmat că aceste persoane au fost audiate ca şi martori, refuzându-le cererea de a fi audiaţi în prezenţa unui avocat.

În pofida faptului că în anii care au urmat persoanelor agresate atunci cu barbarie de către autorități au depus peste 600 de plângeri, niciun procuror, jandarm, polițist sau vreun for decizional nu a fost considerat vinovat. Mai mult, în urma solicitărilor de a se realiza o inspecție judiciară a cazului, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a eliberat un raport în care a afirmat în mod sarcastic că yoghinii și-au înscenat singuri percheziţiile din martie 2004, pentru a discredita autorităţile române! Cităm din Nota CSM din 2006: „... menţionăm şi încercarea de a discredita autorităţile române, prin înregistrarea pe casete video a unor fapte de violenţă şi agresiune pretinse a fi comise de agenţii publici şi poliţişti asupra unor practicaţi yoga din cadrul MISA. În realitate, cu ocazia verificărilor, s-a constatat că persoanele ce purtau uniformele agenţilor publici şi poliţiştilor ce se urmărea a fi denigraţi, nu făceau parte din corpul jandarmilor sau al organelor de poliţie, totul fiind de fapt o înscenare, aşa cum rezultă din dovezile din anexa III la prezenta lucrare.”

Pe de altă parte, după 12 ani de la aceste evenimente, NICI UNA DINTRE  FAPTELE SUSPECTATE ȘI PENTRU CARE AU FOST FĂCUTE PERCHEZIȚIILE, NU AU FOST DOVEDITE DE AUTORITĂȚI.

Acuzațiile inițiale de video-chat, reținute inclusiv de Curtea europeană ca și temei al perchezițiilor, au fost desființate între timp, de toate cercetările penale efectuate în cazuzele yoghinilor !!!

Aceste victime au parcurs toate etapele posibile si legale descrise de legislație pe plan intern și, după un proces istovitor și absurd, care a implicat 5 ani de termene succesive, Curtea Suprema de Casatie si Justitie a României, in complet de 9 judecatori, a decis în mod absurd ca nu s-a încălcat niciun drept al petentilor.

În fața acestei încrâncenări uimitoare a autorităților române de a îi găsi vinovați cu orice preț pe yoghinii MISA, iată că după 12 ani CEDO a început să facă dreptate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că în acest caz nu a existat propriu-zis o anchetă efectivă, că reclamanților le-a fost încălcat dreptul fundamental la viață privată, că majoritatea dintre ei au fost reținuți ilegal și chiar au fost supuși unei anumite forme de tortură și unor tratamente degradante. Mai exact, au fost încălcate flagrant trei articole din Convenția Europeană  Drepturilor Omului: articolul 3 (referitor la interzicerea torturii), articolul 5 (referitor la privarea nelegală de libertate) și articolul 8 (referitor la încălcarea dreptului la respectarea vieții private si de familie).

Redăm în continuare câteva pasaje deosebit de elocvente din Hotărârea CEDO:

Niciun element din dosar nu permite a ii suspecta pe reclamanti de antecedente violente sau de un comportament care ar fi putut reprezenta un pericol pentru jandarmii chemati sa perchezitioneze cladirile. (...) Scopul operatiunii politienesti nu a fost acela de a opri presupusi membri ai sai (ai grupului, n.n.),ci doar de a ridica materiale informatice care s-ar fi putut afla in cladiri.”

Din documentele aflate la dispozitia Curtii reiese ca activitatea MISA si a membrilor sai era monitorizata indeaproape de autoritati de mai multi ani. Prin urmare, nu a fost o operatiune hazardata, de natura sa genereze evolutii neasteptate pentru fortele de ordine chemate, iar acestea sa nu fie pregatite. Din contra, autoritatile au premeditat operatiunea si au avut suficient timp pentru evaluarea eventualelor riscuri si luarea tuturor masurilor necesare pentru a proceda la perchezitie fara a recurge la forta excesiva.”

Curtea a observat si alte deficiente in pregatirea operatiunii. Astfel, desi in mandatul emis de curtea de apel obiectul perchezitiei era limitat la confiscarea echipamentelor informatice, se pare ca acest fapt nu a fost adus la cunostinta militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Acestia din urma au fost informati despre o operatiune de lupta impotriva traficului de droguri si a prostitutiei si, prin urmare, au angajat o forta specifica acestui tip de operatiune cu risc crescut”.

Reclamantii au denuntat in egala masura absenta unei anchete efective cu privire la acuzatiile de rele tratamente”.

Guvernul a apreciat ca probele de la dosar justificau clasarea, care a fost dispusă de PICCJ la 16 mai 2005. Mai mult decat atat, Guvernul a considerat ca concluziile PICCJ s-au coroborat cu cele ale parchetului militar in privinta acuzatiilor principale si cu raportul Inspectiei Judiciare a CSM.”

Curtea regreta in mod special lipsa oricarei incercari de a administra probe si de a audia martori pentru a verifica derularea evenimentelor, circumstantele exacte in care au fost adusi reclamantii si eventuala conotatie discriminatorie a relelor tratamente denuntate.”

Guvernul a afirmat ca privarea de libertate a fost o masura administrativa (...) justificata din punctul de vedere al Art. 5.1 lit. b) din Conventie. Curtea noteaza ca, in temeiul art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, pentru ca politiei sa i se permita sa conduca o persoana la sediu in vederea verificarii identitatii, trebuie indeplinite cumulativ doua conditii: incapacitatea persoanei controlate de a dovedi identitatea in conditiile prevazute de lege si existenta suspiciunii comiterii unei infractiuni. Or, Curtea constata ca in cauza una dintre aceste conditii nu a fost indeplinita. (...) Curtea noteaza ca reclamantii nu au facut obiectul niciunei anchete inainte de perchezitie.

Reiese din circumstantele cazului ca reclamantii au fost retinuti la parchet pentru unicul scop de a fi audiati in dosarul penal care i-a vizat pe Gregorian Bivolaru si pe alti membri ai MISA. Cu toate acestea, ei nu au fost in niciun moment informati nici cu privire la motivele prezentei lor in fata procurorului, nici cu privire la statutul lor de martori. Curtea considera ca articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate a reclamantilor”.

Este important să observăm că această decizie a CEDO devine astfel un nod extrem de important în scoaterea la lumină a adevărului în cazul MISA. Respectivele descinderi din 2004 au constituit punctul culminant al abuzurilor autorităților și a campaniei mediatice îndreptate împotriva practicanților yoga ai MISA. Dosarele judiciare ce au fost fabricate ulterior împotriva yoghinilor - și în special a fondatorului MISA, Gregorian Bivolaru - au fost declanșate tocmai pe baza concluziilor forțate din această acțiune a Poliției române. Folosind în batjocură numele de cod „Christ”, această acțiune profund nelegală a fost zgomotos acompaniată, cvasi-unanim, de presă și de televiziuni, care au sfidat permanent dreptul practicanților yoga de a li se acorda premisa de nevinovăție.

Biroul de Presă MISA reamintește că ilegalitățile strigătoare la cer înfăptuite de statul român în cazul MISA - și în special la descinderilor barbare din 2004 – au mai fost semnalate și de autoritățile suedeze (care i-au acordat statutul de refugiat politic lui Gregorian Bivolaru), de numeroase organizații de apărare a drepturilor omului, de mai multe zeci de europarlamentari, precum și de mai mulți jurnaliști respectabili din diferite țări ale UE. De asemenea, și instanța Tribunalului Cluj a constatat în februarie 2015 (în Motivarea deciziei de achitare a lui Gregorian Bivolaru și a altor 20 de instructori yoga din MISA față de acuzația de trafic de persoane) că operațiunea din martie 2004 a încălcat numeroase dispoziții de procedură, având în realitate un caracter represiv. Referindu-se la dosarul de trafic de persoane fabricat în urma acelor percheziții din 2004, instanța clujeană arăta răspicat că „Scopul real şi evident al rechizitoriului şi a trimiterii în judecată a inculpaţilor nu a fost tragerea lor la răspundere penală, ci desfiinţarea acestei şcoli de yoga prin descurajarea membrilor ei de a îşi exercita libertatea de conştiinţă.

Statul român, precum și canalele media naționale aproape în totalitate controlate politic, au jucat însă de fiecare dată rolul struțului care își bagă capul în nisip pentru a ignora toate aceste semnale care scoteau în evidență monumentalele erori care au avut loc.

Iată însă că aceste semnale extrem de clare se înmulțesc tot mai mult și ele devin tot mai serioase. În aceste condiții, putem sesiza că tendința de a continua menținerea acestei „strategii” de a urma cu obstinație o linie deja dovedită ca fiind complet autistă, aduce statul român nu doar în ipostaza de a fi sancționat de CEDO cu din ce în ce mai multe sute de mii de euro (plătiți de fapt de cetățenii români), dar mai ales în ipostaza de a se face tot mai vizibil de râsul lumii.

Puteți citi Cererea introductivă formulată la CEDO aici.

Biroul de Presă MISA
27 aprilie 2016

marți, 26 aprilie 2016

CEDO a constatat violări în lanţ ale drepturilor omului comise de procurori în timpul operaţiunii anti-MISA din 18 martie 2004

Articol preluat de pe Luju.ro 
Încă o palmă zdravănă încasată de statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru ilegalităţile şi abuzurile unor procurori. La 12 ani de la operaţiunea în forţă declanşată la vârful PICCJ împotriva membrilor Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut, în goana disperată de a ajunge la liderul acesteia, Gregorian Bivolaru, CEDO a condamnat România să plătească nici mai mult nici mai puţin de 291.000 euro daune morale în favoarea a 26 de persoane, majoritatea femei tinere, abuzate în timpul percheziţiei din 18 martie 2004. Iar de vină nu ar fi cei care au executat operaţiunea, adică cei aproximativ 130 de jandarmi din brigada specială folosiţi la acţiune, ci coordonatorii acesteia.
Prin hotărârea pronunţată marţi, 26 aprilie 2016, în cauza Amarandei şi alţii vs. România, cauză de la a cărei judecare Iulia Antoanella Motoc s-a abţinut, CEDO a constatat nu mai puţin de trei încălcări ale Convenţiei europene a drepturilor omului: Art. 3 sub aspect material (interzicerea torturii) şi procedural (lipsa unei anchete efective), Art. 5.1 privind dreptul la libertate şi la siguranţă (privare nelegală de libertate) şi Art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.
Cei 26 de reclamanţi au fost reprezentaţi la Strasbourg de avocata M. C. M., din Baroul Bucureşti.
Una dintre cele mai grave constatări ale Curţii a fost posibila deturnare de către procurori a obiectului mandatului de percheziţie emis de Curtea de Apel Bucureşti, mandat semnat de judecătoarea Lia Savonea: „Curtea a observat şi alte deficienţe în pregătirea operaţiunii. Astfel, deşi în mandatul emis de curtea de apel obiectul percheziţiei era limitat la confiscarea echipamentelor informatice, se pare că acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Aceştia din urmă au fost informaţi despre o operaţiune de luptă împotriva traficului de droguri şi a prostituţiei şi, prin urmare, au angajat o forţă specifică acestui tip de operaţiune cu risc crescut”.
În ceea ce priveşte încălcarea Art. 5 din Convenţie, aceasta a fost stabilită după ce Curtea a concluzionat că privarea de libertate a reclamanţilor nu a avut acoperire legală: „Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziţii specifice pentru a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanţă, şi aducerea prin constrângere, Curtea consideră că articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate a reclamanţilor”.
Prezentăm în continuare câteva pasaje relevante din motivarea hotărârii:
Încălcarea Art. 3 sub aspect material (paragrafele 135-166 din hotărâre) 
Curtea nu e în măsură să determine circumstanţele exacte în cazul fiecăruia dintre reclamanţi, procesele-verbale întocmite cu prilejul percheziţiilor nefăcând referire la metodele folosite.
Cu toate acestea, Curtea constată că versiunea reclamanţilor este confirmată de imaginile care au fost difuzate de posturile naţionale de televiziune în care au apărut femei tinere, îmbrăcate sumar, culcate la pământ, cu mâinile la ceafă, agenţi speciali cu cagule având armele îndreptate spre ele.
Date fiind aceste aspecte, Curtea apreciază că asupra ocupanţilor clădirilor percheziţionate a fost exercitată o constrângere şi că această constrângere a implicat recurs la forţa fizică şi psihică din cauza ameninţării cu arme de foc. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă utilizarea forţei a fost proporţională şi absolut necesară în acest caz.
Din dosar rezultă că autorităţile au suspectat existenţa, în cadrul asociaţiei MISA, a unei reţele de producere şi distribuire pe internet de imagini pornografice, fapt care i-ar fi determinat pe unii dintre membri să se prostitueze.
Fără a subestima gravitatea acestor fapte dacă ele sunt reale, Curtea consideră că în speţă nu avem de-a face în mod clar cu un grup de persoane suspectate de comiterea de infracţiuni violente (a se vedea, mutatis mutandis, Gutsanovi vs. Bulgaria, nr. 34529/10, par. 128, CEDO 2013 – extrase). În plus, Curtea subliniază că niciun reclamant nu a fost suspectat de a fi parte a acestei reţele şi că scopul operaţiunii poliţieneşti nu a fost acela de a opri presupuşi membri ai săi, ci doar de a ridica materiale informatice care s-ar fi putut afla în clădiri.
În ceea ce priveşte personalitatea reclamanţilor, Curtea observă că este vorba despre tineri, în majoritate femei, integraţi în societate şi care exercită diverse meserii. În ceea ce priveşte modul lor de viaţă, ei au ales în mod liber să trăiască în comunitate, permanent sau temporar, în clădirile deţinute de MISA şi de membri ai săi. Niciun element din dosar nu permite a îi suspecta pe reclamanţi de antecedente violente sau de un comportament care ar fi putut reprezenta un pericol pentru jandarmii chemaţi să percheziţioneze clădirile.
Din documentele aflate la dispoziţia Curţii reiese că activitatea MISA şi a membrilor săi era monitorizată îndeaproape de autorităţi de mai mulţi ani. Prin urmare, nu a fost o operaţiune hazardată, de natură să genereze evoluţii neaşteptate pentru forţele de ordine chemate, iar acestea să nu fie pregătite. Din contră, autorităţile au premeditat operaţiunea şi au avut suficient timp pentru evaluarea eventualelor riscuri şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru a proceda la percheziţie fără a recurge la forţa excesivă.
Cu toate acestea, în ciuda timpului de pregătire a operaţiunii, nu rezultă din dosar că autorităţile să fi luat în considerare absenţa antecedentelor şi caracterul nonviolent al comportamentului reclamanţilor.
În plus, Curtea a observat şi alte deficienţe în pregătirea operaţiunii. Astfel, deşi în mandatul emis de curtea de apel obiectul percheziţiei era limitat la confiscarea echipamentelor informatice, se pare că acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa militarilor batalionului special al Jandarmeriei. Aceştia din urmă au fost informaţi despre o operaţiune de luptă împotriva traficului de droguri şi a prostituţiei şi, prin urmare, au angajat o forţă specifică acestui tip de operaţiune cu risc crescut”.
Încălcarea Art. 3 sub aspect procedural (paragrafele 167-176 din hotărârea ataşată)
Reclamanţii au denunţat în egală măsură absenţa unei anchete efective cu privire la acuzaţiile de rele tratamente.
Guvernul a apreciat că probele de la dosar justificau clasarea. Mai mult decât atât, Guvernul a considerat că concluziile PICCJ s-au coroborat cu cele ale parchetului militar în privinţa acuzaţiilor principale şi cu raportul Inspecţiei Judiciare a CSM.
Curtea notează că plângerile reclamanţilor au avut ca rezultat clasarea, soluţie dispusă de PICCJ la 16 mai 2005 şi bazată exclusiv pe elemente din dosarul de anchetă vizând MISA şi anumiţi membri ai acesteia.
Curtea regretă în mod special lipsa oricărei încercări de a administra probe şi de a audia martori pentru a verifica derularea evenimentelor, circumstanţele exacte în care au fost aduşi reclamanţii şi eventuala conotaţie discriminatorie a relelor tratamente denunţate.
Curtea apreciază că ancheta deschisă de parchetul militar şi raportul Inspecţiei Judiciare nu pot compensa caracterul sumar al anchetei PICCJ.
În această privinţă, Curtea reaminteşte caracterul îndoielnic al independenţei procurorilor militari însărcinaţi cu investigarea acuzaţiilor de rele tratamente aduse agenţilor statului, din cauza apartenenţei lor la structura militară şi a subordonării ierarhice. În mai multe rânduri, Curtea a constatat o încălcare a Art. 3 din Convenţie din cauza lipsei de independenţă a parchetului militar (a se vedea Barbu Anghelescu vs. România, nr. 46430/99, par. 67, 5 octombrie 2004; Dumitru Popescu vs. România – nr. 1, nr. 49234/99, par. 75, 26 aprilie 2007; Melentie vs. România, nr. 43247/02, par. 27, 9 noiembrie 2006; Soare şi alţii vs. România, nr. 24329/02, par. 169, 22 februarie 2011; Austrianu vs. România, nr 16117/02, par. 70, 12 februarie 2013; şi, mai recent, Birgean vs. România, nr. 3626/10, par. 72, 14 ianuarie 2014).
În ceea ce priveşte raportul Inspecţiei Judiciare, Curtea constată că acesta nu abordează circumstanţele şi metodele aducerii reclamanţilor, ci doar situaţia lui Gregorian Bivolaru şi transmiterea către presă a imaginilor filmate în timpul operaţiunii.
Încălcarea Art. 5 din Convenţie (paragrafele 194-202)
Curtea notează că nu este contestat de părţi faptul că la 18 martie 2004 reclamanţii s-au aflat sub controlul autorităţilor. După percheziţiile efectuate în prezenţa jandarmilor, aceştia au fost transportaţi, sub pază armată, la sediul parchetului, unde au aşteptat timp de mai multe ore. În această perioadă, care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, a durat de la 9 dimineaţa până noaptea, reclamanţilor nu li s-a permis să părăsească nici locul percheziţiilor, nici sediul parchetului.
Având în vedere cronologia evenimentelor şi ţinând cont de caracterul forţat al aducerii reclamanţilor, Curtea constată că acestea au făcut obiectul privării de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, Creangă vs. România, Marea Cameră, par. 99; Ghiurau vs. România, nr. 55421/10, par. 80, 20 noiembrie 2012; şi, spre deosebire de situaţia în discuţie, Soare şi alţii vs. România, nr. 24329/02, par. 237, 22 februarie 2011).
Prin urmare, rămâne de stabilit dacă privarea de libertate a reclamanţilor a fost «în conformitate cu legea», în sensul Art. 5.1 din Convenţie.
Guvernul a afirmat că privarea de libertate a fost o măsură administrativă bazată pe dispoziţiile art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, n.r.) şi justificată din punctul de vedere al Art. 5.1 lit. b) din Convenţie.
Curtea notează că, în temeiul art. 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002, pentru ca poliţiei să i se permită să conducă o persoană la sediu în vederea verificării identităţii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: incapacitatea persoanei controlate de a dovedi identitatea în condiţiile prevăzute de lege şi existenţa suspiciunii comiterii unei infracţiuni.
Or, Curtea constată că în cauză una dintre aceste condiţii nu a fost îndeplinită. Curtea notează că în procesele-verbale identitatea reclamanţilor a fost stabilită pe baza documentelor de identitate, la sosirea reprezentanţilor forţelor de ordine în clădirile percheziţionate. Mai mult decât atât, în declaraţiile de la parchet ale reclamanţilor, identitatea lor a fost din nou clarificată, fără ca anchetatorii să facă menţiuni cu privire la vreo incapacitate sau dificultate de stabilire a acesteia.
În ceea ce priveşte a doua condiţie prevăzută de lege, Curtea notează că reclamanţii nu au făcut obiectul niciunei anchete înainte de percheziţie. În declaraţiile lor nu a existat niciun indiciu care ar putea sugera că aceste declaraţii au fost luate în cadrul unei anchete preliminare împotriva lor.
Reiese din circumstanţele cazului că reclamanţii au fost reţinuţi la parchet pentru unicul scop de a fi audiaţi în dosarul penal care i-a vizat pe Gregorian Bivolaru şi pe alţi membri ai MISA. Cu toate acestea, ei nu au fost în niciun moment informaţi nici cu privire la motivele prezenţei lor în fața procurorului, nici cu privire la statutul lor de martori.
Având în vedere că în Codul de procedură penală existau dispoziţii specifice pentru a asigura aducerea în calitate de martori, printre care, în ultimă instanţă, şi aducerea prin constrângere, Curtea consideră că articolul 31 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 218/2002 nu poate constitui un temei legal pentru privarea de libertate a reclamanţilor.”
(Încălcarea Art. 8 din Convenţie, în paragrafele 215-238 din hotărâre.)
Citiţi aici integral Hotărârea CEDO în cauza Amarandei şi alţii vs. România.
 
26 aprilie 2016 

Statul român e obligat să plătească 300 000 EURO despăgubiri yoghinilor de la MISA pentru abuzurile pe care aceștia le-au suportat în martie 2004

Astăzi, 26 aprilie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea drepturilor a 26 de practicanți yoga la perchezițiile din 18 martie 2004 și în consecință a decis ca statul român să acorde despăgubiri ce însumează aproximativ 300.000 euro.

Curtea a stabilit că celor 26 de reclamanți le-a fost încălcat dreptul fundamental la viață privată și că, mai grav, majoritatea dintre ei au fost reținuți ilegal și chiar au fost supuși unei anumite forme de tortură precum și unor tratamente degradante.

Ca urmare, Curtea a hotărât în unanimitate că statul român trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenție, sume cuprinse între 4.500 și 12.000 euro.

Având în vedere că în România nimeni nu a fost găsit vinovat pentru respectivele descinderi din 18 martie 2004, ce au fost caracterizate de o imensă brutalitate și care au încălcat flagrant chiar și cele mai elementare principii de procedură judiciară și având în vedere că CSM s-a dovedit complice la aceste abuzuri declarând în Raportul său oficial că „yoghinii și-au înscenat singuri perchezițiile”, decizia CEDO pune într-o cu totul altă perspectivă întregul caz MISA.

Aceasta este deja a doua mare victorie a MISA la CEDO după cazul stupefiant al Danei Crăescu Atudorei.
Puteți citi Hotărârea de astăzi aici.

Biroul de Presă MISA
26 aprilie 2016

luni, 25 aprilie 2016

Această evidentă mizerie sexuală din lumea musulmană

Un eseu publicat în ziarul The New York Times atinge unul dintre marile tabu-uri ale lumii musulmane și, probabil, una dintre cauzele care au dus la evenimente ce au șocat lumea occidentală, în legătură cu criza migrației. Este vorba despre tabu-ul reprezentat de sex.
Este ceea ce Kamel Daoud, cronicar al ziarului nord-african Quotidien d’Oran, scriitor și lider de opinie, numește „mizeria sexuală” din lumea musulmană.
Entuziasmul stârnit de Primăverile arabe din anul 2011 s-a diminuat mult de-a lungul timpului. Schimbările nu au reușit să atingă domenii precum cultura, religia sau normele sociale și, în special, normele referitoare la sex. Revoluțiile nu au adus și modernitate. Iar, după Tahrir, a venit Köln – atacurile de la Köln au adus aminte de hărțuirea femeilor din Piața Tahrir, din zilele revoltelor egiptene.
Evenimentele din Germania i-au făcut pe mulți occidentali să realizeze că una dintre cele mai mari mizerii care afectează o mare parte din lumea arabă și musulmană în general, este cea legată de relația bărbaților cu femeile.
În unele locuri, femeile sunt acoperite complet, bătute cu pietre și ucise; la bază, femeile sunt blamate pentru că pur și simplu ar semăna zice-se confuzie în ceea ce ar trebui să fie societatea ideală.
Sexul este pur și simplu un subiect tabu în locuri precum Algeria, Tunisia, Siria sau Yemen unde, peste cultura patriarhală și mediul conservator, s-au supus noile coduri ale islamiștilor, după rigorismul și puritanismul discret al diferitelor forme de „socialism” din regiune.
În unele țări, femeilor li se permite accesul în sfera publică. Dar numai în cazul în care ele renunță la trupurile lor. A le lăsa descoperite ar însemna să descoperi dorința – ceea ce islamiștii, conservatorii, dar și tinerii tradiționaliști vor să nege. Femeile sunt privite ca o sursă de destabilizare – fustele scurte generează cutremure, se spune. Femeile sunt respectate doar atunci când sunt definite printr-o relație de proprietate, ca soție a lui X sau fiică a lui Y.
Aceste contradicții pot crea apoi tensiuni insuportabile. Nu mai există căi de refulare a dorințelor. Nu mai există o zonă de intimitate pentru cuplu. Mizeria sexuală poate coborî până la absurd și isterie. Toate mecanismele firești ale iubirii, întâlniri, romantism, flirt – sunt supuse represiunii, femeile fiind acolo atent monitorizate. Patrulele de poliție a moravurilor sunt deja ceva obișnuit și virginitatea este o obsesie. Familiile sunt gata să plătească operații scumpe pentru a repara himenurile rupte.
În numele lui Allah, războiul asupra femeilor și a cuplurilor ne poate duce cu gândul la Inchiziție. În timpul verii, în Algeria, brigăzi de salafiști și tineri locali îndoctrinați de discursurile imamilor radicali și ale predicatorilor islamiști de la posturile de televiziune ies pentru a monitoriza cât de acoperite sunt femeile, în special în cazurile femeilor ce sunt amatoare de plajă.
În spațiile publice, cuplurile sunt hăituite, chiar și dacă sunt căsătorite. Până și băncile din grădinile publice sunt retezate la jumătate pentru a împiedica oamenii să stea prea aproape unii de alții.
Sexologii sunt rari în lumea musulmană, iar sfatul lor este rareori luat în seamă. Islamiștii sunt cei care au monopolul de facto când vine vorba despre trup, sex și dragoste.
Rezultatul este că fanteziile îi duc pe oameni în capcanele unor lumi total opuse: fie în Occidentul cu lipsa sa de rețineri precum și cu toate aberațiile și perversitățile, fie în „raiul musulman” cu virginele sale.

yogaesoteric
25 aprilie 2016
 

Înşelătoria bombei atomice 1945 - 2015

SENZAȚIONAL! (dacă se va dovedi adevărat)
Un subiect extrem de controversat adus în discuție de suedezul Anders Björkman, arhitect naval și inginer specializat în echipamente maritime, este cel al înșelătoriei numite bomba atomică.
Dacă este adevărat ceea ce el susține, aceasta este una dintre cele mai abjecte, mai mari și mai teribile manipulări şi înșelătorii din istorie, o minciună orchestrată cu atenție şi în spatele căreia se află nume importante. Gradul de control obţinut prin frică şi cantitatea de bani rezultată în urma acestei înșelătorii sunt, practic, enorme chiar şi acum la 70 de ani de la inventarea ei. Putem considera amenințarea atomică cea mai mare sperietoare a zilelor noastre, o modalitate prin care sunt ținute în șah guverne, ţări şi în teroare mințile oamenilor.
Subiectul merită investigat cu atenție, deoarece implicațiile unei astfel de demascări sunt uriașe.

70 de ani de minciuni propagandistice în mass-media pentru a speria oamenii şi de ce este ilegal să informezi lumea în această privinţă
de Anders Björkman, M.Sc.
Rezumat
1. Hiroshima şi Nagasaki nu au fost distruse de bombe atomice în 1945. Japonezii care trăiau în cocioabe făcute din lemn şi hârtie au fost ucişi şi arşi cu bombe cu napalm. Japonezii bogaţi locuiau în suburbii.
2. Cele două bombe atomice care au „explodat” în Japonia în 1945 au fost doar propagandă de război americană (informaţie falsă) pentru a impresiona Uniunea Sovietică, dar Stalin nu a crezut aceasta. El (sau adjunctul lui, Beria) au „inventat” (falsificat) propria lor bombă atomică în 1949.
3. Minciunile vechi de 70 de ani continuă bineînţeles şi astăzi, cu putere, susţinute de câteva guverne, generali nebuni şi o mulţime de fizicieni, incluzând aici câştigători de Nobel care nu pot obţine nicio slujbă mai bună decât a minţi pentru guvernele lor – singura slujbă bine plătită pe care majoritatea fizicienilor o pot obţine în afară de a fi nişte profesori de şcoală prost plătiţi – și de mass-media, bineînțeles, care publică informaţii false pentru a vă spăla pe creiere.
4. SUA foloseşte miliarde de dolari pentru a menţine înşelătoria. Rusia nu foloseşte nicio rublă sau copeică pentru a face povestea să meargă mai departe.
5. Franţa şi China şi-au falsificat şi ele bombele atomice în anii ʼ60.
6. Încă din 1964, 10.000 de bombe atomice false au fost construite, transportate de colo colo, scăpate pe jos, lovite din greşeală de soldaţi incompetenţi, dar niciodată, niciuna nu a explodat. Motivul este faptul că bombele atomice nu pot exploda. Este fizic imposibil, aşa cum voi arăta în acest articol.
7. Rachetele balistice intercontinentale nu funcţionează nici ele. Un război termonuclear nu este posibil!
9. Iranul încearcă de 30 de ani să falsifice o bombă atomică pe care Stalin a reuşit să o facă în 4 ani, acum 65 de ani, asistat de prizonierii din gulag şi de compania minieră Wismut AG de Aue, Saxonia, care i-au furnizat uraniu.
10. Agenţia Energiei Atomice Internaţionale, IAEA, şeful ei Yukiya Amano şi dictatorul Coreei de Nord sunt parte din înşelătorie. Doar întrebaţi-i despre asta. Ei sunt plătiţi să mintă în legătură cu bombele atomice. 
11. Vestea bună este că bombele atomice, bombele A, nu funcţionează şi nu avem de ce să ne temem de ele. Trebuie însă să ne temem de politicienii şi militarii care cred în acestea.
Avertisment pentru pseudoştiinţă
Aţi auzit de Trofim Lyssenko? El a fost inventatorul pseudoştiinţei în jurul anilor ʼ30! Stalin l-a iubit. Stalin a fost un ucigaş în masă care împreună cu Hitler au pornit Al Doilea Război Mondial (CDDRM) atacând Polonia, statele baltice şi Finlanda în 1939, un om pe care preşedintele american Roosevelt l-a plăcut foarte mult. Stalin a putut să deţină Polonia şi statele baltice după CDDRM.
Bombele atomice erau doar minciuni de propagandă şi nu există nicio dovadă că ele au funcţionat în 1945 sau mai târziu. Bomba atomică a fost inventată de Robert O Lyssenko, un văr al lui Trofim – dar asistat de Albert Einstein!
Când ficţiunea istorică devine mai adevărată decât faptele istorice, asta te face să te întrebi: Cine conduce manipularea maselor? Cine îi promovează pe toţi aceşti Lyssenko-şi ai bombelor atomice încă din 1942? Ce fel de oameni sunt cei care crează astfel de mizerii? Şi de ce? Răspunsul: banii (şi controlul prostimii, n.n.)!
În data de 6 august 2015, SUA a celebrat cele două bombe atomice care au fost aruncate peste Japonia acum 70 de ani. Conform Pew Center, 56% dintre americani încă mai cred că a fost justificat să se şteargă de pe faţa pământului 70.000 de oameni, în mare parte civili, cu cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. Ei încă nu ştiu că totul a fost doar propagandă. Când ziarul de mai jos a fost publicat în 6 august 1945, editorii ziarului au urmat pur şi simplu ordinele venite de sus şi nu au mai verificat dacă informaţia era adevărată. Cu siguranţă niciun reporter al The New York Times nu a fost prezent pentru a verifica nimic. Cititorii nu au suspectat că era o înşelătorie.

Mass-media trebuie şi acum, 70 de ani mai târziu, să publice vechile minciuni care au fost o invenţie fantastică a unor ingineri şi savanţi occidentali foarte inteligenţi, care au salvat milioane de vieţi: co-pilotul bombardierului Robert Lewis a fost un pic îngrijorat („Ce am făcut?”) etc.
Ideea era ca ei să creeze în timpul CDDRM o super armă, secretă, teroristă care să înspăimânte oamenii, o armă făcută cu banii armatei. Arma nu va funcţiona (acesta este secretul), dar cu ajutorul propagandei de toate tipurile poţi impresiona cu uşurinţă prietenii şi duşmanii. Mulţi politicieni au adorat această idee. Publicul prost nu va trebui să ştie că a fost o mistificare încă din start.
Sau după cum afirma un internaut, Brabantian, comentând exploziile din portul chinez Tianjin, din 12 august 2015: „Norul ciupercă din Tianjin ne îndreaptă către argumentele detaliate ale inginerului suedez Anders Björkman care arată că nicio bombă nucleară nu a existat sau explodat:
(a) Pozele şi videourile cu norii ciupercă sunt explozii chimice, iar noi am fost Pavlov-izaţi să credem că sunt nucleare; 
(b) Hiroshima şi Nagasaki au fost pur şi simplu atacate cu furtuni de foc chimice asemănătoare cu cele din Tokyo, Dresda, Hamburg. Oţelul, cărămizile şi betonul din zona zero au rămas în picioare. Deşeurile radioactive au putut fi aruncate împreună cu chimicalele;
(c)Majoritatea caselor japoneze erau din lemn, aşa că au ars;
(d) Mass-media ascunde faptul că au fost martori care au văzut mai multe bombardiere.
Teroarea bombelor nucleare a adus trilioane pentru cabală din 1945 încoace, iar din anii ʼ60 a fost o unealtă majoră a Israelului de terorizare a arabilor şi a lumii întregi, în războaiele din anii 1967 şi 1973, «opţiunea Samson» etc.
Putem vedea, de asemenea, de ce toate aceste zece naţiuni ce au aşa-zisa bombă nucleară au susţinut această înşelătorie:
1945 – SUA – bombele chimice de la Hiroshima şi Nagasaki (ca şi cele din Tokyo, Dresda, Hamburg...), unde au aruncat, de asemenea, elemente radioactive generatoare de boli. Mass-media şi martorilor japonezi care au văzut flota de avioane li s-a spus să tacă. Povestea nucleară s-a vândut prin adăugarea de chimicale explozive generatoare de «nori ciupercă» în filme şi fotografii. 
1949 – Uniunea Sovietică acceptă înţelegerea conform căreia elitele Rusiei devin şi mai bogate prin intrarea în Războiul Rece şi în «teroarea nucleară globală». 
1952 – Marea Britanie şi centrul financiar din Londra nu vor să fie mai prejos deoarece, totuşi, imperiul englez încă domină lumea. Aşa că Marea Britanie are bomba.
1960 – Franţa nu vrea să fie mai prejos față de britanici şi acceptă înţelegerea să devină o forţă nucleară dacă ei vor pretinde că sunt cei care le oferă Israelului tehnologia nucleară.
1964 – China este ajutată să-şi actualizeze arsenalul pentru a se justifica astfel escaladarea cheltuielilor militare în SUA. China are bomba.
1966 – Israel intră şi ea în club după înţelegerea cu Franţa, tocmai la timp pentru a-i teroriza şi intimida pe arabi în războaiele din 1967 și 1973 – Israelul are bomba şi în consecinţă îi poate ameninţa pe toţi cu «opţiunea Samson», după cum a confirmat mai târziu «bravul informator din interior» Vanunu celor de la MI6 London Times.
1974 – India acceptă înţelegerea și încetează să mai fie aşa de «nealiniată» şi izolată de marile puteri. Își insultă propria moştenire culturală, numindu-și programul de obținere a bombei «Budha Zâmbăreţul». India are şi ea bomba.
1979 – Africa de Sud – guvernul alb de apartheid primeşte o compensaţie pentru tot abuzul din mass-media Occidentală, dar este de acord în prealabil să «dezactiveze» orice bombă atomică înainte de venirea lui Mandela sau a oricărui guvern negru pentru ca aceştia să nu afle înşelătoria… Astfel se alătură Israelului și Taiwanului în testele bombelor atomice. Rasiștii albi din Africa de Sud au bomba şi sunt gata să omoare negrii arătând astfel că oricine poate avea bomba, dar toate bombele au fost luate şi transportate departe de guvernul lui Mandela. 
1998 – Pakistan este jucătorul central în noua temă occidentală anti-musulmani, pentru a putea reînvia «războiul contra terorii». Pakistanul îşi actualizează arsenalul pentru a fi o pereche egală vechiului rival, India. Aşadar, musulmanii, pakistanezi au bomba, iar Osama sau teroriştii pot pune mâna pe ea. În plus, Pakistanul vinde bombe Arabiei Saudite ca extra bonus. 
2006 – Coreea de Nord face mereu afaceri cu ultimele produse de consum ale familiilor elitei conducătoare, îşi actualizează arsenalul şi intră în clubul nuclear. Acum Coreea de Nord devine o «ameninţare reală». Indiferent că aceste bombe sunt reale sau nu, sunt cu siguranţă nişte «afaceri bune»!
Implicaţiile politice ale acestei înşelătorii nu sunt chiar aşa de mari. Aceasta înseamnă doar că SUA a înşelat lumea la sfârşitul CDDRM împreună cu URSS, Marea Britanie, Franţa, China, India, Pakistan şi Israel care s-au alăturat mai târziu. „Trădarea” lui Julius şi Ethel Rosenberg a fost probabil parte din spectacolul american, ei nefiind executaţi, ci primind noi identităţi.
Informatorul israelian Vanunu este, de asemenea, parte a show-ului prin „expunerea” armelor nucleare israeliene, deşi nu există aşa ceva. De asemenea, afirmaţiile şi îngrijorările Israelului legate de o posibilă bombă nucleară iraniană sunt, de asemenea, spectacol, ştiind că nicio astfel de bombă nu a existat şi nu poate fi construită.
Criza rachetelor din Cuba din 1962 a fost și ea o făcătură cinică şi totală în care atât Hrușciov cât şi Kennedy erau conştienţi că erau angajaţi într-un conflict de faţadă cu bombe atomice inexistente.
Cum de o super armă ce costă miliarde de dolari este astăzi compatibilă cu reala democraţie este dincolo de înţelegerea mea. Bineînţeles, bomba atomică a fost construită în secret în timpul CDDRM ca un truc ieftin de către oameni tineri şi sinceri care evitau astfel serviciul militar de pe front inventând poveşti SF despre bomba A ca parte a propagandei de război, dar te-ai fi aşteptat ca după război ei să spună adevărul, şi anume, că totul a fost o înşelătorie. Dar ei nu au putut să facă aşa ceva.

În SUA este împotriva legii să spui adevărul despre bomba A!
Semnificaţia bombei A pentru scopuri militare este foarte clară conform legii Atomic Energy Act of 1946 (Public Law 585, 79th Congress). Această prostie, US Atomic Energy Act of 1946 (şi revizuirile ei) determină apariţia Comisiei pentru Energie Atomică (Atomic Energy Commission – AEC) şi mai târziu a Departamentului pentru Energie (Department of Energy – DoE), unde există un strict control al informaţiei. Mai exact – cenzură!
Clauzele datelor restricţionate din legea Atomic Energy Act specifică că toate informaţiile referitoare la bombele atomice sunt secrete şi clasificate, cu excepţia cazului când sunt declasificate în mod explicit, şi nu se face nicio diferenţă referitor la locul unde a fost creată această informaţie, fie că ea apare într-un laborator guvernamental sau oriunde în lume, prin anumiţi cetăţeni privaţi.
Astfel, informaţiile despre armele nucleare sau propaganda este născută în secret conform legii SUA. Deci nu există alegere pe acest subiect şi astfel toate informaţiile conform cărora bombele A sunt false sunt efectiv cenzurate în SUA.
Și trebuie să fie păstrat secretul în continuare!
Ascunderea informațiilor a funcţionat foarte bine în Japonia anilor 1945-1953, atunci când aceasta era ocupată de SUA şi se aplica stricta cenzură şi era astfel interzis să pui la îndoială bombele A din 1945. Erai arestat, încarcerat şi chiar executat dacă spuneai că acele bombe erau doar propagandă şi că nu a existat nicio dovadă că ele au fost folosite. SUA încă are baze în Japonia, aşa că înţeleg de ce Japonia tace în continuare pe marginea minciunilor din 1945.
Iar înşelătoria funcţionează şi astăzi, 70 de ani mai târziu, deoarece bomba A este, vorba aceea, „o ameninţare criminală”. Teroriştii o pot folosi! Păi oricine o foloseşte sub orice pretext şi oricine are această bombă este terorist, inclusiv guvernele noastre.
Iranul şi puterile globale au fost de acord în 3 aprilie 2015 cu „parametrii cheie” ai unei noi înţelegeri nucleare false. Iranul poate continua să planifice o falsă bombă A după acea dată, însă cu un număr redus de centrifuge false. Aceasta înlocuieşte înţelegerea din 23 noiembrie 2013.
Congresul SUA va avea drept de veto în legătură cu orice dezvoltare legată de falsele bombe A în 2016. La 14 iulie 2015, o nouă înţelegere a avut loc, aşa că showul iranian cu bombe A merge mai departe. Nimeni nu îndrăzneşte să spună că acestea nu funcţionează.
Există 8.420.000 de site-uri web, găsite de Google în 0,19 secunde, care promovează bombele atomice. Se pare că aceste site-uri sunt doar o stupidă propagandă. Există o mulţime de articole impresionante pe tema armelor nucleare, dar niciunul nu ar sugera vreodată faptul că totul este o înşelătorie prostească.
Pentru a elimina odată pentru totdeauna această „ameninţare” globală şi totodată „provocarea catastrofică potenţială” la adresa securităţii globale, Anders Björkman oferă pe site-ul heiwaco.tripod.com o serie de argumente care, în opinia sa, explică de ce armele nucleare nu funcţionează şi sunt false.

yogaesoteric
24 aprilie 2016