Virgiliu Gheorghe, Andrei Dîrlău – Fața nevăzută a homosexualității

(recenzie la carte)

Mai țineți minte cum sunt înfățișați homosexualii în sitcomurile americane? Eu nu mă mai uit de mulți ani la televizor, de când m-am enervat și am rupt o telecomandă ca un vreasc pe genunchi și apoi, ca să fiu și mai sigur, am dus televizorul cu totul la ghenă. Dar tot mai țin minte. Hollywood-ul ne livrează în general cu eticheta „homosexual” un flăcău frumușel, dezghețat, sufletist și cu mult umor, care nu incomodează pe nimeni, nu e niciodată agresiv, are visuri frumușele și în tot ceea ce face urmărește fericirea celor din jur sau, dacă nu se poate, măcar să-i facă să râdă copios. Îi plac florile, câinii, copiii, muzica, sportul, gazonul și relaxarea. La fel și nouă, tuturor.

Monografia lui Virgiliu Gheorghe și a lui Andrei Dîrlău, Fața nevăzută a homosexualității, sprijinindu-se pe o bibliografie de peste treizeci de pagini, ale cărei surse se găsesc parțial pe internet, vine să ne demonstreze contrariul. Homosexualitatea este un comportament sexual patologic, o piesă dintr-un complex de aberații care, de-a lungul timpului, au fost investigate științific, iar autorii ne oferă un portret-robot îngrijorător al celui care le-a căzut victimă. Propaganda intens vehiculată că homosexualul ar fi un om ca noi toți, însă cu gusturi puțin diferite (dar în mod neesențial, ca preferința pentru blonde sau roșcate, de exemplu), nu rezistă în fața unui studiu meticulos.

Homosexualitatea nu este o preferință legitimă, ci partea vizibilă a unei raportări conflictuale la norme. Nu e o ieșire accidentală, o abatere de moment, este viața unui om care alege să trăiască pentru un timp, dacă nu pentru totdeauna, într-o lume în care multe dintre lucrurile care pentru noi sunt din fire inadmisibile, pentru el sunt pardonabile sau chiar de dorit.
Repulsia pe care orice ființă înzestrată cu bun-simț o simte față de homosexuali este înrudită cu cea față de tâlhari, violatori și criminali, iar toate au în comun senzația de nesiguranță pe care o avem față de toți cei care nu respectă regulile și față de dezordine. Dacă admitem că viața poate fi asemuită unui joc, și din anumite puncte de vedere putem s-o vedem astfel, atunci homosexualii sunt niște trișori.

Dreptul homosexualilor de a se căsători este o falsă problemă. Lăsând deoparte faptul că scopul fundamental al căsătoriei, nașterea de prunci, nu s-ar putea împlini într-o astfel de relație, nici măcar ei înșiși nu-și doresc confuzia cu o astfel de instituție. Și asta pentru că asumarea, dragostea, compasiunea și atașamentul cunoscute de familia naturală le sunt complet străine. Nivelul la care astfel de întâlniri vizează satisfacerea unor fantasme sexuale (contactul anal, dar și penetrarea rectului cu pumnul strâns, felație urmată de înghițirea spermei, forme extreme de sadomasochism) nu mai lasă individului suficientă energie pentru dragoste.

În țările unde căsătoria dintre homosexuali este legală, aceștia nu s-au înghesuit să-și oficializeze relațiile. Și asta pentru că dragostea demnă de acest nume este asociată fidelității, iar relațiile homosexuale sunt prin definiție poliamorii, ori pur și simplu întâlniri anonime de-o sâmbătă noapte. La ce bun o căsătorie între oameni care au incapacitatea funciară de a crea o punte interioară, psihologică și biologică, pe termen lung? Relațiile sexuale deschise sunt norma pentru bărbații homosexuali, și cei mai mulți dintre ei nici măcar nu locuiesc împreună cu o altă persoană, preferând să-și păstreze maximum de libertate.

Argumentul juridic conform căruia căsătoria dintre homosexuali ar rezolva anumite facilități fiscale pentru cupluri precum și dreptul de a transmite patrimoniul după moarte este cât se poate de falacios (înşelător). Dacă vrei să modifici fiscalizarea și regimul moștenirilor, nu-i nevoie să te duci la dreptul familiei, ai la dispoziție dreptul fiscal și dreptul succesoral. Dacă legiuitorul se poate arăta suficient de flexibil ca să modifice instituția juridică a căsătoriei, atunci poate face același lucru și cu altele.

Ca să ne asigurăm în privința minciunii care se servește, este suficient să ne uităm la experiența altor state: în Franța s-a legalizat recent căsătoria între homosexuali, deși aveau de peste cincisprezece ani PACS-ul (concubinaj cu facilități fiscale ca și pentru familie), iar în SUA îți poți lăsa averea și copacului din fața casei printr-un legat (act juridic unilateral) care acoperă integralitatea bunurilor. Nu pentru scăderea impozitelor și posibilitatea de a lăsa totul prin testament unei persoane s-a legalizat căsătoria homosexualilor în aceste țări. De fapt, extinderea căsătoriei la cuplurile homosexuale vizează cu totul altceva.

Dar să presupunem că marele scop al familiilor homosexuale ar fi înfierea copiilor. Trecem peste faptul că în România și o persoană necăsătorită poate avea un copil înfiat, dacă întrunește condițiile legii, bineînțeles. Homosexualii care trăiesc în cuplu întrețin relații sexuale cu opt parteneri anual (ceilalți, de câteva ori mai mulți). De-a lungul vieții, aproape jumătate dintre homosexuali au 500 de parteneri sexuali, iar un sfert dintre ei, de două ori mai mulți. Trei sferturi dintre homosexuali au avut o boală cu transmitere sexuală, iar SIDA a fost asociată în primii ani homosexualității. Rata consumului de droguri și alcool este de trei ori mai mare decât la persoanele heterosexuale. Homosexualii sunt de peste trei ori mai depresivi iar probabilitatea sinuciderii este de paisprezece ori mai mare decât la restul populației. Practic, o treime dintre homosexuali au o tentativă de sinucidere de-a lungul vieții. Toate acestea fac ca homosexualii să aibă o speranță de viață de 39-44 de ani, în vreme ce heterosexualii ajung la 70-75 de ani. V-ați dori astfel de părinți?

Dacă încă mai credeți că o familie homosexuală constituie un mediu adecvat creșterii unui copil, hai să vedem care e relația acestora cu violența. O treime dintre ei asociază în mod constant sexul și violența. Probabil că este explicabil acest lucru dacă luăm în calcul faptul că pedofilia este principalul mijloc prin care acest tip de comportament sexual se poate reproduce și perpetua, homosexualii de azi fiind majoritar molestați în copilărie.

De fapt, legătura dintre homosexualitate și pedofilie este atât de strânsă, încât aproape unul din doi copii crescuți în familii de acest fel este violat în copilărie. În trei sferturi din cazuri, părinții homosexuali și apropiații acestora expun copiii la pericole (lipsă de îngrijire, seducție, stres emoțional, hiper-sexualizare), spre deosebire de părinții heterosexuali, unde astfel de situații se găsesc doar în proporție de una din douăzeci familii. În cele din urmă, probabilitatea ca un copil crescut de homosexuali să devină homosexual este de doisprezece ori mai mare decât în familiile clasice. Are rost să adaug faptul că pentru unii dintre ei crima se asociază satisfacției erotice? Probabil că nu.

Și atunci, este drept să ne întrebăm de unde înverșunarea în direcția extinderii căsătoriei și pentru cuplurile bărbat-bărbat sau femeie-femeie? Bătălia este de foarte lungă durată și datează, probabil, din zilele revoluției franceze de la 1789. După ce a acuzat monarhia de „absolutism”, una dintre primele manevre ale regimului democratic a fost distrugerea tuturor formelor de rezistență în fața statului: parlamentele și limbile locale, autoritățile regionale, viața religioasă creștină. Este o ironie faptul că Franța centralizată a început ca reacție la o diversitate de forme de organizare menite să atenueze șocurile venite de la cei din vârful ierarhiei puterii, pe care le-a numit însă, într-o deplină ipocrizie: „monarhie absolutistă”.

Singurul lucru care a dăinuit de-a lungul vremii de atunci și până în zilele noastre este familia. Atacată puternic de revoluția sexuală a anilor ʼ60, măcinată fir cu fir de relativismul valorilor, astăzi se vede redusă la irelevanță prin poluarea adusă de corectitudinea politică și toleranța dezaxată a postmodernității. În fiecare civilizație, în spatele lucrurilor care se văd există altele, care nu se văd. Iar cele nevăzute sunt mai mari și mai importante decât cele care se văd.

Toți cei care se străduiesc să ne convingă că nimeni nu va pierde nimic dacă doi sodomiți s-ar căsători la primărie, și în curând și în biserică, sunt pradă erorii conform căreia lumea ar fi perfect plată, eventual lipsită de alte semnificații decât vrem noi să-i acordăm.

Cei care știu că trăim într-un univers simbolic, încărcat de sensuri imuabile, nu se vor lăsa păcăliți de toată farsa asta ieftină.

Citiți și:
Tacticile insidioase ale mişcării homosexuale
Bizara impunere în forţă a homosexualilor
Parlamentul italian, șantajat din culise de masonerie, a aprobat parteneriatele civile între persoane de același sex 

yogaesoteric
27 iunie 2016

De ce nu a fost un accident?

Motto: „Orice imbecil poate omorî pe cineva. E însă nevoie de un artist abil pentru a sinucide pe cineva.” 
(Deviză KGB)

Moartea lui Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, se transformă într-o poveste care, pe măsură ce trece timpul, se tot rostogoleşte şi atrage din ce în ce mai multe semne de întrebare asupra împrejurărilor în care s-a petrecut tragicul eveniment. Cazul unui celebru jurnalist american face ca dispariţia lui Condrea să fie privită dintr-un alt unghi, cel al realității conspiraţiei, abordare care este oricum foarte prezentă în spaţiul public.

De ce moartea lui Dan Condrea nu a fost un accident?

1. Pentru că Institutul Medico-Legal (IML) a spus că nu suferise niciun atac (cerebral, cardiac), nu consumase alcool, nu luase medicamente. Instinctiv orice om ar fi pus frână și ar fi tras de volan, chiar dacă nu ar mai fi putut evita accidentul.

Între primul copac din fotografie şi cel de care s-a lovit maşina prima oară există un spaţiu fără pomi de cel puţin 20 de metri, ceea ce înseamnă că exista timp suficient să încerci orice manevră de evitare chiar dacă mașina avea 150 km/oră. Urma mai groasă din iarbă nu indică vreo manevră a șoferului, cum crede Cotidianul (o manevră ar fi fost mult mai bruscă ca să evite copacul din față și ar fi lăsat altfel de urme), ci indică faptul că mașina s-a lăsat cu greutatea mai tare pe acea parte datorită diferenței de nivel a solului și a intrării de pe carosabil care se afla mai sus.

 Observați traseul dirijat și liniar al mașinii lui Dan Condrea care se-ndreaptă direct în copacii care nu se văd în fotografie: nicio urmă de frânare, nicio urmă de mișcare a volanului, nicio urmă de derapaj, nicio încercare de a evita impactul.

2. Pentru că deși s-a dus drept către copaci, „sinucigașul” nu reușește să intre frontal în copacul de o jumătate de metru grosime (copac care nu se vede în imagine, fiind chiar la capătul din față al urmelor). Dacă ar fi vrut să se sinucidă credeți că putea rata un copac de o jumătate de metru grosime? El însă a ratat copacul respectiv. Mașina lovește razant un prim copac, intră tot razant într-un al doilea copac unde se răstoarnă și se lovește și de un al treilea copac... Destul de inexact pentru „un sinucigaș hotărât”, care vroia să intre frontal în ceva, nu?

De aceea varianta uciderii lui Condrea prin preluarea de la distanță a controlului asupra mașinii sale trebuie luată serios în considerare. Mai ales că motive ar fi fost destule: o rețea întreagă nu voia să fie deconspirată.

Dacă niște ingineri software deveniți temporar „hackeri” au putut prelua de la 15 km distanță controlul unei mașini Jeep Cherokee produse de Fiat Chrysler, pe care au accelerat-o și au băgat-o în șanț spre disperarea șoferului, credeți că niște profesioniști în domeniu nu ar fi putut prelua comanda mașinii lui Dan Condrea de la distanță, s-o accelereze și s-o bage cu 150 km pe oră în copaci?

Posibilitatea piratării computerului de bord a fost probată de Charlie Miller și Chris Valasek, doi cercetători în securitate informatică care demonstraseră anterior că pot prelua controlul asupra unei mașini Toyota Prius si asupra unui mașini Ford Escape. Cu ajutorul unui laptop și al unui telefon mobil conectate la internet pe rețeaua Sprint, ei au preluat controlul asupra unui Jeep Cherokee, în timp ce reporterul de știri Andy Greenberg se afla la volan, demonstrând astfel capacitatea lor de a controla mașina de la distanță și în cele din urmă de a o forța să intre într-un șanț.

Reporterul care a stat în mașina controlată de la distanță de experți spune că lucrurile erau oarecum amuzante când „hackerii” manipulau aerul condiționat, radioul sau ștergătoarele. „M-am felicitat pentru curajul de care am dat dovadă”, spune Andy Greenberg într-un articol publicat de Wired. Totuși, controlul nu s-a redus doar la atât.

„Accelerația a încetat să mai funcționeze. Am apăsat cu disperare pe pedală, dar viteza a tot scăzut până când mașina s-a oprit complet. Asta s-a petrecut chiar în momentul în care eram într-un pasaj subteran mai lung și nu aveam niciun mijloc de a scăpa. Experimentul a încetat să mai fie amuzant”, mai spune Greenberg.

Testul a mai cuprins și dirijarea mașinii într-un șanț fără ca șoferul să poată face ceva.

„Corupția ucide” – ca să cităm un clasic în viață

Am ajuns ca în Italia anilor ʼ70 unde Mafia infiltrată la vârf ucidea pe oricine o deranja, fără ca cineva să pățească ceva. Deși șansele sunt mici, datorită impactului violent, e posibil să mai poată fi recuperate unele date din computerul de bord al Opelului Astra J condus de Dan Condrea, datorită faptului că mașina nu a luat foc (probabil dintr-un noroc chior).

Pentru propagandiștii sistemului ca HotNews, Digi24 și alții ca ei care spun că o presupusă asasinare a lui Dan Condrea nu ar fi fost posibilă prin preluarea controlului mașinii de la distanță, iată ce declara într-un caz asemănător – cel al morții ziaristului american Michael Hastings – Richard Clark, fostul coordonator național al SUA pentru securitate, protecție a infrastructurii și pentru lupta împotriva terorismului, cel care a lucrat în aceste funcții sub președinții George HW Bush, Bill Clinton si George W. Bush.

„Există motive să credem că agențiile de informații care lucrează pentru puteri majore – inclusiv cele din Statele Unite – știu cum să acționeze de la distanță şi să preia controlul unei mașini pentru a cauza accidente mortale.

Ca rezultat al unor cercetări derulate de anumite universități s-a descoperit că este relativ ușor să piratezi sistemul de control al unei mașini și să faci lucruri prin care să accelerezi în cazul în care conducătorul auto nu vrea să accelereze sau să dezactivezi frânele atunci când șoferul dorește să frâneze – pentru a propulsa maşina cu mare viteză, astfel încât ea să devină «un sac accelerat» care zboară”, a declarat Clarke pentru The Huffington Post.

„Nu sunt un adept al teoriei conspirației. De fapt, mi-am petrecut cea mai mare parte din viața mea pentru a-mi bate joc de diferite teorii ale conspirației, dar regula mea a fost întotdeauna de a nu demola o asemenea teorie până când nu se poate dovedi că e greşită. Iar în cazul lui Michael Hastings, dovezile care sunt disponibile în mod public sunt în concordanță cu un atac cibernetic auto. Iar problema «cu așa ceva» este că nu se poate dovedi acest lucru pentru că nu rămân urme directe” – a afirmat Clarke, care a demisionat din cea de-a doua administrație Bush, când a criticat decizia de a invada Irakul după 9/11.

„Departamentul de Poliție din Los Angeles, probabil, nu are mijloacele de expertiză necesare pentru a urmări un astfel de atac”, a precizat el.

„Cred că, probabil, ai nevoie de cele mai bune informații şi de aplicarea la sânge a legii pentru ca oficialii guvernului SUA să dovedească existența unui astfel de atentat”, a mai spus Clarke.

Clarke a lucrat pentru Departamentul de Stat sub președintele Ronald Reagan și a condus eforturile de combatere a terorismului sub președinții George H. W. Bush, Bill Clinton si George W. Bush. De asemenea, el a lucrat în funcția de consilier special pe probleme de terorism cibernetic pentru Bush jr. și a publicat o carte despre acest subiect, „Cyber War”, în 2010.

Asemănările izbitoare dintre moartea ziaristul Hastings și cea a lui Dan Condrea

Asemănarea accidentului în urma căruia și-a pierdut viața jurnalistul american Michael Hastings este izbitoare cu ceea ce s-a petrecut cu mașina lui Condrea: accelerare bizară la viteze foarte mari, lipsa completă a frânării, drumul drept, acelaşi context ales – lovirea de un copac și lipsa oricărei alte mașini în preajmă. Cel mai interesant detaliu identic în ambele cazuri este motorul care a sărit ca o mică rachetă la zeci de metri distanță de mașină, lucru care nu a putut fi reprodus la reconstituirea cazului lui Hastings. Ambele mașini au fost făcute zob, iar pasagerii desfigurați într-un mod de nerecunoscut. În plus mercedesul lui Hastings a luat foc, în timp ce mașina lui Condrea, probabil dintr-un noroc chior, nu.

Dimineața devreme, pe 18 iunie 2013, un model nou de Mercedes Coupe C250 (model 2013) a trecut prin intersecția Melrose de pe Highland Avenue în Hollywood. Era ora 4:25, iar pe stradă nu erau pietoni sau alte mașini care să devină victime colaterale. (Exact ca și în cazul lui Condrea, unde drumul era pustiu, fără alte mașini sau pietoni.)

Dintr-o dată, mașina a început să accelereze. (Exact ca în cazul lui Condrea unde avem doar accelerare fără urme de frâne.) Conform spuselor unui martor ocular, mașina a accelerat rapid, de mai multe ori, apoi scăpată de sub control s-a răsucit cu spatele, înainte de a intra într-un copac (un palmier gros), și a sfârșit în flăcări. Motorul său a fost aruncat la aproximativ 60 m distanță de caroseria distrusă. Într-un accident simulat, la o lovire frontală a unui Mercedes Coupe C250 model 2013, s-a observat că mașina nu explodează la impact și nici nu-și aruncă motorul la 60 m.
Hastings tocmai vroia să-și schimbe mașina suspectând că e compromisă. Vă sună cunoscut? Condrea și-o schimbase și el.

Focul a fost atât de puternic încât a distrus într-o mare măsură trupul jurnalistului, astfel că celor din cadrul biroului de medicină legală din Los Angeles County le-au fost necesare două zile pentru a-l identifica pe Hastings. Iar Clarke a spus că „cercetarea unui atac cibernetic asupra vehiculului ar fi aproape imposibilă deoarece computerele de la bord s-au distrus sau s-au topit”. 
„Deci, dacă a fost un atac cibernetic – nu spun că a fost –, cred că acela care a făcut-o e deja departe”, a declarat Clarke.

Michael Hastings a practicat un tip de jurnalism la limită, care i-a înfuriat pe oameni puternici. A lucrat pentru Rolling Stone, Newsweek şi BuzzFeed și şi-a câştigat notorietatea la începutul anilor 2000, cu relatări despre războiul din Irak. A urmat premiul George Polk, acordat în 2010 pentru Fuga generalului, în care contura profilul generalului Stanley McChrystal, comandantul Forţei Internaţionale de Asistenţă de Securitate coordonată de NATO în Afganistan. Articolul publicat în revista Rolling Stone, dezvăluia dispreţul pe care generalul îl arăta oficialilor guvernamentali civili. Dezvăluirile au avut un impact atât de mare încât l-au determinat pe președintele Barack Obama să-l demită pe general (deși președintele a negat că articolul ar fi avut vreun rol în decizia sa).

Ulterior, Hastings a devenit foarte critic la adresa administraţiei Obama, în timpul investigaţiei în care mai mulţi reporteri erau anchetaţi de Departamentul de Justiţie, în 2013. Acesta era nemulţumit de restricţiile impuse presei. Ultimul său articol, De ce democraţilor le place să spioneze americanii, a fost publicat în BuzzFeed, la 7 iunie. Unsprezece zile mai târziu, Hastings murea într-un accident de maşină, la Los Angeles.

Într-un e-mail trimis unui prieten cu puțin timp înaintea morții sale, Hastings a dezvăluit că se afla aproape de finalul unui subiect de senzaţie, despre un proces intentat de Jill Kelley, care a fost implicată în scandalul care l-a demis pe generalul David Petraeus, fapt pentru care trebuia să fie cât mai precaut.

El le-a spus colegilor de la site-ul de știri BuzzFeed că se afla în centrul unei anchete coordonate de Biroul Federal de Investigații. FBI-ul a negat că orice investigație sau filaj cu privire la jurnalistul american era în curs de desfășurare. Însă ulterior, Al Jazeera a arătat că FBI-ul îl urmărea pe Hastings.

Rudele şi prietenii au declarat că jurnalistul devenise foarte tensionat în ultimele luni de viaţă şi se simţea urmărit.

Şi cazul lui Hastings şi cel al lui Condrea au în comun accidentul de maşină care nu are o explicaţie logică. Amândoi deveniseră incomozi pentru anumite grupuri de interese. În aceste condiţii, ipoteza unei intervenții de la distanță asupra mașinii devine din ce în ce mai prezentă în rândul celor care caută să înțeleagă ce s-a petrecut în realitate cu Condrea.

Alte motive care arată că nu a fost sinucidere în cazul morții lui Dan Condrea

1. Pentru că nu te sinucizi vorbind la telefon în autoturismul tău. Te sinucizi întotdeauna SINGUR.

2. Nu te sinucizi lovind doar razant și lateral un copac gros de jumătate de metru, mai ales când ai terminat medicina și știi că te poți sinucide fără dureri cu o simplă injecție.

3. Nu te sinucizi când mergi cu mașina ca să-ți iei copilul acasă de la fosta soție.

4. Faptul că Dan Condrea nici măcar nu fusese pus sub acuzare, deși trecuseră mai bine de două săptămâni și deși putea fi acuzat de posibile crime ba chiar de genocid, este și acesta un indiciu care susține varianta lichidării sale.

5. Faptul că se minte sau nu, spunându-se că Dan Condrea nici măcar nu a fost filat, nici de Procuratură pentru faptele făcute și nici de SRI pe motiv de siguranță națională, e și acesta un indiciu care susține varianta lichidării sale. Fără filaj sau arestare preventivă, Condrea a fost lăsat practic fără protecție; cu urmărire și filaj, ceea ce face situația și mai gravă, înseamnă că lucrurile s-au petrecut chiar sub ochii lor.

6. Condrea se temea de o luare sub control a mașinii sale. Acesta e singurul motiv logic pentru care și-a schimbat mașina renunțând la jeep-ul cu care mergea în mod uzual. Iată că nu a fost de ajuns: ar fi trebuit să meargă cu o Dacie de pe vremea lui Ceaușescu.

Citiți și: 
Operaţiunea secretă «ochiul şi timpanul» revine. SRI ascultă de două ori mai multe telefoane decât FBI 
Agenţi guvernamentali ai SUA au fost implicaţi în aproape toate intrigile teroriste majore

yogaesoteric
26 iunie 2016

Media, sistemul educaţional, băncile şi Wall Street-ul sunt principalii artizani ai dezastrului capitalist pe care îl trăim şi ne afectează existenţa

Toate canalele de ştiri, TV, Radio, magazine, ziare, toate nu mai reprezintă nişte platforme informaţionale pentru răspândirea informaţiei obiective către mase, pentru educarea lor şi pentru aducerea în atenţie a celor mai importante evenimente. Ele reprezintă actualmente nişte produse, iar productivitatea este determinată de cei ce decid structura informaţiilor, volumul lor şi modul cum sunt puse în atenţia opinie publice, dacă se mulează după obiectivele urmărite de grupul de infractori care conduc în realitate mass-media.

Lordul Acton spunea: „Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în dimensiune absolută”... Practic, controlul a tot ce mişcă presupune într-o foarte mare măsură controlul mass-media.

O altă mare problemă o reprezintă sistemul educaţional. Şcolile publice şi private au pierdut cel mai important rol pe care ar trebui să îl aibă, şi anume scoaterea în evidenţă a adevărului în cadrul programelor lor şcolare. Acestea sunt de fapt întocmite în funcţie de interesul celor care conduc societatea capitalistă a minciunii.

Dacă în socialism, înainte de ʼ89, programa şcolară nu se modifica pentru ani buni, acum, în capitalismul mizerabil pe care îl trăim, programa școlară se schimbă de mai multe ori pe an, iar mulţi profesori, chiar de ştiinţe fixe, recomandă elevilor să înveţe numai după cărţile scrise de ei. Elevii sunt astfel obligaţi să plătească sume impresionante an de an şi chiar mai des, pentru a cumpăra cărţile „reprogramate” ale unor profesori afacerişti…

În cărţile din sistemul educaţional, fondatorii sistemului capitalist nici nu mai există, nu se mai spune nimic despre ei, pentru că cei care conduc acum sistemul capitalist vor să o facă după o „ideologie” a lor personală, iar sistemul promovat şi omul de rând le permite acest lucru. Toţi fondatorii principiilor capitalismului sunt trataţi prin prisma problemelor şi activităţii personale din viaţa socială: fie au fost beţivi, fie au avut amante, fie au avut cine ştie ce aventuri amoroase sau au participat la activităţi extreme, media exacerbând aceste aspecte ca şi în cazul altor lideri importanţi de-a lungul istoriei, atât în România, cât şi în alte ţări.

Aceste propuneri de programe şcolare sunt implementate în dorinţa de a distruge termenii de percepţie a fenomenelor, eficienţa lor şi educaţia în general şi de a crea o schimbare dorită şi valorificabilă de către „jewmericanii” care conduc media.

Adolf Hitler spunea într-una dintre marile manifestări de adeziune ale poporului german la programul lui, care a avut loc la Nürenberg: „Noi trebuie să începem cu copiii, să plantăm seminţele în scopul de a le duce la maturitate şi a deveni plantele pe care noi le dorim…”

Acest concept, sub altă formă, este cel căruia trebuie să îi facem faţă în acest moment, deoarece avem o generaţie tânără care ingurgitează aceste neadevăruri promovate de media, ca fiind normele de conduită comportamentală şi faptele reale… În acest sens, media „a ajutat” şi „ajută” permanent la distrugerea dezvoltării unei gândiri creatoare.

Programele şcolare introduc copii în spectrul generalităţilor care pot fi după aceea extinse în direcţia dorită de aceşti răspândaci infractori din media; în final toate acestea duc la lipsa necesităţii ca cineva să mai aibă opinie raportat la fapte şi acţiuni. Conceptul gândirii creative, în mod normal, este de a permite elevului sau studentului să întrebe „De ce se petrece sau are loc acest fenomen?”. Încetul cu încetul, această întrebare a fost eliminată, chiar dacă, cu perversitate, capitaliştii îi numesc pe tineri Generation Y, dar şi Millenials, Boomerang Generation şi în multe alte feluri.

Gândirea creativă a fost şi este permanent distrusă şi înlocuită cu programe sterile, închise în doctrinele dorite de liderii actuali în cârdăşie cu mogulii media. Ei vor să facă din tineri o masă de oameni în primul rând „fericiţi”, nu educați, care absorb informaţia şi conceptele eronate, dar valorificabile de cei ce conduc media, care în final le oferă o imagine a inutilităţii şcolii din păcate…

Media conduce dezinformarea societăţii şi dictează gradul lipsei de educaţie a populaţiei. Aceste obiective sunt promovate printr-o pleiadă de informaţii inutile, legate de cine a câştigat diferite concursuri gen Vocea României, Dansez pentru tine etc., sau printr-un noian de emisiuni şi informaţii mondene, despre cum se îmbracă celebrităţile la Hollywood sau de câte ori au divorţat etc., dar aproape nimic despre câştigătorii premiilor la Olimpiade de matematică, fizică, chimie şi altele, despre cercetări ale profesorilor şi studenţilor în diferite domenii, sau alte informații cu adevărat educative. În America s-a ajuns ca în cadrul concursurilor de silabisire a unor cuvinte complexe în limba engleză să câştige copii din India şi în primele zece locuri să nu fie niciun american sau englez. Ruşine de proporţii…

Toate emisiunile și informațiile inutile puse pe sticlă sau pe hârtie au rolul de a-i face pe oameni să-și irosească timpul şi de a-i împiedica să vadă realitatea crudă şi adevărurile care le distrug existenţa. Marile companii de ştiri, care au posturi de radio, TV, magazine şi ziare, şi-au schimbat total atitudinea faţă de public în ultimii ani; ele au capitulat de bună voie şi nu fac altceva decât să fie platforme de ştiri comandate de stabilimentul care conduce media şi o parte a lumii politice, rejectând obiectivitatea în prezentări.

Programele educaționale și de formare derulate în prezent par să aştepte ca o generaţie să dispară sau să devină inactivă şi mai puţin credibilă datorită avansării în vârsta, după care să sculpteze o nouă generaţie, după dorinţele şi necesităţile criminalilor din elita ce controlează din umbră.

Seminţele au fost plantate, după cum spunea Hitler, chiar de cei ce spun că au suferit Holocaustul şi îl critică pe liderul nazist, dar de la care au învăţat cum să distrugă mase mari de populaţie. Și poate au învăţat ceva şi de la Goebbles, ministrul propagandei publice în timpul regimului nazist...

Şcoala şi media, conduse cu dibăcie de nişte infractori „jewmericani”, sunt complice la ceea ce se petrece şi la distrugerea naţiunilor.

În paralel cu ignoranța voită și adormirea în care sunt ținute masele, se derulează și alte programe menite să ne transforme în sclavi obedienți. Populaţia de rând, majoritară, a fost şi este lăsată în mizeria existenţială a capitalismului, în timp ce bogații acaparează tot mai multe avuții. În America, de mai bine de 8 ani, Wall Street-ul are de partea lui „generozitatea” băncii centrale a SUA, Federal Reserve, care tipărește iresponsabil bani aruncându-i în bănci cu aceeași iresponsabilitate şi creând încrederea că nu există niciun risc în acest proces. Bogații își trăiesc aievea visele, fără să le pese de crizele inevitabile ale acestui sistem bolnav, care distrug viețile a milioane de oameni, dar din care ei ies întotdeauna cu câștiguri fabuloase.

Wall Street-ul are o capacitate fără precedent de a frauda și de a-și legaliza jocurile murdare prin mâna lungă a clasei politice, lăsând în final 99% din populaţie să fie martora dezastrului actual care o afectează major.

Citiţi şi:
Cele șase MEGA-CORPORAŢII ale aşa-zişilor ILUMINAŢI care controlează în permanenţă mass-media în SUA NU este vorba despre bani! Pentru Ocultă, banii sunt doar un instrument de sărăcire, control şi exploatare 10 metode insidioase prin care omenirea este cel mai adesea manipulată fără să-şi dea seama
 

yogaesoteric
25 iunie 2016

Ce ne spun Dosarele Panama despre capitalism iar despre toate acestea nimeni nu ne spune nimic

Recent am asistat la publicarea celei mai mari scurgeri de informații din istorie (peste 11 milioane de documente) – Dosarele Panama (The Panama papers).

Pe scurt, o firmă de avocatură din Panama, numită Mossack Fonseca, a creat în ultimii 40 de ani mii de companii off-shore fictive, în care puternicii lumii și-au depozitat averile în scopul evaziunii fiscale ori al spălării de bani. Sunt implicate nume de regi, președinți, prim-miniștri, oameni de afaceri, sportivi, bănci, organizații teroriste, grupări mafiote etc. Informațiile au fost oferite sub anonimat în august 2015 ziarului german Süddeutsche Zeitung, fiind apoi prelucrate și publicate de Consorțiul Internațional al Jurnaliștilor de Investigație (ICIJ).

Totul pare desprins dintr-un film american. Problema e că și narațiunea acestui megascandal aduce tot mai mult a film american. În primul rând, prin faptul că – după cum s-a remarcat deja pe-afară și pe la noi – informațiile sunt editate în așa fel încât în rolurile negative să pice aceiași actori cu care eram deja obișnuiți: Assad, Mubarak, Putin, Regele Abdullah al Arabiei Saudite ș.a. Nicio vorbă, sau prea puțină, despre elitele economice și politice occidentale părtașe la această fraudă colosală, cu excepția giganților bancari ca HSBC (despre care știam deja după Swiss Leaks de anul trecut), a premierului islandez recent demisionat ori a tatălui răposat al lui David Cameron. Nici nu-i de mirare, când ICIJ e finanțată de organizații ca Fundația Ford sau Fondul Familiei Rockefeller.

Însă problema și mai mare este că, exact ca într-un film făcut la Hollywood, narațiunea oficială pe care o tot auzim se ferește de orice contextualizare, fie că vorbim de BBC, ori de presupus stângistul (i.e. liberalul) The Guardian. Toți se fac că nu văd elefantul din cameră. De ce? Pentru că asta ar însemna punerea în discuție a sistemului însuși, care face posibil ca bogații lumii să-și ascundă munții de bani fără să plătească un șfanț în taxe, iar mainstream media sunt câinii de pază ai acestui sistem. De aceea scandalul Dosarele Panama nu este pus în context politic și problematizat cu adevărat, fiindcă ar conduce la câteva concluzii incomode despre capitalismul neoliberal în care trăim:

1) Că austeritatea impusă în toată Europa din 2010 încoace pe motiv că „nu sunt bani” e o imensă impostură: sunt bani cu nemiluita, numai că o mare parte a lor e îngropată în paradisuri fiscale ca Panama, între 21 și 32 de trilioane de dolari conform estimărilor din 2010! Iar guvernele europene obsedate de austeritate sunt perfect conștiente de aceste vaste scheme evazioniste, când nu sunt de-a dreptul complice la existența lor, ca în cazul Insulelor Virgine și Cayman aflate sub tutelă britanică.

2) Că principiul neoliberal trickle-down – conform căruia toți avem de câștigat dacă bogații sunt taxați mai puțin (sau deloc) – e de fapt un mit de legitimare a îmbogățirii continue a bogaților: Dosarele Panama ne demonstrează – a câta oară? – că o mare parte a averilor nu se întoarce în societate prin crearea de noi locuri de muncă și dezvoltarea infrastructurii, ci e pur și simplu stivuită în conturi bancare bine pitite. Uneori, regele chiar e gol: politicile fiscale favorabile celor bogați sunt pur și simplu menite să-i favorizeze pe cei bogați.

3) Că Dosarele Panama și altele de acest fel nu reprezintă excepția, ci normă în capitalismul neoliberal: o treime din averea globală e stocată în paradisuri fiscale și jumătate din comerțul global are loc via paradisuri fiscale. Însă asta nici măcar nu e vreo mutație relativ recentă a capitalismului, ba dimpotrivă, e o revenire la matca originară, o pură manifestare a acestui sistem în esența lui – acumularea de capital în mâini tot mai puține.

Concluzie: Dosarele Panama nu reprezintă nimic ieșit din comun. E parte structurală a sistemului capitalist în care trăim. Un sistem în care bogații devin tot mai bogați, iar săracii tot mai săraci. În 2010, 388 de indivizi dețineau la fel de mult cât jumătatea cea mai săracă a populației globale. Azi sunt doar 62. Câți vor fi mâine?

Fabrica de firme – secretele financiare ale elitelor mondiale

Scurgeri masive de documente din mai multe zone offshore expun secretele financiare ale unor lideri mondiali, capete încoronate, corporații internaționale, membri marcanți ai crimei organizate și afaceriști controversați ale căror activități au ruinat viața a sute de milioane de oameni.

International Consortium of Investigative Journalists și publicația germană Süddeutsche Zeitung – cea care a primit informațiile de la o sursă anonimă – au cooperat cu jurnaliști din peste 100 de organizaţii media din întreaga lume.

RISE Project este partenerul pentru România al proiectului global de investigație Panama Papers.

Numele Mossack Fonseca apare atât în legătură cu traficul de diamante din Africa, în piața internațională de artă, cât și în alte afaceri care prosperă în secret. Compania a servit suficiente capete încoronate din Orientul Mijlociu cât să umple un palat. A ajutat inclusiv doi regi, Mohammed al VI-lea al Marocului și Regele Salman al Arabiei Saudite, să înregistreze yachturi de lux.

Documentele oferă detalii privind afacerile secrete a 128 politicieni și demnitari din întreaga lume. Peste 11 milioane de documente arată cum o industrie globală, formată din case de avocatură și mari bănci, vinde secrete fiscale politicienilor, evazioniştilor şi traficanţilor de droguri, precum și miliardarilor sau celebrităţilor.

Cel mai bun fotbalist din lume, Lionel Messi, apare în documentele panameze. Acesta deține o companie în Panama înregistrată de Mossak Fonseca în anul 2012, Mega Star Enterprises Inc. Afacerile lui Messi cu structuri offshore se află în prezent în atenția Fiscului spaniol, care a constituit un caz de evaziune fiscală în acest sens. Dar lumea fotbalului e mult mai mare. Astfel, în Anglia, au ieșit la iveală acuzații de dare de mită care au zguduit FIFA, Federația internațională care reglementează regulamentul și competițiile de fotbal. Documentele din Panama indică faptul că firma de avocatură a lui Juan Pedro Damiani, membru în comisia de etică a FIFA, are relații de afaceri cu persoane implicate în scandalul FIFA – mai precis cu fostul vicepreședinte Eugenio Figueredo, care ar fi primit mită pentru acordarea unor drepturi de televizare. Documentele arată că firma de avocatură a lui Damiani din Uruguay a reprezentat un offshore conectat la Hugo și Mariano Jinkis, tată și fiu, acuzați că ar fi dat mită pentru a câștiga drepturile de televizare ale evenimentelor fotbalistice din America Latină. Damiani mai reprezintă șapte companii care au legături cu Figueredo.

Filiera românească

Birourile casei de avocatură Mossack Fonseca, o adevărată fabrică de firme, au depozitat în ultimele două decenii secretele unor mari afaceri din România. Avocații și colaboratorii firmei panameze au furnizat zilnic servicii de consultanță, înființând pe bandă rulantă companii offshore în Seychelles, Insulele Virgine Britanice, Bahamas, Niue și în alte jurisdicții netransparente și cu fiscalitate blândă. Ani la rând, casa de avocatură a camuflat interesele unor oligarhi și afaceriști influenți care au acaparat companii strategice din industria românească și au exportat apoi profiturile în paradisuri fiscale.

Beneficiarii reali ai acestor mari afaceri au rămas secreți până astăzi, deși deciziile lor au avut un impact major în economia națională și au influențat viața a zeci de mii de familii.

Documentele analizate de reporterii RISE Project arată și o altă față a acestei lumi secrete: oameni simpli care din lipsă de bani sunt dispuși să lucreze pentru firme care furnizează servicii offshore, asumându-și rolul de paravan pentru alte afaceri controversate.

Baza de date a firmei Mossack Fonseca arată, printre altele, cine a fost miliardarul necunoscut din structura de proprietate a rafinăriei Rafo Onești și ce legături a avut el cu zăcămintele aurifere de la Roșia Montană. Vasile Frank Timiș, inițiatorul afacerii Roșia Montană, a apelat și el la aceiași avocați din Panama City pentru a începe afacerile din România la mijlocul anilor ʼ90. Tot în documentele panameze regăsim și filiera offshore prin care este controlată o altă mină importantă de aur din Munții Apuseni, dar și alte firme active în extracția petrolului și gazelor naturale.

Vasile Frank Timiș a folosit firma Castle Europa Limited înființată în Bahamas de avocații Mossack Fonseca, în afacerile demarate în România în 1997.

În sediul firmei de avocatură au fost păstrate secretele celor care au căpușat un alt combinat petrochimic din România. Documentele îi mai listează pe oamenii-cheie din privatizarea Alro, afacere anchetată de procurori pentru corupție, și arată cum s-au reprofilat apoi în alte afaceri cu minerale și gaze naturale. Alți afaceriști de top din România, pe care RISE Project îi va prezenta în viitorul apropiat, au fost clienții casei de avocatură din Panama.

Casierii lui Putin

Jurnaliștii ICIJ au descoperit modul în care partenerii de afaceri ai președintelui rus Vladimir Putin au ascuns miliarde de dolari în bănci și companii fantomă.

Este vorba despre zeci de tranzacţii însumând cel puţin 2 miliarde de dolari, care au fost descoperite în arhiva Mossack Fonseca și care implică persoane sau companii apropiate lui Putin.

În unele cazuri, plățile suspecte efectuate de acoliţii lui Putin ar putea reprezenta mită pentru eventuale contracte sau ajutoare guvernamentale. Documente secrete sugerează că o mare parte din împrumuturi au venit iniţial de la o bancă din Cipru, care la momentul respectiv era deținută în majoritate de VTB Bank, controlată de Kremlin și supusă sancțiunilor internaționale pentru ofensiva Rusiei în Ucraina.

Cazul Poroşenko

În timpul sângeroasei invazii a Rusiei din 2014 în regiunea ucraineană Donbas, documentele arată că reprezentanţii președintelui Petro Poroșenko se străduiau să găsească o copie a unei facturi la utilități necesare pentru înregistrarea unei companii offshore în Insulele Virgine Britanice (IVB).

Un purtător de cuvânt al lui Poroşenko a declarat că înființarea acestei companii nu a avut nimic de a face cu „niciun eveniment de natură politică şi militară din Ucraina”.

Consultanții fiscali ai lui Poroşenko au declarat că președintele nu a inclus compania din IVB în declarația sa de avere pentru că nici holdingul, nici companiile afiliate nu dețin bunuri.

Premierul Islandei

În Islanda, documentele dezvăluie cum primul ministru Sigmundur David Gunnlaugsson și soția sa au deținut în secret o companie offshore care a investit milioane de dolari în obligațiuni, în timp ce țara lor se confrunta cu criza financiară.

Când David Gunnlaugsson a devenit premierul Islandei, în 2013, ascundea un secret care i-ar fi putut afectat cariera politică. El şi soţia sa au împărțit acționariatul unei companii offshore din Insulele Virgine Britanice încă din 2009 când Gunnlaugsson a intrat în Parlament. Câteva luni mai târziu el și-a vândut acțiunile soției pentru un dolar. Compania lor a deținut obligaţiuni care valorau inițial milioane de dolari în trei bănci gigant din Islanda. Acestea au intrat în colaps în timpul crizei financiare globale din 2008, iar compania sa a devenit creditor în dosare de insolvență.

Guvernul condus de Gunnlaugsson a negociat în 2015 un acord cu creditorii, fără a dezvălui însă miza financiară a familiei sale. Gunnlaugsson a refuzat să recunoască dacă interesele familiei sale i-au influențat sau nu deciziile.

Într-un interviu realizat de un partener media al ICIJ, Reykjavik Media, Gunnlaugsson a negat ascunderea activelor. Patru zile mai târziu, soţia sa a făcut publică povestea, postând un comentariu pe Facebook în care afirma că societatea i-a aparținut ei, nu lui, şi că ea a plătit toate taxele aferente.

Secrete globale

Documentele mai expun companii offshore controlate de către regele Arabiei Saudite şi copiii președintelui din Azerbaidjan. Acestea includ, de asemenea, cel puţin 33 de persoane şi companii aflate pe lista neagră a guvernului SUA, acuzate, între altele, de legături de afaceri cu cartelurile mexicane de droguri, cu organizaţii teroriste precum Hezbollah sau cu regimuri opresive precum Coreea de Nord şi Iran. Una din aceste companii a furnizat combustibil pentru aeronavele pe care guvernul sirian le-a folosit pentru a-și bombarda propriii cetăţeni.

Familia președintelui azer Ilham Aliyev a utilizat fundații și firme din Panama pentru a deține în secret acțiuni în mine de aur din Azerbaidjan sau în afaceri imobiliare din Londra. Copiii prim-ministrului pakistanez Nawaz Sharif au derulat, de asemenea, la Londra afaceri imobiliare prin companii create de Mossack Fonseca.

Conform legislațiilor naționale și înțelegerilor internaționale, firme precum Mossack Fonseca care ajută la crearea de companii şi conturi bancare ar trebui să acorde o mare atenție clienților care pot fi implicați în spălare de bani, evaziune fiscală sau alte ilegalități. De asemenea, ar trebui să acorde o atenţie sporită „persoanelor expuse politic” („PEP”) – oficiali guvernamentali, rudele și asociații lor.

Mossack Fonseca a declarat pentru ICIJ că „există politici și proceduri speciale în cazul persoanelor identificate drept PEP sau în cazul rudelor lor”.

În multe cazuri, Mossack Fonseca pare să nu realizeze cine sunt de fapt clienţii lor. Un audit intern din 2015 a constatat că aceștia cunoșteau identitatea proprietarilor reali doar pentru 204 companii din cele 14.086 pe care le-au înregistrat în Seychelles, un paradis fiscal din Oceanul Indian.

Spre exemplu, autorităţile din Insulele Virgine Britanice au amendat Mossack Fonseca cu suma de 37.500 dolari pentru că au înregistrat o companie la cererea fiului fostului preşedinte egiptean Hosni Mubarak, fără a reuși să identifice conexiunea chiar și după ce atât tatăl, cât și fiul au fost acuzați de corupție în Egipt.

„Aceste descoperiri arată cât de profund înrădăcinate sunt practicile incorecte şi criminalitatea în lumea offshore”, a spus Gabriel Zucman, economist la Universitatea Berkeley, California. Zucman a declarat că după publicarea acestor documente, guvernele ar trebui să caute „sancţiuni concrete” împotriva jurisdicţiilor şi instituţiilor care fac afaceri vânzând opacitatea din zonele offshore.

Sistemul offshore se bazează pe o industrie ce înglobează bancheri, avocaţi, contabili şi alţi intermediari care lucrează împreună pentru a proteja secretele clienților lor. Aceşti experţi utilizează companii anonime, trusturi şi alte entităţi paravan pentru a crea structuri complexe care pot fi utilizate pentru a ascunde originile banilor negri.

Lideri ai lumii care, aparent, au adoptat politici anticorupţie apar de asemenea în Panama Papers. Fişierele dezvăluie companii offshore legate de familia liderului suprem din China, Xi Jinping, care a promis să lupte împotriva „armatelor corupţiei”.

Alte documente vizează afacerile offshore ale defunctului tată al premierului britanic David Cameron.

Fabrica de firme

Scurgerile de date acoperă o perioadă de aproape 40 de ani, din 1977 până la sfârşitul lui 2015. Acest lucru oferă o perspectivă unică asupra modului în care a evoluat lumea offshore, cum zi cu zi sau deceniu cu deceniu, banii negri au circulat în sistemele financiare globale, alimentând crima organizată și privând guvernele de taxe.

Majoritatea serviciilor oferite de această industrie offshore ar trebui să fie legală, cel puțin în teorie. Litera legii nu este însă respectată mereu, iar firmele de avocatură și de consultanță offshore nu verifică atent dacă clienții lor sunt implicați în rețele de crimă organizată, evaziune fiscală sau corupție. Documentele arată cum, în anumite cazuri, aceștia au fost protejați cu bună știință, ba chiar ajutați să încheie tranzacții suspecte sau să falsifice documente oficiale.

Dintr-o analiză atentă a fenomenului, marile bănci par să fie pilonul de bază al acestor construcții offshore complexe și greu de urmărit. Documentele atestă existența a peste 15.300 de companii pe care băncile le-au înregistrat ca să ascundă averile clienților, câteva sute fiind create chiar de către giganții internaționali HSBC și UBS.

Mossack Fonseca și-a protejat agresiv clienții, inclusiv când aceștia au fost supuși unor acțiuni ale justiției. Conform Panama Papers, acest fenomen a mers până la a distruge documente și a șterge fișiere din telefoane și computere. De asemenea, compania obișnuia să antedateze documente pentru a-și ajuta clienții, având chiar stabilit un tarif pentru fiecare lună antedatată.

Într-un răspuns scris oferit jurnaliștilor, compania a spus: „nu găzduim și nu promovăm ilegalități. Presupunerile dumneavoastră, cum că am pune la dispoziția acționarilor structuri special construite pentru a le ascunde identitatea, sunt cu totul nefondate și false”.

Cofondatorul companiei, Ramon Fonseca a declarat într-un interviu recent, acordat unei televiziuni din Panama, faptul că nu există nicio responsabilitate a companiei față de ceea ce fac clienții săi cu offshore-urile înființate. El a comparat afacerea cu o fabrică de mașini, a cărei îndatorire se termină în momentul în care vehiculul e produs. „A învinovăți Mossack Fonseca pentru ceea ce fac oamenii cu companiile lor e ca și cum ai învinovăți fabrica pentru că mașina a fost folosită la un jaf.”

Citiţi şi:Dosarele Panama. Mult zgomot pentru nimic?WikiLeaks: Guvernul SUA și Soros se află în spatele dezvăluirii Dosarelor Panama, pentru a-l ataca pe Putin 

Paradisurile fiscale: «who’s who» în Europa

yogaesoteric
19 iunie 2016

Judecătorii reacţionează şi critică proiectul CSAT
Propaganda serviciilor în QMagazine. Cum justifică şeful Cyberint securismul cibernetic: Suntem în război! Să ne temem de oricine

Cotidianul: În afară de Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, SRI deţine şi Centrul Naţional Cyberint pentru controlul total al internetului
Preşedintele Iohannis a chemat din nou în luna aprilie partidele la consultări pentru a impune parlamentului să voteze o lege care sporeşte şi mai mult puterea SRI! Este vorba despre desemnarea Centrului Naţional Cyberint (CNC) ca autoritate naţională de control al internetului, instituţie care este tot în ograda SRI, unde deja funcţionează! La fel ca şi Centrul Naţional de Interceptarea Comunicaţiilor (CNIC)!
Aşa cum ne-am obişnuit deja, când decide în chestiuni de acest fel, Klaus Iohannis nu se consultă cu asociaţiile magistraţilor sau cu poporul, ci doar cu serviciile secrete sau cu ONG-urile înregimentate, după care îi cheamă pe liderii partidelor să le spună ce trebuie făcut. După ce impune partidelor o anumită direcţie, lasă dezbaterea publică pe seama Parlamentului, iar de aceasta nu mai ţine cont nimeni, din moment ce deja s-a decis totul la Cotroceni.

Iată ce a declarat Klaus Iohannis în interviul de la TVR, privind convocarea partidelor din săptămâna 13-19.04.2016: 
„Având în vedere că vorbim de securitatea națională, securitatea cyber, organizarea serviciilor, aceste chestiuni sunt foarte sensibile și privesc pe toată lumea. Nu putem să spunem că este o chestiune care privește pe un partid și pe celălalt nu. Mi se pare normal ca această legislație, dacă este posibil, să fie adoptată practic în consens, cu participarea și cu acordul tuturor forțelor politice reprezentate în Parlament, cu dezbateri în societatea civilă care premerg acestei decizii și atunci a apărut în mod natural ideea unor consultări cu partidele politice!”

În societate există, din fericire, şi alte dezbateri publice referitoare la astfel de teme. Una dintre ele s-a consumat la sfârşitul lunii martie (31 martie) chiar la Parlament, unde s-a desfăşurat simpozionul Garanţii legale pentru respectarea drepturilor omului în cadrul metodelor speciale de supraveghere, organizat de Centrul de Resurse Juridice (CJR).

Beneficiind de prezenţa a două dintre cele mai cunoscute magistrate din România, Dana Gârbovan, preşedinta UNJR, şi Gabriela Baltag, preşedinta AMR (Asociaţia Magistraţilor din România), simpozionul de la sfârşitul lunii martie (31 martie), organizat de CJR la Parlament, a pus pentru prima oară în mod serios problema respectării drepturilor omului în paralel cu metodele speciale de supraveghere!

Judecător Mădălina Afrăsinie: „Dacă CNIC este o instituţie naţională, ce caută în ograda SRI?”

Planul general al discuţiilor din cadrul simpozionuluiGaranţii legale pentru respectarea drepturilor omului în cadrul metodelor speciale de supraveghere a fost prezentat de Georgiana Iorgulescu, director executiv al Centrului de Resurse Juridice (CRJ), care a subliniat articolele din OUG şi Decizia CSAT privind punerea în acord a Noului Cod de Procedură Penală, care vin în contradicţie cu Constituţia României şi legislaţia internaţională privind respectarea drepturilor omului:
- sporirea competenţelor SRI în anchetele penale contrazice Constituţia;
- ce instituţie este Centrul Naţional de Interceptarea Comunicaţiilor, din moment ce nimeni nu ştie cine o conduce, care este adresa şi cum se poate verifica activitatea acestuia;
- CSAT nu este un organ legislativ, acest rol revenind exclusiv Parlamentului;
- cui anume i se prezintă mandatul judecătoresc pentru interceptare, din moment ce procurorul care-l solicită îl încredinţează unui ofiţer SRI;
- din moment ce DIICOT se ocupă de cercetările penale privind terorismul, de ce se acordă ofiţerilor SRI statut de organ special de cercetare, urmând ca aceştia să execute supravegherea în locul procurorului;
- desemnarea unui singur judecător care ar avea dreptul să verifice legalitatea interceptărilor de către CNIC este o formalitate ineficientă.

Judecătoarea Mădălina Afrăsinie, preşedinte al Secţiei a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti, a comentat OUG nr. 6/2016:
„Referindu-mă la articolul 8 aliniatul 2 privind Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor, cred că toată lumea ştia sau simţea că acest Centru a fost construit printr-o decizie a CSAT, pentru că mai citim şi noi legi care nu sunt în competenţa noastră ca şi activitate de judecată. Recunosc că nu am văzut undeva să scrie ce se înfiinţează, ce reprezintă Centrul acesta. Merg şi mai departe şi spun că, dacă este un Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor care trebuie să fie la nivel naţional, mă întreb ce caută în ograda SRI-ului? Este o portiţă de a se intruziona în viaţa mea privată, iar teoria potrivit căreia «dacă nu ai nimic de ascuns, de ce te deranjează să fii interceptat»… ba da, mă deranjează al naibii de mult pentru că îmi place să cred că după 26 de ani de democraţie mioritică sau cum s-o numi democraţia asta în ţara românească am depăşit cu mult acest stadiu de a ne asculta preventiv. Nu domnilor, ascultaţi doar potrivit legii, cu respectarea drepturilor mele, că şi eu sunt cetăţean al acestui Stat!”

Dana Gârbovan, preşedinta UNJR: „Doar procurorul este organ de cercetare penală, nimeni altcineva”

Colonelul SRI (r) Ion Dedu a furnizat participanţilor câteva informaţii senzaţionale. Prima dintre ele se referă la Centrul Naţional de Interceptarea Comunicaţiilor (CNIC), care a fost înfiinţat ca structură internă a SRI încă din anul 2002, prin Hotărârea CSAT nr. 0068/2002, necunoscută opiniei publice! Prin aceasta, „SRI a fost desemnat practic ca autoritate naţională de interceptare, sporindu-se continuu sarcinile sale, mai ales prin Hotărârea CSAT 0029/2008, prin care toate serverele de comunicaţii au trecut în administrarea SRI!” Col. SRI (r) Ion Dedu a atras atenţia şi asupra altei structuri care funcţionează în cadrul SRI, care are, de asemenea, sarcini de supraveghere a populaţiei: „Este vorba despre Centrului Naţional Cyberint (CNC), pentru care se pregăteşte deja o operaţiune identică de scoatere la suprafaţă ca şi în cazul Centrului Naţional de Interceptarea Comunicaţiilor (CNIC)”! Despre acesta vom vorbi pe larg în cele ce urmează.

Judecătoarea Dana Gârbovan, preşedinta UNJR (Uniunea Naţională a Judecătorilor din România), a fost categorică în privinţa rolului pe care SRI îl poate avea în cercetarea penală:
„SRI nu are ce căuta între organele de cercetare penală, rolul său fiind doar acela de a culege informaţii, nu să le transforme în probe. Citim în OUG 6/2016 că cercetarea penală se face de procuror sau lucrătorul din poliţie. Cum, adică, „SAU”? Doar procurorul este organ de cercetare penală, nimeni altcineva! Orice act înfăptuit de altă structură devine probă doar prin intermediul procurorului!”

Dana Gârbovan a mai spus că au fost presiuni extraordinare asupra sa după ce UNJR a sesizat Curtea Constituţională în legătură cu această Ordonanţă care a urmat Deciziei CCR privind scoaterea SRI din urmărirea penală.
„Înainte de a organiza alte dezbateri despre implicarea SRI în anchetele penale trebuie să lămurim ce este cu acel «câmp tactic» de care vorbea acel general SRI. Am încercat să găsim textele de lege care să-l justifice şi am constatat că ele nu există! Într-un interviu, Traian Băsescu spunea că, pentru ca lupta împotriva corupţiei să se accentueze, a fost nevoie să se intervină la nivel de CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, astfel încât SRI-ului să i se acorde mai multe drepturi decât prevede textul de lege. Ne-am adresat CSAT să ne spună care au fost acele hotărâri ale CSAT şi am primit răspunsul că «la nivelul anului 2005 nu mai erau suficiente atribuţiile prevăzute în Legea SRI»!

În loc să modifice Legea SRI, s-a preferat o Hotărîre a CSAT care, fiind secretă, noi nu avem acces la ea şi nu ştim ce conţine! De asemenea, nu există niciun text de lege care să spună că trebuie să existe echipe mixte, formate din procuror şi ofiţeri SRI! Se pare că SRI îşi depăşeşte atribuţiile. Astfel, în anul 2004, CSAT a emis o Hotărâre prin care procurorul putea da aprobare pentru supraveghere, deşi legea acordă acest drept DOAR judecătorului! Evident, şi această Hotărâre CSAT, fiind secretă, cetăţeanul nu are nicio posibilitate să se apere în faţa ei! Şi pe această chestiune am acţionat în judecată CSAT pentru că nu ne-a răspuns în termenul legal la întrebările noastre. Am cerut explicaţii despre acel «câmp tactic» şi de la SRI, dar nici ei nu ne-au răspuns, sub motivaţia secretului. Evident, îi vom acţiona şi pe ei în judecată! UNJR a cerut CSAT, de asemenea, după comunicatul care spunea că nu există «acoperiţi» în Justiţie, să ne spună dacă are capacitatea de a verifica aceste lucruri şi care a fost procedura folosită pentru a da acel Comunicat. ”

Procurorul Constantin Sima, preşedintele Asociaţiei Procurorilor, a precizat: „Este rolul Parlamentului să treacă la treabă şi să corecteze această Ordonanţă de Guvern, să nu o lase să-şi producă efecte în timp. Parlamentul este, în fond, singurul organ legislativ, nu CSAT sau Guvernul.”

Gabriela Baltag: „Cei care se joacă cu astfel de hotărâri se pot trezi în situaţia lui Ficior sau Vişinescu”

Judecătoarea Gabriela Baltag, preşedinta AMR, a fost extrem de categorică în privinţa întăririi rolului SRI:
„Mă întreb de ce a fost consolidat an de an SRI. De ce nu şi Parchetele, Judecătoriile, Tribunalele şi Curţile de Apel? În privinţa OUG privind interceptările, ce înseamnă pentru judecătorul desemnat că va verifica modul de aplicare a legii în aceste interceptări? Cum va face această verificare un singur judecător care este şi preşedintele Înaltei Curţi? Înţeleg că istoria se repetă, dar nici chiar aşa! Despre «acoperiţi» am întrebat şi noi la CSAT şi am primit ca răspuns o filă şi jumătate, din care am reţinut doar formulele de politeţe! Nu ne rămâne decât să facem toate demersurile în Justiţie pentru a primi răspunsurile pe care le aşteptam de la CSAT. Cei care se joacă cu astfel de Hotărâri ale CSAT se pot trezi în situaţia lui Ficior sau Vişinescu!”

Judecătorul Norel Popescu, membru CSM, s-a referit, de asemenea, la OUG privind interceptările:
„Am senzaţia că acum, când OUG-ul îşi produce efectele, se încearcă închiderea discuţiei publice, astfel încât termenul provizoriu să devină permanent. Trebuie neapărat prevăzut un termen precis al «caracterului provizoriu» al Ordonanţei. De altfel cuvântul «provizoriu» nici nu se mai regăseşte în Considerente! Ce înseamnă că perioada provizorie «nu se poate estima»? Ministrul Justiţiei a spus în Conferinţa de presă că perioada provizorie de 4 ani ar fi suficientă, dar am impresia că se doreşte ca perioada provizorie să rămână pentru totdeauna! Oare este bine ca o singură instituţie să deţină totul, adică să efectueze urmăririle, interceptările etc? N-ar fi mai bun modelul german, în care fiecare dintre aceste activităţi este în sarcina unor instituţii diferite?”

Centrul Naţional Cyberint devine Autoritatea Naţională de Interceptare a comunicaţiilor prin Internet

După cum se vede, magistraţii sunt preocupaţi de felul în care a fost rezolvată problema scoaterii SRI din cercetarea penală, aşa cum a decis CCR (Curtea Constituţională Română). Eforturile Ministerului Justiţiei, dar şi ale Guvernului, în general, de a oferi în continuare un rol sporit ofiţerilor SRI, în detrimentul magistraţilor nu este privit cu ochi buni de către magistraţi, mai ales după ce a ieşit la iveală că acel Centru Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (CNIC), înfiinţat prin Hotărâre CSAT încă din 2002 ca structură internă în cadrul SRI, a devenit acum Autoritatea Naţională de Interceptare a Comunicaţiilor! Magistraţii au înţeles însă că aceeaşi activitate, declarată de CCR ca neconstituţională, devine prin acest OUG o activitate legală!

Şi, pentru a întregi intenţiile Preşedinţiei şi Guvernului de a spori rolul şi puterea SRI în raport cu toate celelalte instituţii, precum şi cu cetăţenii, se anunţă deja că se pregăteşte o procedură similară şi pentru interceptarea comunicaţiilor prin internet!

Culmea este că toate informaţiile despre acest Centrului Naţional Cyberint (CNC) se pot afla de pe site-ul Ministerului Afacerilor Externe, la secţiunea Strategia de securitate cibernetică a României, care poate fi consultată aici. Ce aflăm?
„Prin Hotărârea CSAT nr. 16/2013 şi HG nr. 271/2013 a fost aprobată Strategia de Securitate Cibernetică a României, care stabileşte cadrul conceptual, organizatoric şi de acţiune necesar asigurării securităţii cibernetice”.

Aflăm şi care este obiectivul Strategiei: „Principalul obiectiv al Strategiei de Securitate Cibernetică a României îl reprezintă crearea unui sistem naţional integrat – Sistemul Naţional de Securitate Cibernetică (SNSC) organism care are rolul de a superviza implementarea coerentă a tuturor măsurilor de prevenire şi reacţie la atacurile cibernetice împotriva instituţiilor publice sau a companiilor private şi care reuneşte autorităţile şi instituţiile publice cu responsabilităţi şi capabilităţi în domeniu.”

Totul pare în regulă, numai că, după această „pregătire” a auditoriului, MAE trece la lucruri concrete şi introduce SRI în ecuaţia acestei Strategii, arătând cine asigură implementarea sa:

„- Consiliul Operativ de Securitate Cibernetică (COSC), al cărui Regulament de Organizare şi Funcţionare a fost aprobat prin Hotărârea CSAT nr. 17/2013; COSC este format din reprezentanţi la nivel de secretar de stat din cadrul instituţiilor sistemului de securitate naţională, inclusiv ai MAE şi care realizează coordonarea unitară a SNSC. Funcţia de coordonator tehnic al COSC este asigurată de către Serviciul Român de Informaţii în calitate de Autoritate naţională în domeniul securităţii cibernetice prin intermediul Centrului Naţional Cyberint (CNC) care informează operativ COSC cu privire la apariţia incidentelor cibernetice care pot aduce atingere securităţii naţionale;

- Grupul de Suport Tehnic (GST) – format din reprezentanţi la nivel de expert din cadrul instituţiilor sistemului de securitate naţională reprezentate în cadrul COSC”

Ni se spune pe şleau: „În structura SRI funcţionează Centrul Naţional de Securitate Cibernetică (CNSC) care, în caz de atac cibernetic asupra securităţii cibernetice a României, este punct de contact pentru relaţionarea cu organismele similare din străinătate”.

Tot pe site-ul MAE aflăm că Legea privind Securitatea Cibernetică a României se află în dezbatere publică încă din 28 ianuarie 2016, şi este a doua variantă, după ce CCR respinsese prima propunere.

Fără să se dea vreo garanţie în privinţa respectării drepturilor omului, Strategia de Securitate Cibernetică invocă, totuşi, câteva principii: libertate, democraţie, demnitate, egalitate, solidaritate, statul de drept, urmând recomandările UE din documentul Diplomaţia Cibernetică Europeană – Plan pentru Angajamentul privind Diplomaţia Cibernetică (adoptat cu ocazia Consiliului UE pentru Afaceri Generale din 11 februarie 2015). Angajamentul României, alături de celelalte state prevede chiar la primul punct: „aplicabilitatea drepturilor omului în cadrul spaţiului cibernetic («Liniile Directoare ale UE privind Drepturile Omului asupra Libertăţii de Expresie online şi offline»)”!

Dar, atunci când este vorba despre respectarea drepturilor omului, tocmai SRI este instituţia care să le garanteze? Mai ales acum, când CCR tocmai a decis că interceptările judiciare efectuate de Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (CNIC) au fost declarate neconstituţionale?

De remarcat că şi acest Centrul Naţional Cyberint(CNC) a fost înfiinţat cu mult timp în urmă tot prin Hotărâre a CSAT, şi tot în cadrul SRI, la fel ca şi Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (CNIC), fiind, la rândul său, declarat ca „Autoritate Naţională în domeniul securităţii cibernetice”! A fost dotat din punct de vedere tehnologic încă din momentul Hotărârii CSAT, astfel încât acum se pregăteşte să devină singura instituţie care asigură securitatea cibernetică, mai exact cea care va putea să supravegheze tot ce ţine de folosirea internetului!

În 12 şi 13 aprilie partidele au fost chemate la Cotroceni pentru ca preşedintele Iohannis să determine toate forţele politice să treacă rapid prin Parlament legile securităţii, între care securitatea cibernetică are un rol central.

Putem spune că, practic, prin Centrul Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (CNIC) şiCentrul Naţional Cyberint (CNC), SRI ar deţine o putere uriaşă prin care va controla atât comunicaţiile prin telefonie, cât şi pe cele prin internet, adică absolut TOTUL! Cu un control civil formal, aşa cum au opinat şi magistraţii prezenţi la simpozionul organizat de CJR (Centrul de Resurse Juridice) sub titlul semnificativ Garanţii legale pentru respectarea drepturilor omului în cadrul metodelor speciale de supraveghere. Cine ne dă aceste garanţii?

QMagazine: Exclusiv. Cosmoiu, SRI spune: Suntem în război!
Am vizitat Centrul Cyberint, Divizia Serviciului Român de Informaţii, epicentrul eforturilor de a apăra spaţiul cibernetic al României. Tot de aici, ofiţerii noştri conduc misiunea asumată în cadrul Alianţei Nord-Atlantice, de a desena arhitectura necesară protecţiei cibernetice a Ucrainei, misiune pe care am primit-o datorită performanţelor noastre în cyber space.

O clădire discret aşezată între blocuri în care viaţa curge prozaic, populată cu tineri nonconformişti aidoma clişeului care spune că pricepuţii internetului circulă casual prin viaţa reală şi pot fi recunoscuţi după „uniformă” – jeans plus tricou cu inscripţii rebele. Cât am apucat să îi văd înainte ca antemergătorul meu să închidă uşile pentru a le păstra anonimatul.

Geografia spaţiului Cyberint respectă standardele NATO și nimic nu este aşezat la întâmplare. Uşa din faţă se deschide abia când cea din spate s-a închis, dispunerea computerelor respectă reguli stricte de securitate, ecranele şi sălile de tip „situation” s-au aşezat după design specific serviciilor secrete. Pereţii poartă discret însemnele instituţiei, dar au acomodat şi decoraţiuni care povestesc despre specificul muncii.

De aici se monitorizează 57 de structuri instituționale din România şi peste 250.000 de incidente cibernetice cu potențial periculos sunt raportate zilnic. Cea mai grea întrebare la care experții în cyber intelligence trebuie să răspundă este: cine stă în spatele atacurilor asupra României?

Cyberint este condus de Florin Cosmoiu. Ştiu din mai multe surse că a fost creierul unor operaţiuni de succes, autor al unor cyber-împliniri profesionale cu ecou transatlantic, însă când îl întreb despre ele, zâmbeşte şi tace. Nu poate nici confirma, nici infirma. Momentul îmi aduce aminte de 2011, când QMagazine a publicat, în exclusivitate, faptul că SRI făcea evaluarea finală a viitorilor ofiţeri de informaţii ai MI6 şi răspunsul instituţiei române a fost „Nu putem nici confirma, nici infirma”.
Am zâmbit şi eu.

A venit la întâlnirea noastră însoţit de unul dintre membrii echipei sale, Gabriel Mazilu, responsabil cu activitatea de informaţii-operaţiuni în Cyberint.
Mă însoţesc doi jurnalişti de la revista franceză L’Express, care au scris, la rândul lor, despre rolul României în apărarea cibernetică a Ucrainei. Am povestit agreabil preţ de câteva ore. Eu, jurnalistul, interesat de tot ceea ce nu se vede şi nu se ştie, interlocutorii mei rezervaţi, ca orice ofiţer antrenat să rostească doar adevăruri, fără a spune în fapt nimic din ceea ce nu poate deveni public.

Floriana Jucan: Din 2008, SRI a fost desemnată autoritate naţională în domeniul Cyber Intelligence, printr-o decizie a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Florin Cosmoiu: Preocupările Serviciului în domeniul securităţii cibernetice au existat şi înainte, dar începând cu această dată eforturile de a creşte capabilităţile în domeniu au fost intensificate. Obiectivul este acela de a asigura protecţia infrastructurilor cibernetice de interes naţional şi de identificare a agresiunilor cibernetice care se pot derula împotriva acestora. În acest sens, Cyberint acţionează cu mijloace care vizează culegerea de informaţii, dar şi cu măsuri tehnice.

F.J: Vorbind despre protecţia infrastructurilor şi despre agresiuni, care sunt ultimele atacuri venite din exterior?

F.C.: Investigăm mai multe tipuri de atacuri, pe care le categorisim pornind de la motivaţia acestora. În primul rând, identificăm atacurile care provin din partea unor actori statali pentru că aceştia vizează infrastructurile cibernetice strategice, în special cele deţinute de instituţii ale statului român. Un alt tip de atacuri sunt cele derulate de organizaţii criminale, dar acestea sunt investigate preponderent de alte instituţii. O altă tipologie de atacuri sunt cele de tip extremist-terorist.

Gabriel Mazilu: Este evident că într-o lume globalizată şi interdependentă, România se confruntă cu aceleaşi ameninţări cu care se confruntă şi statele din alianţele din care facem parte. România nu este o ţintă colaterală, ci o ţintă vizată cu precizie, şi motivaţia acestora este infiltrarea informaţiilor din infrastructurile cibernetice. Actorii criminali vor să obţină beneficii criminale şi financiare, iar grupările se bazează din ce în ce mai mult pe caracterul transfrontalier. Grupările extremiste au o raţiune propagandistă, dar nivelul lor tehnologic este unul relativ scăzut şi nu afectează în mod consistent securitatea naţională a statului român. În schimb, aceste fenomene au o caracteristică îngrijorătoare: sunt foarte dinamice şi pot să se radicalizeze, pot atinge un număr mare de oameni sau pot accesa, în anumite condiţii, tehnologii de vârf atât timp cât acestea sunt disponibile pe piaţa neagră, contra cost.

F.J: Care sunt cele mai periculoase atacuri?

F.C.: Suntem vizaţi de aceiaşi actori care targhetează şi ţările membre UE şi NATO. Atât timp cât împărţim aceleaşi valori, împărţim şi aceleaşi ameninţări. Agresorii deţin capabilităţi tehnologice şi resurse diferite folosite pentru derularea de atacuri cibernetice. Dacă vorbim de actori statali, aceştia au resursele necesare pentru derularea unora dintre cele mai sofisticate atacuri cibernetice, dar şi timpul necesar studierii ţintelor şi organizării unor adevărate campanii de infiltrare în sistemele informatice de interes. La polul opus sunt grupările extremiste şi teroriste care deţin un nivel tehnologic redus, derulând, de regulă, atacuri cibernetice care nu afectează grav infrastructurile atacate, însă pot crea prejudicii de imagine. Fără îndoială, cele mai periculoase atacuri sunt cele derulate de actori statali, acestea având cel mai mare impact asupra securităţii naţionale, mai ales prin prisma domeniilor ţintite, respectiv cele strategice.
Să ne temem de oricine!

F.C.: Când vorbim despre atribuirea exactă a atacurilor cibernetice, competiţia este încă deschisă. Tehnologia evoluează şi face mai posibilă şi mai probabilă ameninţarea. La rândul lor, atacatorii devin mai performanți, indiferent dacă vorbim de prieteni sau inamici ai statului român, însă şi noi devenim mai buni investigatori. Înregistrăm şi un amestec, un melanj de acţiuni ale acestor actori, statali şi non-statali, deaceea nu i-am menţionat întâmplător. Actorii statali îşi doresc întotdeauna să nu fie identificaţi, au foarte mulţi oameni la dispoziţie, au resurse şi au obiective strategice. În condiţiile acestea investesc foarte mult în anonimizare. Plantează anumite indicii care să conducă spre altcineva, disimulează originea, ceea ce face şi mai dificilă sarcina unui investigator. De aceea nu cred că există servicii de informaţii care pot atribui cu certitudine un atac cibernetic în ziua de astăzi. România este în top 10 în ceea ce priveşte sursa atacurilor criminale, cibernetice, dar aceste topuri sunt cu origini aparente. România este penultimul punct al atacului, acel punct care anonimizează identitatea şi locaţia atacului. Aşadar, securitatea şi apărarea trebuie să fie permanente, în faţă oricui. […]

Legea securităţii cibernetice vine prea târziu

F.J: De ce este utilă şi necesară Legea securităţii cibernetice, acum, în acest context?

F.C.: Aceasta era şi este necesară. Din punctul nostru de vedere vine prea târziu. Din păcate, când a fost adoptată o formă a legii s-a creat un curent de opinie împotrivă, inducându-se ideea că prin această lege se urmăreşte supravegherea tuturor calculatoarelor cetăţenilor români, ceea ce este fals. Legea, şi atunci şi acum, nu vizează decât persoane juridice de drept public sau privat, în niciun caz nu vizează calculatoarele cetăţenilor, iar obiectul legii este unul extrem de simplu. Se urmăreşte crearea unor obligaţii şi responsabilizarea deţinătorilor de infrastructuri, implementarea unor măsuri de protecţie a infrastructurilor şi a datelor pe care respectivele infrastructuri le stochează, le prelucrează. Sunt vizate instituţiile de drept public sau privat şi aici sunt două categorii de instituţii: sunt aşa numitele infrastructuri cibernetice de interes naţional care, în cazul unor atacuri cibernetice, duc la afectarea întregii securităţi a României, iar a doua categorie o constituie acele persoane juridice care deţin şi prelucrează date cu caracter personal.

F.J: Totuși, sunt mulți cei care se tem că veți intra în calculatoarele lor abuziv.

F.C: Obiectivul acestei legi este creşterea încrederii cetăţenilor că statul le asigură dreptul la viaţă privată în spaţiul cibernetic. Instituţiile de aplicare a legii pot avea acces la date numai în baza unui mandat eliberat de judecător. Totodată, vrem ca cetățenii să aibă certitudinea că la datele stocate în infrastructurile critice nu vor avea acces decât cei abilitaţi. Obiectivul nostru major este securitatea statului român în condiții permanente de război cibernetic. […]

Citiţi şi: 
Operaţiunea secretă «ochiul şi timpanul» revine. SRI ascultă de două ori mai multe telefoane decât FBIDovada evidentă că în România aproape toate telefoanele sunt ascultateJudecătorii refuză «Ordonanţa Prunei»

yogaesoteric
18 iunie 2016