............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

sâmbătă, 31 martie 2018

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»

 
Despre actul de la 23 august 1944 din România s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primăvara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsă legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său ş.a.
Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond
Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este denunţat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. La acest plan s-a opus preşedintele american Roosevelt.
La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de către guvernul Antonescu, cât şi de opoziţia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmărea o politică în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea română nu avea nicio garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.
Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS: „Singurul om ce poate face schimbarea de front în România este Mareşalul Antonescu”
Ruşii îşi urmăreau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA şi Anglia, Molotov, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcări aliate”. Cu acest prilej, el insistă asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza să le dea nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi antonistii şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”.
Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti – Bodnăraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.
Roosevelt susţine capitularea necondiţionată
În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu, arătând că „noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.
Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discuţiile dintre putere şi opoziţie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.
Stockholm: primele negocieri cu URSS şi unele avantaje
Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.
Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu URSS de la Stockholm conţinea următoarele condiţii:
1. Trupele române de pe front fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independența şi suveranitatea României.
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră.
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate.
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.
Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mult mai avantajoase pentru România față de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.
În paralel cu negocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistiţiu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic.
Barbu Ştirbei îl găzduieşte pe Bodnăraş
După paraşutarea lui Emil Bodnăraş în România, în primăvara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii PCR. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnăraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu şi Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român… 
Emil Bodnăraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rășcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.
Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvernul Antonescu cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezultă clar dintr-o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi făcea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.
Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal
În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă, fiind implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat şi acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi, în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul.
Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului
La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu.
Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie
Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl considera unii ca „act de înaltă trădare”, iar alţii ca „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el este atât act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Aceştia susţin, şi le dăm dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.
Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiu” dictat de Moscova.
Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, față de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată până la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.
Răsplata trădării
Semnificativ pentru prestigiul de care se bucură la Moscova mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegaţia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de Război, iar al doilea – şef al Marelui Stat Major şi ambii făcuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”.
Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. După război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.
yogaesoteric
31 martie 2018
 

Israelul şi-a cerut scuze

 
Israelul a cerut scuze Amman-ului pentru moartea a doi iordanieni ucişi în iulie în ambasada sa şi pentru a unui judecător, împuşcat în 2014 la graniţă, afirmând că este pregătit să plătească despăgubiri familiilor victimelor, a anunţat guvernul iordanian, relatează AFP.
Israelul a anunţat imediat reluarea activităţilor la ambasada sa de la Amman.
Purtătorul de cuvânt al guvernului iordanian, Mohamed Momani, a făcut cunoscut că ţara sa a „primit o notă oficială din partea Ministerului israelian de Externe exprimând regretele profunde şi scuzele guvernului israelian pentru incidentul petrecut în iulie la ambasada Israelului la Amman care a dus la moartea a doi cetăţeni iordanieni, precum şi pentru moartea judecătorului Raed Zeiter”.
Israelul s-a angajat oficial în această notă să efectueze şi să continue demersurile legale privind incidentul de la ambasada Israelului la Amman şi s-a angajat să despăgubească familiile celor trei martiri”, a declarat Mohamed Momani, citat de agenţia oficială de presă Petra.
Relaţiile dintre Iordania şi Israel, două ţări vecine legate din 1994 printr-un tratat de pace, s-au degradat semnificativ după incidentul sângeros petrecut la 23 iulie în incinta ambasadei Israelului la Amman, când un agent israelian de securitate a ucis doi iordanieni.
Ambasadoarea Einat Shlein, precum şi alţi patru membri ai corpului diplomatic israelian în Iordania, inclusiv agentul de securitate implicat în moartea celor doi iordanieni, au fost nevoiţi să părăsească Amman-ul după incident.
În 2014, moartea judecătorului Raed Zeiter, împuşcat la 10 martie de armata israeliană la punctul de control de la Podul Allenby dintre Cisiordania ocupată şi Iordania, a provocat vii proteste în Iordania.
În nota autorităţilor israeliene se afirmă „voinţa guvernului israelian de a relua cooperarea cu regatul (iordanian), puternicul său ataşament faţă de aceste legături şi dorinţa de a rezolva şi închide dosarele respective”, a mai afirmat purtătorul de cuvânt.
Mohamed Momani a subliniat că Israelul a răspuns astfel „la toate condiţiile puse de guvernul iordanian pentru revenirea ambasadorului”.
În Israel, un comunicat al biroului premierului Benjamin Netanyahu a informat recent că „Israelul şi Iordania au ajuns la un acord în privinţa incidentelor din iulie 2017 de la ambasada israeliană şi a asasinării judecătorului iordanian în martie 2014”.
Ambasada israeliană în Iordania îşi va relua imediat activitatea”, a adăugat comunicatul. „Israelul acordă o mare importanţă relaţiilor sale strategice cu Iordania, iar cele două state vor acţiona pentru întărirea cooperării bilaterale şi consolidarea acordului lor de pace”, potrivit documentului citat de AFP.
yogaesoteric
31 martie 2018

vineri, 30 martie 2018

Un general acuză: Înființarea Academiei de Științe ale Securității a produs un mare efect de imoralitate. Interviu

 
Este ceva defect acolo (la Academia de Științe ale Securității – n.red.) sau a fost și poate mai este o structură pseudo-științifică superelitistă de grupuri cu interese contrare securității și apărării naționale”, a declarat generalul (r) Constantin Onișor, implicat în construcția celebrei „Academii”, moșită de Gabriel Oprea și George Maior, ulterior fiind „uitat” pe afară.
După părerea mea nu se justifică cu nimic acum prezența acestei structuri academice, numai cu numele, pe eșichierul științei românești, și nici să mai mimeze a funcționa nu ar mai fi cazul”, a precizat generalul Onișor.
În interviul pe care l-a acordat pentru Evenimentul Zilei mai spune: „În viziunea mea, clasa politică actuală este un dușman pentru Neamul Românesc”. Generalul atrage atenția și „asupra a ceva nefiresc ce se întâmplă sau urmează...”.
Reporter Evenimentul Zilei: Domnule general, ați fost cadru didactic zeci de ani la Academia Militară. Din această postură, cum comentați găzduirea celebrei Academii de Securitate a lui Gabriel Oprea in incinta prestigioasei instituții de învățământ superior militar? 
General (r) Constantin Onișor: Denumirea corectă a acestei instituții este Academia de Științe ale Securității. Ca idee de înființare (acum câțiva ani) a fost o inițiativă bună, după modelul existent în medicină și agricultură. Membrii erau cele mai valoroase și active cadre didactice și specialiști de marcă din MAp, MAI și SRI, cu intenția de a participa activ și instituțional la elaborarea documentelor oficiale și oficioase privind securitatea și apărarea națională, de care era foarte mare nevoie în plan politic. Au fost chiar și alegeri pentru conducerea la vârf și la nivelul structurilor ierarhice, neexistând probleme cu privire la recunoașterea instituțională națională sau legate de problemele administrative ale acesteia.
Dar, întotdeauna există un dar la români, s-a intervenit misterios și desigur interesat, anulându-se tot ceea ce s-a întreprins până atunci, orientându-se organizarea instituțională pe un făgaș nefiresc, noii membri fiind în majoritate persoane politice situate managerial la nivel național, cu un statut de specialist mai puțin vizibil și destul de greu de dovedit.
Până aici relatarea mea se bazează pe faptul că am fost în interiorul structurii, ulterior fiind „uitat” pe afară și nu am activat și nu activez în cadrul niciunei secții a Academiei.
Rezultatele până acum sunt timide, confuze și chiar fără orizont de cunoaștere, doar la nivelul Secției Științe Militare se lucrează puțin, dar fără recunoaștere măcar academică și apreciere științifica în învățământul militar universitar.
Prezenta acestei structuri științifice (numai cu numele) în incinta UNAp ține de spațiu necesar activităților și are totuși avantajul că membrii se pot „lipi” și participa la activitățile științifice organizate și desfășurate în interiorul prestigioasei instituții militare de învățământ superior.
Părerea mea este că majoritatea membrilor acestei Academii au fost interesați de banii destul de mulți primiți ca indemnizații pentru știință și poate pentru a justifica sau ascunde colaborarea la nivel mare pentru un grup de interese restrânse.
Înființarea Academiei de Științe ale Securității a produs la vremea respectivă un mare efect de imoralitate, deoarece Secția de Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România a pierdut un număr însemnat de membri prin demisia acestora și activarea lor la noua și tentanta Academie. Dacă eu, cu o asemenea activitate științifică și recunoaștere în mediul militar și nu numai, nu am reușit să pătrund în această Academie, cred că este ceva defect acolo sau a fost și poate mai este o structură pseudo-științifică superelitistă de grupuri cu interese contrare securității și apărării naționale.
După părerea mea nu se justifică cu nimic acum prezenta acestei structuri academice, numai cu numele, pe eșichierul științei românești, nici să mai mimeze a funcționa nu ar mai fi cazul. Prin căutarea și găsirea unor formule adecvate, secțiile Academiei pot fi transferate structurilor militare de învățământ superior din sistemul de securitate și apărare națională.
EvZ: Domnule general, care sunt cei mai mari dușmani ai neamului românesc și ai României? Nu mă refer doar la cei din afară.
Gen. C.O.: Sunt mulți dușmani, chiar prea mulți cei mari, deosebit de activi și devoratori de talie mare prin tot ceea ce reușesc să facă direct/indirect asupra mediului societal și natural al României.
Să fim prudenți privind identificarea dușmanului și mai ales ce înseamnă acesta ca factor de acțiune perfidă, cu focalizare și baleare permanentă asupra obiectivelor de interes, până la sufocare și sugrumare. Au fost găsiți nu cu mare greutate ca dușmani din afara țării, cu ostilitate amplificată, o parte dintre actorii relațiilor internaționale care au interese convergente la Marea Neagră. Principala noastră grijă este să nu transformăm dușmanul în inamic, efectele pot fi dezastroase, chiar în condițiile securității și apărării colective și comune.
În ultimii ani am identificat ca dușman „prietenos”, ori invers, și anume implicarea tot mai brutală a conducerii UE și a unor state membre occidentale în treburile interne ale României, cu determinări și condiționări majore și uneori vitale, cu preponderență asupra politicii noastre interne, transformându-ne într-un adevărat guvernorat. Dar cel mai mare dușman, pe care conducerea executivă a României îl ocrotește cu „mândrie patriotică” este definit de „multinaționalele” asupritoare și care jecmănesc fără jenă resursele neamului românesc de circa un deceniu și jumătate, sub privirea îngăduitoare a unui guvern corupt și care le îndeamnă și favorizează să continue sub pretextul locurilor de muncă.
Acești trei dușmani din exterior pot fi incluși într-unul singur (3 în 1), denumit „globalism durabil”, adică de el vor „beneficia” și urmașii noștri. Ne indignează armata, coloana a V-a, de multiculturaliști sau globaliști progresiști cu care se forțează frecvent decizii politice defavorabile factorului economic și social național.
Ca și cum marii dușmani din exterior nu sunt suficienți, am identificat și câțiva din interior, dar după zicala populară românească „apără-mă de găini, că de câini nu mă tem”. Poate mulți vor fi surprinși dar în viziunea mea, clasa politică actuală este un dușman pentru neamul românesc. Perversitatea managerială, corupția la nivel înalt, depravarea decizională, imoralitatea politică, actele și acțiunile reprobabile la adresa populației românești (tăieri de salarii, nedreptăți de salarizare și la pensii, retrocedări ilicite etc.) demonstrează un mare potențial de a face rău unor întregi categorii de cetățeni cinstiți, afișând un comportament în momente importante plin de perfidie și fățărnicie.
Mai adăugăm ca dușmani interni și lipsa de transparență în deciziile cu caracter economico-politico-social, o adevărată taină și mister în elaborarea și conținutul lor (a se vedea legea pensiilor, salarizării, fiscalitatea), apoi un unic decident cu putere de opțiune îndoielnică șoptită din culise sau primită prin fax-ul european și euroatlantic.
În această privință, rămânem uimiți în legătură cu unele aspecte neelucidate până acum și care sunt în legătură cu autostrăzile transcarpatice, plasarea unor investiții majore numai în anumite areale naționale, legarea prin mobilitate de transport a unor zone de pe teritoriul țării cu Occidentul Europei, continuarea unor privatizări strategice și constituirea acelui fond național etc. Toate la un loc rețin atenția asupra a ceva nefiresc ce se întâmplă sau urmează...
Acestea, dar și altele, evidențiază puțină preocupare reală, sinceră și națională pentru propășirea neamului românesc. Mare păcat că știința noastră a gestionării resurselor naționale a fost învinsă de managementul corporatist extern, mare nefericire că asistăm la bugete bazate pe consum în exces și investiții condiționate din exterior, aspecte care arată contrastul dintre vorbă și faptă, adică „nu văd ce aud???!!!!”, ce stârnește stări obositoare și depresive populației de toate vârstele.
EvZ: Cum ar trebui sa se apere românii de dușmanii aceștia?
Gen. C.O.: Populația, neamul românesc sunt copleșiți de acești dușmani, care acționează deseori întrunit, asociat sau complementar, atât din afară, cat și „dinlăuntru”. Rezolvarea implică nevoia de apărare individuală, bazată pe dezvoltarea unei înalte conștiințe naționale, pe păstrarea credinței creștin-ortodoxe ca tradiție de mare spiritualitate românească, pe conservarea și respectarea regulilor de viață decentă în comunitate (înțelegere, tolerantă, demnitate, respect) și pe prețuirea valorilor perene ale neamului românesc asociate cu jertfa înaintașilor.
Dar acestea nu sunt suficiente. Mai este nevoie și de asigurarea instituționalizată a apărării românilor, acum foarte difuză și plină de neîncredere, din motive ce țin de insuficientă cunoaștere și practică socială la nivelul administrației publice. În aceasta privință activitatea de intelligence național, accesul la informațiile cu valoare preventiv-orientativ-clarificatoare, continua educație civică pentru toate generațiile în viață, calitatea vieții bazată pe decența existențială tradițională și garantarea drepturilor naturale sunt tot atâtea modalități de apărare a cetățeanului român, turmentat de atâta manipulare, oriunde ar fi el, față de ostilitatea din exterior și deopotrivă din interior.
EvZ: Dumneavoastră aveți ceva să vă reproșați pentru situația in care ne aflăm?
Gen. C.O.: Poziția mea de cadru didactic universitar și cu funcții de conducere academică au fost un impediment în a mă exprima mai vehement față de realitățile neplăcute de la noi. Dar am avut și o atitudine nu numai constatatoare, ci și contestatoare, însă din păcate la nivel instituțional și prin utilizarea mijloacelor din știință. Public am fost mai puțin activ, dar prin publicații de atitudine, și participarea activă la dezbaterile civice am atras atenția de fiecare dată despre riscurile și pericolele de natură internă și externă, care focalizează pe România și pe români, privite ca factori de insecuritate cu sorgintea la dușmanii actuali.
Dar un anumit grad de suficiență pentru mine ar fi însemnat și o ofertă generoasă de soluții viabile necesare conținutului unor documente oficiale și oficioase elaborate de instituțiile statului, unde deseori am oferit puncte de vedere în diferite consultanțe științifice și de alternativă.
În cadrul Partidului Neamul Românesc (generalul Onișor este secretar general – n.red.) am ocazia să recuperez, prin implicare în elaborările (strategii, planuri, programe) de anvergură ale partidului ce vor fi benefice Neamului Românesc, Națiunii Române și Patriei România.
EvZ: Cum se împacă un militar de carieră ca dumneavoastră cu Academia Națională de Informații „Mihai Viteazul” a SRI, de care se leagă numele dumneavoastră? 
Gen. C.O.: Nu este nimic contrastant, nici ca instituție militară, nici ca încadrare profesională, nici ca ofertă de cursuri și discipline științifice, față de UNAp. Prezența mea acolo nu o privim strict ca militar, ci de cadru didactic universitar cu experiență didactică și managerială, cu oferta de discipline științifice necesare formării celor care studiază la ANI „MV”.
În august 2006, am fost încadrat ca profesor universitar civil pe profil „securitate și apărare națională”, cu un obiectiv major și onorant pentru mine și anume participarea conceptual-activă la reorganizarea instituției de învățământ superior în domeniul intelligence-ului, corespunzătoare cerințelor și exigențelor noi impuse de Legea Învățământului. 
Timp de două mandate am fost decanul facultății de informații, apoi directorul școlii doctorale, președinte al Senatului ANI „MV”, președintele consiliului științific, prilej cu care am reușit să formez și să transmit din experiența mea echipelor de cadre didactice, care acum asigură cu succes și performanță managementul instituției.
Recunosc cu plăcere, ca militar cu grad înalt fiind, pentru mine a fost o împlinire a carierei universitare, o diversificare deosebit de utilă și complementară a preocupărilor științifice prin abordarea domeniului intelligence-ului modern.
EvZ: Am aflat că în cei 39 de ani ca profesor universitar ați avut peste 30.000 de „elevi”, care acum sunt ofițeri cu grade înalte în Armată, SRI, SIE, STS, SPP, MAI? Aveți vreun preferat? Dar pe vreunul care regretați ca i-ați fost dascăl?
Gen. C.O.: „Beneficiarii” cursurilor mele și formelor de pregătire postuniversitară din responsabilitatea mea au fost ofițeri-studenți, masteranzi, doctoranzi etc, dar și civili cu funcții importante în sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională. Cu certitudine afirm că toți au fost oameni valoroși și mai ales puternic motivați să dobândească o gândire strategică bazată pe cunoștințe înalte și bune deprinderi în domeniile securitate, apărare națională și intelligence modern. În marea lor majoritate, după studii au ocupat funcții importante în ierarhia militară și poziții înalte în mediul civil, până la a fi șeful Statului Major al Apărării, secretari de stat, miniștri și chiar prim-ministru. Aceasta mă face să mă mândresc cu toți, știind că am contribuit și eu cu ceva la dezvoltarea lor profesională și nu pot decât să-i apreciez ca atare.
Chiar dacă unii dintre ei au făcut greșeli, nu se poate spune că din cauza pregătirii la instituțiile militare de învățământ superior, ci mai degrabă în contextul managementului politic integrat la nivel național plin de insuficiențe și conflictualitate. Aș fi detestat și detest în continuare persoana care ar fi greșit prin înaltă trădare națională, dar din fericire nu a fost cazul.
EvZ: De unde ar trebui începută reformarea Armatei? Dar înzestrarea cu armament? Cum vedeți cheltuirea celor doi la sută?
Gen. C.O.: Reforma Armatei este o realitate procesual-organică cu caracter de permanență, care acum trebuie să se realizeze cu prioritate în cadrul managementului strategic integrat și al categoriilor de forțe armate naționale, fiind impusă de dinamica și efervescența mediului internațional de securitate.

Este absolut necesară realizarea capabilităților operațional-acționale la nivelul categoriilor de forțe armate, modernizarea structurilor de pregătire permanentă, inclusiv a populației pentru auto-apărare și realizarea unei logistici mobile, toate bazate de mijloace de luptă și acțiune performante, nicidecum înzestrarea cu second-hand-uri uzate moral din armatele unor state NATO.
Acum este cazul și momentul să apară Legea organică pentru constituirea Forței Naționale de Apărare a Țării, din care să reiasă obligația unui echilibru dintre cantitate (bazată pe forțe clasice moderne) și calitate bazată pe forte speciale, structuri de comandă-control și civil-militare), în felul acesta realizându-se o interoperabilitate actională largă și temeinică pentru operații în teatrul de securitate și apărare din Europa.
Procentul de 2% din PIB, păstrat în continuare câțiva ani, poate constitui o suficiență minimă pentru atingerea succesivă a obiectivelor reformei militare. Resursele puse la dispoziție trebuie folosite cu valorificarea mai mult și mai bine a Legii offset-ului privind înzestrarea cu tehnică de luptă și mijloace moderne performante, dar produse și la nivel național prin cooperare cu firme străine din spațiul european și euro-atlantic.
Este necesar să se realizeze o analiză temeinică asupra pericolului acumulării în exces pe teritoriul romanesc de tehnică de luptă clasică uzată moral, aparținând forțelor NATO, cu efecte ecologice de luat în seamă, dar mai ales și puțină utilitate pentru securitatea și apărarea națională sau regională.
Cine este generalul de brigadă Constantin Onișor
Autor a peste 300 de elaborări ştiinţifice, dintre care 43 de cărţi, manuale, îndreptare tipărite în edituri din ţară şi din străinătate, a fost profesor universitar la Academia Militară timp de 28 de ani din 1978 pana în 2006 unde a ajuns să fie Șeful catedrei de Strategie Militara si Decan al Facultății de Comandă și Stat Major a Academiei de Înalte Studii Militare. 
Din 2006, timp de 10 ani, a fost profesor universitar, Președintele Senatului, Președintele Consiliului Științific, Directorul Școlii Doctorale și Decanul Facultății de Informaţii al Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul” a SRI. 
Anul acesta s-a implicat în politică, fiind fondator și secretar general al Partidului Neamul Românesc.
 
 
yogaesoteric
29 martie 2018

Scurt punctaj pentru 2018. Spre un «point of no return»?

 
Puncte cheie:
• La urma urmei, 2017 nici nu a fost atât de rău pe cât ar fi putut să fie, deși tensiunile mai vechi sau mai noi au început să se acumuleze vizibil și să anunțe apropierea unor schimbări structurale majore, de magnitudinea unor cutremure, în sistemul relațiilor internaționale;
• Presiunile au fost cauzate, ca întotdeauna în istorie, în epoci de schimbare a generațiilor politice și a ordinii globale, în principal de dinamica raporturilor dintre Marile Puteri, dar și de o anumită „malaise” a democrațiilor liberale, blocate într-un discurs tot mai puțin receptat de marele public, plictisit parcă de tot ceea ce are de atâtea decenii și atras în tot mai mare măsură de formule discursive radicale, iliberale, autoritariste;
• Pentru Uniunea Europeană, alegerile din Olanda, Franța, Germania și Austria, în această ordine, au însemnat înfrângerea naționaliștilor și eurofobilor și salvarea pentru moment a Proiectului European, chiar dacă rezultatele votului au arătat peste tot o creștere semnificativă a liderilor și partidelor extremiste, aflate acum fie în poziția amenințătoare de lideri oficiali ai opoziției, fie chiar de participanți la guvernare (Geert Wilders și PVV în Olanda, Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon în Franța, AfD în Germania, Partidul Libertății în Austria);
• Statele Unite au început dezangajarea din aranjamentele internaționale ale ordinii liberale globale, ordine pe care America însăși a creat-o și apărat-o după 1945, retragerea fiind de altfel un proces previzibil, anticipat imediat după alegerea lui Donald Trump în fruntea executivului american. Ieșirea din TPP (acordul de liber schimb transpacific, cu 12 state semnatare), ieșirea din Acordul climatic global de la Paris, abandonarea ultimelor speranțe privind adoptarea TTIP (acordul transatlantic de liber schimb și investiții, între SUA și UE), punerea în discuție a NAFTA (acordul nord-american de liber schimb, între SUA, Canada și Mexic), de-certificarea JCPOA (Acordul nuclear al Marilor Puteri cu Iranul, încheiat în 2015, susținut în continuare de Franța, Marea Britanie, Germania, Rusia, China, UE în ansamblu și Agenția Internațională pentru Energie Atomică), ieșirea din acordul global privind transparența investițiilor în industria petrolieră (abia încheiat la finalul administrației Obama și văzut ca o formă de combatere a corupției în acest domeniu), scăderea încrederii europenilor în disponibilitatea SUA / președintelui Trump de a respecta necondiționat art. 5 al Tratatului Alianței Atlanticului de Nord (în urma declarațiilor explicite ale lui Trump privind „condiționarea intervenției militare” de achitarea la zi a „facturilor” pentru cheltuielile de Apărare), decizia unilaterală de recunoaștere a Ierusalimului drept capitală a statului Israel (care a dus la un vot masiv al Adunării Generale a ONU de condamnare a declarației Președintelui SUA) și, nu în ultimul rând, poziționarea Chinei drept prima Mare Putere a lumii susținătoare a globalizării, toate acestea sugerează abandonarea treptată a rolului de „leading nation” pe care Statele Unite îl câștigaseră în secolul XX precum și un îngrijorător clivaj al Occidentului, între SUA și Uniunea Europeană;
• Uniunea Europeană a lansat recent PESCO în domeniul Apărării (Uniunea Apărării), văzută ca un pas esențial în „autonomizarea strategică” a Uniunii Europene de Statele Unite, altfel spus în preluarea de către nucleul dur franco-german a inițiativei de integrare europeană în domeniul securității și apărării, domeniu rezervat în ultimii 69 de ani și acoperit cu succes de către NATO, indirect de către SUA;
• Rusia și-a continuat ofensiva strategică de recuperare a statutului de Mare Putere, pierdut în epoca Elțin, continuând să emită pretenții de „interese regionale specifice” (ca să nu spunem direct „sferă de influență”) în Europa de Est dar fiind bănuită de guvernele unor state occidentale și de interferențe în procesele electorale din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania, Spania etc. în sensul destabilizării democrațiilor liberale, al favorizării platformelor contestatare sau secesioniste și al destrămării unității Occidentului;
• Coreea de Nord și-a continuat și chiar și-a accelerat programul nuclear, sfidând o Americă din ce în ce mai vulnerabilă politico-diplomatic și mai lipsită de aliați în comunitatea internațională, ceea ce a făcut ca demersurile politico-diplomatice de disuasiune ale Statelor Unite să fie tot mai ineficiente și mai puțin luate în serios la Phenian și în sistemul internațional, dar generând și politicii externe a Chinei serioase probleme de credibilitate.
Ce ne așteaptă așadar în 2018?
2018 va aduce, cel mai probabil, adâncirea faliilor deja create și exacerbarea tensiunilor din sistemul internațional către punctul critic, dincolo de care transformările devin ireversibile iar lumea intră, practic, într-un alt capitol al istoriei. Este motivul pentru care 2018 ar putea juca rolul unui point of no return în politica Europei și a lumii. Nu mai este mult până acolo. Opțiunile se vor radicaliza și polariza dramatic pe toate continentele. Ideologiile vor reveni în forță, dar nu în formele lor moderate de odinioară (centru-dreapta vs. centru-stânga) ci mai degrabă raportate la axa liberal-iliberal.
Astfel, eurofobii vor deveni tot mai eurofobi iar pro-europenii tot mai pro-europeni, susținătorii lui Trump tot mai „habotnici” ideologic iar adversarii lui tot mai convinși că au avut dreptate, schismele și conflictele Orientului Mijlociu tot mai ascuțite, criza nord-coreeană tot mai acută, China tot mai expansivă pe piețele globale și tot mai vulnerabilă în interior, Iranul tot mai divizat etc. Să nu avem vreo îndoială, România va intra la rândul ei în acest proces de adâncire și radicalizare a faliei politice vizibile în stradă și în spațiul public încă din 2017, având în vedere că niciuna dintre părți nu va ceda ci, dimpotrivă, ambele se vor întări și își vor diversifica arsenalul în noul an.
La ce ne-am putea deci aștepta în 2018? Iată un posibil punctaj de procese și tendințe:
- Statele Unite vor continua distanțarea treptată de ordinea liberală globală și de Uniunea Europeană, aceasta fiind probabil cea mai importantă (pentru noi) evoluție politică din mandatul lui Donald Trump, ceea ce va împinge economic nucleul dur al Uniunii Europene mai aproape de China și Rusia, iar Flancul Estic al NATO și al Uniunii Europene (Polonia, România, Statele Baltice, și mai aproape, pe linie de securitate, de Statele Unite);
- Creșterea economică și a burselor va atinge punctul critic, dincolo de care putem vorbi de finalul unui ciclu al creșterii, existând unele asemănări structurale cu momentul 2008, atât în Statele Unite cât și în Europa sau Asia;
- Era Merkel va intra în ultimul act, semnele că Angela Merkel nu va putea duce până la capăt al patrulea mandat de cancelar și se va retrage pe parcurs, mult înainte de alegerile din 2021, devenind din ce în ce mai clare pentru cunoscătorii politicii germane;
- Catalonia va continua procesul politic, administrativ, cultural și economic de îndepărtare de statul spaniol, ajungându-se în punctul în care inclusiv autoritățile de la Madrid vor începe să ia în calcul un Plan B, propunând, de exemplu, o nouă Constituție a Spaniei, federală, ceea ce nu înseamnă nicidecum finalul crizei statalității Spaniei, ci dimpotrivă, adâncirea acestei crize de o gravitate fără precedent după Războiul Civil;
- Brexitul va deveni un proces ireversibil, risipindu-se și ultimele speranțe că ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană mai poate fi evitată, eventual printr-un eveniment surpriză sau prin reluarea referendumului din 2016;
PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă) în domeniul Apărării, pe scurt Uniunea Apărării, va începe să facă primii pași pe direcția desprinderii Uniunii Europene de Statele Unite și de NATO, chiar dacă aranjamentele europene vor rămâne lipsite de credibilitate (garanții de securitate) pentru statele de la periferie și departe de a avea forța de disuasiune militară pe care a avut-o NATO după 1949;
- Platformele iliberale și naționaliste vor avansa în Europa Centrală, marcând rupturi societale ireconciliabile între taberele suveraniste, agresiv anti-europene, tradiționaliste, religioase, anti-stat de drept și așa-zis „conservatoare” (termenul fiind însă o corupere est-europeană grotescă a nobilului conservatorism britanic), și cele liberale, pro-europene și pro-stat de drept, iar aceste fronturi politice vor cuprinde din ce în ce mai multe țări, trecând dincolo de perimetrul Grupului de la Vișegrad (foarte posibil și în România). Posibila reconfirmare a lui Viktor Orbán ca premier, la alegerile din primăvară, va fi un semn că opțiunile sale au încă suport popular și că în Ungaria nu există o platformă liberală suficient de credibilă. Ca reacție la „îndrăzneala” în creștere a taberei iliberale, ne putem aștepta ca și susținătorii opțiunii liberale europene să se mobilizeze în întreaga Europă Centrală și să-și apere cu mai multă energie principiile câștigate în ultimii 10-15 ani, apărând posibilitatea unor conflicte dure între cele două mari opțiuni politice;
- Ruptura europeană Est-Vest se va adânci, din cauza diferențelor mari de performanțe economice și de cultură politică, greu de șters chiar și după mai mult de un deceniu de la extinderea UE;
Coreea de Nord va fi recunoscută și acceptată semi-oficial ca putere nucleară, acest lucru însemnând că niciuna din cele cinci puteri nucleare recunoscute din Consiliul de Securitate al ONU nu va mai pune la îndoială capacitatea Phenianului de a fabrica arme nucleare funcționale, echivalând cu un eșec lamentabil al Statelor Unite și al Chinei de a opri, în ultimii ani, programul nuclear al regimului comunist. Posibil să aibă loc primele tentative de negociere cu regimul de la Phenian;
- Deși va deveni evident că regimul nord-coreean deține arme nucleare funcționale, obiectivul Phenianului fiind aparent îndeplinit, va crește pericolul unei ciocniri militare și a unei căderi violente a dinastiei Kim, fie în urma unui conflict cu o putere regională din Asia (cel mai probabil, Japonia), susținută de Statele Unite, fie printr-o lovitură de stat militară, susținută din umbră de China, pentru a menține astfel controlul succesiunii la putere și a împiedica o dezmembrare totală a comunismului în nordul peninsulei și apariția unei Corei unificate, aliată a Statelor Unite;
Realegerea previzibilă a lui Putin ca președinte al Rusiei, în martie, ar putea, paradoxal, genera începutul unei mișcări mai ample de coalizare a unei opoziții naționale anti-Putin și de declanșare a unui curent protestatar mai amplu, pe fondul interzicerii candidaturii lui Navalnîi, dar mai ales a dezamăgirii profunde a rușilor față de politica internă (un fenomen cât se poate de real, resimțit și în marile orașe dar și în localitățile mici sărace, în pofida lipsei unei alternative vizibile la Vladimir Putin în acest moment);
Protestele din Iran vor continua și se vor extinde, dar în acest moment nu există indicii că vor atinge în 2018 pragul critic pentru căderea regimului islamic de la Teheran. Mai degrabă este posibil ca tabăra președintelui Rohani să utilizeze pretextul pentru a epura rivalii din facțiunea conservatoare, din funcțiile administrative pe care aceștia le dețin (pe motiv de corupție și abuzuri de putere) și pentru a iniția unele reforme timide dar foarte mediatizate. Problemele guvernării din Iran se vor agrava însă treptat, ca și cele din Arabia Saudită, și se vor transmite probabil, spre soluționare, la nivelul anilor 2019-2020, când în aceste importante state cu regimuri islamice vor apărea lideri alternativi, din generațiile mai tinere. Doar decesul ayatollahului suprem de la Teheran, despre care presa internațională scrie că ar fi grav bolnav, sau o criză monarhică la Riad ar putea precipita intrarea celor două puteri regionale rivale ale Orientului Mijlociu în etape cu adevărat critice și decisive pentru viitorul lor;
China va continua expansiunea globală, pentru consolidarea poziției sale economice și strategice, iar o eventuală criză financiară pe piețele occidentale, de care a început să se vorbească anul trecut, nu va face decât să întărească poziția Chinei de finanțator și investitor în diferite domenii sensibile: bancar, infrastructură, energetic, comunicații și tehnologii de vârf, industrie de apărare etc. Dacă va apărea din nou o criză de lichiditate, ca în 2008, China se va arăta pregătită să finanțeze lumea iar creditele chinezești vor fi la mare căutare, fiind aparent ieftine și accesibile, chiar dacă mecanismele de finanțare oferite de Beijing ascund de obicei dependențe colaterale și obligații contractuale mai mari pe termen lung.
Riscurile majore pentru China sunt interne și oricum nu sunt pe termen scurt. China ar putea fi așadar marele câștigător strategic al anului 2018, pe pozițiile de pe care se retrag Statele Unite, cu condiția de a reuși să gestioneze rezonabil criza nord-coreeană, ale cărei capcane abia acum încep să se întrevadă. Și, ca de obicei în astfel de prognoze anuale, dincolo de punctajul prezentat, apariția eventuală a unor evenimente majore neprevăzute („lebedele negre” despre care se tot vorbește după 9/11) poate schimba dramatic cursul politicii Europei, al Statelor Unite și al lumii.
 yogaesoteric
30 martie 2018

joi, 29 martie 2018

Mumia lui Lenin, ca moaștele sfinților creștini

Preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a comparat mumia lui Vladimir Lenin expusă în Piaţa Roşie din Moscova, cu moaştele sfinţilor creştini, în filmul documentar Vaalam, din care au fost difuzate câteva fragmente pe pagina web a Radioteleviziunii Ruse, informează agenția EFE.
Pe Lenin l-au pus într-un mausoleu. Cu ce este el diferit de relicvele sfinţilor pentru ortodocşi şi, în general, pentru creştini?”, s-a întrebat retoric şeful statului rus, care a declarat că partizanii înhumării mumiei lui Lenin îi spun că în lumea creştină nu există tradiţia de a nu îngropa rămăşiţele umane. „Cum să nu? Mergeţi la Muntele Athos (Grecia) şi veţi vedea că există relicve de sfinţi”, a susţinut el.
Liderul de la Kremlin a atras atenţia că puterea sovietică „nu a inventat nimic nou, ci pur şi simplu şi-a adaptat la propria ideologie ceea ce umanitatea inventase deja cu mult timp în urmă”. Putin a adăugat că ideologia comunistă şi creştinismul sunt similare, deoarece conceptele egalităţii, fraternităţii şi justiţiei sunt înscrise în Sfintele Scripturi.
Potrivit mai multor sondaje, circa 60% dintre ruşi sunt în favoarea înhumării rămăşiţelor pământeşti ale fondatorului Uniunii Sovietice, însă Kremlinul asigură că înhumarea mumiei lui Lenin nu este un subiect pe agenda sa.
yogaesoteric
29 martie 2018