Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga: «Nenorocirea e că actuala elită vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului...»

„Şi au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema intelectualităţii româneşti – au văzut în Eminescu o concentrare a genialităţii româneşti, şi nu numai în literatură, vin nişte juni care îl denigrează. Am văzut un articol cu titlul „Eminescu, idiotul naţional“.

Cred că această atitudine vine ori din necunoaştere – nu ştiu câţi au citit toate cele 16 volume ale operei eminesciene – ori din orgoliu personal. Am impresia că, în momentul de faţă, fiecare scriitoraş crede că este geniu. Ori sunt complexaţi, ori ignoranţi.

Mă întreb ce se va petrece cu copiii acestei generaţii, ce vor şti ei… vor afla de la aceştia că „Eminescu a fost un zero“? Ei nu mai au punctele de reper care să le permită să-i reconstituie imaginea adevărată.

În urmă cu un an, am susţinut o prelegere în care am vorbit şi despre Eminescu. Ceea ce le-am spus tinerilor de acolo a stârnit în ei o stare de spirit specială. Când am terminat, băieţii din ultimele clase de liceu plângeau şi veneau să mă sărute… Erau fericiţi că l-am reevaluat pe Eminescu. În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă.

Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii așteaptă să li se confirme intuiţiile. Iar eu le-am confirmat intuiţia şi au fost fericiţi, pentru că nimeni nu le-a vorbit aşa, nu le-a spus despre aceste aspecte.

Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată. Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică. Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câștig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările in vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit.

Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii dumnezeiești. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorați. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de ştiinţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează.

Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimbă frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de înjosire. Suntem cufundați în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

***

Daunele intelectuale, morale, spirituale care se trag datorită Internetului sunt extrem de numeroase şi periculoase. Noi vrem să ne substituim într-un chip făcut cu bună ştiinţă. Ne despărţim de cuvântul scris, dăm cartea pentru „lectura” pe Internet: Ce-i asta? Rămânem oameni ai galaxiei Gutenberg sau nu? Eu rămân un om al civilizaţiei Gutenberg, şi nu al televizorului şi a tot ce este legat de aceste mijloace. Internetul devine dăunător. Cuvântul este cel care rămâne şi nu imaginea care fuge, aceasta este răvăşitoare de minte în vreme ce cuvântul fixează. Cuvântul este Logos – şi suntem într-o lume a spiritului – în timp ce aceste mărunţişuri ne îndepărtează de ceea ce a fost aşezarea minţii noastre de până acum. Nimeni nu va mai fi om cultivat dacă devenim oameni ai civilizaţiei televiziunii. Televizorul este o descoperire excepţională, dar care poate deveni un pericol general uman pentru cei care nu mai fac altceva decât să se uite la televizor.

Astăzi, noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă, în clipa în care intrăm în această nebunie, uităm şi rugăciunea. Nu ne mai putem aduna mintea în rugăciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de televiziune. Şi atunci, ce alegem?! Cei credincioşi poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic. Şi aşteptăm sfârşitul. Din nefericire, cred că ceea ce gândesc este adevărat. Gândesc logic, într-o viziune escatologică, dar sănătoasă. Pentru că ştiu ce înseamnă un final dezastruos şi ştiu ce ar însemna pentru fiecare dintre noi un sfârşit luminos la capătul unei vieţi bine întocmite şi înţelept conduse.

***

Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţă în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi, bătrânii, valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori.

***

Am sentimentul că familia nu mai are coeziunea pe care o avea odată. Nu mai e legată de acea căldură, de acel fluid insesizabil care unea membrii unei comunităţi familiale. Şcoala ar trebui, părinţii pot să infuzeze foarte bine credinţa, presupunând că ei nu au cultură. Dacă părinţii ar fi intelectuali…

Chiar dacă unii nu s-au născut cu biblioteca în casă, nici nu au fost educaţi să se ducă spre bibliotecă.

***

Astăzi este o perioadă critică. Dacă lucrurile ar merge pe un făgaş istoric normal, ar veni, după acţiune, reacţiunea şi invers. S-ar linişti lucrurile şi s-ar aşeza. S-ar reconstitui un fel de atitudine respectuoasă faţă de un trecut pe care, în general, îl contestăm, pentru că, de regulă, se contestă trecutul în versiunea „new-age“, pe care foarte mulţi au adoptat-o fără să ştie despre ce e vorba. Dacă nu ne-am reveni, atunci şansele de degradare ar fi din ce în ce mai mari. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte totuşi într-o perioadă de lipsă de valori. Eu mă gândesc la muzică. Nu mă gândesc la muzica mare, muzica cultă, care şi ea suferă pentru că nu mai este aşa de preţuită – nu se mai bate lumea pe concertele de la Filarmonică sau de la Sala Radio, iar marii solişti nu mai sunt aşa de preţuiţi ca pe vremuri. În schimb, vine un star pop şi mii de puşti se omoară pe arene. La întrebarea care mi s-a pus: „ne mai putem întoarce?” e foarte greu de răspuns. E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach.

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem ca „acolo“. Fiecare „acolo” este acolo, nu aici. Avem şi noi „aici“-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! După 12 ani încă nu se poate pune problema. Peste 20-30 ani, când lumea va fi înţeles ce înseamnă democraţie…

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

Nu ştiu la ce scară s-au produs fenomenele acestea „de împrumut“. La noi, să zicem, perioada paşoptiştilor şi imediat postpaşoptistă – deşi nu se compară ca scară – a fost o astfel de perioadă în care se urmăreau modele străine cu pasiune. Se adoptau fără niciun fel de rigoare critică instituţii, cărţi, mod de viaţă. Este ceea ce numea Maiorescu „formele fără fond“. Maiorescu a avut curajul şi a înfruntat public, fiindcă nu risca politic decât să-l beştelească liberalii. „Timpul” lui Eminescu era citit zilnic de C.A. Rosetti, care era duşmanul de moarte al conservatorilor, cei care păstrau esenţele, nucleele puternice de tradiţie. Sigur că a fost un fenomen de tranziție şi ca atare pasager. Dar şansa care a fost? Că Maiorescu i-a avut lângă el şi i-a lansat pe Eminescu, Caragiale, pe Creangă, pe Slavici. Adică a oferit nişte modele de autenticitate culturală. Când va veni şi la noi acel Maiorescu care să nu fie ameninţat de toate partidele politice? Vă daţi seama cum ar fi atacat, insultat, un Maiorescu astăzi şi mai ales de câte partide? Esenţial ar fi ca el să aibă în jurul lui o pleiadă de oameni de cultură şi mai cu seamă de creatori.

Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăceşti zilnic minţile cu sminteli ca să nu-şi părăsească matca lui proprie, izvorâtă din nişte rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativităţii însăşi. Dacă nu-i pui în faţă modelele autentice, el ce poate să înţeleagă şi să facă? Am găsit o foarte frumoasă definiţie a artei postmoderniste: artă care înfăţişează viaţa şi arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâşiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbeşte, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se petrece. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o „limbă spornică şi vârtoasă“, adică o limbă bogată şi cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără niciun efect.

***

Astăzi, există o secularizare a bisericii. Semnalul l-a dat Franţa la Revoluţia franceză. Or, asta e o problemă. Practic, intelectualii nu mai au legătură cu biserica, în modul pe care-l aveau pe vremuri. Aceasta scriam şi în studiul meu „Credinţă şi cunoaştere la Eminescu“, când am spus că în arcul credinţei lui au fost nenumărate frânturi sau nenumărate falii, dar educaţia religioasă primită în copilărie, de la surorile mamei lui, care erau maici la Agaton, la schit, a rămas în el imprimată şi s-a regăsit, re-arătat, a reapărut în anii de sfârşit. În acele foarte frumoase rugăciuni, în sonetul acela superb „Vino asupra mea, lumină lină” sau celălalt, „Rugămu-ne îndurărilor, luceafărului mărilor“, în „Dumnezeu şi om“, „Învierea“, „Colindele“. E foarte important pentru intelectual să aibă temelia de credinţă. Copilul nu ştie ce-i aceea credinţă, dar îi inculci, îi infuzezi continuu acea credinţă învăţându-l rânduielile. Ducându-l să-l împărtăşeşti, să-l spovedeşti.

***

Acum o vreme, în acest hol, de la Văratec, se strânseseră vreo 20 de tineri, membrii ASCOR de la Iaşi. Am stat două ore şi jumătate de vorbă cu ei, fiindcă pentru asta veniseră. M-au întrebat lucruri atât de duioase, de înduioşătoare pentru mine, în ceea ce-i privea!… Mă uitam la ei cu dragoste şi cu milă, fiindcă mă gândeam la ce-o să-i supună viaţa, la câte încercări. Mă întrebau: „Cum să rezistăm, doamna Buşulenga? Cum să nu cădem în ispite?”. Le-am spus: „Copii, faceţi-vă o platoşă. Eu nu pot să vă spun mare lucru, pentru că fiecare om are destinul lui şi are un raport al lui interior cu propriul lui destin. Constituiţi-vă o platoşă a voastră şi aceasta să fie o platoşă a seninătăţii, a dragostei pentru toată creaţia, pentru tot ceea ce se află sub soare. Să vă fie gândul pe verticală. De multe ori am spus să nu uitaţi că există verticală.“. Pentru că dacă uităm verticala, că există Dumnezeu, suntem terminaţi, şi sub raport spiritual, dar şi omenesc propriu-zis. În această platoşă, rugăciunea să fie foarte bine fixată, pentru că e nevoie de ea în momentele grele. E nevoie de chemarea noastră.

Fiecare dintre noi, când ne întâlnim cu greutatea, cu un obstacol, cu o neplăcere, cu o nenorocire, spunem: „Ajută-mi Doamne! Dă, Doamne!“. Frântura aceasta de rugăciune am putea s-o spunem mai des. Şi mai este ceva. O să vă spun acum cum făceam eu foarte mult în tinereţea mea. Mergeam pe stradă, alergam de la un curs la altul, de la o facultate la alta, şi urmăream să gândesc benefic, pentru toată lumea, fiindcă puterea gândului este enormă. Trebuie ca fiecare dintre noi să devenim un emiţător de unde pozitive, de unde de dragoste, de pace, de bucurie şi de lumină. Eu socotesc că, dacă tot timpul am zice „Doamne, să dăruim semenilor noştri un gând de dragoste, pace, bucurie şi de lumină“, dacă tot timpul am gândi aşa, în momentele noastre libere, am crea o adevărată noosferă spirituală. Am impresia că, de fapt, ceea ce este agresat la noi este tocmai noosfera, de care vorbea aşa de mult Camil Petrescu. Noi trebuie, cu gândirea pozitivă, să ne împotrivim agresiunii noosferei, cerând pentru lume, pentru semenii noştri, pentru aproapele nostru. Să gândim întotdeauna la aproapele nostru.

Astăzi, am ajuns să nu mai fie aproapele nostru. Este departele nostru. Mă tem că, dacă nu vom gândi benefic legătura noastră cu aproapele, o să ajungem acolo unde a zis Nietzsche. Suntem în pericol să ne izolăm. Alienarea aceea, despre care s-a vorbit atâta vreme de la jumătatea secolului trecut, ne ameninţă pe toţi. Singura ieşire din asta este îndreptarea către aproapele nostru. În felul acesta îndeplineşti şi o poruncă Dumnezeiască şi realizezi şi o comuniune socială, fără de care lumea nu mai poate exista. „Să iertăm tuturor“, cum zice Mântuitorul. E adevărat că e groaznic de greu, dar măcar nu-i face rău, bucură-te de bucuria lui sau îndurerează-te de durerea lui. Aşa se spune, că de durerea lui mai degrabă te îndurerezi, decât să te bucuri de bucuria lui.

Citiți și: 
Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la o comandă ce a fost dată de francmasoni 
Acad. Ovidiu Bojor: «Lumea noastră este pe cale să se prăbuşească moral, etic şi spiritual» 

yogaesoteric
18 decembrie 2018

Lista revendicărilor mișcării Vestele galbene din Franța

O bună sursă de inspirație și pentru români

După ce protestele au cuprins toată Franţa, manifestanţii au venit şi cu liste de revendicări. Mișcarea „Vestelor galbene” este una eterogenă și nu are încă fețe oficiale, cu nume și semnătură. Astfel că, pe internet au circulat cel puțin două liste de revendicări „oficiale” ale mișcării, fiecare la fel de adevărată. Una dintre liste cuprinde 42 de punte, iar cealaltă 25, multe ținând de probleme socio-economice și de ceea ce ei consideră o inegalitate socială.

Printre cele mai importante revendicări se numără: suveranitatea Franței, FREXIT, ieșirea imediată din NATO și introducerea unei interdicții față de participarea trupelor franceze la războaie de agresiune, oprirea fluxurilor de imigranți imposibil de integrat sau găzduit, reforma fiscală, desființarea monopolurilor bancare, rescrierea Constituției, naționalizarea fostelor societăți ale statului, excluderea ideologiei din educație, lichidarea monopolului în mass-media și a concubinajului între mass-media și politicieni.

Economie/muncă

1. Convocarea unei adunări naționale generale pentru reforma fiscală. Înscrierea în Constituție a interdicției statului de a colecta impozite mai mari decât 25% din averea cetățeanului.
2. Creșterea imediată a salariului minim, a pensiei și minimumul de existență cu 40%.
3. Crearea masivă a unor locuri de muncă în sectorul public, pentru a restabili calitatea serviciilor publice, mai ales în domeniile ce țin de sănătate, educație, școli, servicii poștale.
4. Demararea construcției a 5 milioane de locuințe cu prețuri accesibile. În acest fel se va asigura reducerea chiriei, a ipotecii și vor fi create locuri de muncă în industria construcțiilor. Pedepsirea strictă a primăriilor și administrațiilor regionale care lasă persoanele fără adăpost să doarmă afară.
5. BĂNCI: reducerea dimensiunilor băncilor pentru a le proteja de criză, desființarea monopolurilor bancare. Separarea depozitelor de tranzacții speculative. Interzicerea „salvării” băncilor lipsite de lichiditate din banii contribuabililor.
6. Anularea datoriei interne. Această datorie nu există, ea a fost deja plătită de mai multe ori.

Politică

7. Rescrierea Constituției cu participarea cetățenilor și în interesul poporului suveran. Poporul trebuie să aibă posibilitatea de a convoca referendumuri.
8. Interdicția practicilor de lobby și a altor rețele de influență. Excluderea definitivă din viața politică a persoanelor cu cazier juridic. Interdicția practicii de cumulare a mandatelor (ocuparea simultană a mai multe funcții).
9. FREXIT. Ieșirea din Uniunea Europeană și întoarcerea suveranității politice, financiare și economice poporului francez (aceasta a fost voința poporului la referendumul din 2005). Recuperarea dreptului de a ne bate propria monedă și ieșirea din articolul 123 al Tratatului de la Lisabona (vom economisi peste 50 miliarde de euro anual).
10. EVAZIUNE FISCALĂ. Întoarcerea celor 80 de miliarde de euro pe care statul le lasă anual celor 40 mai mari companii.
11. OPRIREA IMEDIATĂ A PRIVATIZĂRILOR și întoarcerea în proprietatea statului a ceea ce a fost deja privatizat: aeroporturi, căile ferate și autostrăzile, parcările.
12. Scoaterea imediată a radarelor și camerelor de pe drumuri. Acestea sunt inutile în prevenirea accidentelor rutiere și nu sunt altceva decât impozite mascate.
13. SISTEMUL NAȚIONAL DE ÎNVĂȚĂMÂNT – excluderea ideologiei din educație și reexaminarea critică a metodologiilor destructive și discreditate.
14. În domeniul JUSTIȚIEI – creșterea bugetului pentru justiție de patru ori. Introducerea în legislație a timpului maxim de așteptare pentru procedurile juridice. Simplificarea sistemului judecătoresc. Justiție accesibilă și gratuită pentru toți.
15. MASS-MEDIA. Lichidarea monopolului în mass-media și a concubinajului între mass-media și politicieni. Crearea unei prese publice și garantarea diversității opiniilor. Interzicerea propagandei editoriale. Anularea subvențiilor pentru mass-media (2 miliarde de euro pe an). Anularea facilităților fiscale pentru jurnaliști.
16. Garantarea libertăților cetățenilor. Includerea în constituție a interdicției totale privind intervenția statului în educație, sănătate, familie.

Sănătate/Ecologie

17. Anularea obsolescenței programate. Obligarea, prin legislație, a producătorilor de tehnologii să prelungească termenul de valabilitate la cel puțin 10 ani. Obligarea acestora să dețină piese și detalii de schimb.
18. PLASTIC: să fie interzisă comercializarea mărfurilor din plastic – butelii și alte ambalaje care poluează mediul.
19. Limitarea influenței companiilor farmaceutice asupra sistemului de sănătate. Organizarea unei adunări naționale privind reforma sistemului de sănătate.
20. AGRICULTURA. Interzicerea OMG- urilor, a pesticidelor cancerigene, a perturbatorilor endocrinieni, a monoculturilor.
21. REINDUSTRIALIZAREA Franței cu scopul de a reduce importurile și deci și poluarea.

Geopolitică

22. Politică externă: Ieșirea imediată din NATO și introducerea unei interdicții față de participarea trupelor franceze la războaie de agresiune.
23. Relația dintre Franța și Africa: Încetarea politicii de jaf și a intervențiilor militare și politice. Returnarea banilor și averile dictatorilor, dobândiți în mod necinstit, popoarelor din Africa. Întoarcerea imediată în țară a trupelor militare franceze aflate pe continentul african. Lichidarea sistemului francul CFA* care menține Africa în sărăcie. Relațiile cu Africa trebuie să fie de la egal la egal.
24. Oprirea fluxurilor de imigranți imposibil de integrat sau găzduit, dată fiind grava criză de civilizație pe care o trăim.
25. Politica externă. Respectarea conștiincioasă a dreptului internațional și a angajamentelor semnate.

Aceste 25 de revendicări nu vor schimba imediat viața de zi cu zi a francezilor. Doar punctele 9 și 10 vor aduce în bugetul de stat 130 de miliarde de euro pe an. Franța este o țară bogată, cu oameni curajoși și harnici.
Noi nu merităm să trăim în sărăcie.

Notă:
Francul CFA – sistemul colonial care obligă țările africane să păstreze rezervele valutare în bănci franceze.

yogaesoteric
20 decembrie 2018

Franţa şi supărătoarea realitate

 

Franţa nu e o ţară, ci o utopie. Teoretic, începuturile acestei utopii le-am putea situa în 1789. Practic însă ea începe cu mult înainte, odată cu infectarea clasei intelectuale cu acel infam virus al iluminismului. La fel ca Franţa, întreaga lume e o utopie, rulând de câteva secole într-un scenariu de proastă factură, măcinând vieţi şi destine în numele unui raţionalism care, la cum arată lumea, îşi dovedeşte neputinţa.

V-aţi pus întrebarea dacă există vreun avantaj al acelor ample agitaţii provocate şi pompos denumite „revoluţii”? V-aţi pus vreodată sinceri întrebarea dacă a rezultat şi altceva în afara unei continue agitaţii, unei perpetualizări a revoluţiei? Dacă într-adevăr vreunul dintre acele idealuri clamate a reuşit cât de cât ceva? Sunt întrebări simple care ar trebui să ridice serioase semne de întrebare asupra unei hălci a istoriei universale.

Revenind la Franţa, ceea ce se petrece acolo nu-i nimic altceva decât… Franţa. Franţa de azi e Franţa vremurilor în care, din motive umanitare oamenii erau… ghilotinaţi. Aceeaşi Franţă e şi acum, cu deosebirea că în prezent gloata e ţinută în case nu la Bastilia. Sau, mai bine spus, Franţa actuală e Franţa unde dărâmarea Bastiliei s-a făcut nu pentru „eliminarea tiraniei”, ci din cauză că puşcăria nu mai era necesară în condiţiile în care întreaga ţară e o mare Bastilie. O ţară în care omul se naşte deja arestat, o ţară în care principiul suprem este „nu mai ai voie”.

Poate vă întrebaţi de ce ies „ăia” în stradă. De ce plebea, disperată că nu mai poate folosi autoturismul, incendiază maşini? De ce aruncă cu pietre, de ce fac tărăboi? Teoretic se protestează împotriva câtorva cenţi adăugaţi litrului de carburant, ceea ce, pentru o ţară dezvoltată, este penibil. Să fim serioşi, nu poţi spune că de la câţiva cenţi, care s-ar traduce în maxim 100 de EUR/lună poţi da foc unei ţări.

Conform statisticilor, Franţa este ţara în care se câştigă unul dintre cele mai mari salarii medii, situat la peste 2.200 EUR/lună. În Europa, mai sus avem Elveţia (cam dublu), ţările nordice (cam cu 1/3 mai sus) şi cam atât. Până şi rivalii nemţi au un salariu mediu cu 10 EUR mai jos. În ceea ce priveşte bogăţia medie, Franţa din nou se situează pe un loc fruntaş, anume pe poziţia a şaptea la nivel mondial! De asemenea, polarizarea nu pare atât de mare ca în alte părţi. Oricât aţi încerca nu veţi putea să-mi spuneţi că aţi văzut în Franţa o polarizare similară situaţiei din ţările arabe sau din SUA. În mare, chiar dacă sunt şi excepţii, „averea” e împărţită oarecum egal. Şi-atunci?

Într-adevăr, e o ciudăţenie. Cum să te plângi de câţiva amărâţi de cenţi în condiţiile în care stai atât de bine în statistici? Asta e eroarea omului care trăieşte în iluzia cifrelor. Dacă veţi avea curiozitatea ca atunci când mergeţi în Franţa să circulaţi pe traseele nestandard, să vorbiţi cu omul normal şi să încercaţi să înţelegeţi viaţa reală, veţi remarca o cu totul altă realitate. Veţi vedea magazine în care preţurile sunt uneori de zece ori mai mici decât în lanţurile comerciale consacrate. Magazine din care oamenii pleacă cu maşinile burduşite de marfă. Nu vă lăsaţi uimiţi de această privelişte, încercaţi să cumpăraţi din acele magazine. Pentru mine a fost un şoc deoarece n-am putut să înţeleg niciodată ce conţine carnea care se vinde acolo, din ce sunt fabricate acele produse şi, mai ales, cum poate un om normal să mănânce ceea ce se găseşte acolo. M-aş fi aşteptat să găsesc o asemenea marfă pe undeva prin vreo ţară din subdezvoltata Africă, nicidecum într-una dintre marile puteri ale lumii.

Mergând mai departe, veţi constata că acele magazine cu marfă mizerabilă nu sunt deloc pe scara cea mai de jos a comerţului de-acolo. Există ceva chiar mai jos, dar şi extrem de popular: magazinele care vând mărfuri expirate. Da, aţi citit bine, sunt lanţuri de magazine care vând la preţ foarte mic mărfuri expirate. V-aţi putea imagina o mamă cumpărând pentru copiii ei mărfuri alimentare expirate? I-aţi da unui sugar lapte praf expirat? În Franţa se poate. Iată o realitate pe care n-o percepeţi decât dacă lăsaţi de-o parte „polish-ul” exterior şi încercaţi să vedeţi lumea de la firul ierbii.

Punând cap la cap, observăm limpede că avem de-a face cu o realitate contradictorie pe care am putea-o defini ca „sărăcia bogatului”. Cu toate că francezii câştigă o groază de bani, cu toate că în termeni statistici sunt printre cei mai bogaţi oameni din lume, în realitate trăiesc similar unora din lumea a treia. Dacă e să judecăm logic, am putea spune că francezii fac „mult rulaj”, adică primesc o groază de bani pe care-i întorc sub formă de biruri către diverse entităţi. Iar acei câţiva amărâţi de cenţi adăugaţi la preţul carburantului, într-adevăr contează. Atât de mult încât gloata disperată iese în stradă la revoluţie.

Probabil vă întrebaţi dacă ceea ce se petrece acum acolo are vreun sens, dacă va produce vreo ruptură, o „revoluţie”. Din acest punct de vedere, răspunsul meu e categoric negativ. Chiar dacă s-ar provoca demiterea lui Macron (totuşi, imposibilă) tot nu s-ar obţine absolut nimic. Pentru a se schimba ceva cu adevărat nu trebuie dată jos păpuşa aşa-zis conducătoare pentru că vina nu este a marionetei, ci a mâinii care-o manipulează. Franţa nu are nevoie de o revoluţie, adică o mişcare similară celei care-a împins-o în utopie, ci de o revenire la normalitate. Iar acea revenire la normalitate nu se poate face nici în cadrul constituţional şi nici în registrul revoluţionar. Ambele sunt parte a utopiei care macină nu doar ţara, ci întregul glob.

Altfel spus, ieşirea din utopie nu se poate face cu instrumentele utopiei, ci strict refuzând-o. Nu cerşind preţuri mai mici la carburant realizezi o revoluţie, ci refuzând carburantul; nu căutând preţuri mai mici la magazine infecte, ci refuzând întreaga marfă. Şi nu doar întreaga marfă, ci întreaga utopie care se auto-alimentează din obiceiurile celor pe care-i spală pe creier generaţie după generaţie. În fapt aici e cheia întregii probleme: când un sistem se dovedeşte nociv, el trebuie refuzat în întregul său şi nu să se piardă timpul cu inutila sa peticire. Dar pentru asta îţi trebuie oameni care gândesc, care sunt cu adevărat raţionali şi nu doar clamează raţionalismul societăţii ale cărei constante sunt iraţionalul şi nebunia.

Dan Diaconu

Citiți și: 

Libertate, egalitate, fraternitate sau moartea – adevărata deviză a revoluţiei masonice franceze de la 1789 
Franța: secretele teribile din spatele lui «Rothschild» se manifestă prin Macron 

 

yogaesoteric
18 decembrie 2018

Parazitarea Statului de Drept – o practică «la lumina reflectoarelor» în România… (4)

Sau cum găștile transpartinice și transnaționale cumpără putere la bucată pe sub nasul tău 

Citiți a treia parte a articolului 

Niște pești mari într-o prea baltă mică

 
Tiberiu Dobrescu

Tiberiu Dobrescu, profesor la universitatea Politehnică București și președinte al Autorității Naționale pentru Calificări ANC, este membru onorific al Asociației EC B-B-B, alături de colega și mentorul său Ecaterina Andronescu. Acest ANC este încă o verigă parazitară pe lanțul care leagă (de mâini și de picioare) învățământul superior românesc de structura mafiotă ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Românesc). Cu aroganța caracteristică, Dobrescu declara anul trecut că:
„În zona de masterat mi-au venit spre aprobare ca și specializare, înainte să se ducă la ARACIS, denumiri de calificare de trei rânduri. Stau să mă gândesc că acel absolvent se va duce la un interviu pentru o anumită ocupație și până să își prezinte calificarea cred că se termină interviul.”

Dobrescu a participat în octombrie 2016 la o așa-zisă dezbatere pe proiectul administrației prezidențiale ,,România educatăˮ la universitatea tehnică din Iași, alături de fostul ministru Sorin Câmpeanu. Dobrescu s-a înfipt bine la departamente de tip Politici, Strategii şi Monitorizarea Finanțării Învățământului superior sau Consiliul Naţional pentru Finanțarea Învățământului Superior, pentru care fapt Asociația EC B-B-B l-a primit cu brațele deschise, la pachet cu „doamna Cati”. Probabil de plictiseală, domn prof. Tiberiu Dobrescu și-a pus girul pe niște lucrări ale deținuților-scriitori, împreună cu alți șapte colegi din Politehnică, poveste aflată în atenția DNA.

Tot clubul select de export (Asociația EC B-B-B ) l-a atras, probabil datorită gravitației foarte mari, și pe un mânuitor al condeiului gazetăresc de prin parohia lui Macedonschi și Von Braun, Brașov. Este vorba despre un fost publicist la Wall Street metamorfozat în politician de factură tehnocrată, numit subit secretar de stat la 10 decembrie 2015 în cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri. La doar 31 de anișori Claudiu Vrînceanu avea deja viitorul asigurat împreună cu fratele său, Ovidiu, un jurnalist local cam fripturist și blogger, orientat pe zona de promovare a unor afaceri și bun prieten cu beizadele posesoare de start up-uri cu succes îndoielnic.

Și dacă la Brașov tot e o tradiție „ministerierea” IMM-urilor (vezi multiplele mandate ale concitadinului PSD-ist, Constantin Niță), tânărul Vrînceanu și-a suflecat numaidecât mânecuțele și a bifat, în 29.01.2016, o mare și unică acțiune personală, sau aproape personală: o masă rotundă la colegiul din orașul natal, Andrei Șaguna, un brand în învățământul românesc, manifestare moderată de nimeni altul decât de „maestrul” Alex Todericiu. La manifestare au cuvântat și marii corifei și membri fondatori ai Asociației Export Club București-Brașov-Bavaria, Cristian Macedonschi și Corneliu Teaha (zis Teo).

 
Katja Häußer, vicepreședinte al clubului din Bavaria și Alex Todericiu din partea Export Club prezintă înțelegerea de cooperare și parteneriat

Vedeta incontestabilă a parodiei, cu public format în mare parte din elevi aduși cu forța a fost nimeni altul decât fosta tânără speranță a politicii internaționale de culise, senator PSRO, Mircea Geonă. Puțină aromă electorală nu a făcut rău nimănui, nici măcar colegiului Șaguna care, preț de câteva ore a lăsat la o parte Legea educației care spune clar că nu e permisă politica în spațiile de învățământ. După care Todericiu a avut grijă să exacerbeze evenimentul, cu stilul de bătrân gazetar de externe, astfel încât să pară că Dialoguri la gura sobei, așa cum a fost denumită ședința de asociație cu public, s-a bucurat de ,,un real interesˮ.

Evenimentul a fost organizat de firma Bonima SRL, o firmă creată prin interpuși de către Macedonschi și Braun, cea care deținea mărcile Micul Oktoberfest și Oktoberfest și care în urma unui proces intentat de SC A1 Events SRL din Sibiu, a pierdut în 21 octombrie 2016 cele două mărci, dar după ce și-a făcut plinul (de bere) timp de 7 ani. Astfel, sibienii au câştigat în instanţă dreptul de a folosi brandul Oktoberfest. Până la afacerea francizei adusă de Macedonschi la Brașov, firma Bonima SRL era abonată la contracte cu statul, exemplu fiind și cel din 05.08.2011 cu Primăria municipiului Făgăraș de aproape 100.000 de euro pentru organizarea unui târg care se pare că a fost un fiasco total.

Și astfel, pentru extraordinare servicii aduse țării, prin decizia nr.117/18.01.2017, la aproape un an de la Dialoguri, tânăra speranță a politicii tehnocrate de sub Tâmpa era trimisă la plimbare (adică eliberat din funcție) prin ordin al premierului Sorin Grindeanu. Evenimentul de la Brașov venea după unul similar, din același ciclu de Povești la gura sobei inițiat de Todericiu & Asociații în 14 decembrie 2015. Cu acea ocazie s-au afirmat alți simpatizanți, unul mai neașteptat ca altul. Organizatorii au fost SCA Bulboacă și Asociații. Printre vorbitori, personaje care deseori umplu micul ecran: consilierii prezidențiali Sandra Pralong și Diana Păun, Dan Stoenescu – ministru delegat pentru Românii de Pretutindeni, Marius Raul Bostan – ministrul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională, George Butunoiu – președintele Clubului Politic etc., bineînțeles, alături de veteranii Clubului de Export B-B-B, Alex Todericiu, Sorin Antohi și Cristian Macedonschi. Accesul s-a făcut doar pe bază de invitație!

Evenimentul de la Brașov a inspirat mai departe și alte Dialoguri. Este vorba despre povești în limba română și germană, la gura… Institutului Cultural Român de la Viena, din 24 martie 2016. Cu un subtitlu sugestiv – Dialogues by the Fireplace (Dialoguri la gura sobei)! Asta da imaginație… Și un semn că, deși Silvia Davidoiu fusese schimbată din funcție, prietenii cauzei lui Todericiu și Antohi de a crea o a Treia Lume erau încă mulți.

Un astfel de simpatizant, dar din țară, cooptat ca membru de onoare în Asociație, este un personaj mai discret, dar foarte activ, după obiectul său de lucru. Este vorba despre avocatul Ion Scăunașu. Nu vom putea spune că Scăunașu a câștigat biletul norocos de acceptare în selectul Club de Export spre Austria pentru că este Director general (de Arhivă) al AEGRM. Ce înseamnă? Simplu: Arhiva Electronică de Garanţii Reale . Ce este această arhivă și de ce a atras interesul austro-românilor din Asociație manifestat la cel mai înalt nivel, așa cum se va arăta mai departe? Să explicăm:

,,Pentru înscrierea în Arhiva nu este necesară nicio aprobare din partea statului. AEGRM a apărut conform Legii 99/1999. Arhiva pune la dispoziție un sistem de căutare care să ofere informații exacte și actualizate cu privire la înregistrările garanțiilor reale mobiliare. Cea mai eficientă metodă de căutare în Arhiva este căutarea în funcție de numele debitorului pentru că rezultatele vor include toate garanțiile reale acordate de acesta în vigoare la acel moment. Celelalte tipuri de căutări nu vor oferi informații la fel de complete (ex. Caut o mașină, nu găsesc, dar există o garanție asupra tuturor bunurilor debitorului). 
Există două situații pentru creditor:
Dacă nu s-a găsit nicio înregistrare – concluzia care se trage este că poate să își înregistreze garanția și să fie sigur că îi sunt asigurate drepturile pe care legea le conferă aceluia care înregistrează primul un aviz de garanție reală asupra unui bun mobil. 
Daca s-au găsit alte garanții înregistrate anterior, concluzia care ar trebui să fie trasă este că trebuie făcute cercetări mai amănunțite.ˮ

Adică… Liber la țepe (pardon, ingineriilor financiare)! Probabil pătruns de importanța acestei funcții și având nevoie de ceva schimb de bune practici, Scăunașu a dat fuga în data de 23 iunie 2014 la… Ambasada României la Viena, la excelența sa Silvia Davidoiu, poleind totul sub denumirea de ,,Ziua Româneascăˮ, deși la acea dată nu ar fi existat niciun motiv de sărbătorire, decât cel mult deschiderea oficială a sezonului de plajă la Mamaia. Totuși, acțiunea a fost încununată de succes: ,,numeroşi oameni de afaceri şi profesionişti ai dreptului cu interese în România au apreciat modul în care instituţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare asigură garantarea obligaţiilor civile şi comerciale în ţara noastrăˮ. No comment!

Cum arată un mekanism de promovare media soroșist?

Răspuns: Foarte simplu și cu costuri mici! Ca exemplu de „balizaj” în new media vom vorbi puțin despre afacerea StartEvo. Cu o punere aparent neprofesionistă a afacerii în online, probabil pentru a da patina autenticului și inteligenței, Asociația StartEvo se autoproclamă „furnizori de inspirație”. A fost înființată în 2011, dar și-a început activitatea în 2007, spun membrii fondatori, trei la număr – sau aproape trei, pentru că doi dintre ei, Constantin „Noro” Ferseta și Alina Ferseta sunt soț și soție. Deci este un fel de mică afacere de familie, deși familia se va dovedi a fi una mult mai numeroasă. Asta și dacă ne luăm după pozele de pe site și din afirmația că au 100 de bloggeri susținători și peste 120 de VIP-uri care îi sprijină. În plus, Noro mai are și blogul său personal care ne dezvăluie fără să vrea că dezvoltarea în deceniul trecut al site-ului neogen.ro nu era chiar așa de întâmplătoare. Când a plecat în 2008 de acolo, Ferseta a luat și ceva cunoaștere și o bază frumușică de clienți.

Pe pagina StartEvo, Noro mai spune și că e expert în e-marketing (sau publicitate, pe românește) cu așa-zise contracte de e-consultanță cu firme mari dintre care reținem Volksbank și „George Butunoiu” (nimeni altul decât prietenul lui Todericiu și Macedonschi), vorbăreț și el pe la „gura sobelor înflăcărate” din ultimii doi ani. Dar ceea ce șochează când deschizi anostul site al afacerii lui Noro Ferseta este o poză în care apare acesta dând mâna cu nimeni altul decât cu… fostul vicepreședinte al SUA, Joe Biden cu ocazia unei vizite a acestuia în România. Pe site, Ferseta spune că Biden ar fi chiar un membru fondator?! Mai spune că a încercat să facă și o filmare cu această ocazie, dar procedurile de la Ambasada SUA nu au permis asta. Ironia evenimentului (programat) este că Biden a transmis cu această ocazie un nou semnal că lupta anticorupție în România trebuie să continue, inclusiv prin ONG-uri ca cel al lui Ferseta. WOW! La marele fix! Deci, să înțelegem că Obama-Biden-Clinton-Soros sunt/erau băieții cei buni? Dacă așa spune Ferseta…

Tot el mai postează pe site-ul Asociației (că tot e la modă cu Asociațiile) că în septembrie 2013 a semnat cu Primăria Sectorului 1 cel mai mare proiect educațional informal (adică fără aprobarea Ministerului Educației) denumit EVO1, Sectorul 1 evoluează! Seamănă izbitor, ca stil, cu ceea ce a încercat să facă profesorul Titi Paraschivescu cu Primăria Generală, cu acel Smart City, dar a fost oprit de primărița Gabi Firea. Oare cine era în septembrie 2013 primar al Sectorului 1? Lumea spune că „preacuratul” Andrei Chiliman, dar noi putem să ne facem că nu știm!

Să revenim la Butunoiu și clubul său politic. Aceasta este o preocupare din timpul liber, pentru că în rest domnul George este un om foarte ocupat. În primul rând cu firma sa de recrutare (sau head hunting) denumită… George Butunoiu. Pe site-ul afacerii el ne explică de ce e bine să faci business cu el, dacă ești manager isteț. Nu mai pierzi timpul să cauți angajați, ți-i găsește George Butunoiu și tot el îi plantează în firmă, pentru timpuri mai bune. Creează de fapt niște linii de obediență, în stare latentă. Iar dacă tot ești un tip deschis, nu poți să stai în calea progresului și achiziționezi, la sfatul obedienților, niște instrumente software în special pentru contabilitate sau, mai cool, niște servicii de e-marketing în timp real cum sunt, de exemplu, cele comercializate de firme partenere sau controlate de același providențial Butunoiu. Și astfel povestea calului troian este reeditată și actualizată!

„George Butunoiu” a fost și este un brand incontestabil, ce mai! Între 1996 și 2003 a fost manager asociat al Ward Howell Euroselect filiala din România, job pe care l-a abandonat devenind partener al afacerii Alexander Hughes România, până în 2006. Are și un master în managementul resurselor umane, unde altundeva decât la SNSPA (Școala Națională de Studii Politice și Administrtive). Dacă accesezi butonul Our Clients de pe pagina sa web dai direct într-o altă dimensiune, tot marca George Butunoiu dar mai absconsă. Firma SC Kuantero SRL, cu un web design foarte profi, se dorește a fi o agenție de marketing online înființată în 2008 (la un an de la înființarea Asociației StartEvo). Este cea care oferă soluții de e-marketing de mare succes, pe baza unei atente supravegheri a tot ce intră în contact cu o firmă. Plus toate ieșirile și mișcările personalului. Eventual și convorbirile, e-mailurile și mesajele schimbate de angajați, chiar și în timpul liber (vezi aplicația 59sec). Iar aceste softuri cică se împacă foarte bine cu soluțiile informatice de securitate. Printre opțiunile programelor puse la dispoziție de Kuantero găsim una menită să facă fericit orice patron: ,,statistici, astfel încât directorul de vânzări să vadă cine e leneș și cine e vrednicˮ.

Clienții Kuantero sunt aproape identici cu cei ai lui Butunoiu și dintre aceștia putem enumera: Coca-Cola, Diva Universal, Provident, PDL, Rebu, UPC, Forța Civică, Bestjobs etc. În plus, Butunoiu are și alți clienți importanți. Amintim aici AIG, Asirom, BCR Asigurări-VIG, Deloitte, Dresdner Bank, Guvernul României, Microsoft, MOL, Omniasig-VIG, OMV PETROM, Sara Merkur, Siveco, Strabag, VIG, Tarom, Unicredit Țiriac etc.

Reîntorcându-ne la Butunoiu, nu putem să nu spunem că pasiunea pentru gastronomie l-a împins să-și deschidă un bistro de fițe, La George Butunoiu&Oskar, Oskar fiind câinele său. Din denumirea localului ne dăm seama că Butunoiu a depășit de mult frontierele narcisismului. Dacă tot vorbim despre publicitate, ca afacere, interesant este că investiția de 60.000 euro (oficial) pentru amenajarea bistroului a fost privită în 2011 ca fiind un start up, fiind promovată, gratis, pe ANSI – Antreprenoriat pentru șomeri, un proiect pe bani europeni. Proiectul a fost implementat de o altă Asociație: „Mereu Pentru Europa”. Poate mai indicat ar fi fost: „Mereu pentru Unii din Europa”!

Întorcându-ne la Asociația StartEvo, atrage atenția pleiada de membri de onoare, personaje care mai de care mai mondene: Monica Tătoiu, Liviu Mihaiu, Niels Schnecker, Mircea Toma dar mai ales Silviu Hotăran, despre care am mai amintit dar am omis să spunem că este fostul director general al Microsoft România, pus sub învinuire și apoi convertit în principal denunțător în dosarul Microsoft. Ce nu face un mare director de companie multinațională să-și scape pielea? Iar dacă tot a venit vorba despre vedetism, vă propunem un clip video postat fără vreun comentariu în limba română, despre o așa-zisă vizită a președintelui României, Klaus Iohannis, la fostul ministru german Horst Seehofer în guvernul Merkel până în 2008, apoi ministerpräsident al landului Bavaria.

Oare, în accepțiunea celor de la Asociația Export Club București-Brașov-Bavaria, ministrul Seehofer ar fi acoperirea pentru includerea oficială a Bavariei pe titulatura asociației? Iar clipul cu vizita președintelui Iohannis, din 12.02.2016, este postat de Todericiu & Co pentru a epata în fața tuturor mofturoșilor ca noi sau este o dovadă a faptului că însăși președinția României promovează și/sau are legături cu fenomenul Export Club B-B-B. Unul cu un puternic gust de …SI(E)fon.

Citiți și: 
Mafia internaţională asasinează suveranitatea naţională (I) 
România a pierdut deja în anii capitalismului sălbatic mai mult decât în timpul celor două războaie mondiale

 yogaesoteric

16 decembrie 2018 

100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (III)

„Lenin e mort, dar leninismul trăiește”

Citiți a doua parte a articolului

Nicușor Deciu/ Ziarul Lumina: Dimensiunea profetică a mărturisirii creștine în comunism

Dincolo de schimbările istorice și de tragediile personale ale creștinilor care au supraviețuit diverselor forme de teroare exercitate de regimul comunist ateu, există în cadrul fenomenului mărturisirii anumite elemente ce vorbesc despre destinul viitor al creștinilor în lume și al omenirii în general. De fapt, aceste elemente au existat în toate prigoanele îndreptate asupra creștinătății, începând de la prima, pornită asupra Bisericii Apostolice. Toate, și cu atât mai mult ultima dintre prigoane, care a fost cea comunistă, au un mesaj important de transmis pentru toate generațiile viitoare.
 
După cum se știe, opresiunea creștinilor nu s-a pornit printr-un atac direct, însă, oricât și-ar fi dorit conducerea regimului comunist să camufleze adevăratele premise care au determinat prigoana împotriva Bisericii prin diversiuni politice, acestea, cel puțin odată cu trecerea timpului, devin foarte clare în însăși ideologia comunismului – marxismul –, care nu e una doar de factură materialistă și atee, ci și antihristică. Aceasta dovedește că prigoana nu a fost un simplu „accident” al regimului comunist, ci un proces mai dinainte gândit și cu un scop bine determinat: lepădarea creștinului, prin teroare fizică și psihică, de credința în Dumnezeu. Prin urmare, se poate afirma că prigoana despre care vorbim a pornit de la o bază ideologică, care și-a identificat în creștinism adversarul cel mai profund.

Deși prigoana s-a propagat printr-o ideologie comună în tot spațiul comunist, aceasta a fost aplicată diferențiat în funcție de oameni și locuri, însă cu același obiectiv. Iar acest lucru arată faptul că opresiunea marxismului dialectic a avut un nedisimulat caracter de experiment asupra populației. Amintim doar de cel mai cunoscut și mai groaznic dintre acestea, „experimentul Pitești”, unde s-a probat cu sânge rece rezistența umană, sau mai bine zis a avut loc o testare a limitelor suportabilității creștinului în fața unei continue presiuni, cu scopul de a-l determina să se lepede de Hristos. Și, din descrierile care au ajuns până la noi, se poate observa că aceste experimente au fost făcute cu o „măiestrie” de-a dreptul diabolică. În închisoarea de la Pitești, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, a avut loc așa-numitul „experiment concentrat”, în care nu doar torționarii i-au terorizat pe deținuți, ci au fost siliți ca unii dintre ei să-i extermine pe propriii lor frați, după ce în prealabil cedaseră în fața „reeducării”, adică abdicaseră de la conștiința de sine. Or, acest experiment încheiat în faza lui concentrată nu a fost gândit ca un fenomen izolat, ci a fost testat în vederea unei viitoare difuzări globale.

Un alt element important, poate cel mai semnificativ petrecut în pușcăriile comuniste, este partea pozitivă, a rezistenței împotriva reeducării. Adică, modul în care au reușit mărturisitorii să iasă din această prigoană. Fără excepție, toți cei care au supraviețuit au mărturisit că acest fapt nu a fost posibil decât cu ajutorul lui Dumnezeu, care a condus la următorul efect: existența lor a devenit întemeiată pe Hristos într-o măsură mult mai mare și mai profundă decât înainte.

Așadar, se poate afirma că prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană, dar de un nivel diferit și cu alte metode, însă nu cu alte obiective. Din păcate, acestea nu sunt simple speculații ale unor minți prea exaltate sau frustrate. Ci aceasta este realitatea cotidiană. Existe surse care ne avertizează, statistic, că astăzi cei mai prigoniți locuitori ai planetei sunt creștinii. În toate colțurile lumii creștinii sunt marginalizați, agresați, bătuți, uciși, calomniați sau supuși unei presiuni mediatice nemaiîntâlnite, de o presă tot mai ostilă creștinismului. Toate acestea nu sunt fenomene locale, ci diferitele consecințe văzute ale noilor filosofii atee, care au infestat lumea modernă. Dar ce caută să distrugă aceste ideologii întunecate ale lumii? Răspunsul e foarte simplu și l-a dat unul dintre supraviețuitorii Piteștiului: „Nu pe noi, ci pe Hristos din noi vor ei să-L ucidă”.

Atât cei prigoniți, cât și prigonitorii nu trebuie să uite un fapt de însemnătate capitală: ca și în cazul prigoanei comuniste, și în cea ai cărei zori se arată, biruința cea de pe urmă va fi tot a lui Hristos. Iar toți cei ce vor răbda până la sfârșit nu vor face asta doar ca pe o probare a rezistenței și a credinței lor, ci mai ales întrucât au nădejdea că vor împărăți împreună cu El, în veci.

Alianţa familiilor din România: În lanţuri – 100 de ani de comunism

E greu de exprimat în cuvinte importanta libertăţii politice, dar e cert că e cea mai importantă dintre libertăţi. Fără ea, toate celelalte ar fi nişte iluzii, doleanţe, şi nu ar putea exista. Unde libertatea politică lipseşte, lipsesc toate celelalte. Fără libertate politică nu există pluralism politic, libertatea presei ori a mass-media, sindicate libere, un sistem educativ liber, universităţi libere, autonome ori private, intelectuali ori gânditori care pot cugeta şi scrie liber, libertatea de a protesta, de a demonstra, de a face marşuri, de a ne opune statului, libertatea religioasă, libertatea de a vorbi şi scrie liber, libertatea de a critica statul şi autorităţile, libertatea de a candida la funcţii publice şi de a fi ales. Ar lipsi mobilitatea socială şi profesională, libertatea de a alege o profesie ori ocupaţie şi de a le practica, dreptul de a face grevă, alegerile libere, dreptul la a deţine proprietate privată, dreptul de a cumpăra şi vinde pe piaţa liberă, dreptul la o societate liberă, transparentă, la un stat de drept, fără închisori politice ori o poliţie secretă politică, fără îndoctrinare într-o ideologie de stat, fără confiscarea proprietăţii private, fără ca vecinii să se spioneze unii pe alţii, fără lagăre de muncă forţată şi neplătită, fără ca statul să interzică practicarea religiei ori să întemniţeze preoţii şi pastorii. Practic, lista libertăţilor care lipsesc într-o societate lipsită de libertate politică e interminabilă.

Acesta este comunismul, în definiţia lui cea mai simplă – un sistem politic lipsit de libertate politică care funcţionează sub egida unei religii de stat: comunismul şi ateismul. Libertatea politică e eşafodul pe care societatea civilă e clădită. Unde ea lipseşte, toate libertăţile lipsesc. Aşa a fost acum 100 de ani când comunismul a apărut pentru prima dată pe scena istoriei, şi aşa este astăzi. Este cel mai diabolic sistem politic cunoscut istoriei ori conceput de mintea omului. Ironic, istoria a hărăzit ca ideile comuniste să se înfiripe în minţile occidentalilor dar să fie aplicate ruşilor şi est-europenilor.

România a avut parte de comunism timp de 45 de ani, echivalentul a două generaţii de oameni, ani în care libertatea politică a fost absentă, la fel ca toate libertăţile enunţate mai sus. România nu a ales comunismul. El i-a fost impus din afară, aşa cum a fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului până la Marea Adriatică. România nu a inventat comunismul ori teroarea politică. Nici nu le-a importat. I-au fost impuse din afară de factorii geopolitici bine cunoscuţi: o Uniune Sovietică în expansiune şi în căutarea securităţii naţionale, şi un Occident neinteresat de soarta est-europenilor.

Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la instaurarea primului guvern comunist cunoscut lumii, în Rusia ţaristă. În acest an am urmărit îndeaproape comentariile şi publicistica occidentală fiind curioşi să vedem ce se publică şi ce gândesc occidentalii despre comunism. Am urmărit în mod special publicistica şi comentariile britanice şi americane cât şi recenziile multor cărţi care au fost publicate despre comunism. Comentariul din acest articol este dedicat, deci, unui scurt tur de orizont asupra subiectului. Începem cu perspectivele frivole şi încheiem cu cele serioase.

Feminism, sexualitate şi emanciparea femeilor

Printre multele perspective frivole privind Rusia Sovietică, şi într-o măsură mai mică Europa de Est, am dat peste cărţi şi comentarii privind sexualitatea, feminismul şi presupusa emancipare a femeilor în perioada comunismului. În marea lor majoritate autoarele acestor articole şi cărţi au elogiat şi romantizat comunismul şi sistemul sovietic ca sisteme politice care, presupun ele, au dus la emanciparea femeilor, atât social cât şi sexual. E de la sine de înţeles că niciuna din autoare nu a trăit sub comunism.

În august 2017, de exemplu, The Atlantic a publicat un articol intitulat How Women Lived Under Soviet Rule (Cum au trăit femeile în sistemul sovietic). Articolul prezintă viața și activitatea Svetlanei Alexievich, scriitoare din Bielorusia, care în 2015 a primit Premiul Nobel pentru literatură. Începând din anii ʼ70, Alexievich a scris despre viaţa femeilor în Uniunea Sovietică. 
Născută în 1948 în Bielorusia din părinţi ucraineni, a crescut auzind în casă şi în satul în care trăia povești despre războiul împotriva nazismului şi mai ales despre femeile sovietice care au luptat împotriva lui Hitler. În anii ʼ70 şi ʼ80, Alexievich a luat interviuri la sute de femei (aproximativ 500) care au participat la război. De asemenea, a primit prin poşta o mulţime de alte mărturii din partea multor femei care şi ele au luptat pe front. În timp, interviurile şi corespondenţa au devenit cărţi, prima fiind publicată în 1988 în anii de perestroika a lui Gorbaciov.

Aproximativ un milion de femei au participat la războiul împotriva lui Hitler în diferite posturi: în fabrici de muniţie, în comunicaţii, publicistică, spitale de campanie, propagandă, iar unele chiar pe front. Detaliile despre vieţile acestor femei sunt interesante: inclusiv relaţii sexuale ilicite cu ofiţerii sovietici, avorturile şi chiar infanticidul. În final, însă, Alexievich dezamăgeşte feministele occidentale, inclusiv pe autoarea articolului, pentru că ea nu se consideră feministă, nici un simbol al luptei pentru emanciparea femeilor în Occident ori chiar Bielorusia. Cu ani în urmă, Alexievich a emigrat din Uniunea Sovietică locuind pentru o vreme în Italia, Germania, Franța şi Suedia. Nu s-a putut adapta vieţii occidentale şi s-a întors în Bielorusia unde locuieşte și astăzi. Alexievich atrage atenţia occidentalilor şi est-europenilor deopotrivă ca nu se poate vorbi de moartea comunismului: „communism isn’t dead. It will come back în some form” („Comunismul nu este mort. Va reveni într-o altă formă”).

Notăm şi un studiu feminist publicat în SUA în vara anului 2017, „obsedat” şi el de viaţa sexuală a femeilor est-europene sub comunism. Autoarea a luat interviuri la femei din Germania de Est şi Bulgaria, ajungând la concluzia că, cel puţin pentru femei, viaţa lor sexuală a fost mai împlinită sub comunism decât acum, viaţa sub comunism fiind mai puţin stresantă decât în zilele noastre.

Cartea în care obsesia în ceea ce privește sexualitatea femeilor sub comunism este cea mai puternică şi care, în opinia noastră dovedeşte cât de obsedați sunt în general de sex (mai ales de perversiunile sexuale) scriitorii occidentali, e romanul publicat în 2017 de Janet Fitch, The Revolution of Marina M. În cele 816 de pagini ale cărţii, autoarea îşi imaginează viaţa fiicei unui aristocrat rus care devine comunistă şi participă activ în Revoluţia Bolşevică. Marina este o rebelă şi pare a avea mai mult în comun, privind caracterul şi valorile, cu o tânără din Stockholm din 2017 decât cu una din Rusia Ortodoxă a anului 1917. E puţin religioasă, frumoasă, frivolă, necăsătorită, iar prietenii ei sunt poeţi, scriitori, jurnalişti, intelectuali şi, culmea pentru vremurile acelea, Marina este o bolşevică lesbiană.

Paragrafele introductive ale cărţii încep în California la începutul Primului Război Mondial unde, culmea, Marina să întâlneşte cu un ofiţer din armata ţaristă care îi mărturiseşte că e bolşevic. La începutul anului 1917 cei doi se reîntâlnesc în Petrograd unde întreţin prima escapadă sexuală într-o sanie. Marina devine o revoluţionară aprinsă şi atât de implicată în Revoluţia Bolşevică încât autoarea dă impresia că fără Marina Revoluţia Bolșevică nu ar fi reuşit. Marina e prezentă peste tot. Participă la revolte publice împreună cu alte femei împotriva Țarului Nicolae al 2-lea, se cunoaşte cu Kerensky, devine apropiată de Troțki şi participă la demonstraţia în care Lenin şi-a ţinut faimoasa prelegere din Petrograd, care l-a catapultat în funcţia de lider al Revoluţiei Bolşevice. În acest timp, Marina îşi găseşte şi alţi prieteni şi amanţi cu care întreţine relaţii sexuale, căutând să obțină avantaje din fiecare relaţie. Iar când tatăl ei, patron al mai multor taverne din Petrograd, află că Marina e bolşevică şi nu practică moravurile sexuale aristocrate, o dezmoşteneşte. La un moment dat, Marina e răpită şi romanul continuă pentru încă câteva sute de pagini, una mai plicticoasă ca alta. Cel puţin asta e concluzia recenziei cărţii, apărută în 20 octombrie 2017 în New York Times, cu titlul One Woman’s Liberation, Set Against the Russian Revolution (Emanciparea unei femei, în vremea revoluţiei ruse). Nu doar că autoarea e cu capul în nori, afirmă autorul recenziei, dar şi pierde controlul poveştii.

Pe lângă aceste subiecte frivole, însă, menţionăm cărţi cu subiecte mai puţin frivole şi chiar interesante, cum ar fi arhitectura sovietică. O carte deosebit de interesantă dezbate contribuţia oamenilor de ştiinţă sovietici la dezvoltarea tehnologiei şi armamentului sovietic în al Doilea Război Mondial, inclusiv producerea bombei atomice. Contribuţia lor cea mai mare a fost făcută pe vremea lui Stalin, care a întemniţat mulţi oameni de ştiinţă în lagărele din Siberia. Oamenii de ştiinţă s-au oferit să-şi pună cunoştinţele în folosul Armatei Roşii cerând, în schimb, să fie mutaţi într-un lagăr cu un climat mai blând, în Crimeea. Stalin a agreat şi i-a mutat în Crimeea. Le-a furnizat hârtie şi creioane şi oamenii de ştiinţă s-au pus pe lucru. În scurt timp au adus contribuţii semnificative la războiul împotriva lui Hitler: tancuri şi avioane noi, armament şi muniţie, mijloace de comunicaţie. În plus, s-au făcut progrese în crearea primei bombe atomice sovietice.

O carte la fel de interesantă, publicată în traducere engleză în Marea Britanie tot în 2017, a fost The Diary of a Gulag Prison Guard (Jurnalul unui gardian de gulag) de Ivan Christyakov. Christyakov a fost, vreme de un an, gardian la un lagăr de muncă forţată din regiunea Baikal şi a ţinut un jurnal al activităţilor zilnice care conţine detalii inedite. Jurnalul a supravieţuit comunismului şi stalinismului în împrejurări misterioase, dar autorul a fost executat de Stalin în împrejurări la fel de misterioase.

Lenin – primul totalitar

Găsim salutară şi utilă cartea jurnalistului Victor Sebesteyn, Lenin: The Man, the Dictator, and the Master of Terro (Lenin: omul, dictatorul şi arhitectul terorii). New York Times a publicat o recenzie a cărţii pe 19 octombrie. În cele 569 de pagini ale ei, cartea urmărește să explice personalitatea, ideile şi realizările lui Lenin dintr-o perspectivă realistă. Cel puţin aşa ne asigura autorul recenziei, profesor la Universitatea Stanford. Cartea e una din puţinele lucrări despre Lenin care se pretind exhaustive şi care au fost publicate după prăbuşirea comunismului. Sebesteyn a avut acces la arhivele comunismului sovietic şi prezintă perspective unice privind viaţa fondatorului totalitarismului modern.

Lenin, ne informează Sebesteyn, nu a fost un om deosebit. În tinereţe nu a dat semne de inteligenţă sclipitoare, nu era interesat în politică şi nu aspira să devină un revoluţionar şi mai ales liderul unei revoluţiei. S-a petrecut să fie omul potrivit la locul potrivit, cu idei şi o carismă potrivită pentru primăvara lui 1917 în Petrograd, când istoria l-a propulsat în poziţia pentru care a rămas cunoscut omenirii, primul dictator comunist, instauratorul primului sistem ateu cunoscut istoriei. Sebesteyn întreabă ce l-a făcut pe Lenin influent şi poate unic? Insistenţa lui că lucrurile complexe trebuie simplificate şi că oamenilor trebuie să li se dea formule simple pentru rezolvarea lor. Fraza leninistă – „există un singur adevăr: cel care mă avantajează pe mine şi dezavantajează pe duşmanul meu” – a devenit principiul de funcţionare a propagandei sovietice.

Sebesteyn consideră că toată ideologia şi activitatea leninistă pot fi reduse la cele două cuvinte faimoase rostite de Lenin: Кто кого: „cine pe cine” [„care pe care” – n.n.]. Adică, cine bate pe cine? Troțki şi Stalin au împrumutat fraza care le-a fost şi lor călăuza în relaţiile cu adversarii politici. „Lenin a dorit binele”, afirmă Sebesteyn, „dar a creat răul”. A demolat nu doar sistemul țarist, ci o civilizaţie multiseculară. A abolit liberul schimb între persoane, proprietatea privată şi agricultura privată. A fost un propovăduitor al urii de clasă, al urii împotriva duşmanilor comunismului, în speţă a clasei de mijloc şi a burgheziei, pe care le-a eliminat peste noapte prin teroare. Lenin a creat primul sistem politic bazat, eminamente, pe ură – ura de clasă. Din acest punct de vedere Sebesteyn trebuie apreciat pentru că, spre deosebire de mulţi istorici occidentali, nu romantizează nici comunismul, nici sovietismul. Nu există „marxişti” ori „comunişti” buni, afirmă el. Toţi liderii comunişti care s-au succedat după el, fie în Uniunea Sovietică, fie în restul lumii, au fost dictatori motivaţi de ura de clasă, de dorinţa de a lichida pe cei care gândeau diferit sau reprezentau un pericol pentru politica și ideologia comunistă.

Lenin a coborât în mormânt cu sânge pe mâini. În cei șapte ani de dictatură, a pus bazele sistemului de teroare politic sovietic, a sistemului de teroare a unui singur om („one-man tyranny”). A abolit libertatea politică, a presei, sindicatele libere, alegerile libere şi a instaurat poliţia politică. Poliţia ţaristă, Okhrana, a fost înlocuită, la doar câteva săptămâni după revoluţia bolşevică, de Cheka, care sub Stalin a devenit NKVD, iar apoi KGB. Când, în 1921, marinari sovietici s-au revoltat la Kronstadt, cerând hrană şi alegeri libere, Lenin a exclamat: „fără milă”. L-a trimis acolo pe Troțki cu 20.000 de soldaţi sovietici care au masacrat rapid toţi nemulţumiţii. A fost prima fază a „marii terori comuniste sovietice”, pe care, însă, Stalin a perfecţionat-o şi intensificat-o. Conform lui Sebesteyn, Stalin a impus de 10 ori mai multă teroare politică decât învăţătorul lui, Lenin.

După Kronstadt, comuniştii sovietici şi-au pierdut orice iluzie că Lenin va tolera opoziţia. La scurt timp după Kronstadt au urmat lagărele de muncă forţată şi interzicerea dizidenței în sânul partidul comunist şi a alegerilor libere. Sebesteyn accentuează că nu Stalin, ci Lenin a inventat instrumentele de teroare comunistă. În final, însă, cea mai mare „realizare” a lui Lenin, zice Sebesteyn, a fost „the invention of a secular religion – communism” („invenţia unei religii seculare – comunismul”). O invenţie care, adăugă el, a fost perpetuată şi perfecţionată de fiecare tiran al comunismului, în aşa fel, ca în timp ce „Lenin e mort, leninismul trăieşte” („Lenin is dead; Leninism lives”).

Stalin – aşteptându-l pe Hitler (1929-1941)

Este posibil ca cea mai vastă carte scrisă până azi despre Stalin să fie cea a lui Stephen Kotkin, Profesor de Studii Sovietice la Universitatea Princeton. Kotkin a scris o trilogie despre Stalin, din care până acum au fost publicate primele două volume. Primul volum prezintă viaţa şi realizările politice ale lui Stalin până în 1928, iar al doilea, publicat în anul 2017, perioada stalinistă dintre 1929 şi 1941. Volumul începe cu decizia stalinistă din 1929 de a colectiviza agricultura sovietică şi se încheie în 21 iunie 1941 când Hitler a atacat Uniunea Sovietică. Al doilea volum are 1.154 de pagini, fiecare pagină cuprinzând patru zile din viaţa celui mai mare tiran cunoscut istoriei. O recenzie a cărţii lui Kotkin a fost publicată în 10 octombrie de New York Times şi a fost scrisă de Mark Atwood Lawrence, profesor de Istorie la Universitatea Statului Texas din Austin. Cartea nu e uşor de citit şi chiar autorul recenziei se îndoieşte că va fi vândută în cantităţi mari. Ia răbdare să o citeşti, dar Lawrence e capabil să puncteze pentru cititori câteva aspecte esenţiale din viaţa şi caracterul lui Stalin.

A fost Stalin un ideolog, ori un oportunist, un om crud, un „om de fier“, o creatură a sistemului sovietic, întruchiparea „omului sovietic” despre care scria Lenin, un om lipsit de scrupule care şi-a abuzat soţia făcând-o să se sinucidă? Kotkin crede că Stalin a fost toate acestea. Crud peste măsură şi pentru că nu s-a dus la înmormântarea mamei lui.

Trăsătura dominantă a personalităţii lui Stalin şi a preocupărilor lui, afirma Kotkin, a fost hotărârea lui să transforme Uniunea Sovietică într-o ţară autentic comunistă capabilă să stea pe picioarele ei într-o lume dominată politic şi militar de Imperiul Britanic, Japonia imperialistă, Germania nazistă, şi o Americă în ascensiune economică dar mai ales militară. A învăţat de la aceste ţări că succesul statului modern constă în producţia în masă, consumul în masă, o cultură de masă şi o politică de masă. Pentru el, Uniunea Sovietică se confrunta cu două alternative inacceptabile: fie o stare de subdezvoltare perpetuă, fie una de subordonare faţă de marile puteri şi a capitalului lor. Stalin a văzut o singură cale pentru a ieşi din impas: dezvoltarea Uniunii Sovietice. Ceea ce era posibil pentru că Uniunea Sovietică deţinea o populaţie vastă, resurse naturale imense, un teritoriu vast şi o ideologie comunistă care putea uni şi direcţiona, prin intermediul propagandei, toate segmentele populației în aceeaşi direcţie – transformarea Uniunii Sovietice în putere mondială.

Pentru atingerea obiectivului, Stalin a acţionat la niveluri multiple. La nivel ideologic a impus o versiune strictă şi intolerantă a comunismului, fără a permite disensiuni în interiorul partidului comunist. A persecutat Biserica, a lansat programe de ateizare a tinerilor şi copiilor şi de îndoctrinare a maselor în comunism. A eliminat opoziţia politică şi ideologică. A ucis liderii Revoluţiei Bolşevice rămaşi în viaţă după moartea lui Lenin, iar pe cei care au reuşit să fugă peste graniţă, i-a urmărit acolo şi i-a executat în circumstanţe misterioase. Cazul cel mai celebru a fost Leon Troțki, ucis în împrejurări stranii în Mexico City în 1940.

Stalin a instaurat teroarea politică, arestând peste noapte şi executând milioane de comunişti suspectaţi de lipsă de loialitate. A inventat termenul „duşman al statului”, etichetând suspecţii ca „duşmani ai statului” şi i-a executat. A impus paragrafe ciudate în Codul Penal Sovietic, care au facilitat arestarea şi executarea a milioane de oameni din motive politice. A inventat tribunalele revoluţionare care aveau ca obiectiv principal lichidarea opoziţiei politice şi a inamicilor statului sovietic. Tribunalele revoluţionare impuneau „justiţia revoluţionară”, adică executarea promptă a „inamicilor statului”. În doar doi ani, 1936-1937, aproximativ 1,6 milioane de membri de partid, funcţionari de stat, ofiţeri, militari şi agenţi ai poliţiei politice au fost executaţi.

În agricultură, Stalin a aplicat lupta de clasă, eliminând ţăranii înstăriţi, adică chiaburii (kulak), care hrăneau milioanele de cetăţeni ai Imperiului Țarist şi ai Uniunii Sovietice. A colectivizat agricultura, a confiscat terenurile, animalele şi a abolit proprietatea privată. A ucis ori a forţat ţăranii înstăriţi (chiaburii) să colonizeze Siberia, ucigând în acest mod 5 milioane de țărani, aşa cum a făcut comunismul şi în România anilor ʼ40 şi ʼ50. Rezultatul colectivizării forţate a fost foametea din anii ʼ30 care a dus la moartea a cca. 7 milioane de oameni, majoritatea dintre ei ucraineni.

În industrie, Stalin a dus aceeaşi politică. A aplicat ura de clasă lichidând burghezia şi construind un complex industrial enorm din Ucraina până la Vladivostok. Dar cu toate acestea, în 1939 când a izbucnit al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică încă era în urma marilor puteri. Stalin, afimă Kotkin, a realizat aceasta devenind pragmatic peste noapte. În Vest se confrunta cu o Germanie nazistă care îşi avea ochii aţintiţi asupra Rusiei, iar în Est cu o Japonie suprapopulată care deja invadase Coreea şi Manciuria în căutare de resurse naturale. Armata Roşie era prost echipată şi incapabilă să poarte simultan două războaie, unul în Occident şi unul în Orient.

În 1939, pragmatismul lui Stalin a tranşat ideologia, relatează Kotkin, prin încheierea bine-cunoscutului pact de neagresiune cu Germania nazistă, transformând Europa de Est, de la Marea Nordului până la Marea Neagră, într-o zonă tampon (“buffer zone”) între cei doi mari dictatori ai Secolului XX. Asta ne-a pecetluit şi nouă soarta, rupând din România, pentru a doua oară, Basarabia. Dar cu toate acestea, Operațiunea Barbarossa, din 21 iunie 1941, de invadare a Rusiei sovietice de către Germania nazistă, l-a luat pe Stalin prin surprindere găsindu-l nepregătit.

yogaesoteric
10 decembrie 2018