Credem
că este necesar să pornim de la observația că, în istoria recentă, au
existat două valuri ale migrației musulmane spre Europa. Primul s-a
produs lent, insinuant și într-un timp mai îndelungat, pe la începutul
anilor ʼ90 ai secolului trecut.
Migrația,
inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor
comuniste, cu frontiere practic închise, și de o relaxare a regimului
circulației persoanelor în țările occidentale. Musulmani pașnici,
proveniți în principal din Turcia și din zona Magrebului, au pătruns
continuu în Europa, atât pe căi legale cât și ilegale, în tentativa de a
scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun. Astfel, treptat, în
țările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la minorități
musulmane integrate și stabile în jurul a cinci milioane de locuitori,
reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări
europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și
eficiente capete de pod pentru puternicul asalt migraționist musulman
asupra Europei începând din anul 2015.
Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene vor deveni – din motive lesne de întrevăzut – din populații conlocuitoare, populații înlocuitoare.
Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene vor deveni – din motive lesne de întrevăzut – din populații conlocuitoare, populații înlocuitoare.
În
primul rând, e necesar să fie avute în vedere diferențele uriașe între
cele două civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește
mentalitatea referitoare la viața amoroasă. În cultura europeană
post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul
sexualităţii pun în prim plan componenta hedonistă.
După cum am arătat, în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa amoroasă, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase.
După cum am arătat, în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa amoroasă, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase.
Omul
occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios.
Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur: obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică.
Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normalitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Omul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă, este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.
Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur: obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică.
Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normalitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Omul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă, este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.
Din acest punct de vedere, viitorul
nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de
către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se
vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai
supraviețui astfel de comunități. În rest Europa, ipocrită și
decrepită, travestită și fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu
barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale
depravări.
Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o
adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12%
din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20%
în anul 2000, în prezent atingând un procent și mai mare, dar imposibil
de stabilit cu exactitate. Frecvent, în ţările islamice un singur
bărbat împreună cu cele 3-4 neveste legitime formează o singură familie,
care poate procrea până la 20-30 de copii. Pierderile reprezentate de
tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi
depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să
facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii
de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent
inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine
disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o populație
înlocuitoare.
În al doilea rând, războaiele
anti-musulmane din ultimele două decenii, declanșate de către SUA sau la
instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană care, firește, a
reacționat. De exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea
și devastarea Irakului. Evident, miza principală a destabilizării
Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat şi o
miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, să admită pe
teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri-marionetă
filo-americane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste
condiţii, e nevoie să fie slăbite economico-militar şi „integrate”
într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA și a aliatului
lor local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi
consecvenţă în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări
constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în
virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale,
respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe au fost plantate mai
demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele au fost, sunt şi vor
fi date jos cu forţa.
Următoarea etapă în
războiul împotriva țărilor musulmane a constituit-o regizarea
așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare a
țărilor musulmane în lanț, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul
ca această destabilizare să afecteze și Europa? Cel mai interesant
răspuns la această întrebare îl aflăm de la William Engdahl, un
economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist
independent. El descrie SUA de după al Doilea Război Mondial ca fiind un
tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a
unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale. Un imperiu
informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de
bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu
ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere
din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie,
va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această
tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.
William Engdahl
Scopul
final al SUA în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl) este
acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi
Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică
în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai
că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la
Washington nu este dispus să recunoască acest fapt, la fel cum în Marea
Britanie, în urmă cu 100 de ani, nimeni nu voia să admită că Imperiul
este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi
menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă
dominaţia asupra întregii planete.
William F.
Engdahl demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de
Nord nu sunt o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior
şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au
fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar
anunţat de către fostul preşedinte al SUA. G. W. Bush la o reuniune a G8
din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest
proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin
„democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică,
din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în
Tunisia și Maroc, adică până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a
fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe
reţelele de socializare fiind plătiți și manipulaţi. Liderii arabi ai
răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către
specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a
constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică,
după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb
Miloşevici.
Care ar fi motivele pentru care SUA
ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După Engdahl,
primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află
concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse.
Aceste state se urmăreşte să fie „democratizate”, cam în felul în care
s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ʼ90, pentru ca aici să
poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura
economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”.
Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest aspect nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că niciun concurent al SUA nu este cazul să fie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând e necesar să fie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.
Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest aspect nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că niciun concurent al SUA nu este cazul să fie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând e necesar să fie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.
În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase și propunându-le în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infrastructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acum ajunse prin ele însele la anarhie şi ruină. În fine, exodul refugiaților din cauza războaielor civile din țările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state europene, este lovitura de grație pe care o primește Spiritul creștin european.
yogaesoteric
9 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu