............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

marți, 12 noiembrie 2019

Mai avem o șansă !!

Când îl ai pe T Paleologu pe listă să spui că n-ai cu cine vota, sau să nu-l votezi
trebuie să fi IMBECIL !
Alexandru Sandu Danciu în Pro Băsescu !
Este posibil ca imaginea să conţină: text
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1451799271662476&set=a.118378755004541&type=3&theater
  Ana Morar în Basisti pana la capat
 Gandurile unui roman ratacit prin lume dezamagit de votul romanilor care au bagat-o pe viorica in finala.

Este posibil ca imaginea să conţină: text

vineri, 8 noiembrie 2019

Trecutul bolșevic al PSD (II)

Valter Roman – tatăl viitorului prim-ministru Petre Roman – a fost una dintre cele mai sinistre figuri ale ocupației sovietice a României, un fervent agent NKVD-ist și om al lui Stalin. A fost printre altele redactor șef la Radio Moscova în perioada când soldații români mureau pentru eliberarea Basarabiei.
Numele său la naștere era Ernő (Ernest) Neuländer, dar mai târziu și l-a schimbat. S-a născut la 7 octombrie 1913 într-o familie de evrei de proveniență hasidică, stabilită la Oradea. Tatăl său era funcționar la o bancă. A devenit inginer în urma studiilor la Universitatea tehnică germană din Brno, în Cehoslovacia.
Potrivit unor relatări, recrutarea sa în mișcarea comunistă ar fi fost făcută în 1931 de Nicolae Goldberger, care l-a ajutat să plece în URSS, tranzitând Cehoslovacia.
După 1936, Ernst Neuländer s-a înrolat voluntar în Rusia, în Brigăzile Comuniste Internaționale ce luptau de partea forțelor republicane din Spania, sub numele Walter Roman.
Anii petrecuți în Spania au fost evocați în volumul autobiografic Sub cerul Spaniei. Cavalerii speranței. În războiul civil din Spania a avut gradul de maior și a fost comandantul unui batalion de artilerie din brigada a 11-a, numit „Venceremos”. În Spania, Valter Roman s-a căsătorit cu Hortensia Vallejo, o comunistă spaniolă, viitoarea mamă a lui Petre Roman.
În cursul războiului din Spania, Valter a fost rănit la piept, ceea ce i-a afectat plămânii. Ca urmare, a primit o telegramă de încurajare din partea ministrului de externe român, Nicolae Titulescu.
 Așadar,Titulescu îi trimite o telegramă lui Valter Roman, șeful uneia dintre Brigăzile Internaționale ale lui Stalin din Spania. Ciudat, nu? Nu știa Titulescu că Valter Roman e omul NKVD-ului și omul lui Stalin, cel care din Spania va merge direct la Moscova și va conduce Radio Moscova în limba română? Sau, de fapt, știa?
După ce Republica Spaniolă a fost înfrântă, în 1939, Valter Roman s-a refugiat în Franța, apoi s-a reîntors în URSS. Ce a făcut Roman la Moscova? Aflăm chiar de la el, din prefaţa pe care a scris-o pentru volumul URSS în război. Direcţiunea efortului principal:
Ca unul care am avut fericita ocazie de a trăi în Uniunea Sovietică în timpul cel mai zbuciumat, dar şi cel mai glorios al ei, mă simt dator atât faţă de acest popor erou – care mi-a oferit ospitalitatea lui mărinimoasă – cât şi faţă de ţara mea natală de a face cunoscut ceea ce un mănunchi de criminali a încercat să ascundă”.
La început, e repartizat ca inginer electronist la fabrica de avioane din oraşul Kaliningrad, apoi se înrolează în armata sovietică, potrivit unei biografii făcută de Partidul Comunist Român la 26 noiembrie 1951 și publicată ulterior de ziarul Adevărul:
În iulie 1941 se înrolează voluntar în Armata Sovietică. Ofensiva nazistă asupra URSS începuse la finalul lunii iunie. Valter Roman trece, practic, de partea Rusiei pe frontul antiromânesc, deşi se pare că nu a fost trimis să lupte faţă în faţă cu românii”.
Redacția Adevărul aprecia atunci că „Oricum am lua-o, între valorile sale militare, trădarea de ţară nu pare un lucru de condamnat. La o judecată macro, a lupta într-o armată a Naţiunilor Unite, în speţă cea a URSS, nu poate aduce titulatura de trădător. Însă, din perspectiva românească, Valter Roman lupta împotriva propriei ţări”.
Interpretarea evenimentelor din iulie 1941, când armata română a trecut Nistrul intrând pe teritoriul URSS, rămâne o chestiune controversată. 
Situația este necesar să fie privită din perspectiva faptului că anul 1940, în urma Pactului Ribentrop-Molotov (de neagresiune între Germania și Rusia), a marcat sfârșitul României Mari, întrucât o parte importantă din teritoriul său a fost confiscat de URSS. A fost o mare tragedie că România a pierdut atunci, în decurs de doar câteva luni, fără luptă, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. Rusia era încă dominată de bolșevici, chiar dacă Stalin a urmărit prin „Marea Epurare” să îi îndepărteze de la putere. Sub auspiciile Kominternului (Internaționala Comunistă) bolșevicii aveau ca prioritate expansiunea comunismului spre cât mai multe țări ale lumii. În anul 1941, aproape toată armata Roșie era comasată spre Vest, pregătită pentru ofensiva spre Europa. Hitler a dorit să stompeze avântul comunismului bolșevic, care începuse deja să crească și în interiorul Germaniei. 
În nebunia sa,, Fuhrerul dorea să aplice „soluția finală” a exterminării totale a evreilor, cei care orchestrau din umbră „revoluția bolșevică” internațională. Mareșalul Ion Antonescu, aflat la conducerea de facto a României în acea perioadă (când regele Mihai avea doar 20 de ani) a ales să se alieze cu Hitler pentru a stopa expansiunea comunistă și pentru recuperarea teritoriul pierdut al țării, fără însă a trimite evreii din România în lagărele naziste. Alternativa ar fi fost ca Antonescu să cedeze în fața comuniștilor bolșevici, ceea ce ar fi avut două consecințe principale: în primul rând ar fi făcut din România o baie de sânge sub atacul nimicitor al fasciștilor, care deja ne înconjuraseră; în al doilea rând, pe termen lung, ar fi lăsat de bunăvoie țara pe mâna Kominterniștilor, ceea ce a și avut loc după 23 august 1944, când Româna a devenit țară comunistă, cu repercursiunile triste pe care le știm. Să mai observăm că arestarea lui Antonescu la ordinul regelui Mihai a fost o mișcare oportunistă, dictată atunci când devenise evident că Germania va pierde războiul. Antonescu începuse negocierile pentru ieșirea din război, dar sfătuitorii din umbră ai necoptului Mihai au decis să preia controlul.
Revenind la Valter Roman, este important de precizat că acesta a avut gradul de comisar politic al NKVD-ului, poliția politică bolșevică. A rămas pe front până în martie 1942 când, la chemarea lui Gheorghi Dimitrov, merge să lucreze la Comintern, alături de Ana Pauker şi Vasile Luca. După dizolvarea Internaţionalei, din mai 1943, e repartizat la Institutul nr. 205 de pe lângă CC al PCUS, unde rămâne până în mai 1945.
Adică până la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
Rămâne însă redactor-şef al postului de propagandă comunistă radiofonică România liberă.
La Moscova a condus, pentru o perioadă, departamentul emisiunilor în limba română la Radio Moscova, unde i-a avut în subordine pe Ana Pauker, Leonte Răutu și Iosif Chișinevschi.
Acest post avea menirea să ajute partidul nostru în ţară”, explică Roman la Plenara din ’61. La Moscova, între transmisiile pe unde scurte, se împrieteneşte cu toţi comuniştii europeni expulzaţi în URSS, printre care şi Imre Nagy. Intră în plutonul lui Stalin şi e mândru să fie portavocea Kremlinului.
Lui Stalin îi place să primească la întrebările lui un răspuns scurt, direct şi răspicat, fără şovăieli. De obicei, acela care se află pentru întâia dată la Stalin nu se încumetă să răspundă îndată la întrebarea pusă, căutând să-şi chibzuiască răspunsul ca să nu trântească vreo prostie. La început, şi eu, înainte de a-i răspunde tovarăşului Stalin, mă codeam, mă uitam când la fereastră, când la plafon. Iar Stalin îmi spuse odată râzând: «Degeaba te uiţi în tavan, nimic nu e scris pe el. Uită-te mai bine drept la mine şi spune tot ce crezi. E singurul aspect care ţi se cere»”, povesteşte în volumul URSS în război.
În primăvara lui ’45, când soarta războiului era aproape decisă, Valter Roman merge în oraşul Kotovsk pentru a organiza cea de-a doua divizie militară formată din prizonieri români capturaţi pe teritoriu sovietic şi numită „Horea, Cloşca şi Crişan”. Formaţiunea e înfiinţată oficial la 12 aprilie 1945.
Printre membrii importanţi ai „HCC” erau Mihail Lascăr, Dumitru Petrescu, Mihail Boico, Sully Brill şi Sorin Toma, fiul poetului proletcultist Alexandru Toma (născut Moscovici). Valter Roman ocupă funcţia de şef al Secţiei de Educaţie, Cultură şi Propagandă a Diviziei. Cu alte cuvinte, însărcinatul cu propaganda în rândul ostaşilor trădători.
În timp ce Ana Pauker s-a reîntors în România îmbrăcată în uniforma sovietică, Valter Roman s-a reîntors pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei Horia, Cloșca și Crișan, constituită din prizonieri de război români aflați în URSS, care au ales să treacă de partea inamicului (ceea ce reprezintă o crimă de înaltă trădare pe timp de război) sub comanda generalului Mihail Lascăr. Fiind susținut de Stalin, a fost propulsat în eșalonul de conducere al Partidului Comunist Român (PCR). A fost decorat în 1945 în Uniunea Sovietică cu ordinul „Steaua roșie”. În același an, sub ocupație sovietică și sub noul regim dominat de comuniști, a fost ridicat la gradul de general-maior în armata română.
Un an mai târziu, în 1946, Valter Roman a fost numit șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei și e desemnat locotenent-colonel. În 1948, la doar 35 de ani, a fost ridicat la rangul de general și devine șef al Marelui Stat Major al Armatei. Între 1947-1951 ocupă postul de șef al Direcției Superioare Politice a Armatei.
Din 1951 Roman devine membru al Comitetului Central al PCR și e numit şef al Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor, instituţie nou-înfiinţată, unde recunoaşte că se ocupă şi de „curăţirea aparatului de tot felul de elemente reacţionare”. A rămas în această funcție până în ianuarie 1953, când a fost înlăturat odată cu îndepărtarea „grupului Luca-Pauker-Georgescu”.
Din 1954 până la moarte a fost director al Editurii Politice, el susținând că astfel ar fi fost „marginalizat” de regim. Din 1967, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, Valter Roman a fost supravegheat foarte atent de către Securitatea română întrucât Ceaușescu s-a înscris pe o politică mai dizidentă față de Moscova. Ceauşescu l-a transferat pe Valter Roman din centrul puterii politice, dar, pentru a arunca cu praf în ochii Moscovei, care avea în continuare o influență majoră în România, i-a menținut o bună parte din titlurile onorifice, precum și beneficiile materiale. Ceauşescu relata despre Valter Roman: „L-am auzit cu urechile mele când i-a spus lui Dej că aparține NKVD-ului”. Ceauşescu a ordonat unității de servicii secrete ale Securității UM 0920/A să se dubleze numărul de microfoane din biroul și locuința lui Valter Roman: „Câte două în fiecare cameră. Și nu uitați WC-urile!”.
Istoricul sovietic T. M. Islamov a publicat documente care arată că Valter Roman „a pledat în fața membrilor Comisiei Litvinov în favoarea înființării statului independent Transilvania, girat de marile puteri Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie”.
Fiul lui Valter, Petre Roman, contestă cele spuse de istoricul sovietic spunând că tatăl său ar fi susținut rămânerea Transilvaniei ca provincie a României. Totuși, această concluzie rezultă și din alte cercetări ale arhivelor din Moscova, realizate după 1990 de către profesorul Gheorghe Buzatu. Documentele relevă că la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când soarta Transilvaniei era încă incertă, s-au găsit niște tovarăși care, simțind sau știind că Ungaria nu va mai stăpâni Transilvania, au lansat o campanie de dezinformare a Moscovei, pe ideea că cea mai justă soluție ar fi ca Transilvania să devină un stat independent! În fruntea acestei diversiuni clar anti-românești s-a aflat (și) Valter Roman.
Documente recente demonstrează că Valter Roman a fost amestecat în complotul K.G.B. și al P.M.R. care avea drept scop arestarea guvernului naționalist Imre Nagy, după Revoluția ungară comunistă din 1956 de la Budapesta. După ce membrii guvernului Nagy au fost reținuți ilegal pe teritoriul României, într-un complex de vile de la Călimănești în județul Vâlcea, aceștia au fost aduși la București și instalați în complexul de vile ce a aparținut Misiunii Militare Germane în România între 1940-1944, de lângă lacul Snagov, vile aflate azi în posesia ambasadei ruse de la București. Imre Nagy a fost transferat după doi ani în Ungaria și judecat în 1958, condamnat la moarte și executat la Budapesta de noua conducere prosovietică a Ungariei.
Ca exponent convins al bolșevismului comunist, Valter Roman a rămas cunoscut ca autor al celebrei sintagme „După noi, vom veni tot noi. Noi nu scriem istoria, ci o creăm”. În calitate de șef al Editurii Politice, mergea cu soția la Karlovy Vary la tratament, pe banii Partidului; avea la Snagov o vilă pe malul lacului, iar în vacanțele la mare stătea întotdeauna la hotelul de lux la care erau cazați străinii: Hotelul Astoria de la Eforie Nord. Walter Roman a murit în 11 noiembrie 1983, în timpul unei operații de îndepărtare a unei tumori plasată foarte aproape de cord, la vârsta de 70 de ani. Petre Roman, fiul său, a susținut în mod mincinos că „Ceaușescu l-a omorât pe tatăl meu”.
(va urma)
yogaesoteric
5 noiembrie 2019
  

SINGURUL care merită.

Duminică, 10 nov. 2019, avem ocazia să ieșim din mocirla în care ne-au aruncat predecesorii.



Theodor Paleologu a câștigat clar singura dezbatere a campaniei electorale, de la care au lipsit Iohannis, Dăncilă sau Diaconu.
În fața unui Dan Barna plat, limitat și plin de clișee, Theodor Paleologu ne-a demonstrat că avem cu cine vota. Pentru, nu împotriva cuiva.
T. Paleologu a dovedit că are o viziune clară a ceea ce trebuie făcut; absenții nu au avut curajul să se prezinte pentru că, de fapt, nu urmăresc decât cea mai importantă funcție în stat, pentru interesul lor personal sau de clan.

Votati pentru un președinte inteligent, diplomat, care pune educația și meritocrația pe primul plan, nu doar ca să ajungă în turul 2 ci pentru ca, împreună, să ridicăm țara la nivelul pe care-l merită. 
Prin votul nostru ne exprimăm puterea.

joi, 7 noiembrie 2019

TRISTEȚI...ELECTORALE


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=141151087225390&set=a.100691107938055&type=3&theater

SĂ SPERĂM, TOTUȘI, CĂ:
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=231542437827991&set=gm.2850912791607221&type=3&theater

Contraperformanțe.


https://www.facebook.com/photo.php?fbid=739627746463456&set=a.582022018890697&type=3&theater


Terorismul ca politică

Şocante atentate teroriste vin să zguduie din timp în timp viaţa omului contemporan, liniştită de altfel, prin comparaţie cu alte epoci din istorie. Piaţa publică, locuri de concert, metroul sau chiar străzile s-au transformat rând pe rând în scene horror. Pare că societatea noastră nu este deloc atât de sigură pe cât ne imaginam. Totuşi, privind îndeaproape, devine evident că sperietoarea terorismului este doar o unealtă în jocul criminal, abil orchestrat al celor care trag sforile pentru a obţine controlul absolut.
1 octombrie 2017. De la geamul unui hotel din Vegas, ţăcănitul armelor dobora fără milă zeci de oameni care asistau la un concert de muzică country. Ajunşi, ca de fiecare dată, prea târziu în camera descreieratului care trăgea în plin, poliţiştii n-au putut să facă altceva decât să constate că deviantul atacator era deja mort.
Aceasta a fost ştirea care a făcut înconjurul planetei. Toată lumea a asistat perplexă la relatările din jurul evenimentului, toţi ne-am uitat – pentru a câta oară? – la tragismul unor evenimente de-a dreptul stupide. Ce poate justifica atacurile de la 11 septembrie, în care câteva mii de americani şi-au pierdut viaţa? Ce poate justifica un atac stupid precum cel cu bombe de la maratonul din Boston? Ce oare poate justifica o repriză de tras în mulţime precum cea din Vegas sau, mai discreta desfăşurare a „lunetistului de la Washington”, John Allen Muhammad? Desigur, mai nimic la prima vedere.
O serie întreagă de coincidenţe încep apoi să ne lovească şi, fără să vrem, ne punem întrebări. De ce oare? Ce se ascunde în spatele tuturor acestor desfășurări de evenimente? Trebuie să fii mult prea limitat pentru a nu-ţi pune întrebări. Mult prea ignorant pentru a trece pe lângă asemenea atrocităţi fără a te preocupa.
Primul aspect care atrage atenţia este faptul că, în fiecare incident de acest tip, există o interferenţă cu serviciile secrete. Atacurile din 11 septembrie colcăie de coincidenţe dubioase. Începând cu coordonarea echipei, alegerea ţintelor (mult prea simbolice pentru ca alegerea să fie făcută de nişte „bărboşi analfabeţi”) şi complexitatea operaţiunii. Mai mult, FBI ştia că piloţii care au ajuns să captureze aeronavele sunt oamenii lui Osama bin Laden care iau lecţii de pilotaj în SUA. Şi nici scenariul capturării unor aeronave pentru a distruge clădiri civile sau militare nu era necunoscut. Încă din 1996, când serviciile secrete americane l-au capturat şi l-au judecat pe teroristul pakistanez Abdul Hakim Murad, scenariul loviturilor coordonate cu avioane civile era cunoscut. De altfel, diverse memo-uri ale serviciilor secrete ne demonstrează că se ştia că se pregăteşte o asemenea acţiune. Şi-atunci?
Să mergem mai departe. Despre „lunetistul de la Washington” ştim că primise pregătire militară de elită, cu toate că era clar chiar şi pentru un neiniţiat că este bolnav mintal. În cazul atentatului de la Boston, serviciile secrete ruseşti avertizaseră partenerii americani asupra faptului că fraţii Ţarnaev au potenţial terorist ridicat. Cu toate acestea, nimeni n-a luat vreo măsură. Întorcându-ne la atacatorul din Las Vegas, nu putem să nu observăm nişte coincidenţe stupefiante. Omul a lucrat pentru guvernul federal timp de 10 ani, alţi şase ani a fost agent IRS, un an auditor federal şi vreo trei ani auditor la Lockheed Martin. Cam mult pentru un individ „neverificat” şi „apărut de niciunde”!
O altă constantă este reprezentată de concluziile comentariilor care urmează evenimentelor de acest tip. După cum probabil aţi observat, de fiecare dată ni se spune că „aşa ceva nu poate fi prevenit” şi, mai mult, că „asta se poate petrece oriunde şi oricând”. Aşa să fie? La o privire superficială, am fi tentaţi să le dăm dreptate. Într-adevăr, oricine poate pune mâna pe o armă şi să tragă aiurea în mulţime. Însă aici e marea ticăloşie: de la nivel teoretic până la un eveniment de acest tip este o cale imensă.
V-aţi pus întrebarea când v-a trecut ultima dată prin cap să luaţi un cuţit şi să înjunghiaţi la întâmplare necunoscuţi pe stradă? Sau când v-aţi pus în gând să confecţionaţi o bombă artizanală cu care să defilaţi la gât printr-un loc aglomerat în care s-o detonaţi? Sau când v-aţi hotărât să faceţi rost de o mitralieră cu care să trageţi în mulţime? Desigur, niciodată! Niciun om normal nu se poate gândi la aşa ceva pentru că omul nu este construit aşa.
Ucigaşii în masă reprezintă cazuri de deviaţii psihologice extrem de rare, sunt mânaţi de o invidie patologică şi/sau de o dorinţă morbidă de răzbunare fără justificare, prezintă semne clare de sociopatologie, sunt radical autocentrici şi nu au pic de compasiune. În realitate pot fi detectaţi foarte uşor, semnele pe care le afişează sunt atât de vizibile încât este greu de crezut că se pot strecura fără a fi „detectaţi”.
Mai există însă un aspect puţin cunoscut. Aceşti sociopaţi sunt mâinile însângerate prin intermediul cărora, de multe ori, serviciile secrete îşi spală rufele murdare. Fie că au nevoie de o crimă abominabilă pe undeva, fie că vor să lichideze vreun „defectat” sau, pur şi simplu, pentru „spectacole” care servesc unor scopuri precise, serviciile secrete au „în custodie” divizii întregi de devianţi pe care-i „teleghidează” prin manipulări psihologice. Toate aceste „legiuni de nebuni” sunt cunoscute în detaliu de către „insideri” şi, de multe ori, se apelează la ei pentru a se rezolva trebuşoarele care altfel ar stârni scandaluri monstruoase.
Dar care-ar putea fi, totuşi, treaba murdară din spatele tuturor acestor atentate sângeroase? Tocmai am spus-o ceva mai sus: inducerea fricii că „aşa ceva se poate petrece oriunde şi oricând”. Apoi sugestia că „aşa ceva nu poate fi prevenit”, care uşor se transformă în „aşa ceva nu poate fi prevenit în condiţiile reglementărilor actuale”. După 11 septembrie o serie de restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, de neimaginat până atunci, au început să devină realitate. Credeţi că cei de la începutul secolului XX s-ar fi gândit vreodată că statul are dreptul să-ţi scotocească aşa din senin şi preventiv conturile, banii şi tranzacţiile financiare? S-ar fi gândit oare oamenii de-atunci că pentru a trece o graniţă pe vreme de pace se va ajunge la control corporal? Ori că serviciile secrete te vor supraveghea 24 de ore pe zi, şapte zile din şapte? Nimeni n-ar fi acceptat aşa ceva. În afara celor cărora li s-a impus brutal aceasta prin implementarea artificială a comunismului în ţările lor.
Lupta care se dă prin intermediul acestor spectacole abjecte este una pentru controlul absolut al persoanei, pentru înregimentare şi uniformizare. Visul de aur al comunismului se implementează la scară globală prin impunerea fricii de terorism. „N-am nimic de ascuns, astfel încât ce mare chestie că sunt urmărit? La urma urmei totul se face pentru securitatea mea.” Asta este ceea ce păpuşarii vor să facă să creadă masa de ignoranţi, din ce în ce mai mare, din ce în ce mai îndobitocită.

yogaesoteric
2 octombrie 2019

miercuri, 6 noiembrie 2019

Prezidențiale: posesori de putere, brokeri de putere și pioni

Întotdeauna m-a fascinat acea poveste a fetelor nu foarte dotate intelectual care își făceau planuri despre cum să prindă câte un tip bogat, frumos și deștept și să se căsătorească cu el. De cele mai multe ori, astfel de calcule meschine se terminau cu pumni în cap, cu lacrimi, cu luat copilul și fugit cu el, cu amenințări, cu partaje din alea în care mobila se „împărțea” în mod egal cu firezul. Ceea ce nu doreau să priceapă „doamnele” era un fapt de altminteri elementar: căsătoria nu reprezenta capătul drumului, ci începutul.
La fel, aceeași poveste o regăsim la toți prostanii care vor să fie „șefi”. Este extrem de simplu să devii „șef”, este foarte greu să te menții pe acea funcție, să performezi, să lași loc de „Bună ziua”, cum se zice, să împaci capra și varza, subalternul cu proprietarul care pune banii în afacere. Este dificil să aplanezi conflictele și orgoliile, să stăvilești linguşeala ce-i apucă pe unii, „săpatul” de care nu se pot lipsi ceilalți.
Cam așa e și în politică.
Dacă cineva mai are dulci vise cu zâne și balauri, poate c-a greșit secolul sau mileniul. Dacă cineva mai crede că puterea se exercită de la București, habar nu are despre ce vorbește. Dacă mai există cineva care să nu înțeleagă faptul că politica înseamnă putere și puterea se obține prin bani și influență, înseamnă că nu a înțeles nimic. Iar când vorbim despre bani, referirea vizează zeci, sute de trilioane de dolari sau de euro, nu mărunțiș. Aceea este puterea. „Elita”. Cei care dețin acei bani dispun de putere și de relații. Gestionează puterea în beneficiul propriu. Nu-i deranjează niște milioane aruncate în stânga sau în dreapta. La presă, la ONG-uri. La politicieni. Nu-i deranjează decât guvernele, parlamentele și în general populația. Viermii. Noi, ăștia care existăm.
Forumul Economic Mondial de la Davos 2019: Nu mai puțin de 5.000 de luptători înarmați până în dinți au asigurat paza Forumului Economic Mondial de la Davos la începutul anului 2019.
Da, „ei” sunt Davos. Au armate private, avioane private, nu au bănci – ci dețin toate băncile, corporații, spitale, firme de asigurări, au organe pentru transplant, tot. Pe urmă, sunt ăia micii, cei pe care-i vedem pe la G20, la G7. Brokerii de putere. Adevărații brokeri, nu cei din diversele teorii politice. Cei care vând și cumpără putere. În rest, pionii.
Dacă cineva mai credea în povestea cu „cel mai puternic om al planetei”, începând de astăzi avem dovada că până și asta e doar o glumă. Dacă la sfârșitul mandatului de președinte, Departamentul de Stat îl face pe Trump ca la concurs, înseamnă că „mlaștina” / „the swamp”, înseamnă că „deep state”-ul, establishmentul, sunt atât de puternice încât nici chiar președintele SUA, cu oricâți bani ar învârti, nu se poate ridica la un nivel suficient de înalt pentru a juca cu ei de la egal la egal.
Dar până și Trump ar fi trebuit să știe că atunci când corporațiile vor să obțină niște bani, nu se împiedică de „cel mai puternic om al planetei”, îl duc la Dallas și îi zboară creierii. Iar asta se petrecea deja în 1963! De atunci, corporațiile au crescut și sunt omnipotente. Nu mai departe de anul acesta, au cerut la Davos să nu mai răspundă în fața legilor naționale. Ba mai mult, ca legile naționale să se facă după cum dictează corporațiile. Pentru că o corporație dispune de bugete la care țări întregi nu îndrăznesc nici măcar să viseze. Dacă au nevoie de resursele Africii, mută Africa în Europa, indiferent de ceea ce poate asta însemna pentru noi. Se opune Salvini? Pleacă Salvini!
Nu-i interesează. Nu are legătură cu viața lor. Ceea ce-i interesează este să găsească suficient de mulți tâmpiți – prin brokerii lor de putere – ca aceasta să se și petreacă. Sau dacă nu, situaţia scapă de sub control. Ca în Yemen. Ați auzit de Yemen? O țară ca toate țările, cu universități ca toate universitățile, cu televiziuni ca toate televiziunile, cu blocuri ca toate blocurile și cu oameni ca toți oamenii. Sunt măcelăriți, iar țara transformată în ruine doar pentru că ar fi aliați ai Iranului. Iar Iranul are resurse pe care le râvnește multă lume. Nu, nu americanii îi măcelăresc, ci saudiții și cei din Emiratele Arabe. Aliații americanilor.
Da, US DeepState.gov anunță că Michael R. Pompeo îl declasează public pe fostul președinte al Camerei Deputaților din România, Liviu Nicolae Dragnea, datorită implicării sale în „corupția semnificativă”. Acțiunea are la bază Legea privind atribuirea de credite a Departamentului de Stat, Operațiuni Externe și Programe conexe din 2019 (Div. F, P.L. 116-6). Secțiunea 7031 (c) și prevede că, în cazurile în care secretarul de stat are informații credibile conform cărora oficialii guvernelor străine au fost implicați în corupție semnificativă, acei indivizi și membrii ai familiei lor nu sunt eligibili pentru intrarea în Statele Unite. Mai exact, cei doi copii ai lui Liviu Dragnea, anume Valentin Ștefan Dragnea și Maria Alexandra Dragnea. Aceștia fiind „copii de ciumat roșu”. Și, mai arată „deep state”, „acțiunea de astăzi trimite un semnal puternic potrivit căruia Statele Unite se angajează să combată corupția și să sprijine statul de drept în România”. Da, sunt deciși să apere statul de drept din România precum apără populația din Yemen de foamete.

Comunicat oficial al US DeepState.gov
Pentru ce a fost condamnat Dragnea? Pentru complicitate la abuz în serviciu, la o faptă care nu există? La o poveste despre două angajate care nu s-au dus la lucru și care nu aveau nicio treabă cu Dragnea, doar că proveneau din același județ? Și Pompeo are „informații credibile”? Iar asta înseamnă „corupție semnificativă”? Serios? Dar când același ciumat, Dragnea, susținea SUA în chestiunea israeliană, altminteri extrem de sensibilă, fiind chiar singurul care o făcea, nu era un „corupt semnificativ”? Sigur că nu!
Dragnea a ajuns un „corupt semnificativ” când nu a vrut să cedeze resursele României pe ochi frumoși. Dragnea a ajuns „corupt” pentru că nu a avut tăria să o cotească spre zona suveranistă, spre naționalism economic, spre alianțe cu ceilalți suveraniști din zonă. A devenit „corupt” și în cele din urmă a fost trimis la Rahova pentru că a fost ezitant. Pentru că nu a luptat. Pentru că a încercat să „coabiteze”, să fie și cu globaliștii, să fie și cu suveraniștii, să fie și cu americanii, dar și cu europenii.
Însumând, acțiunea „trimite un semnal puternic” că americanii au făcut acel ceva la care se pricep ei cel mai bine: au trădat. Așa cum i-au trădat pe kurzi, de exemplu, așa cum și-au bătut joc de sârbi, de exemplu. De ucraineni. Așa cum l-au vândut pe Matteo Salvini și tot așa, cum i-au luat în brațe pe globaliștii establishmentului european, pe Giuseppe Conte sau pe Klaus Iohannis. La G7. La troc, la vânzare, pe interese și pe bani.

G7, Biarritz, Franța – 2019.
Dacă ne vom osteni să privim în paralel cazurile Salvini și Dragnea, vom observa că ițele pornesc și se sfârșesc cam în același loc. Dacă povestea cu Dragnea e mai bine cunoscută, să vorbim un pic despre ceea ce în Italia s-a numit „Operațiunea Tsipras”. Și nu întâmplător. Pe scurt, este vorba despre luarea unui pion al adversarului.
Cel mai bun pion din politica italiană era Giuseppe Conte, prim-ministrul fără partid, biet profesoraș de drept, rezultat dintr-un compromis între Mișcarea 5 Stele condusă informal de Beppe Grillo și formal de Luigi Di Maio și LEGA lui Matteo Salvini. Conte a fost oarecum impus de președinte, care nu dorea ca imaginea Italiei să pară aceea de țară scăpată de sub control.
Când Salvini a văzut că popularitatea LEGA se apropie de 50%, iar M5S pur și simplu se topește în opțiunile electorale, ideea cea mai bună părea să fie declanșarea de alegeri anticipate, ceea ce putea aduce o majoritate parlamentară confortabilă, nu de alta, dar Salvini, ca și Dragnea în România, își dorea creștere economică, nu austeritate, nu recesiune, nu stagnare, își dorea oprirea migrației și nu transformarea Italiei în tabără de refugiați islamiști. Nasol, nu?
Cu atât mai nasol cu cât economia Germaniei este în recesiune. Italia e stagnantă. Germania își exportă peste jumătate din PIB (produsul intern brut), iar cea mai mare parte din acest export merge în țările UE. Ca Germania să aibă creștere în continuare (conform teoriilor economice în vigoare, deci să nu se afunde în recesiune), este necesar să își crească an de an producția și, implicit, exporturile, mai ales către UE! Ca atare, orice economie europeană care începe să performeze reprezintă o amenințare gravă pentru Germania. La fel cum Brexitul înseamnă aruncarea Germaniei în recesiune. La fel cum succesul Poloniei sau Cehiei sau Ungariei sau României înseamnă același lucru. Opțiunile nemțești sunt relativ limitate: deschidere către Rusia și China, în condițiile în care propaganda oficială condamnă aceste țări ca fiind incompatibile democratic cu UE, apoi extinderea, aici ar urma Albania și Macedonia să fie incluse în UE, dar având piețe reduse ca dimensiune costurile ar fi ridicate, şi mai avem ca ultimă opțiune migrația, care aduce consumatori pe piața uniunii.

Merkel, în China, discutând cu premierul Li Keqiang despre cooperare strategică și schimburi comerciale, sept.2019.
După cum vedem, creșterea economică a Italiei, a treia economie europeană, nu e pe lista bucuriilor pentru nemți. Nici o eventuală ieșire a Italiei din zona Euro! Iar Matteo Salvini a luat în calcul și această opțiune, exact din cauza chingilor în care UE ține Italia, condamnând-o la stagnare, dacă nu la recesiune economică din 2008 încoace. Sprijinul establishmentului a fost copios. Monti, Prodi, Renzi fiind puși la conducerea Italiei nu pentru a-i face italianului viața mai bună, ci pentru a aduce corporațiilor care vor să stăpânească continentul și întreaga emisferă, un profit cât mai consistent.
Salvini a introdus mini-bondurile, ca instrument de plată a datoriilor statului către creditori și ca un instrument de plată pentru serviciile statului, odată ce mini-bondurile aveau să ajungă în proprietatea terților. Șocul a fost maxim pentru liderii UE. Chiar dacă utilizarea mini-bondurilor a fost stopată, momentul s-a suprapus cu declanșarea „Operațiunii Tsipras”, de înlocuire a vicepremierului Salvini.
Președintele a acceptat demisia lui Giuseppe Conte și a încredințat formarea guvernului unei coaliții M5S (pentru că ideea viza în principal scăparea de alegeri!) și PD (Renzi)! Ca atare, PD-ul a venit la putere fără vreun vot al cetățenilor. În prealabil, ca să clarificăm felul în care brokerii de putere acționează, Conte s-a întâlnit cu Juncker, Merkel, Macron, Trump, pupând tot ce era de pupat. Mișcarea lui Salvini nu avea cum să prevadă o reutilizare a lui Conte, acesta nefiind asociat niciunui partid. Conte ar fi fost normal să dispară pur și simplu, discuțiile urmând să aibă loc între liderii de partide.
Când după G7 Donald Trump a scris pe Twitter că Giuseppe Conte e un mare om, jocurile erau deja făcute. La G7, Giuseppe Conte a pledat în fața lui Trump pentru netaxarea mașinilor germane care intră pe piața americană! Nu a mașinilor italienești sau a mărfurilor italienești!
Dinspre Germania vin majoritatea atacurilor împotriva economiilor europene și am lămurit deja de ce. Notăm cazul special al Sileziei (zona cea mai industrializată a Poloniei), unde nemții alimentează ideile separatiste, vrând să determine o declarație a independenței față de Polonia. Acest aspect ar mai frâna avântul economic al unei Polonii care a ajuns a 18-a putere economică a lumii.
Tot dinspre Germania au venit atacurile la adresa premierului ceh Andrej Babis, unde s-a utilizat aceeași metodă ca și împotriva lui Dragnea: demonizarea. Babis este acuzat că ar fi „corupt”, întrucât Transparency International consideră că, deși și-a cedat firmele unor fonduri de administrare câtă vreme conduce guvernul, există suspiciunea că ar avea un cuvânt de spus asupra felului în care aceste fonduri îi administrează firma! Curată corupție, nu? Ca atare, ONG-urile stipendiate Soros sau alte organizații din Germania au intrat în fibrilații și au început să nege performanțele economice ale Cehiei, să îi considere pe votanții lui Babis „pensionari inutili” și să aducă celebra „diaspora” să facă mitinguri la Praga. Cehii din diaspora nu-l suportă pe Babis! Nici ei nu știu de ce.
Aceeași mișcare o reîntâlnim și la Budapesta, cu ocazia implementării unei prevederi legale ce mărea numărul orelor de muncă pe care un angajat le putea lucra, opțional, în plus, pentru a-și spori veniturile – pe de o parte, și pentru a face față lipsei forței de muncă – pe de altă parte. I s-a spus „Legea sclaviei”.
În Austria, scandalul „Ibiza” avându-l ca protagonist pe vice-cancelarul Heinz-Christian Strache (Partidul Libertății) a dus la căderea guvernului din care cei de „extremă dreapta” făceau parte alături de Sebastian Kurz, pe bază de presupuse discuții privind finanțări „rusești”. Dar, problema o reprezenta Ministrul de Interne, Herbert Kickl (Partidul Libertății) care se opunea migrației! Acum, Kurz încearcă să câștige alegerile și să îi aducă pe socialiști la putere, militând de pe acum pentru o schimbare a politicilor privind migrația. Pionul luat, aici, este chiar Kurz.
În România, cei care aveau o minimă apetență suveranistă, cei din PSD, au asistat fără mare durere la simulacrul de proces împotriva lui Dragnea și la încarcerarea acestuia, apoi la predarea partidului către serviciile secrete. Nu ne surprinde, așadar, să o vedem pe Viorica Dăncilă flancată de George Maior și de Nancy Pelosi – un broker de putere al democraților americani din tabăra globalistă.

Cu maestrul Maior, cu Nancy Pelosi, cu eternul Mele…
Dacă mai există unele indicii ale „prieteniei” dintre americani și polonezi, în restul țărilor din regiune, pare evident faptul că afară de vânzarea de hidrocarburi, de centrale nucleare, acapararea resurselor interne și extinderea puterii militare, americanii nu au niciun interes. La asta se rezumă orice „parteneriat”. Ceea ce plasează atât România, cât și restul țărilor din zonă, în situația de a-și revedea ordinea priorităților, desigur în ipoteza în care mai există cineva care ar putea să facă aceasta.
Și acum ajungem la miezul problemei! Dacă Viktor Orban are nu doar suportul populației din Ungaria, dar și suportul Justiției și al propriilor servicii și nici nu e nevoit să se lupte cu președinția, e evident că lucrurile pot funcționa, în măsura în care echilibristica între cei puternici funcționează și până când alianțele externe îl fac intangibil.
La fel, în Polonia, unde venirea la putere a celor de la PiS a însemnat punerea pe liber – in corpore – a vechilor ofițeri de informații corupți, sigilarea instituțiilor și un restart cu servicii fidele. Probleme au existat cu liderii politici europeni care s-au opus din răsputeri construirii unei Justiții independente în Polonia, adică exact invers decât susține propaganda. Degeaba au mobilizat dezaxații din ONG-uri pe străzi, pentru că afară de scandal nu au reușit să facă nimic altceva. Mai mult, solidaritatea enervantă a liderilor Grupului de la Visegrad a făcut inutile și gesturile punitive ale UE!
Aici este marea problemă a oricărui candidat pentru prezidențialele din România. Un Liviu Pleșoianu nu a fost decât un pion. Nu avea în spatele lui niciun partid, nici servicii, nici Justiție, nici alegători, nici măcar vreun grup de oameni deciși ca să determine vreo schimbare. Măsurat, el reprezenta 3% din voturi! Niște intelectuali naivi împingeau acest scenariu – Pleșoianu – ca fiind o opțiune de viitor, fără a înțelege că Pleșoianu nu e capabil nici măcar să se ridice din fotoliul în care stă, necum să gestioneze puterea, influențele, să jongleze cu sumele uriașe care sunt în joc.
Ca să fie și mai clar: toți candidații pentru președinție sunt la fel de neputincioşi! Dincolo de țipetele „omului din umbră” George Harabagiu care nu vrea să ne mai ploconim în fața străinilor, dincolo de inteligentele analize pe care le face Octavian Racu, cel care a pus degetul pe rană, arătând că România nu are niciun lider de tipul Salvini sau Orban, putem să observăm concomitent că nu interesează pe nimeni faptul că scena politică se pulverizează, deci nici măcar nu va exista vreo șansă ca un asemenea lider să răsară în viitorul apropiat!
La ora asta, din păcate, România nu are niciun partid politic veritabil. Fără excepție, toate partidele sunt doar adunături de parveniți. Și nici asta nu ar fi cu adevărat grav, dacă nu ar fi și uluitor de ignoranți. România, în clipa de față, este o țară izolată. Nici urmă de proiecte regionale, nici urmă de cooperare cu vecinii! Iar pe fondul distrugerii educației, a presei și în general a valorilor pe care o societate este necesar să le aibă, ieșirea din situația dată pare imposibilă. Ex nihilo nihil fit.
România are nevoie de un bărbat adevărat! Nu de un poet. Cu sau fără coadă. România are nevoie de un bărbat care să strângă în jurul său ceea ce a mai rămas din nația asta. Căreia, apoi, să îi poată reda speranța de a lupta. România are nevoie de un partid și de o majoritate parlamentară stabilă. De un lider, susținut, care să poată apoi stabili alianțe și care să înțeleagă mersul politicii externe, de astăzi, să se poată strecura printre jigodiile de brokeri de putere pentru a transforma România într-un suport pentru politicile pe care le vrea implementate.
Pentru a putea supraviețui, România este necesar să fie capabilă să poarte lupta cu globaliștii, cu neomarxiștii și cu Islamul. Iohannișii, barniștii, brusvilișii, cumpănașii, paleologii, cataramele, dăncilele și ce vietăți mai populează astăzi scena internă, nu sunt decât pioni nesemnificativi, dispensabili.
Nu de luzeri ca Adrian Năstase, ca Dan Voiculescu, ca Traian Băsescu are nevoie țara! Nici de reșapați ca Geoană, Crin, Ponta, maculați și aruncați înapoi pentru distracția celor mari. Nu de indivizi care au transformat slugărnicia în proiect național. Nu de Chichirău și Barna duce țara lipsă, ci de oameni normali și apți să facă ceva. Și, cum spuneam la început, nu accederea la funcție este neapărat o problemă, ci rămânerea pe funcție și ceea ce fiecare poate să facă odată ce și-a adjudecat funcția. Iar acest ultim aspect ar merita, poate, un pic de chibzuință.

yogaesoteric
6 noiembrie 2019