DINCOLO DE VĂL: iunie 2017

joi, 29 iunie 2017

CRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (II)

DIN ADEVĂRATA ISTORIE A OMENIRII

Citiți prima parte a articolului

ORDINUL MASONIC AL CAVALERILOR DE MALTA, STĂPÂNII LUMII ȘI SPECULANȚII DE STAT

Cine sunt speculanţii de stat, finanţatorii loviturilor de stat şi investitorii în România şi în lume?

Nu de puține ori s-a scris în presă că speculanţii de stat, finanţatorii loviturilor de stat şi investitorii cei mai mari sunt evreii ultrabogați care controlează din umbră finanțele mondiale, şi acoliții lor ruși, șefii diplomaţiilor din Consiliul de Cooperare Rusia-UE, și americani (SUA-ONU), masoni şi sataniști – CRIMINALII PERFECŢI.

*****

Cei care controlează Rusia-UE au dat un avertisment serios ţării noastre în 2001 prin intermediul lui Emma Nicholson, raportor special al Parlamentului European pentru România între anii 2000-2004, care a comunicat puterii de la București: „în 100 de zile, să ia măsuri pentru accelerarea reformei, în special în ceea ce priveşte restructurarea sau privatizarea marilor întreprinderi perdante, privatizarea băncilor de stat şi a IAS-urilor (adică, dacă România nu se grăbește să le dea pe degeaba întreprinderi, bănci şi IAS-uri, iar românii să fie sclavii lor, ei vor avea „grijă” de noi – n.a.), crearea unui cadru legislativ favorabil investiţiilor străine (crearea unui cadru legislativ în care INVESTITORII să nu plătească taxe şi impozite statului român, vezi Apa Nova şi alte cazuri similare – n.a.) şi un sistem de protecţie socială corect pentru toată lumea.“

Unul dintre cei mai mari speculanți de stat şi beneficiar al bursei de valori este clanul bancherilor internaționali Rothschild. După afirmațiile mai multor analiști, clanul Rothschild este cel mai bogat din lume, stăpâneşte finanţele lumii, acordă împrumuturi, finanţează lovituri de stat, războaie civile, atentate, asasinate politice şi multe altele.

Nathan Rothschild a fost un mare bancher contemporan cu Napoleon, împăratul francez stricându-i acestuia unele dintre afacerile pe care le derula pe întregul continent european. Pentru a-l distruge pe Napoleon, Rothschild a acordat împrumuturi uriaşe Prusiei, Rusiei şi Angliei. La bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815, Rothschild l-a plătit pe mareşalul Emmanuel de Grouchy ca să-l abandoneze, odată cu trupele ce se aflau în subordine, care constituiau o treime din efectivele franceze, pe Napoleon. Grouchy, motivând că urmăreşte armata prusacă ce era condusă de Blucher, părăseşte grosul armatei franceze. Napoleon, trădat de mareşalul Grouchy, a pierdut bătălia de la Waterloo.
Rothschild, care a urmărit desfăşurarea bătăliei fiind ascuns în spatele armatei engleze, a văzut cum Napoleon este înfrânt, a fugit la Bruxelles şi de aici la Ostande, apoi a plătit 2000 de franci unui corăbier să-l traverseze marea Nordului şi Strâmtoarea Dover pentru a ajunge cât mai repede la Londra. În data de 20 iunie 1815, Rothschild, fiind în acel moment singurul care știa de înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, s-a instalat la Bursa din Londra şi a adus vestea falsă cum că Napoleon a câştigat la Waterloo, şi printr-o acţiune de-a dreptul banditească și-a vândut masiv acţiunile, iar preţurile la bursă s-au prăbuşit. Bursa a fost împânzită cu acţiuni ale datoriei publice engleze – fiind un dezastru militar – acţiuni care au fost cumpărate de agenţii lui Rothschild, cei care cumpăraseră de fapt pe ascuns și acţiunile vândute, chipurile, de Rothschild. În zilele de 20 şi 21 iunie 1815, seifurile bancherului Rothschild s-au umplut cu acţiuni.

Vestea înfrângerii lui Napoleon la Waterloo a ajuns la Bursa de la Londra în seara zilei de 21 iunie 1815, dar Rothschild deja câştigase 10 milioane de lire sterline.

Napoleon, inamicul clanului financiar Rothschild, devenise un fugar, ulterior fiind exilat şi ucis de englezi prin otrăvire cu cianură, iar trădătorul Franţei şi al împăratului, mareşalul Grouchy, a fost numit comandant suprem al armatei şi pair (membru pe viață al uneia dintre cele două camere legislative) al Franţei.

Anglia şi Prusia învingătoare au plătit datoriile către clanul Rothschild, datorii care crescuseră datorită dobânzilor aferente.

Clanul Rothschild și-a extins aria de finanțare prin agenții săi J.P. Morgan şi August Belmont, și a finanțat Războiul de secesiune din America. Preşedintele de atunci al Americii, Abraham Lincoln, fiind informat de jocul băncilor clanului Rothschild în susţinerea financiară a Războiului de secesiune, a dispus să nu se mai plătească băncilor Rothschild camăta aferentă datoriilor de război şi a însărcinat Congresul American să tipărească dolari, aşa numiţi greenbacks, cu care să se plătească armata.
John Wilkes Booth, agent al Clanului Rotschild, l-a asasinat pe Abraham Lincoln la data de 14 aprilie 1865, iar oamenii lojii masonice Cavalerii Cercului de Aur, aflați în subordinea lui Rothschild, l-au scos apoi din închisoare pe asasin și l-au dus la Londra, unde a trăit dintr-o rentă comodă ce i-a fost acordată de bancherii criminali.
Revenind la dolarii greenbacks – aceștia au fost scoşi din circulaţie, fiind cumpăraţi de Rothschild la preţuri infime, prin băncile J.P. Morgan şi August Belmont.

*****

Tot aceşti speculanţi de stat au finanţat prin Banca Vaticanului destrămarea Iugoslaviei, țară care vărsa 1.988.300 de dolari „institutului pentru răspândirea religiei”. Vaticanul cumpăra arme din Beirut şi le livra Croaţiei cu ajutorul generalului rus Victor Bout, arme ce erau transportate cu avionul, ca şi țigaretele din România (vezi afacerea Țigareta).

NATO, finanţată de aceşti speculanţi de stat, a controlat atacul croat împotriva zonelor sârbeşti în 1995, operațiune numită STORM (Furtuna), condusă personal de Bill Clinton. După aceea însă, americanii l-au condamnat la Haga pe fostul preşedinte al republicii Sârbe din Croaţia, Milan Babic, la 13 ani de închisoare pentru că s-a opus forţelor NATO şi extinderii în Balcani a „ciumei” reprezentate de exploatarea și subjugarea populației de către elita criminală care conduce din umbră lumea. Ulterior Babic a fost ucis în puşcărie, iar Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPI), altă instituție masonică şi satanistă criminală internaţională, anunţa la acea vreme că acesta s-a sinucis. Miloşevici, răpit de serviciile secrete (CIA în acord cu FSB-KGB, SDECE, Mosad şi altele), a fost dus la Haga şi judecat de adevăraţii criminali internaţionali, duşmanii fiinţelor umane, care însă au refuzat să se pronunţe în acest caz pentru ca sârbii să nu atace şi să nu dea foc ambasadelor SUA, Marii Britanii, Franţei, Italiei şi altor state la Belgrad, dar l-au ucis încet în puşcărie.

Toxicologul olandez Ronald Uges, care a efectuat o analiză a sângelui fostului lider sârb, a confirmat suspiciunile că acesta a fost omorât, declarând pentru AFP că Miloşevici „a luat (de fapt i s-a administrat, pentru a fi ucis, întrucât Miloşevici nu se putea duce la farmacie) un medicament care conţine rifampicină, substanţă ce anulează efectul tratamentului împotriva hipertensiunii”. Rifampicina dispare după câteva zile din organismul uman, nu este toxică, dar este contraindicată în cazul hipertensiunii, boală de care suferea Miloșevici.

*****

Saddam Hussein, conducător autoritar al poporului irakian, care s-a opus invaziei SUA în Irak pentru ca americanii să nu fure petrolul, a fost judecat de asemenea de criminalii perfecţi, duşmanii fiinţelor umane. Aceștia au pus să-l judece, între cei cinci judecători ai tribunalului stabilit de guvernul irakian interimar, în timpul ocupației americane, un judecător de naţionalitate kurdă. În plus, procurorul deja se antepronunțase, afirmând că în cazul în care Saddam urma să fie condamnat la moarte, pedeapsa se va pune în execuţie în termen de 30 de zile. Saddam a avut soarta lui Napoleon, a lui Noriega, a lui Somoza şi a altora dintre cei vânaţi de stăpânii lumii.

*****

Un alt exemplu al acțiunilor criminale ale clicii elitei malefice care conduce din umbră planeta: în aprilie 1968, Martin Luther King a fost ucis cu un singur glonţ, în timp ce se afla pe balconul unui motel din Memphis. Asasinul, un delincvent analfabet pe nume James Earl Ray, care şi-a recunoscut vinovăţia, a fost condamnat, fără proces, la închisoare pe viaţă. Ray nu a rămas în puşcărie în perioada 1968-1998, fiind scos de speculanţii de bursă, dar s-a întors totuși după gratii când i s-a apropiat sfârşitul vieții, pentru a se putea susține în fața lumii întregi că asasinul a stat în puşcărie în toată această perioadă. Ray a decedat în 1998 în puşcărie. Înainte de a muri, acesta a spus că „Asasinarea lui Martin Luther King a fost voinţa lui Dumnezeu“. Acest fapt nu este adevărat. Uciderea unui om nevinovat precum Martin Luther King numai pentru că îşi susţinea ideile care priveau viaţa comunităţii în care trăia a fost lucrarea celor care luptă împotriva fiinţei umane. Numai masonii şi sataniştii, criminalii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ucid, sărăcesc şi înfometează fiinţele umane. Dumnezeu iartă greşelile fiinţelor umane și nu ucide fiinţele cărora le dă viaţă. În înțelepciunea Sa infinită, Dumnezeu a rostuit lumea astfel încât fiecare dintre noi să avem o menire aici pe Pământ, pe care este necesar să o îndeplinim. Din păcate, unii membri ai Bisericii Ortodoxe Române au devenit sclavii acestor CRIMINALI PERFECȚI – SPECULATORI DE BURSĂ. *****

John Kennedy a vrut să micşoreze deficitul bugetar al SUA şi, la 18 iulie 1963, a informat Congresul Americii că propune introducerea unui impozit asupra procentelor încasate de cetăţenii americani care au depus bani în băncile din străinătate, în valoare de 15%. Această propunere era un atac pe faţă împotriva Clanului Rothschild şi al marilor finanţişti speculatori de stat de la bursă. Kennedy a continuat atacul asupra Clanului Rotschild şi a marilor finanţişti producători de armament şi a hotărât să se pună capăt conflictului din Asia, precum şi activităţii CIA în zonă, fapt care ducea la scăderea beneficiilor clicii bancherilor criminali şi a altora care finanţau dotarea şi aprovizionarea forţelor terestre, aeriene şi maritime americane.

La 22 noiembrie 1963, Kennedy a fost ucis cu sânge rece. Asasinatul a fost pregătit de agenţii CIA Orlando Bosch, Howard Hunt, Frank Strugs și Jack Rubenstein. Lee Harvey Oswald, fiind şi agent KGB, a fost asasinat de Jack L. Ruby care şi-a recunoscut vinovăţia și a fost condamnat pe viaţă, fără proces, la fel ca şi James Earl Ray. Lee Harvey Oswald a fost asasinat pentru a nu-i deconspira pe membrii complotului, asasinii lui Kennedy. Jack L. Ruby a trăit în libertate, şi nu în puşcărie cum vor să susţină cei care au pus la cale și au dus la îndeplinire aceste odioase crime. Jack L. Ruby a fost băgat în puşcărie în ultimele sale zile de viaţă, murind de cancer. Gargara livrată populației planetei cum că acești criminali și-ar fi ispășit pedepsele, este o minciună sfruntată.

*****

Un caz similar a fost cel al colonelului Truțulescu, omul FSB-KGB-ului sovietic-rus, care a făcut puşcărie în România în cazul Ţigareta II. Colonelul Truțulescu a fost condamnat la şapte ani de închisoare pentru contrabandă cu ţigări, dar după trei ani şi jumătate, în data de 22 noiembrie 2001, când Truțulescu a împlinit 49 de ani, a fost găsit de nişte jurnalişti sărbătorindu-și ziua de naştere în cabinetul stomatologic particular de pe Calea Moşilor al unui doctor iranian. Colonelul fusese scos din Penitenciarul Rahova cu salvarea nr. B-14-DBI, iar amicul său Mihai Ghezea, directorul săptămânalului Atac la persoană, era deja acolo, venise să-i ureze „La mulţi ani”. Când jurnaliştii au intrat în cabinetul stomatologic, au dispărut mâncarea, prăjiturile şi berea, în încercarea de a șterge urmele petrecerii.

*****

În cazul Kennedy s-a constituit o comisie, numită Warren (o comisie senatorială similară cu cea formată de Sergiu Nicolaescu, un trădător național pus să se ocupe de dosarul loviturii de stat din decembrie 1989 din România). Comisia a fost condusă de preşedintele Curţii Supreme a SUA, Earl Warren, iar din aceasta au mai făcut parte fostul şef al CIA, Allen Dulles (concediat de JFK), şi congresmanul Gerald Ford, care peste câţiva ani va ocupa Biroul Oval.

Cine a blocat cercetarea în cazul asasinării lui Kennedy? John McCone – şeful CIA numit de Kennedy.

Un alt fapt semnificativ este acela că înainte de asasinarea lui Kennedy, premierul israelian Ben Gurion l-a calificat pe JFK drept inamic al Israelului.

Vinovată pentru asasinarea președintelui american este clica criminală care conduce din umbră lumea – din care fac parte și evreii ultrabogați, stăpânii finanțelor mondiale –, masoni şi satanişti care au ordonat serviciilor secrete să-l asasineze pe președintele american.

CINE SUNT EI? STĂPÂNII LUMII – SPECULANȚII DE STAT

John McCone, fost şef al CIA, este membru al ordinului masonic-satanist (sataniştii sunt aripa tânără a masoneriei) Cavalerii de Malta, care ulterior și-a schimbat denumirea în Ordinul de Malta (aşa cum şi partidele politice corupte, criminale şi mafiote care luptă pentru distrugerea statului şi epurarea etnică a poporului român şi-au schimbat denumirea, de exemplu, PDSR în PSD, PUR în PC şi altele). Ordinul de Malta se află în subordinea lui Rothschild, și printre numele celebre care fac parte din grupare se numără și Edmund de Rothschild, David Rockefeller (patronul Exxon), Alexander Haig (Secretar de Stat al SUA între 1981-1982 – funcție similară cu cea de ministru de Externe, și consilier pe probleme militare în administraţiile Kennedy şi Johnson). Haig a precizat că președintele Johnson (care a obținut funcția după asasinarea lui Kennedy) era efectiv îngrozit de ideea că poporul american ar putea afla adevărul. Johnson spunea: „pur şi simplu nu trebuie să permitem ca poporul american să ştie că EVREII au ordonat asasinatul, iar asasinatul în ultimă instanţă trebuia să vină de la Fidel Castro, el trebuie să fie vinovatul de moartea preşedintelui nostru”.

Alți membrii ai Ordinului de Malta sunt: Alexandre de Marenche (şef SDECE), Valery Giscard d’Estaing (fost premier francez), William Bundy (finanţatorul şi strategul războiului din Vietnam), Giovanni Agnelli (fondatorul uzinelor Fiat), Josef E. Johnson (şef peste Securitate în Departamentul de Stat al SUA), Eugene R. Black (director la Banca Mondială, director la Banca Chase Manhatttan a lui Rockefeller, director la Federal Express, Royal Dutch Petroleum şi la Consiliul Atlantic), Georges Pompidou (fost preşedinte al Franţei, salariat al lui Rothschild), Richard Nixon (fost preşedinte al SUA), Bill Clinton (fost preşedinte al SUA), Michael Boskin (sfătuitorul economic al lui Bush), Theodor L. Elliot (finanţator al războiului din Irak şi Afganistan, ambasador în Afganistan), Nicolas Brady (secretarul Trezoreriei în administrația Bush), Emilia Celado (vicepreşedinte la compania Exxon a lui Rockefeller), Katerine Graham (patron al ziarului Washington Post), John Reed (preşedinte la Citicorp al lui Rothschild), Dan Quayle (vicepreşedinte în administrația Bush), John R. Beyrle (agent CIA şi FSB-KGB; gen. NATO pentru Europa şi Eurasia; consilier la Biroul pentru Noile State Independente de pe lângă Departamentul de Stat SUA şi specialist în apărare; are masteratul la Universitatea pentru Apărare Naţională din SUA; fost adjunct al ambasadorului SUA în Rusia; fost ambasador în Bulgaria; strateg şi participant la lovitura de stat din decembrie 1989 din România; în războiul din Cecenia a furnizat informaţii Moscovei), Bruce Jackson (fost șef CIA şi agent FSB-KGB pentru toate ţările blocului sovietic şi Eurasia; finanţator şi participant la lovitura de stat din decembrie 1989 din România, precum și la cele din Georgia, Ucraina, Cecenia, Uzbekistan şi altele; vicepreşedinte pentru strategie şi dezvoltare al celei mai mari fabrici de armament din lume, Lockheed; şeful U.S. Committee on NATO for the Liberation of Irak; finanțatorul şi beneficiarul războiului din Irak, alături de mari companii petroliere precum Exxon Mobil – patron Rockefeller), Eugen Ovidiu Chirovici (se află în fruntea Marii Loje Naţionale a României finanţată de Ordinul de Malta; prezent în guvernele Năstase şi Tăriceanu din partea partidului PUR-PC), Colin Hart şi Phil Stevenson, asociaţii lui Patriciu la Rompetrol, Carla del Ponte (procuror şef la TPI-Haga), Michael Guest (fost ambasador al SUA la Bucureşti), George Soros (multimiliardar maghiaro-american, care își exercită influența manipulativă și asupra cetățenilor români și a celor din Republica Moldova), Jonathan Scheele (șeful Delegaţiei Comisiei Europene în România), Obie Moore (preşedintele Camerei de Comerţ Americane) şi mulți alţii.

În luna martie 1994, la Frankfurt, Germania a sărbătorit cea de-a 250-a aniversare a naşterii lui Mayer Amschel Rothschild, rabinul care a pus bazele dinastiei bancherilor internaţionali Rothschild . La festivitate au participat aproximativ 250 de membri ai familiei Rothschild care au venit din toată lumea, precum și cancelarul german Helmut Kohl, primarul orașului Frankfurt Andreas von Schoeler (care a propus ca pe noua bancnotă a Europei unificate, EURO-ECU-ul, să fie tipărit chipul lui Mayer Amschel Rothschild) şi preşedintele Băncii Naţionale Germane, Hans Tietmeyer.

Masonii pretind pe bună dreptate că fără sprijinul lor Statele Unite nu şi-ar fi dobândit independența şi că puternica Americă pe care o cunoaştem astăzi este rodul muncii lor. Însă ce fel de „model” reprezintă America au început să se edifice tot mai mulți oameni – unul în care cei puțini și bogați prosperă pe socoteala celor mulți, care ajung să fie din ce în ce mai săraci și mai lipsiți de drepturi, asemeni unor sclavi robotizați ce păstrează iluzia libertății.

*****

Ministrul Afacerilor Externe al Suediei Anna Lindh a fost asasinată de elitele criminale masonice şi sataniste pe data de 13 septembrie 2003 pentru faptul că s-a opus ca moneda EURO-ECU a lui Rothschild să devină moneda naţională suedeză. (Această monedă nu are acoperire în aur, aşa cum nici acţiunile de bursă nu au nicio valoare, dar cresc pe vorbe şi sunt umflate cu aer.) Prin trecerea Suediei la moneda unică europeană, elitele financiare criminale internaționale ar fi putut oricând să sărăcească şi să jefuiască mult mai ușor poporul suedez, aşa cum procedează în toate ţările lumii.

Trebuie făcută precizarea că la asasinarea Annei Lindh au participat membri ai ambasadei SUA în Suedia, membri ai comunității evreiești din Suedia, masoni şi satanişti, fiind sprijiniţi de membri ai serviciilor secrete suedeze, membrii ai masoneriei şi ai satanistului Ordin de Malta. De asemenea, la acest asasinat politic a participat şi ambasadorul Israelului în Suedia, Zvi Mazel, care în 2004 a vandalizat o expoziţie de artă la Stockholm. Zvi Mazel a fost surprins de camerele de securitate ale Muzeului Naţional de Antichităţi din Stockholm într-o stare de agitaţie, trăgând furios de un cablu de tensiune și încercând să stingă spoturile care luminau exponatul „Albă ca Zăpada şi nebunia adevărului” (care constă într-o mică barcă aflată într-un bazin cu apă colorată în roşu. Pe vas se afla o imagine înfăţişând-o pe Hanadi Jaradat, militantă a jihadului islamic, care s-a sinucis pe 4 octombrie 2003 la Haifa într-un atentat care a provocat moartea a 21 de oameni) şi apoi aruncând către exponat unul dintre spoturi.

Acest Zvi Mazel, mason şi satanist supărat pe toate fiinţele de pe faţa Pământului, a finanţat şi a participat la lovitura de stat din decembrie 1989 din România (fiind numit ambasador la Bucureşti cu puţin timp înainte de lovitura de stat din decembrie 1989), împreună cu unii membri ai ambasadei Israelului la Bucureşti, ai ambasadelor SUA, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, Italiei, Siriei, Palestinei şi ale altor țări, precum și cu membri ai comunității evreiești din România.

*****

La fel s-a procedat la Praga, Cehoslovacia, la Belgrad, Iugoslavia, şi în alte locuri, iar apoi clica bancherilor criminali a finanțat mitinguri şi proteste de stradă la Minsk, Belarus, pentru a-l înlătura pe președintele Lukashenko, sau în Ucraina, pentru ca EI să poată jefui şi ucide în aceste țări.

(va urma)

Citiți și:

Deșteaptă-te, române! Distrugerea României, hotărâtă în laboratoarele străine patronate de Soros, Rockefeller, Rothschild și restul

Asasinarea lui Abraham Lincoln – o conspiraţie clasică

Dezvăluirile unui fost agent CIA: Am primit milioane de dolari ca să dezmembrăm Iugoslavia

yogaesoteric

27 iunie 2017

Instanţa care refuză să judece

Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă puterea supremă în materie de justiţie. Iar justiţia şi în sensul ei larg, încorporând procuratura, şi în sensul ei corect, rezumându-se doar la magistraţii judecători, este, la rândul ei, o putere independentă. În acelaşi timp, este şi o instanţă. Atunci când trebuie să pună în discuţie abaterile procurorilor şi judecătorilor. CSM îi apără pe aceştia de orice imixtiune. În acelaşi timp, are obligaţia de a fi o instituţie exigentă. Trebuie să şi sancţioneze. De câte ori este cazul. Dar, iată, statisticile ne arată că CSM este o instanţă care refuză să judece.

Este un fapt pozitiv că, prin noul proiect normativ de organizare a justiţiei, decizia în ceea ce priveşte desemnarea conducerii instanţei supreme şi a marilor parchete va reveni în totalitate Consiliului Superior al Magistraturii. Ceea ce trimite, implicit, şi la răspundere. În aceste condiţii, şi răspunderea revine în totalitate CSM. Ce se petrece, însă, în materie de răspundere?

Rămânem pur şi simplu stupefiaţi auzind opiniile unor magistraţi conform cărora CSM judecă cu asprime toate abaterile săvârşite de procurori şi judecători. Statistica demonstrează cu totul şi cu totul altceva. Dacă între statistică şi percepţie există o prăpastie prea mare, atunci concluzia este că CSM nu este capabil să apere cu adevărat justiţia pentru că este incapabil să îi judece cu exigenţă derapajele.

Avem zeci de mii de procurori şi de judecători în România. Ei sunt puşi la grămadă pentru că aşa a vrut legiuitorul. Şi nu fiindcă aşa scrie în Constituţie. Zi de zi, opinia publică ia cunoştinţă cu stupoare despre situaţii în care judecători şi procurori dovedesc incompetenţă crasă sau fac abuzuri. Numărul erorilor judiciare este extrem de mare. Nu numai în materie penală. Ci şi în procesele civile sau de drept administrativ. Dovada că aşa stau lucrurile o avem fie de la CEDO, fie de la instanţa supremă. Multe dintre aceste erori au la origine nu numai lipsa de profesionalism a unor judecători sau procurori, ci şi reaua-credinţă. Nu există nici cea mai mică îndoială că sunt judecători şi procurori în România care fac parte din grupuri ilegitime de interese şi îşi exercită atribuţiile, deliberat, într-un mod incorect. De aceea şi numărul plângerilor este foarte mare.

În 2016, au fost 6.823 de sesizări. Dintre acestea, 4.762 împotriva unor judecători, iar 2.061 împotriva unor procurori. Au fost admise, însă, de către CSM doar, ţineţi-vă bine pe scaun, 51. Adică 0,71% dintre sesizări. Toate celelalte pur şi simplu au fost declarate inadmisibile. Ca şi când peste 99% dintre oamenii nemulţumiţi ar fi loviţi de mania persecuţiei. Ceea ce este totuși imposibil.

Tot conform datelor statistice furnizate de doamna Mariana Ghena, preşedinta CSM, din totalul de sesizări admise, 40 împotriva judecătorilor şi 11 împotriva procurorilor, numai 12 s-au transformat în acţiuni disciplinare. În final, cele 6.823 de sesizări s-au materializat în doar 3 decizii de suspendare din funcţie şi 2 excluderi din magistratură în cazul judecătorilor, iar în cazul procurorilor, 4 sancţiuni, 2 constând în avertismente şi 2 în diminuarea indemnizaţiilor lunare.

Disproporţia dintre ce au reclamat oamenii şi cazurile în care sesizările au fost totuşi soluţionate este atât de mare, încât nu există nicio îndoială asupra faptului că CSM, ca instituţie, refuză cu obstinaţie să îşi judece propriile derapaje.

Independenţa justiţiei, mergând până la asumarea de către CSM a numirii şefilor marilor parchete şi a nominalizării pentru toate funcţiile din Înalta Curte, merită să fie susţinută cu toată tăria. Ca de altfel şi proiectul prin care Ministerul Justiţiei nu va mai fi, în viitor, titularul exercitării acţiunii disciplinare împotriva procurorilor şi judecătorilor. Dar asemenea măsuri trebuie echilibrate, pentru a avea o societate dreaptă şi echitabilă, cu instituţii menite să asigure controlul asupra derapajelor grave ale unor procurori şi judecători. De vreme ce, iată, se dovedeşte statistic că CSM se derogă de la rolul de judecător al unor asemenea abateri şi, în acelaşi timp, consideră că asigură din plin controlul, este limpede că România are nevoie urgentă de o lege a răspunderii procurorilor şi de încă o lege a răspunderii judecătorilor. Atât cât justiţia controlează societatea românească, şi societatea are dreptul să controleze justiţia.

Citiţi şi:
A fost găsită veriga lipsă

Fosta şefă DIICOT Alina Bica, despre infernul din justiţie: «Dacă nu eşti cu ei, te omoară la propriu»

yogaesoteric

29 iunie 2017

Lumea a fost la un pas de dezastru – SUA a bombardat nuclear Spania

DEZVĂLUIRI TARDIVE

Ziua de 16 ianuarie 1966 este ziua când SUA a bombardat nuclear Spania, iar lumea a fost la un pas de un dezastru major, ce ar fi putut schimba cursul istoriei.

În acea perioadă tulbure a războiului rece dintre SUA şi URSS, pentru a avea un timp bun de reacţie, bombardierele strategice ale armatei americane aveau misiuni zilnice de patrulare, având la bord bombe nucleare, gata pentru a fi lansate în cazul unui atac similar din partea duşmanului sovietic.

În ziua de 16 ianuarie 1966, o astfel de aeronavă B-52, pilotată de Charles J. Wendorf, un tânăr pilot american în vârstă de 29 de ani, avea misiunea de a zbura deasupra Atlanticului până în coasta de est a Italiei şi înapoi.

Datorită distanţei mari parcurse fără escală, bombardierul B-52 trebuia alimentat în zbor de patru ori. După ce a întors deasupra Mării Adriatice, pilotul Charles Wendorf s-a îndreptat cu aeronava spre teritoriul Spaniei unde era programată alimentarea cu combustibil pentru drumul de întoarcere.

Procedura de alimentare în zbor era una foarte dificilă, ţinând cont că avea loc la 10.000 de metri altitudine şi la viteze foarte mari. Cele două aeronave trebuiau să se sincronizeze perfect. Pilotul avionului cisternă KG-135 a sesizat că bombardierul avea o viteză mai mare decât procedura standard şi i-a cerut lui Wendorf să încetinească.

În acel moment s-a dezlănţuit iadul: cele două aeronave s-au acroşat şi au luat foc. Echipajul bombardierului B-52 a încercat să se salveze sărind cu paraşuta, lăsând cele patru bombe cu hidrogen pe care le transportau în aeronava care se prăbuşea cu mare viteză spre sol. Însă membrii echipajului aeronavei KG-135 nu au avut nicio şansă şi au murit în explozie, arşi de vii la bordul aeronavei.

Ca printr-o minune (nota C.M.: „minunea” asta a fost opera celor nevăzuți care mereu ne-au apărat), bombele cu hidrogen de la bordul avionului nu s-au detonat atunci când au lovit solul, deși explozibilul convențional la două dintre acestea a explodat, fără însă a declanşa şi explozia termonucleară ce ar fi putut ucide milioane de oameni.

Un martor al tragicului eveniment, din satul pescăresc Palomares, a declarat că „din cer ploua cu foc”.

Un miracol a făcut ca niciuna dintre cele 4 bombe să nu explodeze. În primul rând bombele nu erau armate, ceea ce înseamnă că circuitele electrice ce declanşau explozia nu au fost activate, iar o serie de coincidenţe fericite au împiedicat producerea unui dezastru. O bombă a aterizat într-un râu secat, o alta în mare, iar celelalte două pe uscat, dar datorită vitezei cu care au căzut au fost îngropate adânc în pământ şi astfel, în urma deteriorării bombelor, materialul radioactiv nu s-a împrăştiat prea mult, iar cel care s-a împrăştiat a fost purtat de briza mării spre larg, salvând astfel localităţile din zona de contaminare radioactivă.

În urma accidentului, la câteva minute, la Casa Alba a avut loc o şedinţă de urgenţă ce avea ca scop recuperarea bombelor. Trei bombe au fost localizate şi recuperate în 24 de ore, dar a patra, ce se afla pe fundul Mării Mediterane, a fost recuperată abia în luna aprilie 1966, când a fost localizată cu ajutorul unui submarin.

Astăzi două dintre aceste bombe sunt exponate în Muzeul de Istorie Militară Americană, ca o amintire a evenimentului din ianuarie 1966 din Palomares, Spania, ce putea schimba în mod tragic cursul istoriei.

Citiţi şi:
Înşelătoria bombei atomice 1945 - 2015

Enigmele de la Cernobâl pot fi cu ușurință explicate

yogaesoteric

29 iunie 2017

luni, 26 iunie 2017

Masoneria, lovită la finanțare. Magistrații masoni pot ajunge pe mâna DNA

Judecătoarea Camelia Bogdan, recent exclusă din magistratură, duce la următorul nivel războiul cu masoneria. Aceasta nu doar că intenţionează să dezvăluie numele tuturor magistraţilor care activează în masonerie, dar vrea ca statul să și confiște sumele cu care aceștia au cotizat la organizație.

Judecătoarea care l-a condamnat pe Dan Voiculescu a formulat în acest sens mai multe solicitări către CSM și către Marea Lojă Națională a României. După ce a amenințat că se poate ajunge la retragerea statutului de utilitate publică Marii Loji Naţionale a României (MLNR) sau chiar la desfiinţarea acesteia, Camelia Bogdan amenință cu sesizarea DNA.

Stiripesurse.ro a intrat în posesia scrisorii pe care Camelia Bogdan a trimis-o conducerii MLNR și șefei CSM, Mariana Ghena, cu privire la „recuperarea produsului infracțiunii”, adică a cotizațiilor ilegale către masonerie a magistraților.

„Stimate Domnule Grand Master al MLNR,

Cu deosebit respect, având în vedere răspunsul dumneavoastră din data de 28.03.2017 la solicitarea mea având ca obiect comunicarea unor înscrisuri privind apartenenţa la masonerie a dlui Lucian Netejoru, domnul GRAND MASTER AL MLNR respingându-mi în mod fundamentat solicitarea, dar precizând că în sensul art. 5 din Legea nr 544/2001 sunt informaţii de interes public:
1 e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil,

Revin cu respectuoasa rugăminte, întemeiată pe disp. LEGII NR. 544/2001, adresată domnului GRAND MASTER AL MLNR pentru a fi atașată la dosarele mele nr. 132/36/2017 și 69/P/2017:

- să comunice pe lângă declaraţiile de adeziune/ jurămintele de ucenic/ calfă/ maestru/ maestru mason depuse de colegii magistraţi care nu şi-au declarat apartenenţa la Masonerie;

- petiţiile de iniţiere depuse de colegii magistraţi care nu şi-au declarat apartenenţa la Masonerie;

- în temeiul disp. ART. 5 ALIN. 1 LIT. E DIN LEGEA NR. 544/2001 chitanţele care atestă PLĂŢI CĂTRE MLNR pentru iniţiere/ dobândire grade/ cotizaţii/ orice alt titlu de către magistraţi masoni care nu şi-au declarat apartenenţa la MASONERIE, modul de reflectare şi dovada reflectării acestora în evidenţele contabile ale MLNR, fluxurile financiare generate de utilizarea acestor sume de bani, cu specificarea destinatarilor finali ai acestor sume în privinţa cărora există suspiciunea rezonabilă că provin din săvârşirea de infracţiuni şi care se cuvin bugetului de stat, cu titlu de produs al infracţiunii, indiferent dacă există sau nu o trimitere în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. 1 lit. c din LEGEA NR. 656/2002, în varianta faptică a dobândirii de bunuri, cunoscând că provin din săvârşirea de infracţiuni.

În eventualitatea în care domnul GRAND MASTER NU RĂSPUNDE la solicitarea mea respectuoasă, apreciez că trebuie încunoştinţate şi organele de urmărire penală, sens în care mă adresez cu respectuoasă rugăminte DNA STRUCTURA CENTRALĂ pentru:

- conexarea dosarelor nr. 27/P/2016 și 69/P/2017;
- extinderea cadrului procesual;
- recuperarea la bugetul de stat a sumelor achitate la MLNR de funcţionari publici care nu şi-au declarat calitatea DE MASON în declaraţiile de interese.

Pentru considerente de consecvenţă, având în vedere obligaţia de bază ce incumbă statului, prin instituţiile abilitate, de a veghea în vederea îndeplinirii obligaţiilor de bază pe care le are faţă de cetăţenii săi, solicit doamnei preşedinte MARIANA GHENA, garantul independenţei justiţiei, căreia îi incumbă, inter alia, sarcina să vegheze că magistraţii români nu utilizează bani în scopuri infracţionale, şi în eventualitatea în care acest demers s-a produs, să contribuie, în temeiul art. 267 C PEN la recuperarea acestora, să solicite MLNR, pe lângă declaraţiile de adeziune/ jurămintele de ucenic/ calfă/ maestru/ maestru mason depuse de colegii magistraţi care nu şi-au declarat apartenenţa la Masonerie:

- petiţiile de iniţiere depuse de colegii magistraţi care nu şi-au declarat apartenenţa la Masonerie;

Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (4)

«Pleacă ai noștri, vin ai noștri, noi rămânem tot ca proştii»

(DEZVĂLUIRI ULUITOARE)

Citiți a treia parte a articolului

Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?

Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase.

Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.

Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/ subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect.

Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.

Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.

Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.

Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.

Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.

Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.

Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor.

În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul.

Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”, Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.

A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.

În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.

Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.

Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost niciun moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad.

Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.

Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?

Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijându-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.

Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?

Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.

Marius Albin Marinescu: V-am întrerupt.

Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă…

În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI 6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.
Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.

Marius Albin Marinescu: Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.

Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Niciun aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de generalul Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri.

Grupul de mai mulți agenți britanici din care făcea parte Ian Henry Perry a acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul Intercontinental. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de generalul Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni.

M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, generalul Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Generalul Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții.

Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.

Marius Albin Marinescu: Interesant.

Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.
În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit.

C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.

Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității din perioada 22 aprilie - 15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neocomunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din niciun complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.

Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.

După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.

Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aproximativ 1000 de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.

Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.

Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.

Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească.

Citiţi şi:
CNSAS a primit ordin să ascundă că Gelu Voican Voiculescu a fost turnător al Securității (III)
Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei române
Masonerie, bombe şi servicii secrete

yogaesoteric
26 iunie 2017