Dacă aruncăm un ochi asupra crimelor din închisorile comuniste suntem astfel obligați să înțelegem ceea ce s-a petrecut la Pitești. Nicăieri în Europa nu a mai fost implementat cu succes un asemenea experiment. Un experiment bazat pe tortură permanentă care avea ca scop dezumanizarea totală a individului și distrugerea completă a personalității acestuia. Rândurile care vor urma pot fi catalogate ca macabre, pot fi etichetate că transmit o violență dusă la extrem, o stare de sadism sau grave tulburări psihice. Însă ele sunt reale, iar sute de nevinovați le-au căzut victimă. Pentru ceea ce va urma cuvintele au fost cu greu alese. Au refuzat îngrozite să fie transcrise. Cuvintele s-au înclinat în fața victimelor macabrului experiment.
Despre sfinții închisorilor, despre martirii care au sfârșit în temnițele comuniste din România, despre deținuții politici, despre oameni simpli victime ale monstruosului regim totalitar s-au scris mii de rânduri. S-au scris și se vor mai scrie. Însă ceea ce s-a petrecut la Pitești între 1949 și 1952 face subiectul unei acțiuni de dezumanizare care și-a atins scopul. La Pitești a început reeducarea. Dar ce a însemnat ea și cum se va desfășura va marca sute de alte vieți.
Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delicvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Makarenko a murit în 1939 fără să afle vreodată că ideea sa va putea fi pusă în practică tocmai într-un spațiu în care un regim comunist nu era deloc plauzibil. Experimentul era bazat pe tortură neîncetată până ce reeducatorul care la rândul său a fost reeducat considera că respectivul deținut se transformase în omul pe care regimul îl dorea. E important să înțelegem că în acest fel victima devine călău și își pierde calitatea de victimă. Toată lumea devine vinovată, dar paradoxal, toți sunt fără de vină. Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul Partidului, care era și inițiator. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă demonicul Eugen Țurcanu.
Eugen Țurcanu, chipul luciferic, prevestitor al morții
Țurcanu s-a născut în 1925 în județul Suceava. Era un om masiv, puternic, ambițios, inteligent și cu o dorință enormă de afirmare. Cochetează cu Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale Mișcării Legionare, acțiune ce îi va influența întreaga existență, așa cum vom arăta în cele ce urmează. Rupe orice legătură și se dezice complet de legionari în momentul în care aceștia intră în ilegalitate. Imediat după 23 august se înscrie în Partidul Comunist, unde începe să își clădească o carieră. Era bine văzut de organele locale ca unul dintre agitatorii de mase ai partidului. În 1948 Țurcanu devine membru în Biroul județean de partid din Iași, după care este trimis la București unde urmează cursurile unei școli de diplomați. Se remarcă prin studii excelente și prin rolul de informator pe care și-l asumă fără nicio remușcare. Urma să fie trimis la Berna, însă cariera sa politică se va prăbuși brusc.
În Frățiile de Cruce, Țurcanu îl cunoaște pe Bogdanovici, un legionar care nu se va dezice de Mișcarea Legionară nici după ce ea va intra în ilegalitate. Bogdanovici îl recunoaște. Va exista o discuție între cei doi în care Țurcanu își reneagă cu vehemență trecutul. Se ajunge în cele din urmă la un consens. Țurcanu nu îi va denunța pe legionari poliției în timp ce Bogdanovici și anturajul său de legionari nu vor vorbi niciodată de trecutul lui Țurcanu. Totul se prăbușește la 15 mai 1948, când în una dintre desele nopți în care regimul făcea arestări în masă, sunt ridicați legionari din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara. Un student din Iași mărturisește totul Securității. A fost suficient pentru ca Eugen Țurcanu să fie arestat împreună cu tot lotul Bogdanovici. Țurcanu nu va ierta și nu va uita niciodată acest incident. Bogdanovici va muri la Pitești în timpul reeducării, de care se va ocupa personal Țurcanu. Alexandru Bogdanovici a rezistat la nenumărate schingiuiri și torturi, iar în momentul în care a murit avea pancreasul rupt, intestinul perforat, toți dinții zdrobiți și nenumărate hemoragii.
«Cum îndrăznești, banditule, să înjuri un gardian?»
Dar să ne întoarcem la Pitești și la Eugen Țurcanu. Deși i se promisese clemență la proces, lotul Bogdanovici e judecat de un tribunal militar și nu comunist. Aceștia, care la rândul lor au judecat comuniști, doreau o relație bună cu noul regim pentru a rămâne în funcții și ofereau adesea maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel, Țurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare. Din închisoare este dus să fie audiat de Nikolski, comandantul suprem al Securității, care îi prezintă întregul experiment. Fiind de acord să îl conducă, Țurcanu își alege o echipă care să îi fie loială.
La jumătatea lui noiembrie 1949, în camera 4 a secțiunii Spital din închisoarea Pitești, sunt aduși 15 tineri, legionari și nu numai. Victimele erau și liberali, țărăniști, regaliști și în genere orice altă persoană care nu îmbrățișa ideologia comunistă. Aici, în Camera 4 Spital, cei 15 găsesc alți 15 deținuți – grupul Țurcanu – iar fiecare se apropie de unul dintre noii veniți. Însuși Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales șef al camerei, Sandu Angelescu din Timișoara, membru al unei organizații regaliste. Novici și lipsiți de precauție și prudență, aceștia se deschid în fața grupului Țurcanu cărora le comunică informații pe care au reușit să le ascundă în timpul anchetei și își exprimă îngrijorarea ca cei de acasă să nu fie arestați. La 6 decembrie 1949 un gardian îi cere lui Sandu Angelescu să-și dea jos puloverul verde pe motiv că „face pe legionarul”. Acesta îi spune că nu a fost niciodată legionar și nici nu a fost acuzat de așa ceva, ci dimpotrivă, a fost arestat ca regalist. Gardianul insistă, iar Angelescu se conformează, îi oferă puloverul și rămâne în cămașă într-o celulă rece și neîncălzită. După ce gardianul părăsește celula, Angelescu îl înjură. În momentul următor Țurcanu se repede la el și îi aplică o palmă zdravănă. „Cum îndrăznești, banditule, să înjuri un gardian?” S-a iscat o bătaie general, temperată de directorul Dumitrescu și de gardieni. A fost scos în față Angelescu, șeful camerei, care i-a comunicat directorului că în timp ce stăteau liniștiți au fost atacați de grupul lui Țurcanu. Directorul, nervos, țipă la Țurcanu, care îi raportează imediat că face parte dintr-un grup de tineri reeducați care și-au făcut o organizație, ODCC – Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste – care le-a propus acelor „bandiți“ să renunțe la atitudinea și activitatea lor și să adere la organizație. Țurcanu pretindea că de aceea grupul lui Angelescu s-ar fi năpustit asupra lor. Căpitanul Dumitrescu, ne mai voind să asculte nimic, dă ordin ca cei din grupul Angelescu să fie dezbrăcați, întinși pe cimentul rece și bătuți brutal cu răngi de fier și bâte de către gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreția grupului lui Țurcanu. Evident, totul a fost o regie.
Apoi, în data de 6 decembrie 1949 începe cu adevărat teroarea în Pitești. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită. Putea deschide oricând ușa de la celulă și să îi solicite gardianului să-i aducă un deținut. Ceilalți deținuți și chiar gardieni i se adresau cu apelativul „domnule”.
După demascarea experimentului (proces pe care îl vom prezenta în cele ce vor urma) partidul trebuia să găsească țapi ispășitori. A fost pus la cale scenariul cum că niște agenți legionari, la ordinul liderului Mișcării Legionare, Horia Sima, care pe atunci era aflat în exil, ar fi încercat prin violență să compromită regimul și guvernarea comunistă. Au fost condamnați doar torționarii care au avut o legătură cu Legiunea. Țurcanu nu a avut cum să scape. A murit executat la 17 decembrie 1954.
Reeducarea
Conceptul de reeducare se referă, bineînțeles, la tortură: la bătăi, la schingiuiri. Tortura se desfășura în permanență. Cel a cărui reeducare era în curs se afla în aceeași celulă cu reeducatorul. La Pitești, a fost o închisoare rezervată tineretului, mai exact studenților. Ei erau împărțiți în patru categorii:
- Prima categorie era alcătuită din cei reținuți fără sentință judecătorească (făceau totuși 6-7 ani de închisoare);
- A doua categorie era compusă din condamnații pentru delicte minore precum nedenunțare, favorizare sau simplă suspiciune (3-5 ani de închisoare corecțională);
- A treia categorie includea persoanele condamnate cu o oarecare justificare judiciară. Este categoria din care fac parte marea majoritate a celor întemnițați la Pitești. Ei sunt condamnați pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” (8-15 ani de temniță grea);
- A patra categorie o reprezintă șefii de grupuri sau personalități din lumea studențească, cei care aveau o influență puternică asupra celorlalți (10-25 de ani de muncă silnică).
Procesul de reeducare condus de Țurcanu și grupul său avea patru faze.
Prima fază era demascarea externă. Deținutul trebuia să-și arate loialitatea față de ODCC și partid spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicitățile și orice legătură pe care o păstra cu cei de afară.
A doua fază era demascarea internă în care se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalți deținuți care îl susțineau și îl îndemnau să fie prudent. Trebuiau divulgați anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menționat că aceste două faze aveau un mare succes și ofereau rezultate mult peste cele obținute de Securitate în anchetele interne. Toate aceste informații erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.
A treia fază era demascarea morală publică. Cam din acest stadiu deținutul ajungea distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soție, părinți, Dumnezeu, pe el însuși. Era analizat cu atenție trecutul fiecăruia, iar în baza acestor informații erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fiii de preoți erau obligați să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinții lor, inclusiv la altar. Nu lipsesc nici scenele de incest la care aceștia „participă” evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor, care sunt prezentate ca prostituate. În ultima fază a reeducării, deținutul era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic, prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau, Țurcanu nu era niciodată mulțumit.
Imaginația bolnavă a lui Țurcanu escaladează cotele cele mai aberante în momentul când vine vorba de studenți la teologie sau studenți credincioși. Unii erau „botezați” în fiecare dimineață. Mai exact erau scufundați cu capul într-un vas cu urină și fecale în timp ce ceilalți erau obligați să cânte sfânta slujbă a botezului. Deținuții sunt puși să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paștelui. Textul sfintei liturghii era bineînțeles, pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun și pâine. Deținuții erau obligați în noaptea Învierii să sărute falusul și să rostească „Hristos a Înviat”. Orice gest sesizat de Țurcanu care îți trăda sentimentele și emoția pe care experimentul trebuia să le distrugă, se sfârșea cu reînceperea reeducării de la zero.
În ceea ce privește tortura fizică, la Pitești s-a practicat toată gama de tortură posibilă: erau arse diferite părți ale corpului cu țigara, au existat deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconștiență, dinți zdrobiți, unghii smulse, în timp ce alții erau obligați să mănânce o gamelă cu fecale, iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât.
Arătând cele menționate mai sus, întrebarea dacă la Pitești au existat sinucideri este mai mult decât legitimă. Încercări de sinucidere au fost. Și au fost nenumărate, însă fără reușită. În celulă nu exista niciun obiect metalic, furculiță sau cuțit. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligați să o apuce cu gura și fără să se ajute de mâini. Mulți au încercat să își sfâșie arterele cu dinții, să își zdrobească capul de pereți sau să mănânce săpun, însă erau de fiecare dată interceptați de către reeducatori, care îi supravegheau permanent. Totuși, a fost semnalat un singur caz de sinucidere. Este vorba de studentul Șerban Gheorghe de la Murfatlar, care reușește să se arunce în gol de la etajul cinci în momentul în care deținuții erau duși la dușuri. Se petrecea rar, circa o dată la două săptămâni și nu din motive de umanitate. De frică, pentru a preveni o molimă, se organiza o sesiune de duș. Evident, după incidentul menționat a fost amplasată o plasă între etaje. Din acel moment Piteștiul nu a mai cunoscut nicio sinucidere. Doar lacrimi și strigăte disperate care cereau moartea.
Demascarea și prăbușirea experimentului
De la început trebuie semnalat faptul că succesul pe care macabrul experiment l-a avut la Pitești s-a datorat în întregime faptului că penitenciarul se afla în pustietate, departe de orice așezare. Procesele de tortură se puteau desfășura nestingherite, țipetele, care nu se mai opreau, ale celor torturați nu puteau fi auzite de nimeni. Poziționarea geografică, complet izolată, a închisorii a garantat experimentului „succesul”.
Prăbușirea a venit după ce experimentul s-a extins și la alte închisori. Studenți reeducați, acum reeducatori, au fost trimiși la Canal, Gherla, la Târgu-Ocna sau la Ocnele Mari. Țurcanu deținea în continuare controlul întregului experiment. Prin închisori au început să circule zvonuri. Ceilalți deținuți erau sfătuiți să se ferească de deținuții studenți. În special de deținuții studenți care le erau prieteni. La Gherla, spre exemplu, se tortura de dragul torturii. Aici vor muri mai mulți oameni decât la Pitești. Demascarea internă și externă nu mai era o necesitate, aparatul Securității lucra mult mai bine. O altă diferență a fost aceea că procesul de reeducare era aplicat și persoanelor în vârstă.
În penitenciarul din Târgu-Ocna nu s-a putut implementa cu succes experimentul deoarece aici erau transferați bolnavii de TBC, cei în fază finală sau infirmii care nu puteau rezista principalului pilon al brutalului fenomen – tortura neîncetată. Deținuții erau obligați să recurgă la demascare pentru a li se oferi medicamentele atât de necesare, care le alinau suferința, sau pentru a fi mutați din celule în care nu era suficient oxigen.
Un episod care merită semnalat și care anunță sfârșitul experimentului se petrece la Canal. Este vorba de moartea doctorului Simionescu, cel care ocupase un post în guvernul Goga din 1938. El a fost arestat pentru contacte cu liderii țărăniști. Acesta nu mai suportă torturile, iar când simte că sfârșitul îi este aproape, se sinucide, aruncându-se în sârmă ghimpată, unde este împușcat. Altă sursă precizează că a fost împins în sârmă ghimpată de către torționarul Bogdănescu și așa și-a găsit sfârșitul. Cert este că o astfel de crimă nu putea fi ascunsă, iar când soția sa a aflat, a făcut un scandal imens la Ministerul de Interne. Cu toate că a fost arestată și ea, zvonurile s-au răspândit cu repeziciune. Pentru a evita ca vreun post occidental (Vocea Americii, BBC sau România Liberă) să preia o astfel de știre, Ministerul de Interne este obligat să deschidă o anchetă (deși, așa cum am arătat mai sus, chiar Ministerul de Interne era inițiatorul experimentului). Moartea doctorului Simionescu a scurtat experimentul și a dus la salvarea câtorva zeci de vieți.
Pe motiv că Partidul vrea să le recompenseze meritele, torționarii sunt puși să-și povestească cu lux de amănunte toate crimele. Se strâng mii de pagini care, evident, după proces nu vor mai fi de găsit. Scenariul va fi următorul: torționarii erau agenți ai liderului legionar aflat în exil Horia Sima, care la ordinul acestuia au încercat prin violență și din pricina lipsei de vigilență a gardienilor, bineînțeles regretabilă, să distrugă Partidul Comunist, orânduirea și guvernarea muncitorească a patriei. Au fost selectați torționarii care au avut vreo legătura cu Mișcarea Legionară (fie ea chiar și cea mai mică, cum este și cazul lui Eugen Țurcanu), restul reușind să scape. Scenariul era atât de fantezist, încât s-a renunțat la promovarea lui prin aparatul de propagandă. Evident, în timpul procesului care va avea loc în secret, nu s-a pomenit nimic de organizația ODCC. Totul trebuia să pară o acțiune fascistă.
Procesul începe târziu, după mai bine de doi ani, în octombrie 1954, iar sentința este dată în decembrie 1954. În boxa acuzaților vor exista două categorii: „vinovații integral” (iar aici se regăsește Țurcanu și largul său grup) și „vinovații fără de vină”, călăii-victime, schingiuiții-schingiuitori, mai exact cei reeducați. Până la finele anchetei, odată cu moartea lui Stalin (1953), pedepsele capitale se transformă în muncă silnică, iar în 1964 s-a produs amnistia generală. Chiar și așa, niciun tribunal din lume nu putea să nu îl condamne pe Eugen Țurcanu. Esențial este să înțelegem faptul că ceea ce s-a petrecut la Pitești, întregul experiment, nu a fost o acțiune împotriva unei ideologi politice și anume împotriva legionarilor. La fel ca aceștia, victime ale regimului comunist și ale fenomenului Pitești au fost și liberali, țărăniști, regaliști și chiar socialiști care nu îmbrățișau politica Partidului Comunist.
Tortura la care au fost supuși cei care au trecut pe la Pitești nu poate fi descrisă. Acțiunea de dezumanizare implementată asupra acestora depășește pragul rațiunii. Importante sunt și numele vinovaților. Tuturor vinovaților. Aici îi vom aminti pe lângă Eugen Țurcanu și grupul său pe: comandantul suprem al Securității, Nikolski, pe colonelul Dulgheru și pe colonelul Sepeanu, care erau adjuncți ai lui Nikolski, pe căpitanul Dumitrescu – directorul penitenciarului, pe locotenentul politic Marina, pe colonelul Zeller din Direcția Generală a Penitenciarelor, trimis direct de la Ministerul de Interne, și nu în ultimul rând, însuși Partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar toți aceștia nu reprezintă decât o totalitate de factori ai unui regim criminal care a cangrenizat și paralizat România. Principalul vinovat a fost regimul comunist.
Obligația pe care noi o purtăm este să amintim oricărei generații care va urma despre episodul Pitești. Avem obligația de a nu uita! Și de a nu judeca! La Pitești toată lumea tortura și toată lumea era torturată. La Pitești iadul a coborât pe Pământ. La Pitești a luat naștere termenul de pandemoniu, iar noi riscăm prin tăcere și uitare să devenim complici! Să nu uităm de Pitești 1949-1952.
yogaesoteric
23 octombrie 2018
