............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

duminică, 18 septembrie 2016

Ne sacrificaţi valorile şi tradiţiile pentru o utopie multiculturală

Viitorul Europei este titlul unui manifest-video creat de ramura germană a Mişcării Identitare – o mişcare de tineret, anti-imigraţie.
Tinerii care au realizat videoclipul s-au adresat nu doar cancelarului german Angela Merkel, ci tuturor politicienilor europeni care, prin tezele lor, vor să distrugă identitatea naţiunilor, sacrificând valorile naţionale şi tradiţiile pentru o utopie multiculturală.
Mişcarea Identitară nu-şi doreşte să facă parte dintr-un sistem politic tradiţional şi nici nu vrea să se lase disciplinată de dogmele multiculturalismului impus de politicieni. Ea a început în Franţa, avându-şi rădăcinile în Noua Dreaptă Franceză. De la izbucnirea crizei migranţilor, Identitarii s-au extins în Austria şi Germania, unde au organizat proteste, pentru a atrage atenţia asupra mesajului lor.
În manifestul video, tinerii vorbesc despre criza migranţilor şi cer stoparea politicilor care fură drepturile la identitate şi la autodeterminare.
„Politicile voastre sacrifică valorile şi tradiţiile noastre pentru o utopie multiculturală.
Europa noastră moare, iar viitorul ne este ameninţat. Ceea ce în alte ţari este normal, la noi este periclitat de guvernul nostru.
Identitatea este un lucru preţios. Am redevenit conştienţi de asta.
Suntem legaţi de o istorie a Germaniei şi a Europei de peste o mie de ani. Şi ducem mai departe aceste legături.
Aţi impus interdicţii asupra gândirii şi a liberei exprimări şi aţi impus un spirit bolnav.
Îi iubiţi şi îi sprijiniţi pe străini, dar uitaţi şi luptaţi împotriva a tot ceea ce este al nostru.
Vreţi să ne faceţi să credem că nu mai avem identitate şi că toţi suntem ceva omogen. Că trebuie să fim reprimaţi şi înlocuiţi.
Vorbiţi despre diversitatea culturilor şi, cu toate astea, voi sunteţi cei care le distrugeţi.
Vorbiţi despre libertate şi autodepăşire, dar creaţi apatie şi egoism. Transformaţi oamenii în mărfuri şi copiii în obiecte. Şi decretaţi că familiile şi cele două sexe sunt ceva învechit.
Vorbiţi despre Europa, dar uitaţi de oamenii ei.
Ne populaţi pământurile cu străini pe care noi nu îi înţelegem.
Creaţi o lume nouă şi ne transformaţi pe noi în străini.”
„Cerem stoparea politicilor care ne fură drepturile la identitate şi la autodeterminare.
Cerem stoparea convenţionalismului social în care judecata cedează în faţa «politically correctness».
Nu ne vom lăsa disciplinaţi de dogmele multiculturalismului.
Suntem gata pentru a ne recuceri drepturile!
Vrem Europa noastră, NU Uniunea voastră!
Scopul nostru este de a nu deveni parte a discursului, ci de a ajunge la un consens.
Nu vrem să discutăm, ci vrem un nou limbaj.
Nu vrem un loc în picioare la masa discuţiilor, vrem să punem punct discuţiilor!”
„Suntem tineri fără un trecut migrator care doresc să trăiască şi deocamdată nu au renunţat la ţara lor. Politicile voastre ne-au furat viitorul, dar noi dorim un viitor pentru noi şi pentru copiii noştri.
Suntem Mişcarea Identitară!”



yogaesoteric
17 septembrie 2016 
Publicat de la Niciun comentariu:

Oamenii de ştiinţă de la NASA au descoperit un mineral neaşteptat pe Marte

Cercetătorii de la NASA au descoperit un mineral la care nu se aşteptau, într-o mostră de rocă de pe Marte. Acest mineral poartă numele de tridimit şi de obicei este asociat cu fenomenele de vulcanism silicic. Această descoperire a determinat oamenii de ştiinţă să reconsidere trecutul istoric al planetei Marte, care este posibil să fi fost presărat cu explozii vulcanice.
Cercetătorii au descoperit un mineral neaşteptat într-o mostră de rocă de la Gale Crater, de pe Marte, o descoperire care poate modifica cunoaşterea legată de modul în care a evoluat această planetă.
Rover-ul Curiosity al Laboratorului Ştiinţific privind planeta Marte (Mars Science Laboratory) de la NASA explorează roci sedimentare în interiorul craterului Gale de când a aterizat pe Marte, în august 2012. În iulie 2015, în ziua Sol 1060 (numărul de zile marţiene de la aterizare), rover-ul a colectat pudră prin sfredelirea unei roci din locaţia numită „Buckskin” („Piele de căprioară”). Analizând datele cu ajutorul unui instrument cu difracţie cu raze X care identifică minerale, prezent pe rover, oamenii de ştiinţă au detectat cantităţi semnificative dintr-un mineral cu siliciu numit tridimit.
Această descoperire a fost o surpriză pentru cercetători, deoarece tridimitul este în general asociat cu vulcanismul silicic, care este cunoscut pe Pământ dar despre care nici măcar nu se ştia că există pe Marte și cu atât mai puțin că ar fi un proces important.
Descoperirea tridimitului îi poate face pe cercetători să regândească istoria activităţii vulcanice pe planeta Marte, sugerând că planeta a avut la un moment dat explozii vulcanice care au condus la prezenţa mineralului respectiv.
Studiul a fost condus de cercetătorii din cadrul Diviziei de Cercetări a Astro-materialelor şi Ştiinţei de Explorare (ARES) de la centrul „Johnson Space” al NASA. Un articol referitor la descoperirile echipei de cercetare a fost publicat în revista de specialitateProceedings of the National Academy of Sciences. „Pe Pământ, tridimitul se formează la temperaturi mari într-un proces de tip exploziv numit vulcanism silicic. Muntele Sf. Elena, vulcanul activ din statul Washington şi vulcanul Satsuma-Iwojima din Japonia sunt exemple de astfel de vulcani. Combinaţia între conţinutul mare de siliciu şi temperaturile extrem de mari din vulcani creează tridimitul”, a explicat Richard Morris, cercetător în domeniul planetar la centrul „Johnson” (NASA) şi autor principal al respectivului articol publicat. „Tridimitul era încorporat în roca din «Lacul Gale», de la Buckskin, ca sediment de la eroziunea rocilor vulcanice de tip silicic.”
Descoperirea făcută de rover-ul Curiosity va stimula de asemenea cercetătorii să reexamineze modul în care se formează tridimitul. Autorii au căutat dovezi terestre referitoare la faptul că tridimitul s-ar putea forma la temperaturi joase prin procese geologice specifice fără să implice vulcanism silicic, fără însă a găsi deocamdată vreo astfel de dovadă.
„Le spun mereu colegilor cercetători planetari să se aştepte la neaşteptat pe Marte”, a spus Doug Ming, cercetător şef al Diviziei ARES de la centrul „Johnson” şi coautor al articolului publicat. „Descoperirea tridimitului a fost complet neaşteptată. Această descoperire ridică întrebarea dacă Marte a experimentat în timpul evoluţiei timpurii a planetei o activitate vulcanică mult mai violentă şi explozivă decât se credea până acum.”


yogaesoteric 
14 septembrie 2016
Publicat de la Niciun comentariu:

«Larvoterapia» – O metodă terapeutică străveche, ce este redescoperită de medicii contemporani

Rănile deschise şi infectate ale membrelor se pot curăţa şi vindeca cu larvele muştei Lucilia sericata, care se hrănesc cu bacteriile şi ţesuturile putrede

Doctorii au început să adopte un tratament surprinzător, străvechi, pentru a ajuta vindecarea rănilor infectate dureroase – ei folosesc larvele unei anumite specii de muşte. 
 
Dacă nu este monitorizat, diabetul zaharat conduce la o serie de afecţiuni ale diferitelor ţesuturi. Una dintre problemele obişnuite pe care le determină diabetul este afectarea terminaţiilor nervoase. Aceasta conduce apoi la apariţia de leziuni nedetectabile în prima fază (deoarece durerea nu mai este mai semnalată prin terminaţiile nervoase afectate) şi care vor evolua spre ulceraţii, ce vor fi expuse infecţiilor bacteriene, prin care se poate ajunge la situaţii care pun în pericol chiar viaţa.
În ţesuturile pe care le infectează, bacteriile construiesc un scut aproape impenetrabil, numit biofilm, care le protejează de antibiotice, astfel că chirurgii sunt nevoiţi să folosească bisturiul  pentru a curăţa ţesutul mort şi carnea infectată de sub acest scut, o procedură numită debridare chirurgicală.
Din păcate, această acţiune este lipsită deseori de prezenţa unei linii de demarcaţie clară între ţesutul infectat şi cel sănătos – de aceea pot exista microbi cantonaţi în ţesutul aparent sănătos rămas, care vor face ulterior ca infecţia să revină şi să invadeze o arie şi mai mare.
Marineau, asistentă medicală şi specialist în îngrijirea rănilor în Oahu, Hawaii, a văzut mulţi astfel de pacienţi la care, din pricina avansării acestor infecţii, au fost necesare serii de amputări variind de la îndepărtarea chirurgicală a unui deget, până la mai multe, iar apoi chiar la amputarea piciorului.
Fiul unui astfel de pacient a propus o soluţie alternativă: larvele. Larvele muștei Lucilla sericatase hrănesc ca la un adevărat festin cu bacteriile şi ţesutul mort din rănile cronice, curăţând rana şi dând o şansă ţesutului să se vindece. Aceasta este o terapie străveche, folosită în timpurile biblice, dar care a fost abandonată după inventarea antibioticelor. Cu toate acestea, apariţia bacteriilor rezistente la antibiotice, împreună cu numărul în creştere exponenţială de răni cronice produse de diabet, au condus la reapariția interesului de a utiliza larvele, tratament denumit în prezent „debridare cu larve” sau „terapie cu larve”.
Mare parte din scrierile istorice asupra rolului larvelor în vindecarea rănilor se rezumă la tratarea rănilor de război. Deşi asemenea răni pot conduce – şi chiar conduc adesea – la moartea pacientului, majoritatea deceselor pacienților răniți în război au fost cauzate de fapt de infecţii.
Chirurgul lui Napoleon de pe câmpul de luptă, Dominique Larrey, a notat într-o carte din 1832 că aceste larve erau „lacome doar după substanţe aflate în putrefacţie şi niciodată nu se atingeau de părţile care erau infuzate de viaţă”. Mai mult, acestea nu erau ameninţătoare, ci de ajutor, „scurtând procesul naturii” de a vindeca rănile. Chiar dacă a notat beneficiile lor, Larrey nu a pus în mod deliberat larve de Lucilia sericata pe răni.
Prima utilizare intenţionată şi documentată a larvelor în timpurile moderne provine din vremea războiului civil american. Medicul confederat John Fornez Zacharias a notat: „În timpul serviciului meu la spitalul Danville, Virginia, am folosit pentru prima dată larve pentru a îndepărta ţesutul deteriorat din cangrenă. Într-o singură zi, aceste larve curăţă o rană mult mai bine decât orice substanţă pe care o avem la îndemână. Le-am folosit în locuri diferite. Sunt sigur că am salvat multe vieţi prin utilizarea lor, am evitat septicemia şi am avut vindecări rapide [ale pacienților – n.n.].”
Informațiile din secolul al XIX-lea referitoare la seria complexă de evenimente prin care o rană se vindecă este considerată primitivă conform standardelor de azi. Totuși, acei medici de atunci chiar ştiau două lucruri: 
1. este foarte posibil ca rănile infectate să omoare pacientul; 
2. procesul de vindecare se oprea dacă ţesutul sănătos al unei răni murea. 
Ceea ce făceau larvele era să îndepărteze infecţia şi ţesutul mort, în timp ce ocoleau carnea sănătoasă. Era o modalitate remarcabil de eficientă care conducea la vindecarea rănilor, folosită chiar şi în conflictele secolului al XX-lea.
Confruntându-se, la o scară nemaiîntâlnită, cu pacienți care suferiseră răni de război în tranşeele Franţei, în timpul Primului Război Mondial, medicul William Baer de la universitatea John Hopkins a văzut şi răni infestate cu larve. Primul lui instinct a fost să cureţe larvele, dar apoi, ca şi alţi medici înaintea lui, a observat ceva interesant: rănile cu larve nu se mai infectau cu bacterii, se vindecau mai repede iar riscul ca soldaţii să moară din cauza rănilor era mai mic.
După război, Baer s-a întors la John Hopkins şi a adus cu el informațiile referitoare la terapia cu larve. În particular, el a dorit să încerce aceasta pe infecţii cronice osoase, cunoscute ca osteomielită. El a înmulţit şi crescut larve de Lucilla sericata în laboratorul său din Baltimore, şi a folosit apoi larvele pe 21 de pacienţi la care toate celelalte terapii eşuaseră. După două luni, Baer a consemnat: toate rănile acelor pacienţi se vindecaseră. El descoperise că mai multe dintre rănile pacienţilor se infectaseră cu tetanos şi se cangrenaseră. Medicul a realizat că e nevoie să sterilizeze larvele înainte de utilizarea lor. După mai mulţi ani de experimente, el a descoperit în cele din urmă că o soluţie de clorură de mercur, alcool şi acid hidrocloric poate face aceasta fără să distrugă ouăle din care se nășteau larvele.
În anii ʼ30 şi ʼ40, popularitatea terapiei cu larve a crescut – până la descoperirea penicilinei. Apoi, în câteva decenii, terapia cu larve a devenit „un aspect istoric, de interes mai mult pentru natura sa bizară decât pentru efectul său asupra cursului ştiinţei medicale”, a consemnat microbiologul Milton Wainright. Era „o terapie a cărei dispariţie nimeni nu dorea să o deplângă”.
Apoi, un „tsunami” de răni greu de vindecat a readus această terapie străveche în prim-planul ştiinţei medicale.
Rănile trec printr-o serie de stadii pentru a se închide şi a se vindeca. După ce sângerarea se opreşte, celulele albe se aglomerează în zona respectivă pentru a îndepărta ţesutul mort şi orice bacterie. Când acest proces este încheiat, organismul începe să formeze colagen, o proteină care conferă suport structural şi ajută celulele pielii să se dividă şi să se maturizeze. Celulele pielii de la marginile rănii încep să se dividă şi să migreze uşor către centru. Odată ce suprafaţa rănii este acoperită cu un strat nou, subţire de celule, se formează noi vase de sânge pentru a servi ţesutul, iar după aceea, uşor, un strat de ţesut numit „de granulaţie” se formează peste rană.
Totuși vindecarea nu se produce conform unui plan. Mulţi oameni cu diabet dezvoltă ulceraţii la nivelul picioarelor, ca un rezultat indirect al nivelurilor ridicate de glucoză din sânge care distrug terminaţiile nervoase şi vasele mici de sânge. În timp ce destrucţia nervilor provoacă leziuni mici (iniţial) care nu vor fi observate, scăderea fluxului de sânge va însemna că celulele care se luptă pentru a vindeca leziunea şi substanţele protectoare nu vor ajunge la rană, astfel că aceasta se agravează din ce în ce mai mult.
Există şi alte situații în care vindecarea poate fi împiedicată. Dacă venele piciorului nu au un flux bun, la nivelul gleznelor şi labei piciorului se pot acumula lichide. Această umflare înseamnă că o simplă zgârietură se poate transforma într-o ulceraţie la nivelul piciorului. Ceva similar se poate petrece dacă arterele nu conduc suficient sânge spre palme şi tălpi.
Pentru persoanele care îşi petrec cel mai mult timp în pat sau într-un cărucior cu rotile, ulcerele de presiune sunt ceva obişnuit. Pentru alţii, problema este nutriţia proastă, vârsta înaintată, sau orice altceva dintr-un număr de variabile care inhibă sistemul imun.
Rezultatul în toate aceste cazuri este: răni care nu se vor vindeca. Procesul se blochează în permanenţă la primul stadiu. Celulele albe ale sângelui stau în jurul rănii mai mult şi în număr mai mare, secretând substanţe care interferează cu procesul de creştere a noilor celule. Ele de asemenea atrag producerea unui grup de enzime care fragmentează stratul de bază de colagen, care ar trebui să conducă la vindecarea rănii, dar care în schimb va împiedica formarea de noi vase de sânge. Ca rezultat, unele dintre celulele din jurul rănii încep să moară, făcând leziunea şi mai largă şi mai greu de vindecat.
Rana fiind deschisă şi nevindecată, apare infectarea bacteriană. Chiar dacă nu conduce la o infecţie masivă, un strat subţire de bacterii poate crea un biofilm care va acoperi rana. Grupuri mari de bacterii din biofilm se îmbracă în zaharuri şi alte substanţe care nu permit antibioticelor să le omoare. Biofilmele, împreună cu ţesutul mort sunt o predicţie sigură pentru faptul că până şi cel mai avansat tratament pentru răni nu va avea efect.
Boli precum diabetul de tip 2 au început să devină obişnuite odată cu anii ʼ80; iar medici precum Ron Sherman din California au observat un număr crescut de pacienţi cu răni care refuzau să se vindece. Ron şi-a amintit de vindecarea rănilor cronice într-un mod arhaic – prin terapia cu larve. Aceasta era exact ceea ce aveau nevoie pacienţii săi. „Larvele erau capabile să dizolve ţesutul mort şi infectat, curăţând astfel rana mai repede decât orice tratament nechirurgical disponibil”, a notat medicul. „Eram capabil să tratez chiar și pacienţi programaţi pentru amputare deoarece nicio altă terapie nu fusese eficientă pentru ei”.
Dar era o problemă: laboratoarele americane nu mai produceau larve la standarde medicale, care să fie disponibile comercial. Dacă dorea să mai facă terapie cu larve, trebuia să le crească el însuşi. Toate strădaniile sale, începute înainte de 1990, de a găsi şi creşte larve la standarde medicale au condus la fondarea laboratoarelor Monarch, în 2007. În 2004, FDA aprobase larvele la standarde medicale ca fiind „dispozitiv medical” care debridează răni cronice sau care nu se vindecă. Aceasta i-a dat lui Sherman nivelul de legitimitate de care avea nevoie pentru a-şi trata pacienţii pe o scară mai largă şi a fonda apoi Monarch Labs.
În Europa, o companie similară, BioMonde, realiza acelaşi lucru. BioMonde folosea aceleaşi muşte, dar spera că invenţia din 2005 – BioBag – le va face mai speciale. În loc să vândă larvele pur şi simplu vrac, expuse, ca Monarch Labs şi alţii, BioMonde le vindea într-o plasă de mătase care, pentru un necunoscător, arăta ca un plic mare de ceai care conţine boabe miniaturale de orez. 
„Nu e nevoie să vezi larvele, nu e nevoie să atingi larvele. Totul este conţinut în plic. Şi când ai terminat, doar îl îndepărtezi şi treci la următorul”, a spus managerul Katy Nicell, de la biroul BioMonde din Gainsville, Florida.
Sherman a susţinut că larvele expuse fac o muncă mai bună decât cele din plicurile de mătase, din moment ce mişcarea lor pe suprafaţa rănii ajută la îndepărtarea celulelor moarte. „Larvele sunt puţin neaspectuoase, la fel și felul cum se târăsc pe rană – arată ca un fir, fiind asemănătoare modului în care peria de dinţi curăţă dinţii. Acţiunea fizică este importantă – nu foloseşti spre exemplu doar apă de gură pentru curăţarea dinţilor”, a afirmat acesta.
Dar BioBag era perfectă pentru Linda Cowan, o asistentă medicală, cercetător la spitalul Malcom Randall Veterans Affair, din Gainsville, SUA. Ea dorea să înceapă un studiu asupra terapiei cu larve, iar larvele în plicuri de mătase erau mai comod de folosit pentru pacienţi şi pentru personalul medical care îi îngrijea. Cu larvele expuse, trebuia să le numeri înainte să le pui pe rană, şi să le numeri din nou când le luai de pe rană, ca parte din tehnica descrisă de Cowan în care preciza că „nicio larvă nu trebuie să fie uitată”.
Mike Hutchings a relatat pentru Reuters: „Problema este când pui 100 de larve pe rană, aceasta durează mult. Apoi dacă iei de pe rană 90 de larve, apare o mare îngrijorare, pe care o poţi vedea pe faţa pacientului: «Unde s-au dus celelalte 10? Au fugit în urechile mele peste noapte? Au plecat pe aşternut? Unde s-au dus?».”
Folosirea larvelor în plicurile de mătase fereşte pacientul de astfel de probleme. Este de asemenea o soluție care se preferă pentru cei internați în spital, unde mulţi medici sunt rezervaţi în a pune larve pe diferiţi pacienţi în saloanele lor.
Indiferent dacă sunt larve expuse sau în plicuri, ele lucrează pe ţesutul rănilor nevindecate în acelaşi fel. Chiar dacă larvele au orificiu bucal, ele nu mănâncă direct din rană. Enzimele din saliva lor încep să distrugă bacteriile şi celulele moarte, un proces numit digestie extracorporală. Studiile de laborator au arătat că enzimele respective ajută la uciderea bacteriilor şi, de asemenea, stimulează producţia de substanţe ale sistemului imun care ajută organismul să lupte cu infecţia şi să vindece rănile. Odată ce celulele moarte şi bacteriile au fost dizolvate într-un „smoothie” nutritiv, larvele îl sorb. „Bacteriile sunt amestecate în tot, iar larvele doar sorb fluidul respectiv şi îl digeră”, a explicat colegul lui Cowan, entomologul Micah Flores.
Larvele sunt lăsate pe rană timp de 2-4 zile, sau până încetează să mai mănânce şi încep să devină muşte adulte. „Larvele acţionează acolo ca şi cum ar fi chirurgii mici, în miniatură, ai lui Dumnezeu”, a spus Cowan. „Ele pot vedea ceea ce noi nu putem vedea, şi pot mânca bacteriile şi ţesutul mort, iar teoria noastră este că ele chiar fac o muncă mult mai bună decât debridarea chirurgicală, deși nu ştim cu siguranță aceasta.”
Nu este medicină alternativă, este medicină ştiinţifică.
Pentru a vedea dacă larvele sunt într-adevăr mai bune decât un chirurg cu un bisturiu, Cowan şi Flores au realizat un studiu clinic. În cadrul acestuia, persoane cu răni cronice, multe dintre ele fiind de vârstă medie şi prezentând ulcere venoase sau arteriale la picior, au primit fie două aplicaţii de larve în plase (plicuri) BioBag fie două tratamente de debridare chirurgicală. După opt zile, cercetătorii au comparat cantitatea de biofilm rămas în răni, pentru a măsura cât de eficientă a fost fiecare tehnică. Cowan şi Flores vor monitoriza pacienţii pentru încă doi ani pentru a vedea diferenţa, dacă există, între perioadele de vindecare ale rănilor tratate prin cele două metode. Ei au planificat studiul lor foarte bine. Ceea ce nu ştiau însă de la bun început era dacă vor avea suficienţi pacienţi care să se înscrie în studiu.
Natura obiecţiilor faţă de studiu a surprins-o pe Cowan. În loc să considere terapia cu larve de neconceput, aşa cum se aştepta ea, aproape toţi pacienţii care s-au înscris în studiu chiar au dorit această terapie. Mulţi au renunţat după ce au fost puşi în lotul cu debridare chirurgicală. Larvele erau atât de populare încât BioMonde a fost de acord să furnizeze lotului cu debridare chirurgicală două sesiuni de terapie cu larve după ce studiul se termina.
Pentru a fi corectă, Cowan a oferit de asemenea două sesiuni gratis de terapie prin debridare chirurgicală grupului cu terapie prin larve, după ce studiul se încheia. Interesant este că medicii au fost mai greu de convins decât pacienții. „Unii au considerat că utilizarea larvelor este învechită. «Aceasta este de modă veche, chiar antică, iar noi lucrăm cu dovezi concrete», spuneau ei, ceea ce în minţile lor însemna ceva modern. Dar ei nu observau dovezile care susţin terapia cu larve, care sunt foarte multe”, a relatat Cowan.
În timp ce multor pacienţi nu le păsa cum arată un tratament, atât timp cât îi ajuta să se vindece, medicii deseori trebuiau să-şi depăşească aversiunea inerentă faţă de aceste organisme târâtoare. „Mulţi medici chiar nu agreează ideea. Lor pur şi simplu nu le plac larvele. Când văd în ce constă terapia, se blochează”, a relatat Gwendolyn Cazander, chirurg vascular în Olanda. „Nu este medicină alternativă, este medicină ştiinţifică. Ei nu ştiu detaliile.”
Dermatologul Ed Meyens a petrecut mai mult de două decenii ajutând pacienţi cu toate tipurile de leziuni cutanate, şi doar dintr-un fel de disperare a ajuns să folosească terapia cu larve la pacienţi pentru care nimic altceva nu a funcționat. „Medicii consideră că ştiu mai multe decât larvele şi că pot face o treabă mai bună. Dar când le-am încercat, larvele au curăţat rana excepţional de bine”, a relatat el. „A fost dragoste la prima muşcătură.”
Rezultate din alte studii clinice arată că rezerva medicilor de a aborda terapia cu larve ar putea să îi priveze pe pacienţi de o terapie eficientă, cel puţin pe termen scurt.
Într-un studiu realizat în Marea Britanie pe 267 de pacienţi cu ulcere venoase la picior, a fost comparată utilizarea de larve libere, comparativ cu folosirea larvelor în plase sau a tratamentului cu un hidrogel care ajută la stimularea organismului de a produce enzime pentru a îndepărta ţesutul mort. În rezultatele publicate în 2009, cercetătorii au arătat că aceeași perioadă de timp a fost necesară pentru vindecarea rănilor în cazul tuturor celor trei grupe de pacienţi, deşi ca eficiență, larvele s-au dovedit a fi mult mai bune la debridarea rănilor.
În 2011 un studiu francez a arătat că larvele au făcut o treabă mult mai bună decât tratamentul convenţional la îndepărtarea ţesutului mort din rănile cronice în timpul primei săptămâni de tratament, deşi ambele terapii au fost la fel de eficiente în a doua săptămână.
Terapia cu larve pregăteşte rana pentru următorul stadiu de vindecare, mai degrabă decât să fie ultimul pas din proces, a explicat Cowan. „Dacă putem curăţa acea rană şi să o pregătim pentru o terapie avansată, cred că acesta ar putea fi unul dintre segmentele cheie în tratamentul clinic pentru care ar putea fi folosite larvele.”
Sherman a fost de acord. O rană cronică este inconfortabilă şi dureroasă, consumă timp, este costisitoare şi poate avea impact asupra activităților cotidiene. Unii oameni s-au confruntat cu astfel de răni chiar și timp de cinci ani de zile. „Comparativ cu o rană mare, supurândă, infectată, câteva larve nu sunt o alternativă aşa de rea”, a spus el.
Este indicat ca larvele să fie folosite pentru tratarea rănilor doar sub supraveghere medicală, şi să fie folosite doar larve terapeutice sterile.
 yogaesoteric , 13 septembrie 2016
Publicat de la Niciun comentariu:

miercuri, 14 septembrie 2016

Guvernul american a distrus probe în secret, în procesul în care sunt acuzați cei care ar fi pus la cale atacurile de la 11 septembrie

O nouă întorsătură de situație a avut loc în procesul în care guvernul SUA solicită, prin intermediul procurorilor, pedeapsa cu moartea pentru cei cinci bărbați acuzați că ar fi comis atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001. Aceștia sunt judecați, încă din 2008, de o comisie militară a SUA (sistemul comisiilor militare a fost stabilit prin lege în 2006 și oferă mult mai puține drepturi inculpaților decât un tribunal obișnuit).
Doi dintre avocații lui Khalid Sheikh Mohammed – unul dintre cei acuzați, considerat „creierul” atentatului – au susținut, potrivit ziarului New York Times, că Guvernul SUA a distrus în secret probe relevante. Drept urmare, pe 11 mai 2016, avocații David Nevin și maior Derek Poteet au solicitat recuzarea judecătorului colonel James Pohl și a procurorilor precum și închiderea procesului. Cei doi avocați nu au oferit detalii asupra probelor distruse de guvern, pe motiv că această chestiune este secretă, dar Nevin a declarat că dovezile ar fi fost „favorabile” inculpaților.
Maiorul Poteet le-a spus de asemenea jurnaliștilor de la New York Times că avocații au fost informați că colonelul Pohl le va pune la dispoziție „rezumatul unei copii” a unei anumite probe originale, care era secretă. Apărarea a solicitat atunci ca colonelul Pohl să mențină proba la dosar, iar Pohl a fost de acord. Sau cel puțin așa au crezut avocații.
„Dar în februarie au aflat că în urmă cu aproximativ 20 de luni, fără ca avocaților să li se aducă la cunoștință, procurorii au obținut un ordin secret al colonelului Pohl prin care își inversa decizia anterioară”, scrie New York Times. „Atunci când avocații au aflat despre aceasta, guvernul distrusese deja proba, fără să le dea nicio șansă de a contesta această decizie.”
Maiorul Poteet a susținut că situația respectivă sugerează că colonelul Pohl „complotează împreună cu guvernul”. New York Times scrie că proba respectivă, ce a fost distrusă, ar fi putut să aibă legătură cu una dintre închisorile „negre” operate de CIA în Tailanda, Polonia, România, Lituania și Afganistan, precum și cu o zonă secretă din baza Guantanamo. Khalid Sheikh Mohammed a fost torturat timp de ani de zile într-una dintre închisorile menționate mai sus, înainte de a fi transferat la închisoarea militară americană Guantanamo Bay din Cuba, în 2006.
Din cauza acuzațiilor aduse de avocați, termenul de judecată care fusese stabilit pentru data de 30 mai 2016 a fost amânat. Această amânare este doar cea mai recentă dintr-un lung șir de întreruperi ale procesului prin care se presupune că se urmărește să se facă dreptate în cazul atacurilor de la 11 septembrie 2001. Înainte de apariția acestei situații, col. Pohl anulase audierile programate să se desfășoare de-a lungul a două săptămâni, și care ar fi trebuit să înceapă la 1 aprilie 2016.
„Toate aceste lucruri mi se par foarte ciudate. Am crezut că a fost o glumă de 1 aprilie”, a declarat avocata apărării Cheryl Bormann, din Chicago. Ea se afla deja la Washington, pentru a se deplasa la Guantanamo ca să îl reprezinte pe Walid bin Attash – un alt acuzat în acest caz, presupusul adjunct al lui Khalid Sheikh Mohammed.
Distrugerea probelor nu este primul eveniment din acest proces care a generat controverse. Un alt eveniment a fost un conflict de interese devenit o problemă în 2014, când avocații lui Mohammed, cât și cei patru presupuși complici ai acestuia, au afirmat că sunt spionați de Biroul Federal de Investigații.
Foreign Policy a scris că FBI-ul a efectuat în secret o investigație asupra unor posibile fapte ilicite pe care le-ar fi comis unul sau a mai mulți membri ai celor cinci echipe de apărare distincte (câte una pentru fiecare inculpat). O astfel de anchetă ar putea pune membrii echipei de apărare într-o situație de neconceput, în care ar fi nevoiți să furnizeze agenților informații pentru a se apăra chiar pe ei înșiși – informații care ar putea fi apoi folosite împotriva intereselor propriilor clienți.
A existat, de asemenea, problema interferenței din partea surselor externe în timpul audierilor.Foreign Policy arată că, în ianuarie 2013, fluxul audio-video al instanței, pe care îl puteau urmări doar câțiva observatori ai comisiei militare, a fost oprit brusc de o altă persoană decât judecătorul Pohl. Până în acel moment, Pohl era considerat a fi singurul ce avea autoritatea de a opri transmisiunea unică a ședinței de judecată.
După aceea, Pohl, în mod clar enervat de această situație, a aflat că există o entitate a statului american numită Autoritatea pentru Secretizarea Originală (Original Classification Authority, OCA). Cel mai probabil aceasta este parte din CIA, dat fiind faptul că cea mai mare parte a informațiilor care au fost astfel cenzurate erau legate de programul de extrădare, detenție și interogare al agenției. După ce a aflat că OCA a întrerupt fluxul audio-video al instanței, judecătorul Pohl a anulat imediat acest privilegiu al Autorității.
În luna februarie 2013 s-a aflat că în detectoarele de fum fuseseră instalate dispozitive de ascultare, încălcându-se astfel confidențialitatea garantată de lege dintre client și avocat. De asemenea, avocații au susținut că le dispăreau mesaje din conturile de email, precum și fișierele de lucru din calculatoare.
Un alt aspect: fostul acuzat Ramzi Bin al-Shibh a fost eliminat din acest proces de către judecător într-o încercare de a accelera ședințele de judecată, după mai multe tergiversări. Criticii susțin însă că al-Shibh a fost eliminat pentru că a refuzat să tacă, protestând sus și tare față de privarea de somn la care susținea că e supus.
Are oare acest proces vreo legătură cu stabilirea adevărului, cu dreptatea, cu respectarea legii și ordinii, așa cum susțin autoritățile americane? Dacă instanța militară chiar speră să găsească ceva măcar tangent cu adevărul, ar trebui să deschidă audierile pentru public, se pună capăt spionării echipei de apărare și să fie transparentă cu privire la tratamentul la care sunt supuși acuzații de terorism. Numai prin aflarea adevărului legat de ceea ce s-a petrecut la 11 septembrie va putea începe vindecarea rănilor psihice și emoționale ale omenirii, provocate de acest eveniment.
yogaesoteric
14 septembrie 2016

Publicat de la Niciun comentariu:

TOȚI CONTRA TRUMP.


Publicat de la Niciun comentariu:

marți, 13 septembrie 2016

O EROINĂ APROAPE NECUNOSCUTĂ – Marina Chirca. Moartea pentru care România nu va vărsa lacrimi

A murit Marina Chirca. Ar fi trebuit ca România toată s-o plângă, oamenii să găsească în memoria ei măcar câteva clipe de pioasă aducere aminte, iar guvernul să-i fi organizat funeralii naţionale. În schimb, cel mai probabil, n-aţi auzit de ea. Televiziunile n-au făcut nici măcar o ştire din asta: cui îi pasă de o babă anonimă, care nici măcar nu e regina ţiganilor, n-are bani, nu e vrăjitoare sau altceva?
Marina Chirca n-a fost decât o amărâtă de femeie simplă, de la ţară, de un curaj şi o demnitate care acum ne stânjenesc pe noi, cei care înţelegem prin „curaj” îndrăzneala de a da „like” pe Facebook.
Anonima care s-a stins vineri, 13 septembrie 2013, la 98 de ani, în satul de munte Nucşoara, din Judeţul Argeş, a înfruntat comunismul şi Securitatea timp de nouă ani, în cea mai cumplită perioadă din istoria recentă a ţării, atunci când bolşevicii au distrus coloana vertebrală a naţiei şi au dăltuit chipul schimonosit al poporului român, aşa cum arată el astăzi. Între 1949 şi 1958, Marina Chirca a sprijinit grupul armat al partizanilor anticomunişti din Munţii Făgăraş conduşi de Toma Arnăuţoiu, plătind apoi cu libertatea şi cu avuţia sa această opoziţie.
Crucea alungată
Cu Armata, Securitatea, Miliţia şi turnătorii pe urme, a reuşit, timp de aproape un deceniu, să înşele vigilenţa acestei forţe opresive copleşitoare, asigurând infrastructura rezistenţei pentru luptătorii din munţi. Hrană, haine, obiecte, muniţie, armament, informaţii preţioase şi câte altele a strecurat Marina Chirca, împreună cu alţi nucşoreni, pe sub nasul securiştilor şi al trădătorilor din rândurile propriilor săteni, riscându-şi în fiecare clipă viaţa, familia, averea. Prinsă în 1963, după ce se ascunsese cinci ani într-un pod, a fost anchetată, bătută cumplit, a făcut puşcărie, averea i-a fost confiscată şi – cât cinism! – împărţită consătenilor care colaboraseră cu Securitatea.
După Revoluţie, ar fi trebuit ca Marina Chirca să devină un simbol naţional. S-ar fi cuvenit să înveţe copiii la şcoală despre ea. Să se scrie în cărţile de istorie. Să se organizeze excursii cu clasa la Nucşoara, ca tinerele generaţii să afle chiar din gura acestei băbuţe cu sufletul ca pâinea caldă despre adevăratul trecut al poporului român. Ar fi trebuit, dar n-a fost aşa. Noile autorităţi locale, care erau tot cele vechi, le-au râs în nas celor care au luptat pentru ţara lor. Cei jefuiţi de comunişti n-au fost repuşi în drepturi. Până şi crucea ridicată în memoria eroilor au refuzat autorităţile să fie amplasată în Nucşoara! După Revoluţie, România ar fi trebuit, prin intermediul acestor oameni extraordinari precum Marina Chirca, să se reconecteze la filonul adevăratelor sale tradiţii şi valori. Dar cum ar fi putut Iliescu şi oligarhia securisto-activistă să-i cinstească pe cei care au luptat împotriva lor? Manualele de istorie au rămas aceleaşi. Au fost fabricaţi specialişti care prelungesc falsurile propagandei comuniste. Oameni precum Lucian Boia n-au vrut să ştie de existenţa Marinăi Chirca nici atunci, în anii ’50-’60 (pe care i-au trăit), nici acum, când încearcă în cărţile lor să-i mai omoare o dată, negându-le existenţa prin omisiune.
Noile valori ale României
Preşedintele ţării s-a dat de ceasul morţii să-l salveze pe autoproclamatul rege al ţiganilor. Medic trimis de urgenţă în Turcia, unde bulibaşa suferise un infarct, demersuri pentru trimiterea unui avion privat, lacrimi la căpătâiul „omului de afaceri”, circ în direct, la TV. Preşedintele valida prin gesturile sale un simbol, un stil de viaţă, un mod de a trăi.
La 13 septembrie 2013, Marina Chirca s-a stins în anonimat, în satul de munte Nucşoara, a cărui secţiune de istorie din pagina de pe internet omite cel mai important eveniment din istoria sa milenară: lupta eroică a locuitorilor săi împotriva comunismului. Şi a fost înmormântată la fel, fără onoruri, fără preşedinţi care să verse lacrimi, fără dezbateri la televiziuni, fără ca oamenii să ştie sau, măcar, să le pese.
În fapt, proiectul „omului nou“ început de comunism n-a fost stopat niciodată. Între „regele“ Cioabă şi ţăranca Marina Chirca, poporului român i se vorbeşte de primul.
Redăm în continuare ultimul interviu acordat de Marina Chirca, ultima supravieţuitoare a luptătorilor anticomunişti din Munţii Făgăraş. Autorul materialului, Laurenţiu Ungureanu a mers în primăvara anului 2013 la Nucşoara, acasă la Marina Chirca. Eroina României l-a primit în casă, i-a povestit, iar la sfârşit a insistat să ia o pungă cu ouă de ţară: „Ia, maică, nu-i frumos să pleci cu mâna goală de la mine!”. Era ultima suflare a vechiului popor român, aşa cum nu-l (re)cunoaştem şi pe care l-am pierdut definitiv.
Ultimul interviu al eroinei în vârstă de 98 de ani
Marina Chirca, singura femeie care a ajutat neîntrerupt grupul de rezistenţă anticomunistă din Nucşoara (judeţul Argeş), a murit. Toma Arnăuţoiu, liderul partizanilor din Făgăraş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului de luptători. De fapt, Marina Chirca a fost cea mai devotată dragostei adevărate pentru România.
Marina Chirca s-a născut la 18 iulie 1915. Înainte ca România să intre în Primul Război Mondial. Avea 98 de ani dar, când îi simţeai forţa din glas, nu putea să nu ţi se strângă inima muritoare. Parcă adunase toată istoria tragică a acestui popor în graiul său, aşa tărie avea.
Marina Chirca a rămas una dintre eroinele discrete ale României. Toma Arnăuţoiu, ultimul luptător anticomunist din Munţii Fărăgaş, spunea despre ea că a fost „cea mai devotată” grupului, iar asta e, poate, cea mai frumoasă recunoaştere a curajului său. Şi trebuie spus că între femeile din Nucşoara care-i sprijineau pe partizani se afla şi Elisabeta Rizea, cunoscută ca simbol al luptei anticomuniste.
Marina Chirca a fost acolo, aproape de sufletul partizanilor, de la început până la sfârşit. E aproape imposibil de imaginat această abnegaţie când cea mai mică legătură cu luptătorii anticomunişti era de-ajuns să-i semneze condamnarea. Dar Marina Chirca a rezistat. Şi anchetelor de la Securitate, şi duşmăniei unor săteni, şi singurătăţii, şi sărăciei. Un cuvânt n-a spus! A rezistat cinci ani ascunsă în podul casei unor străini, dormind pe o uşă de grajd, a rezistat carcerei comuniste şi a avut inteligenţa de a nu se prinde în nicio capcană a Securităţii. Ca o temerară dintr-o altă lume, a rezistat.
Şi-apoi, a rămas în picioare în faţa tuturor dezamăgirilor pe care i le-a adus România postdecembristă. Nu s-a luptat cu uitarea, a lăsat-o să vină şi a tolerat-o conciliant. Dar, atunci când te-mpotriveşti istoriei, nu recunoaştere aştepţi. Marina Chirca a vrut atât: să fie ştiute războaiele şi patimile eroilor ei, eroii acelei Românii absente, prea absente despre trecutul nostru recent, prea recent. N-a spus vreodată că sunt, în exact aceeaşi măsură, şi patimile, şi războaiele ei. Pentru ea a vrut doar liniştea.
Marina Chirca trăia în cei mai modeşti 10 metri pătraţi din inima Făgăraşilor, în satul Slatina (comuna Nucşoara). Pe pereţii proaspăt văruiţi aşezase un frumos covor şi ştergare cu model, iar soba o acoperise cu hârtie albă, curată. De deasupra patului o veghea Maica Domnului. O oază peste care parcă n-a trecut timpul.
Am găsit-o îmbrăcată ţărăneşte, citind din Vechiul Testament. Am răscolit amintiri dureroase, am vorbit despre trădare, sărăcie şi muncă. Marina Chirca şi-a deschis inima, pur şi simplu, în faţa unor străini. La despărţire, ne-a dăruit o pungă cu ouă de ţară. „Cum să plecaţi cu mâna goală? Asta avem noi aici, şi-avem destul şi pentru noi”. Şi, după toate acestea, tot ea a fost cea care ne-a mulţumit. Aşa fac cei cu sufletul curat.
„Bandita asta le-a adus armament! De ce n-aţi omorât-o până acum?ˮ
Marina Chirca: Să mă-ntrebi, dragul mamii, că de-aia ai venit! Bogdaproste, Dumnezeu să te ţie sănătos! Să mă-ntrebi, să nu ieşi supărat de la mine că n-ai spus ceva! Nu sunt bolnavă, nu nimic.
Reporter Weekend Adevărul: Eraţi în relaţii bune cu familia Arnăuţoiu înainte de a pleca Toma şi Petre în munţi?
Marina Chirca: Ne-aveam bine cu ei. De la domnul Iancu am învăţat şcoală. Ei au plecat în pădure fără să ştiu eu. După ce-au plecat, i-am ajutat cu mâncare şi cu de toate… Aveam doi mânzaţi, să-i facem de jug. Se făcuseră boii de doi ani. I-am tăiat pe amândoi şi i-am făcut pastramă. Aveam o putină de lemn cu cercuri şi-am pus acolo. Veneau din pădure când aveau nevoie şi luau. Ciocăneau la uşă: „Să ştii c-am venit”. Atât. Aşa au cărat carnea. Câteodată vorbeam cu ei, câteodată doar luau mâncarea şi plecau în pădure. Am adus armament: două puşti automate. Am făcut desagi pe care-i strângi la gură. Am băgat patul puştilor în desagi, iar ţevile le-am învelit cu ziare. „Ce-aveţi acolo?”, mă întreba lumea. „Nişte lumânări de cununie, mă duc să cunun!” Le-am mai adus un aparat de radio şi o trusă de medicamente de la Arsenescu de-acasă.
Rep.: Cum stabileaţi întâlnirile?
M.C.: Venea câte unul şi îmi spunea: „În săptămâna cutare vii acolo”. Şi eu ţineam minte. Mă duceam în pădure. Mă duceam cu sapa la spinare. Când mă vedea cineva, spuneam că mă duc să pun muşuroaie pe câmp. Sau luam floare de fân, să pun pe câmp, să crească iarbă. Odată s-au dus pe Valea Largă. Ninsese, dar puţin. Am venit şi le-am dat patru meltice de mălai. Tică (n. r. – Tică Jubleanu) şi cu Petrică (n. r. – Petre Arnăuţoiu) au venit. Unul a luat două meltice, altul două. Dac-au văzut că e zăpadă pe jos, au mai cojit fagi, au pisat-o şi au amestecat-o cu mălai. Au făcut mămăligă. Ce era să mănânce dac-a nins? Au mâncat aşa până a ieşit primăvara. Nu mai puteau să iasă, că le luau urma. Nu ieşeau pe zăpadă. Era Securitatea peste tot.
Rep.: V-aţi întâlnit şi dumneavoastră cu Securitatea.
M.C.: Au venit să mă-ntrebe de Aurel. „Unde e bărbatu-tău? A venit azi-noapte? Ai vorbit cu el?” „Păi, de ce n-aţi venit să ne prindeţi? Nu l-am mai văzut de-atâta timp.” Când l-au prins pe Aurel, m-au luat şi pe mine. M-au dus la miliţie, la Nucşoara şi de-acolo m-au luat la miezul nopţii şi m-au pus într-o căruţă. Ploua rău tare. Pe la Domneşti, în căruţă, au început: „Bandito, spui tu şi ţâţa pe care-ai supt-o de la maică-ta când te-or băga într-o cămaşă de forţă acum”. M-au dat jos şi m-au băgat într-o maşină. Nici n-am apucat să bag şiretul la ghete că am ajuns în Câmpulung. Cu maşina, cu „rândunica”. Acolo, mai eram cu cineva în celulă, care mi-a spus: „Să nu-ţi fie frică! Şi la 12 noaptea te iau la anchetă!”. Aşa a fost. M-a luat. Am spus: „Să trăiţi!”. „Ei, doamnă, te rog să-mi spui de partizani”. Avea o grămadă de bani pe o masă, m-a luat şi mi-a arătat un apartament în Câmpulung. „Uite, îţi dau apartamentul ăla, îţi dau banii. Să-mi spui de ei ce ştii, când vor veni.” „Nu ştiu, domnule. Dac-aş şti, v-aş spune. Dar nu ştiu. Dacă aud, vin şi vă spun.” Mi-au dat drumul.
Rep.: Şi tot aşa, 10 ani, iar după ce au fost prinşi, aţi fugit.
M.C.: Au pus trei oameni sub un nuc să mă păzească noaptea. Am pus apă şi busuioc într-o sticlă şi m-am dus la părinte: „Părinte, eu fug. Că dacă mă prinde?” Noaptea nu puteam, că erau miliţienii. Am fugit ziua. Am luat o traistă cu două rânduri de haine. Am lăsat tot acasă. Şi pe băieţi i-am lăsat. La podul ăla de la vale am fugit prin pădure. Ne-am dus (n.r. – Marina Chirca şi sora sa, Ana Simion) şi-am stat în Corbi, sub un jgheab mare, două nopţi şi două zile. Mai ieşeam şi mai mâncam câte-o ţâr’ de frunză de fag, că mâncare n-am luat. Am plecat pe-un potop mare de ploaie. Am făcut un foc şi ne-am zvântat acolo, pe câmp. O femeie ne-ntreabă: „De unde veniţi, fetelor?”. „De la mănăstire.” „Stingeţi focul când ’oţi pleca!” „Stingem!” Doar am sosit la jgheab, acolo, şi am văzut maşinile ca rândunicile la popa Andreescu. Dac-au văzut că am plecat, au luat pe popa. Ca rândunicile treceau maşinile! Ce să vezi? Că lui Andreescu i-au rupt piciorul şi tot n-a spus. I-au scos un dinte, „Spune!”, alt dinte, „Nu ştiu!”, alt dinte, „Spune!”, până i-au scos toţi dinţii din gură şi tot n-a spus.
Rep.: Unde v-aţi dus?
M.C.: Am văzut nişte oi în satul Corbi: „Oile astea se duc în sat. Hai să ne ţinem după ele”. Am venit de la jgheab în sat şi nu ştiam unde să ne ducem. Am mers la un fin: „Fine, ne laşi şi pe noi să ne culcăm, că e noapte?” „Păi, de unde veniţi?Haida, să vă las.” Dimineaţa, a văzut că nu mai plecăm.
Rep.: Aţi stat cinci ani ascunse în podul unei case.
M.C.: Păi, fă socoteala. Am plecat din ’58. Iar în ’63 le-a dat drumul băieţilor mei. Am mai stat într-un coteţ de porc o lună. Am mai venit prin sat în miezul nopţii. Nu ne-a primit nimeni. Dacă-i prindea, îi băga la puşcărie. Băieţilor le-a dat drumul mai devreme, ca să mă duc eu la ei să-i văd. Da’ ce, eu eram proastă să mă duc? Mi-a părut bine că le-au dat drumul, dar ce era să fac? Ioanei îi duceam orez în cratiţă. Vine rar aici şi mi-e dor de dumneaei. E om bun. Era şi mă-sa bună. Ştiu omul după inimă, şi care-i rău, şi care-i bun.
Rep.: Ieşeaţi din ascunzătoare? Ce mâncaţi?
M.C.: Seara, după ce se-ntuneca şi dimineaţa, până să se lumineze… Când ieşeau merele, mâncam mere. Cartofii îi curăţam şi îi mâncam acolo, în pod. Am stat pe-un cătăroi de lemn şi pe-o uşă de grajd. Am cerut un pieptar cu mâneci de lână, pe care l-am aşternut peste lemn. Mai puneam un flanel. Şi, de-acoperit, am luat o cojoacă. Dar era plin de păduchi! Aoleu, ce să fac? Şi-n cap se suiseră păduchii! M-am dus la gârlă, m-am schimbat şi am azvârlit cojocul cât toate zilele. Dar pe urmă nu mai aveam haine. M-am dus într-o noapte la un frate de-al lui tata, tocmai la Brădet. Am mers toată noaptea, până s-a făcut ziuă. Am strigat şi-am strigat. Mai era o oră până la ziuă. Dacă nu mi-a răspuns, am plecat. Mai târziu, mi-a dat o femeie de la Corbi un costum de haine de sus până jos, dar nu mi-a dat încălţăminte. Mi-am luat nişte pătălâgi de-ale lor, de-acolo, şi m-am dus în Corbi, la magazin. Am pus o broboadă în cap, miliţianul era în spatele meu, dar nu m-a cunoscut. Am luat şoşoni, ciorapi şi-am plecat.
Rep.: Cum v-au prins?
M.C.: Au venit la noi. Eu, din pod, m-am băgat sub pat. Sora mea a rămas sus. Dar ce să vezi? Prima dată sub pat au venit, după aia s-au suit în pod. Când ne-au prins, era puhoi de lume să vadă. Când m-au judecat, mi-au dat 20 de ani de condamnare, cu averea confiscată. „Ai stat 5 ani în pod, mai stai 15 la noi.” Nouă zile n-am mâncat. Nici apă n-am băut. M-am îmbolnăvit aşa, ca femeia, de supărare. Am făcut greva foamei. De ce mi-a dat 20 de ani? Am căzut pe mâinile lui Aurică Enache, ăsta de l-a împuşcat Jubleanu în mână şi-n picior. Vai, ce m-au bătut, mă mir că mai sunt! „Cine e?” „Chirca Marina.” „Bandita asta le-a adus armament să ne omoare! De ce n-aţi omorât-o până acum?” M-au dus la Bucureşti şi m-au băgat într-o cameră singură. Un an de zile singură.
„Mi-e necaz că i-au prins. Ei nu sunt de vină. Dacă nu-i dădea hoţul ăsta în mână, un an tot mai stăteau. Ieşeau şi ei după decret. Ieşeau, nu mai stăteau în pădure.”
Rep.: V-aţi eliberat cu decretul, în ’64.
M.C.: La Bucureşti, la sediul Securităţii, deschide unul vizeta: „Ai avut noroc doamnă, a venit decretul. Nu trebuie să mai fie un deţinut politic în interiorul puşcăriei”. M-a dus la două călugăriţe. Am stat noaptea. Dimineaţa, călugăriţele mi-au spus că-mi dă drumul acasă, dar m-au dus la Jilava. Acolo erau un miliţian şi o miliţiancă. „Fir-ai a hârea, bandito! Tu eşti bandita Chirca Marina, de-ai adus armament?” „Nu mai ai voie să m-atingi c-un deget, c-a venit decretul!” M-a dus într-un coteţ. Nu era uşă, era fereastră fără geam. Mi-a dat un stutoi de mămăligă, iar seara m-a luat: „Ce-ai făcut pe unde-ai fost? Ţi-a plăcut?” „Am fost bătută şi omorâtă şi vreţi să-mi placă?” „Hai, că vă dăm drumul, nu vă mai ţinem, dar să nu mai spui la nimeni.” „Ne daţi acum, după ce ne-aţi omorât în bătăi.” „Hai, că sunteţi cei mai tari de pe pământ, c-aţi putut rezista.”
Rep.: Cum aţi găsit acasă?
M.C.: N-aveam nici ce mânca, nici lingură să mănânc cu ea. Când au venit băieţii mei, n-au mai găsit nimic. Am avut două vaci cu lapte, una abia fătase, şapte porci şi-o scroafă – un porc era boşorog –, 17 oi şi haine ca la om acasă. Tot ce era – hainele băieţilor, ale mele – tot le-a confiscat. Porcul care-a fost boşorog l-a fript pe grătar aci. Când au venit, n-aveau cu ce să se îmbrace, cu ce să se învelească. Deloc. Le-a dat un vecin o pocladă băieţilor (n.r. – ţesătură din lână nevopsită). Bărbatu-meu a venit cu două săptămâni sau trei înaintea mea.
Rep.: Şi cum v-aţi descurcat?
M.C.: Eu m-am dus la munte. Am făcut 10 ani pe munte. Am făcut mâncare la oameni. Eram şi la magazie, unde vindeam scule… A fost greu, dar a trecut. Dar le-am făcut de parcă ni le-a dat Dumnezeu! A trecut, domnule, ne-a ajutat Dumnezeu. Pe El l-am avut mare şi puternic. Am trecut prin foc şi prin apă, dar tot am trecut.
„Pe data de 15 mai 1951, Marina Chirca ne-a spus că organele de miliţie au sesizat de faptul că fiul său (n.r. – Gheorghe, în vârstă de 11 ani) a cumpărat de la Cooperativă multe ţigări – 400 bucăţi – şi au fost cercetaţi la postul de miliţie din comuna Nucşoara. […] Marina Chirca l-a învăţat pe fiul său să declare că el a furat de acasă 500 de lei şi şi-a cumpărat ţigări”, este consemnat în interogatoriul luat lui Petre Arnăuţoiu la 6 februarie 1959.
La 29 iunie 1958 însă, după arestarea grupului, n-a mai scăpat. La fel ca mama sa, Gheorghe Chirca s-a împăcat cu trecutul său. Povesteşte de parcă totul i s-ar fi întâmplat ieri, dar fără regrete şi uri.
„Ne-a dus la Jilava, apoi la Insula Mare a Brăilei. Acolo făceam dig pe lângă Dunăre. Dacă nu făceai norma… bătăiţă! Stăteai la poartă până-ţi venea rândul. Punea cearşaful ud pe fund, te băga cu capul sub pat şi-ţi trăgea cu funia. De la 5 la 25. Un picior pe-o mână, alt picior pe cealaltă, unul pe ceafă şi două pe picioarele tale. Nu mai puteai să mişti. 12 ore munceam. Când am ajuns acolo aveam aproape 80 de kilograme. În ’63, ajunsesem la 35. Eu n-am recunoscut nimic-nimic. La judecată, chiar acuzarea a spus că nu sunt vinovat. La urmă, mi-a dat 8 ani. Şi mie, şi fratelui.”
Puşcărie a făcut toată familia Chirca, dar poate cea mai cinică tactică a Securităţii i-a fost aplicată Anei Simion, sora Marinei Chirca. Agentul cu numele conspirativ Mihail Mohor, cunoscut în sat sub numele de Vasile Linie, a primit misiunea de a se apropia cât mai mult de Ana Simion, pentru a o seduce. În dosarele Securităţii scria chiar aşa: „starea sufletească a Anei trebuie exploatată”, iar biata femeie cade în capcana sinistră a agentului: acceptă căsătoria. Mohor inventează necesitatea birocratică a unui voiaj prenupţial, cu singurul scop de a o îndepărta pe Ana de sora sa şi de a smulge informaţii de la viitoarea sa soţie. Toată această acţiune, desfăşurată pe durata mai multor ani, are însă un succes minor, fiindcă Ana nu ştie care-i locul de ascunzătoare al „bandiţilor”.
Din cauza remuşcărilor insuportabile de a-şi trăda familia, din pricina fricii sau a singurătăţii, Ana suferă o cădere şi se îmbolnăveşte. Neliniştile ei culminează însă cu un act de raţiune: îi lasă un bilet lui Mohor, în care îşi anunţă plecarea, fără să dea vreun indiciu despre destinaţia sa: se întoarce la sora sa, alături de care fuge din Slatina şi alături de care se ascunde, timp de cinci ani, în podul unei case.

yogaesoteric
10 septembrie 2016 
Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)