Replici care au rămas în istorie – Cum au răspuns unele celebrități la insultele care le-au fost adresate…

Abraham Lincoln (1809 – 1865), după ce a fost acuzat că ar avea două fețe:
„Dacă aș mai avea o față, credeți că aș purta-o pe aceasta?”

***

John Montagu (1718 – 1792), al patrulea conte de Sandwich, către John Wilkes (1727 – 1797), om politic şi ziarist britanic:
„Dumneavoastră, domnule, veți muri cu siguranță fie în ștreang, fie din cauza sifilisului”.
Răspunsul: „Asta depinde, domnule, dacă vă îmbrățișez principiile sau amanta”.

***

Winston Churchill (1874 – 1965) vs. Lady Astor (1879 – 1964), prima femeie din Parlamentul britanic.
Churchill: „Ce deghizare îmi recomandați să port la balul mascat?”
Lady Astor: „De ce nu veniți treaz, domnule prim-ministru?”

Lady Astor: „Dacă ați fi soțul meu, v-aș otrăvi ceaiul.”
Churchill: „Doamnă, dacă ați fi soția mea, l-aș bea.”

***

George Bernard Shaw (1856 – 1950) i-a trimis o telegramă lui Winston Churchill, prin care îl invita la premiera piesei sale, Major Barbara:
„V-am rezervat două bilete la premieră, veniți și aduceți un prieten, dacă aveți”.
Răspunsul lui Churchill a fost pe măsură:
„Imposibil să ajung la premieră, vin seara următoare, dacă mai aveți reprezentație”.

***

Militarii francezi prezenți la o recepție, care a avut loc la Viena, s-au întors cu spatele când a intrat generalul englez Arthur Wellesley, primul duce de Wellington (1769 – 1852). Gazda a încercat să îi prezinte scuze ducelui Wellesley, însă acesta a avut o replică pe măsura insultei:
„Le-am mai văzut spatele și înainte, doamnă.”

Citiți și:Anecdote istorice 
Profesorul cel ateu care a fost până la urmă pus la punct de elev. Demonstrația genială a acestuia a rămas apoi în istorie 

yogaesoteric

10 mai 2017 

Deși România a avut creștere economică în ultimii ani, câștigurile au ajuns la cei mai bogați 1% dintre cetățeni (studiu)

Cu toate că România a înregistrat o creștere economică anuală solidă, în general peste cea din Bulgaria și de mai multe ori cea mai ridicată creștere anuală din Uniunea Europeană, câștigurile economice înregistrate de această țară nu au fost distribuite echitabil, ci au ajuns în mod disproporționat la cei mai bogați 1% dintre cetățeni, potrivit noului infografic lansat de Monitorul Social, proiect al Friedrich-Ebert-Stiftung România (FesRomânia).

Infograficul se referă la veniturile materiale ale celor mai săraci 10% dintre cetățenii României, în comparație cu alte state europene, după intrarea în Uniunea Europeană.

Potrivit unui comunicat al FesRomânia, infograficul vine să argumenteze că evoluția celor mai săraci 10% dintre cetățeni a fost diferită între România și Bulgaria, deși cele două state au avut un parcurs economic de convergență economică similar.

„În anul 2007, media anuală a câștigurilor materiale pentru cei mai săraci 10% dintre cetățenii celor două țări era apropiată, respectiv 556 de euro pe an în România și 548 de euro pe an în Bulgaria. Totuși, în 2015, sumele erau foarte diferite, cu media anuală a câștigurilor materiale pentru cei mai săraci 10% dintre cetățenii Bulgariei la 1.339 de euro, pe când aceeași medie pentru România era de numai 714 euro pe an, adică 60 de euro/lună, de 10 ori mai puțin decât media UE. Astfel, în timp ce venitul celor mai săraci 10% dintre cetățenii bulgari a crescut cu 144%, veniturile celor mai săraci 10% dintre români au crescut cu doar 28%. Media europeană a câștigurilor celor mai săraci 10% dintre cetățeni este de 8.025 de euro pe an”, se spune în comunicat.

Infograficul arată și evoluțiile intermediare ale veniturilor materiale pentru această categorie de cetățeni, iar acestea sugerează că diferența dintre cele două țări a survenit ca urmare a unei strategii diferite de adaptare la criza economică. În timp ce recuperarea Bulgariei a avut în vedere și creșterea veniturilor celor mai săraci 10% dintre cetățeni, acest curs de acțiune nu a fost o prioritate și pentru România, conform sursei citate.

„Această disproporție a veniturilor materiale pentru cei mai săraci 10% dintre cetățenii României și Bulgariei s-a păstrat și în ceea ce privește raportul cu veniturile celor mai bogați 1% dintre cetățenii acestor state, luate ca procent din veniturile totale naționale. Astfel, dacă în anul 2007, cei mai săraci 10% dintre români obțineau 1,9% din veniturile naționale, în timp ce primii 1% dintre români obțineau 6% din veniturile naționale, raportul din Bulgaria era relativ similar, cu 1,8% pentru cei mai săraci 10% și 6,2% pentru cei mai bogați 1%. Peste timp, Bulgaria a păstrat acest raport, iar în anul 2015 cei mai săraci 10% obțineau 2,2% din venitul național, în timp ce cei mai bogați 1% obțineau 6,4%. Spre deosebire, raportul dintre cei mai săraci 10% dintre români și cei mai bogați 1% dintre români s-a modificat semnificativ, ajungând la 1,5% din venitul național pentru cei mai săraci 10% dintre români și 8,3% pentru cei mai bogați 1% dintre români”, se arată în document.

Similar, comparația cu Uniunea Europeană arată că, în România, cei mai săraci 10% dintre cetățeni obțin de departe cel mai scăzut procent din venitul național, cu 1,5%. Media UE-28 la acest indicator este de 2,8% din venitul național pentru cei mai săraci 10% din fiecare stat membru.

„Aceste cifre demonstrează că în ciuda faptului că România a înregistrat o creștere economică anuală solidă, în general peste cea din Bulgaria și de mai multe ori cea mai ridicată creștere anuală din Uniunea Europeană, câștigurile economice înregistrate de către România nu au fost distribuite echitabil, ci au ajuns în mod disproporționat către cei mai bogați 1% dintre români”, sunt concluziile infograficului.

Citiți și:

10 ani de integrare stranie și sărăcie în UE: Iluzia românilor că străinii ne vor binele s-a spulberat 

Datorită ticăloșiei și a corupției politicienilor noștri, România a ajuns să fie țara cu cea de a patra diasporă din lume 

România a pierdut deja în anii capitalismului sălbatic mai mult decât în timpul celor două războaie mondiale 

yogaesoteric

9 mai 2017

Un stat fără morală este întocmai ca un sat fără câini

Sunt acolo să ne protejeze. Câinii. Dar și cei pe care i-am ales să ne reprezinte și să ne guverneze. Când câinii lipsesc, se instalează haosul. Oricine intră în sat, face ce vrea, ia ce vrea, pleacă. Atunci când lipsește compasul moral din guvernare se instalează haosul global și, în final, nimeni nu mai scapă. Orice comoară 

ajunge în ţărână și orice casă este părăsită.

„Teoria economică americană are un punct orb. Se cheamă conștiinţă. Este refuzul nostru de a avea o teorie economică ce vede că toţi depindem unul de celălalt și care are grijă să fim cu toţii integraţi”, spune autorul Otto Scharmer, cofondator al Presecing Institute și laureat al Premiului Jamieson pentru Excelenţă în Educaţie, decernat de MIT. Sistemul economic american, care merge pe premisa că „ce este bine pentru Wall Street trebuie să fie bine pentru orice altă stradă din America”, direcţionează instituţional averea statului către cei puţini, ignorându-i pe cei săraci, spunea rev. dr. William Barber, președinte al NAACP (cea mai veche și mai mare organizaţie americană pentru drepturi civile) la o conferinţă din cadrul Institute for New Economic Thinking.

Inechitatea socială care se resimte la nivel global ţine de inechitatea economică, iar aceasta este de fapt o problemă morală. Astăzi vedem din nou că economia nu poate fi separată de dilemele morale, spune Barber. Ar putea fi adăugat că întregul aparat de stat care reglementează politici fiscale, bugetare, sociale și care lucrează îndeaproape cu segmentul bancar, de la bănci naţionale la bănci centrale și instituţii precum FMI, nu poate fi separat de dilemele morale, oricât de secular și modern s-ar vrea. În peisajul deopotrivă imoral și ineficient de astăzi, cu cât ar fi „mai moral”, cu atât ar fi mai modern.

Nu scăpăm de trecut

Felul în care un stat își tratează săracii nu doar că îl definește ca ideologie și îl pune deoparte în marea carte a istoriei umane, dar este și factorul care arată capacitatea sa de supravieţuire și dezvoltare, iar asta este valabil din vremurile antice. Evreii au vrut să fie un stat și să fie conduși de un rege. Nu trecuseră decât trei generaţii și deja aveau mari probleme sociale și de stabilitate politică. În general, regele Solomon este cunoscut ca cel mai înţelept și bogat om al vremii sale. Mai puţin este cunoscut faptul că parte din avere venea din taxele impuse poporului, care era și folosit la munci grele pentru a ridica toate minunile arheologice descrise în Biblie, dintre care s-au descoperit până acum doar un zid lung de 80 de metri și urmele unui turn și ale unei porţi de cetate (chiar la marginea șoselei care înconjoară Muntele Templului din Ierusalim), identificate ca făcând parte din palatul lui Solomon și fortificaţiile sale.

După moartea lui Solomon, poporul i-a cerut fiului său să îi înlesnească povara pe care Solomon o pusese peste el, însă noul rege a promis că va fi mult mai dur decât tatăl său. Prin urmare, poporul a ales alt rege, iar regatul lui Israel s-a destrămat, fiul lui Solomon rămânând să domnească doar peste o mică parte din teritoriu. Dezbinaţi, israeliţii au fost repede cuceriţi de asirieni și babilonieni, iar restul este istorie. De fapt, toţi profeţii Vechiului Testament au început să critice Israelul, ca stat, criticând felul în care erau trataţi săracii, notează reverendul Barber. Avertizarea dată de Dumnezeu prin profetul Ieremia nu doar că a avut consecinţele preconizate la momentul respectiv, dar este și teribil de actuală: „Faceţi dreptate și judecată; scoateţi pe cel asuprit din mâinile asupritorului; nu chinuiţi pe străin, pe orfan și pe văduvă; nu apăsaţi și nu vărsaţi sânge nevinovat; (…) dacă nu veţi asculta cuvintele acestea (…), această casă va ajunge o dărâmătură” (Ieremia 22).

În vremuri mai recente, Martin Luther King a fost cel care a avertizat că, dacă îi ignori pe cei săraci, va urma o implozie, amintește reverendul Barber. Se știe că MLK a luptat pentru drepturile negrilor, însă ţinta sa era mult mai largă. Statul avea o justificare morală în faţa negrilor să le acorde drepturi, o justificare înrădăcinată în „ jefuirea lor prin instituţionalizarea sclaviei”, însă King a înţeles că și mulţi albi au căzut victime colaterale în această poveste. „Pe măsură ce mâna de lucru s-a ieftinit prin servitutea involuntară a negrilor, libertatea muncii pentru albi, în special în Sud, era aproape un mit”, scria el. Prin urmare, el a cerut crearea unui program federal care să ofere locuri de muncă publice tuturor, astfel încât „nimeni, alb sau negru, să nu aibă de ce să se simtă ameninţat”, așa cum multe persoane se simt ameninţate astăzi de imigranţii care vor să le fure locurile de muncă.

„Dr. King a înţeles că salvarea comunităţilor trebuie să vină înainte de salvarea corporaţiilor, că nu ar trebui să tratăm corporaţiile de parcă sunt oameni, și pe oameni de parcă sunt lucruri”, a conchis reverendul Barber. Așa ar trebui să stea lucrurile, însă mai toate statele (chiar și cele democratice) veghează ori interesul corporaţiilor și al marilor firme de stat, ori pe al unor grupuri de persoane aflate la putere sau în jurul ei. Atât corporaţiile, cât și cei 1% nu văd în oameni decât mijloace de obţinere a cât mai multor beneficii financiare. Iar odată cu globalizarea și cu acordurile comerciale internaţionale, de tip CETA, care liberalizează și mai mult comerţul și care nu au alte clauze de protecţie decât în ce îi privește pe investitori, acest tip de gândire și de raportare la oamenii obișnuiţi se normalizează, devine „parte din business”. Însă efectele se văd în tendinţa antiglobalizare, anticapitalism și pronaţionalism în care a luat-o politica marilor economii ale lumii (SUA și Marea Britanie), de anul trecut.

Economie pentru sustenabilitate – Prin graţie sau prin fapte

Așadar, pentru a supravieţui, capitalismul trebuie să înceapă să ţină cont de oameni, iar paradigma economică să aibă ca fundament o misiune morală: creștere sustenabilă și incluzivă. Pentru aceasta, cel puţin două aspecte fundamentale trebuie înţelese și reparate. Un aspect este acela că oamenii care au strigat la vot că sistemul este făcut să funcţioneze împotriva lor își pierduseră deja demnitatea de trei ori. O dată au pierdut-o când și-au pierdut locurile de muncă. A doua oară au pierdut-o când societatea și elitele au părut să acorde mai multă importanţă și respect bunurilor ieftine și mâinii de lucru ieftină, mașinilor și imigranţilor care i-au înlocuit, decât lor. Aici au ridicat întrebări cu semnificaţie morală care au rămas nebăgate în seamă – statul le datorează mai mult cetăţenilor altor ţări decât propriilor cetăţeni? A treia oară au pierdut-o când liderii lor, în loc să acţioneze direct pe cauza inechităţii sociale și economice, au încercat să îi scoată din groapă dându-le o scară imposibil de urcat. Dacă nu au reușit să ajungă sus, au fost consideraţi vinovaţi.

Aceasta este meritocraţia. Ea cere ca soluţia la problema inechităţii să fie o mai mare egalitate de șanse, adică reinstruirea muncitorilor, îmbunătăţirea accesului la educaţie și combaterea discriminării. Odată îndeplinite, cine muncește mult și respectă regulile jocului ar trebui să se ridice până unde îl poate duce talentul. Însă aceste eforturi nu sunt noi, iar programele de reinstruire nu s-au dovedit eficiente. În continuare, astăzi în SUA, dintre cei născuţi pe ultimul nivel al scalei veniturilor, 43% rămân acolo și doar 4% reușesc să ajungă la primul nivel, atenţionează Michael Sandel, profesor de filosofie politică la Universitatea Harvard. Statul nu ar trebui să se împace cu gândul că a depus eforturi pentru a ajuta oamenii să urce o scară care se tot lungește pe măsură ce inechitatea crește, ci ar trebui să corecteze direct sistemul care permite o astfel de distribuire a puterii și banilor, spune Sandel. Deci, dacă vrem să avansăm ca societate, trebuie să înţelegem că voturile din care a rezultat Brexitul și care l-au trimis pe Trump la Casa Albă au avut la bază și faptul că gândirea de tip meritocratic a rămas valabilă la nivel de discurs public, în timp ce politicile statului au făcut-o ca la nivel practic să fie un concept eșuat.

Nu este pentru prima dată când avansul tehnologic provoacă dizlocarea forţei de muncă. În trecut, tocmai această mobilitate socială a fost soluţia. Oamenii înlocuiţi de mașini au emigrat în ţări unde era o piaţă de desfacere pentru produsele realizate de ei. Astăzi, în această schemă intervine globalizarea, care a ridicat din sărăcie ţările din lumea a treia și a mai micșorat distanţa dintre civilizaţii, acţionând în același timp distructiv asupra claselor de mijloc, atât în ţările bogate, cât și în ţările sărace. Practic, mobilitatea socială s-a limitat. În ce ţări să mergi unde nu sunt oameni cu aceeași pregătire ca tine care au probleme să își găsească de lucru? Din ce în ce mai mult, opţiunile se restrâng la cei care au specializări înalte și de nișă, la creativi și la manageri de top, adică la cei puţini și care oricum nu sunt vizaţi de aceste probleme. Statul ar putea merge pe soluţii de avarie în care să creeze subit oaze de locuri de muncă, dar acestea ar pune pe piaţă produse vechi sau nedorite și s-ar cheltui degeaba resurse, spune Harold James, profesor de istorie și afaceri internaţionale la Universitatea Princeton.

Aici vorbim deja despre a doua problemă fundamentală, o trecere de la capitalismul acţionariatului la capitalismul misionar. Modelul capitalist actual funcţionează pe ideea distructivă conform căreia companiile trebuie să funcţioneze strict pentru beneficiul acţionarilor. Acest lucru a dus la un eșec al investiţiilor publice și private în lucruri care să genereze productivitate, afectând astfel și distribuţia veniturilor, explică Mariana Mazzucato , autoare și profesoară de economie a inovaţiei la Universitea din Sussex. Oamenii muncesc din greu și companiile fac profituri mari, dar angajaţii nu văd să se distribuie averea la care ei au contribuit, pentru că companiile preferă să vireze banii în conturile acţionarilor și să păstreze restul, în loc să mărească salariile sau să reinvestească, spune autoarea. În această înţelegere a economiei, guvernele au un rol redus pe pieţe, care se pot conduce singure. Mazzucato explică în cărţile sale că un capitalism contemporan care să funcţioneze pentru masele de oameni și pentru planetă are nevoie de implicarea guvernului în economie, menită să disloce investiţii private.

Pieţele nu sunt entităţi statice asupra cărora trebuie să se intervină sau care trebuie „reparate”, ci sunt rezultatele interacţiunilor dintre privat și public, explică ea. Astfel, statul ar trebui să lucreze în cooperare cu sectorul privat pentru impulsionarea unei creșteri sustenabile și incluzive. Procesul de lansare de politici ar trebui să fie unul de co-creare și co-modelare a pieţelor, care să deschidă noi oportunităţi de investiţii și să negocieze un rezultat mai bun pentru public. Investiţiile publice afectează nu doar rata creșterii economice, ci și direcţia ei și funcţionează cel mai bine când au ca ţintă nu un sector, ci îndeplinirea unei misiuni, explică Mazzucato. De exemplu, „i-produsele” Apple au devenit realitate doar după finanţări publice serioase în dezvoltarea tehnologiilor care au făcut ca acele produse să fie „smart”, precum internet, GPS, ecran tactil.

Astăzi, oportunităţile s-au mutat în zona „verde”. Energiewende, politica de energie a Germaniei, de exemplu, este menită de fapt să obţină inovaţie și transformare pe multiple sectoare. Pentru state dezvoltate care au luat-o deja pe un drum naţionalist, precum SUA, Marea Britanie, ideea că statul trebuie să „niveleze terenul” și să „repare” pieţele, investind în salarii și infrastructură, nu mai este o soluţie capabilă să dea rezultate pe termen lung. Pe scurt, nu este sustenabilă când tocmai asta se caută. Pieţele trebuie create și modelate în direcţia în care creșterea economică să fie sustenabilă și incluzivă, iar dezvoltarea tehnologică să nu devină o forţă disruptivă.

Economie pentru sustenabilitate – Cum să ai cureaua pusă tot timpul

Noi, ca oameni de rând, nu suntem scutiţi de a ne face partea pentru a ajunge într-un punct în care sustenabilitatea să poată fi atinsă. Toată lumea știe ce înseamnă sentinţa drastică: „Gata! De acum strângem cureaua!” Când lucrurile merg prost și avem mai puţini bani de cheltuit sau banii pe care îi avem trebuie să satisfacă o urgenţă, strângem cureaua cu câteva găuri. Într-un fel sau altul economisim, în loc să cheltuim. Pentru nimeni nu este o perioadă plăcută și toată lumea așteaptă momentul în care va putea din nou să consume ca înainte, cel puţin, pentru că ideal ar fi ca după aceea veniturile să progreseze și consumul să crească pe măsură. Această logică este folosită de multe ori ca stimulent economic și tot de atâtea ori se obţine o creștere superficială a economiei, care lasă goluri în alte părţi. Stimularea consumului este deosebit de problematică astăzi, când la nivel global cei mai mulţi oameni au trecut de faza împlinirii nevoilor de bază. Astăzi trăim într-o lume care are „dorinţe nelimitate, dar resurse limitate”. Pentru economiști, soluţia pare simplă: aveţi mult mai multă grijă la cum cheltuiţi banii. Problema este însă că această „economie a deficitului” ţine mai mult de studiul psihologiei decât al economiei, scrie un angajat pe blogul Bank of England.

Soluţia reală este ca fiecare să determine în dreptul său când destul este destul. Ceea ce este foarte greu de făcut, nu doar fiindcă este o decizie pe care trebuie să o luăm noi în dreptul nostru când pe noi ne iubim cel mai mult și am vrea să ne oferim cele mai bune lucruri, dar și fiindcă de cele mai multe ori nu conștientizăm că trecem prin ceea ce psihologii numesc „adaptare hedonică”. Simplu spus, de fiecare dată când ne obișnuim cu un nou nivel financiar, acesta este coborât la nivelul zero și vrem să ajungem la următorul nivel. Când îl vom atinge, ne vom adapta și vom căuta următorul obiectiv. Vom fi, în același timp, veșnic nemulţumiţi, trăind cu impresia că avem la fel de puţine lucruri ca atunci când eram la primul nivel. Există însă și o parte bună, pe care a demonstrat-o printr-un experiment psihologul Daniel Kahneman. Timp de un an, Kahneman a comparat atitudinile unor câștigători la loterie cu atitudinile unor persoane care au rămas paralizate în urma unor accidente rutiere. Predictibil, câștigătorii la loto erau mai fericiţi decât paraplegicii, dar, incredibil, nu erau mult mai fericiţi decât populaţia generală, în timp ce paraplegicii, deși puţin mai nefericiţi decât populaţia generală, încă se considerau fericiţi. Ceea ce înseamnă că adaptarea hedonică funcţionează în ambele sensuri.

Putem avea mai puţin decât credem că ne trebuie și să fim fericiţi. De asemenea, ne putem controla impulsurile consumeriste și sentimentele legate de acestea. Mai toţi psihologii recomandă astăzi exersarea gratitudinii, care este de altfel un îndemn de sorginte creștină. Pentru creștinii practicanţi nu este niciun mister că oamenii pot fi fericiţi în circumstanţe destul de drastice. Dar trebuie? Într-o perioadă a „economiei deficitului” și a revenirii populismului politic, trebuie. Și nu, aceasta nu înseamnă că săracii ar trebui să se mulţumească să fie săraci și că oamenii nu ar trebui să își ceară drepturile sau să penalizeze un sistem corupt. Dar dacă penalizarea înseamnă aducerea la putere a unor populiști care nu au nici priceperea și nici interesul să ajute, nu vom trăi decât o altă dezamăgire, care va împinge mai departe bolovanul extremismului la vale. „Mi-e teamă de așteptările crescute ale oamenilor care l-au votat (n.r., pe Donald Trump) crezând că este salvatorul lor. Asta mă sperie: așteptările neîmplinite”, spune profesorul de fraudă corporativă Jim Chanos. Este în interesul tuturor ca aceia care au sărit deja câteva niveluri peste împlinirea nevoilor de bază să folosească capacitatea de adaptare la circumstanţe pentru a dezvolta un alt sistem de gândire: să aibă cureaua pusă tot timpul, dar să se aștepte să fie fericiţi, nu nefericiţi. Și vor fi fericiţi, pentru că în „economia deficitului” este efectiv imposibil pentru fiecare persoană să obţină fiecare lucru pe care și-l dorește.

O nouă atitudine faţă de ce înseamnă să strângi cureaua ne-ar oferi o viaţă lipsită de dezamăgiri zilnice și inutile, care ne afectează negativ în toate ariile vieţii personale, chiar și acolo unde suntem deja fericiţi.

Atacurile la adresa imigranţilor și a minorităţilor etnice s-au intensificat atât în Anglia, cât și în SUA, după Brexit și, respectiv, alegerea lui Trump. De ce? Atacatorii și victimele nu aveau niciun fel de relaţii, nu se cunoșteau, victimele nu erau în niciun fel responsabile pentru vreo nenorocire din viaţa atacatorilor, în cazul în care ar fi fost vorba de vreo nenorocire. Nu. Este vorba de un sentiment de ură colectivă. Crescând cu primul mod de raportare la strângerea curelei, am ajuns să urâm aceste perioade. Sunt perioade în care ne simţim impotenţi, simţim că am pierdut controlul. Înainte puteam cumpăra, acum nu putem. Înainte plecam în concediu, acum stăm acasă. Libertatea noastră s-a restrâns. Și de cele mai multe ori din cauza unor factori externi pe care ajungem să îi urâm. Am face orice ca să ne recăpătăm controlul. Ne-am pune speranţele în oricine promite să ni-l dea înapoi. A ajunge să privim strângerea curelei prin al doilea tip de mentalitate nu înseamnă a deveni orbi la nedreptatea care ni s-a făcut. Înseamnă doar că, alegând să fim fericiţi cu ce ne-a rămas, sentimentul de rău pe care îl simţim este efectiv inhibat, nu mai ajunge la extreme. Nu mai ajungem la ură și disperare. Ne facem un favor și nouă, și celor din jur și societăţii ca întreg. Nu a spus nimeni că este ceva simplu de făcut. Dar nu ne putem aștepta ca statul să își exerseze mușchiul moral, și noi să devenim „fit”.

Citiți și: 
Feudalism...Capitalism... Noua Ordine Mondială!

Sfârşitul inevitabil al capitalismului şi naşterea statului poliţienesc global

Media, sistemul educaţional, băncile şi Wall Street-ul sunt principalii artizani ai dezastrului capitalist pe care îl trăim şi ne afectează existenţa

 

 

yogaesoteric 
24 aprilie 2017

Să plece toți!

Pe Amazon.com, la raftul de cărți politice, unul dintre cele mai vândute titluri este Throw Them All Out: How Politicians and Their Friends Get Rich Off Insider Stock Tips, Land Deals, and Cronyism That Would Send the Rest of Us to Prison (titlu și subtitlu care s-ar traduce cam așa: Să plece toți: Cum s-au îmbogățit politicienii și prietenii lor din manipularea bursei, imobiliare și nepotisme care ne-ar băga pe toți ceilalți la pușcărie).

 

Orice om care vrea să se vindece de iluziile anticorupției merită să cumpere această carte (costă doar 11,89 dolari în format Kindle) și să o citească. E despre corupția de la Washington. Alți bani, alte zerouri. Nu ca în periferia noastră săracă unde jupânul corupției e unul ca Dragnea, băiet sărac de prin colburile Bărăganului, biet Dinu Păturică urcat vremelnic pe un scaun mai înăltuț. Citiți, că nu doare. Cartea e apărută în 2011, după Marea Criză. Și s-a schimbat ceva de atunci în America? Nu.

Klaus, tu ești primul cu care ar trebui să se înceapă

Herr Iohannis mi-a devenit antipatic din prima săptămână de mandat, după ce a ținut să anunțe prima măsură pe care o va promova: 2% din PIB pentru apărare „la cererea NATO”. Am înțeles imediat că dl președinte nu ține cu mine și că nu vom avea nici cu dânsul spitale, școli sau grădinițe, de vreme ce prima sa prioritate a fost să îngroape bani în bombe. După aceea au venit altele. Au ieșit la iveală problemele dânsului cu multiplele case din dotare, și multe altele.

O pățanie pe care a comis-o dl președinte a fost prezența în piață alături de niște manifestanți anti-guvern, la nici două săptămâni de la instaurarea guvernului. Așa ceva e atât de absurd, încât nici nu poate fi descris în cuvinte. O instituție a statului îndemnând niște manifestanți (neautorizați) să se manifeste împotriva unei alte instituții a statului. Congo, Gabon, România… Sublimă alăturare, nimic de zis!

După care a anunțat referendumul acela de gâgă. La care ne vor râde și curcile. Fiindcă nici măcar ele nu sunt așa de amețite încât să facă referendum dacă să mănânce grăunțe sau nu. Nu-i nimic, vom fi noi, românii, fiindcă așa i-a trăsnit prin cap președintelui nostru (și, pentru ca universul să hohotească la maxim, parcă văd că poporul îi va răspunde că e în contra anticorupției…).

Dragnea e doar ultimul «capo di tutti capi» dintr-un lung șir

În decembrie 2016, PSD-ul avea o problemă: liderul său nu putea fi prim-ministru pentru că avea la activ o condamnare. Condamnarea respectivă, mie personal, mi se pare profund nedreaptă, ca să nu zic o mizerie, pentru că am mai citit și noi legea partidelor și știm ce prevede, și în forma actuală, și în cea veche. N-am auzit să fi pățit ceva – măcar vreo amendă – politicienii care la referendumul din 2012 au încălcat Articolul 2 din respectiva lege, articol care cere și cerea explicit partidelor „să stimuleze participarea cetățenilor la scrutinuri”. A pățit, în schimb, Dragnea, fiindcă a trimis SMS-uri ceva mai „antrenante”. Ok, să zicem că are totuși o parte de vină. Dar recent dl Ghiță, The Fugitive(in colors!) – Fugarul(în culori!), ne-a dezvăluit un pic din modalitatea în care se făceau dosare penale la comandă, și tot la comandă se scriau și sentințele (din păcate de când a început balamucul în stradă dânsul nu ne mai fericește cu intervențiile sale). Este evident azi și pentru un no brainer că Dragnea și-a furat-o în felul ăsta. N-a fost cuminte. Miza era ca liderul celui mai mare partid să fie ținut strâns în lesă.

Cu liderul său în lesă, PSD e un partid incapabil să guverneze. Cum să facă un pas mai la stânga sau la dreapta dacă e imediat tras de lesă? S-ar putea pune întrebarea: bine, atunci de ce nu se renunță la Dragnea? Numai că răspunsul nu e așa de simplu. Pe cine pui în loc? Pe modelul lui Dragnea, oricând „organili” îți pot găsi că șapcă, fără șapcă. Săracul Grindeanu deja „are dosar” (ce frumos sună!) după nici o lună de guvernare, pentru simplul motiv că trei flăcăi ițiți de prin subteranele Bucureștiului, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu „cestiunea”, i-au scris un denunț, și pac!… la Rĕsboiu (dar despre asta vom mai vorbi).

Deci problema PSD-ului, pentru a putea guverna fără să i se fluture amenințător degetul arătător prin fața ochilor, nu era să-l arunce peste bord pe Dragnea, ci să-l curețe cumva pe acesta pe problemele penale. Cum a încercat „partidul” să rezolve situația, știm deja. Deranjul din stradă a fost rezultatul acestui „efort”. Pentru dl Iohannis și ceilalți e esențial ca PSD-ul, chiar și cu 45% din voturi (50% cu tot cu aliatul său, ALDE) să poată fi ținut strâns în lesă. Nu contează dacă, astfel, va fi ștrangulat sau va lătra subțirel.

Cei care avem o anumită vârstă ne aducem aminte totuși că trăim într-o eră a ordonanțelor. Faptul că guvernul Grindeanu a dat o ordonanță cu subiectul X nu e cu nimic ieșit din comun. După epoca de aur a lui Ceaușescu putem spune că am intrat în epoca de aur a ordonanțelor de urgență. În plus, OUG întru folosul unui singur cetățean s-au mai dat, și nu puține. Ne aducem aminte de diverse țigarete, cărnuri de pui, chestii, care încă din anii ’90 nedumereau și dumireau (când aflai cine beneficia de vremelnicia lor…). După episodul din 2012 bruxellezii ne-au certat cu privire la practica acestor ordonanțe de urgență, recomandându-ne sincer să o lăsăm mai moale cu ele. Rezultatul, azi? Guvernul Cioloș dăduse în perioada noiembrie 2015 – septembrie 2016 nu mai puțin de 50 de OUG-uri. Tehnocrați, tehnocrați, da’ de-ai noștri…

Ceea ce trăim astăzi nu e nimic altceva decât un arc peste timp. În anii ’90 se dădeau OUG-uri ca să nu intre unul și altul la pușcărie, adică pentru acoperirea matrapazlâcurilor pe care le făceau, OUG-urile conferindu-le acestora aparență legală. Azi, în 2017, se dă OUG ca să se iasă din pușcărie. Cerc perfect. Cerc închis. În care ne învârtim noi, ăștia care n-avem puterea să dăm OUG-uri.

Justiție, DNA, securiști… nu v-am uitat

 

Cică cea mai mare pensie din România o are un procuror: vreo 30.000 de lei. Nu știu ce a făcut domnul ăsta la viața sa, dar la ritmul în care s-a furat în România în ultimii 27 de ani, sistematic și minuțios, centimetru cu centimetru, nu cred că dânsul, sau alți colegi de-ai dânsului au apărat cu adevărat ceva din țara asta.

În România mori cu dreptatea în mână. În România dreptatea merge cu capul spart. Românul are proverbe și zicale relevante legate de actul de justiție pentru că asta pare a fi una dintre părțile slabe ale ființei noastre naționale.

„Eficiență”, de altfel, nu e un cuvânt pe care magistrații și procurorii noștri să-l cunoască. DNA-ul se laudă cu faptul că are în lucru mii de dosare, dar condamnările efective sunt de ordinul zecilor pe an ceea ce dă un raport rușinos de sub 1% între condamnări și dosarele în lucru. Dar, bineînțeles, toate acestea costă bani, și nu puțini, conform devizei din care s-a născut România post-revoluționară: „Mircea, fă-te că lucrezi”.

Și la final niște procurori vor ieși la pensie cu pensii de 20.000 de lei, în timp ce unul care a muncit ceva concret și chiar va lăsa ceva concret în urma sa – case, website-uri, oameni însănătoșiți, cărți etc. – va avea, poate, 1.000 de lei care n-o să-i ajungă nici de medicamente. Apoi, dacă ai ghinionul să trebuiască să te judeci, indiferent pentru ce, afli că un proces poate dura și câte 15 ani. Îl începi tânăr și îl termini bătrân, asta dacă n-ai noroc să te împaci cu inamicul, obosit și el de lungirea procesului. Bineînțeles, judecătorul ăla care nu-i în stare să rezolve mutarea unui gard sau zgârietura de pe portiera unei mașini va avea și el 10.000 de lei pensie fiindcă, na, atâta speteală trebuie răsplătită strașnic.

Cum lucrează DNA-ul, s-a văzut cu prilejul celebrului dosar deschis guvernului Grindeanu. Carevasăzică trei flăcăi de soi, din neam de copoi, ieșind din canale, și de prin tufișuri – nu chiar limpezișuri – mări se vorbiră, și se sfătuiră, pe-o foaie A4, cu-n creion ceratu, un denunț să scrie și să mi-l trimie drept la DNA, către Codruța. DNA primi – zise săru’mâna –, se burzului, la guvern întruna.

Cam așa, doamnelor și domnilor, ca într-un film cu proști, ca în Little Britain sau scheciurile seci cu Stan și Bran funcționează anticorupția în România (deci să nu ne mirăm că în fiecare an au țâșpe mii de dosare în lucru și o mână de condamnări – nici nu e greu, dacă toate or fi făcute pe baze atât de stupide). Nu există un filtru, nimic, pentru a deosebi denunțurile bazate pe probe concrete, pe corpuri delicte, pe dovezi reale etc. de orice aberație pe care o scrie cineva (co-)interesat să bată câmpii sau să-și faulteze vreun inamic.

Bine, când mai vine și un Ghiță și mai zice câte mai zice, și când șefa DNA prinsă cu mâța-n sac în cazul lucrării de doctorat zice că „dacă e sub 5% nu se pune” începi să regreți amarnic că mai exiști în țara asta și că n-ai plecat atunci când ai avut ocazia.

Și ca să lucreze atât de „eficient” numărul ăstora crește, și tot crește. Peste 20-30 de ani, când toată generația de azi a procurorilor DNA va fi pensionată, la fiecare 100 de procurori x 20.000 de lei x 12 luni x 25 de ani => 600.000.000 de lei pensie.

Cât despre tovărășeii din SRI și restul serviciilor, despre care mai nou aflăm că sunt vreo 30.000 de acoperiți și descoperiți, ce să mai zicem? Tipii ăștia au fost, sunt și probabil vor fi atât de incapabili încât nici măcar un parbriz de ARO n-au fost în stare să apere. Sau un rulment de la Bârlad. Sau un covor de la Cisnădie. Singurul lor merit e că în 27 de ani au devenit, iată, „mare angajator”. Au apărat locurile de muncă din cooperativa națională „Ochiul și Timpanul”, monșer, nu alta. Mă rog, sunt rău.

Au avut și „succesuri”. Când a fost vorba „să apere democrația” – înțeleagă oricine ce vrea din ceea ce zic acum – au dovedit eficiență maximă, să trăiți, servim patria, vot la minut. Vor avea și ei pensii de 20.000 de lei în timp ce tu, dragule, și tu, drăguțo, o să munciți până la 65 de ani și la bătrânețe veți avea riduri, gură fără dinți, o cârcă de boli și nici măcar un concediu la Băile Olănești nu vă veți permite (apropo, izvoarele de acolo sunt privatizate, să știți). Ei vă vor face cu mâna de pe Coasta de Azur. Peste 30 de ani, să nu ziceți că nu v-am zis. Faceți bookmark în browser la textul ăsta.

Dar nu-i bai, dragilor, ieșiți în stradă și apărați-i pe toți ăștia, adică „statul de drept”, că altfel vine Dragnea și vă fură sandvișul. Încuiați-vă bine frigiderul cât sunteți la miting (nu uitați de vuvuzele).

Ce-i de făcut? Abrogați și plecați… toți!

 

În 1989 s-a ieșit în stradă împotriva Partidului și împotriva Securității și a instituțiilor de forță.
După 27 de ani s-a ieșit în stradă împotriva Partidului și în favoarea Securității și a instituțiilor de forță („Cutare la pușcărie”… „DNA să vină să vă ia”…).
Dacă într-un viitor oarecare se va ieși în stradă în favoarea Partidului și în favoarea Securității și a instituțiilor de forță putem să ne pălmuim singuri și să-l chemăm înapoi pe Ceaușescu. Va fi iar vremea lui…

Ca să nu se petreacă așa ceva, curățenia trebuie începută imediat. Iohannis este compromis iremediabil: România nu e țară africană pentru ca președintele să susțină fel de fel de proteste de stradă, indiferent care e motivația acestora.

Apoi, parlamentul trebuie să devină unica instanță legiuitoare și trebuie să se reglementeze urgent această nebunie a „ordonanței de urgență”, în așa fel încât să fie clar și limpede o dată pentru totdeauna ce e „urgența” și ce poate reglementa guvernul prin OUG în cadrele Constituției. Trebuie să se înceteze cu OUG-urile date pentru prietenii vreunui ministru, pentru fiul vreunui președinte, pentru modificarea Codurilor că așa i s-a năzărit vreunei Ane Ipătescu de mucava și tot așa. Trebuie să se înceteze cu orice posibilitate de a face din Guvernul României gașca anexă a vreunui mafioso.

În final, în ciuda entuziasmului tâmp al manifestanților din piața Victoriei, care aplaudă paiațe preîmbrăcate în zeghe deși niciun proces nu a băgat încă pe vreun politician reprezentat de acele paiațe la pușcărie (sancta simplicitas…), eu unul visez la o Românie în care să văd securiști stând la coadă la șomaj, în care 5% plagiat să conteze chiar și în cazul matroanei DNA și în care pensiile magistraților și procurorilor să fie aduse cu picioarele pe Pământ, așa cum le au părinții noștri și cum vom avea și noi, ăștia care n-am avut noroc în viață să ajungem nici securiști, nici lingători de denunțuri cu facultatea de drept făcută cu teste grilă și lucrări copiate de pe net.

Prea mult s-a furat, prea mulți au furat din România, prea mulți privilegiați avem în România, prea multe privilegii. Să plece toți!

de Lucian Sârbu

Citiți și: 
România în prag de război civil văzută din înaltul cerului, sau FIAT JUSTITIA versus SALUS REIPUBLICAEAnaliză The Times: Furia românilor ar trebui să se concentreze la miezul problemei…

yogaesoteric 
23 aprilie 2017 

Cine se afla deasupra lui Trump? 10 presedinti si politicieni care au declarat ca un «guvern secret» controleaza lumea

Alegerile de anul trecut din SUA au zguduit întreaga lume. Părea evident că Hillary Clinton a fost susţinută de marile bănci şi de alte grupuri elitiste pentru a conduce imperiul american, iar WikiLeaks a ajutat odată în plus arătând modul în care interesele corporatiste şi financiare controlează preşedinţia.

De aceea alegerea lui Trump a reprezentat o mare surpriză, iar media centrală continuă să îl demonizeze. Desigur, îi este şi uşor să facă aceasta, din cauza multelor şi evidentelor defecte ale lui Trump, dar într-o epocă în care mass-media controlează gândurile şi percepţiile maselor, e important să ne amintim că elita se opune lui Trump. Trump a fost demonizat pentru recenta sa lege de interzicere a imigrării, însă Clinton şi Obama au ajutat la devastarea Orientului Mijlociu şi au cauzat moartea a milioane de oameni şi totuşi sunt favorizaţi de mass-media.

Am putea continua cu multe alte exemple, dar acum nu discutăm despre portretizarea lui Trump în mass-media, ci mai degrabă despre guvernul secret, despre care mulţi gândesc în mod eronat că ar fi o teorie a conspiraţiei. Mulți considerată că, deşi politicieni ca Obama şi Clinton au fost puternic manipulaţi şi controlaţi de acest guvern secret, Trump a operat în afara acestei influenţe. Acum că şi-a asumat rolul de preşedinte, totuşi, este posibil ca această clică malefică să încerce să-şi exercite sfera de influenţă asupra lui în diferite moduri.

E imposibil să ştim cu certitudine ce se petrece cu adevărat, dar se pare că există guverne în interiorul guvernelor, toate luptându-se pentru a câştiga controlul. La drept vorbind, aceşti oameni nu au la inimă interesele cetăţenilor. Democraţia noastră este pură iluzie şi dacă dorim transformare, trebuie să acţionăm noi, în loc să ne predăm puterea în mâinile unei elite financiare selecte şi minoritare.

„Manipularea conştientă şi inteligentă a obiceiurilor şi opiniilor sistematizate ale maselor este un element important într-o societate democratică. Cei care manipulează acest mecanism nevăzut al societăţii fac parte dintr-un guvern invizibil care reprezintă adevărata putere cârmuitoare din ţara noastră. Noi suntem conduşi, minţile noastre sunt modelate, gusturile noastre sunt formate, ideile noastre sunt sugestionate mai ales de oameni de care noi nu am auzit niciodată.” – Edward Bernays („părintele relaţiilor publice”), în Propaganda, 1928.

Dacă ai fi spus cuiva acum zece ani că există un gen de grup secret sau „guvern secret” care trage sforile în culisele politicii guvernamentale, a dreptului internațional, a diferitelor legi sau regulamente globale şi altele, ai fi fost catalogat drept „teoretician al conspiraţiei”. Astăzi lucrurile s-au transformat, îndeosebi grație scurgerilor de informaţii datorate lui Edward Snowden, Julian Assange şi a altor persoane care au făcut dezvăluiri în ultimii ani şi a diferiților activişti. Prin curajul lor, a fost expusă o parte a acestei lumi pline de secrete care încă de la începuturile ei a urmărit orbirea maselor.

Știaţi că guvernul SUA secretizează mai mult de 500 de milioane de pagini de documente în fiecare an? Ştiaţi că Statele Unite au o tradiție a agenţiilor guvernamentale ce există în secret? De exemplu, Agenţia Naţională de Securitate (NSA) a fost fondată în 1952, însă existenţa ei a fost ascunsă până pe la mijlocul anilor ’60. Chiar şi mai secret este National Reconnaissance Office (Biroul Naţional de Recunoaştere) care a fost fondat în 1960 dar a rămas complet secret timp de 30 de ani. Apoi avem întreaga lume a bugetelor negre, o lume dominată de secretomanie, dezvăluită în mod oficial de Edward Snowden acum câţiva ani. Aceasta are legătură cu ceea ce cunoaștem acum sub numele de „Special Access Programs” (Programe cu acces special).

Nu este vorba doar despre anumite afirmaţii pe care le fac aceşti oameni „de nivel înalt”. Există multe dovezi şi mărturii care le susţin.

Ministrul de apărare canadian, Paul Hellyer

Fostul Ministru al Apărării Naţionale, Paul Hellyer este unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai controversaţi politicieni din Canada. El a fost mai întâi ales în 1949, iar opt ani mai târziu a fost cel mai tânăr ministru ales în guvernul lui Louis St. Laurent. El a deţinut posturi de mare răspundere în guvernele conduse de Lester B. Pearson şi Pierre E. Trudeau. Apoi a obţinut titlul de maestru senior (Vice Prim Ministru) şi a continuat prin a deveni Ministrul Apărării. Este cel mai bine cunoscut pentru unificarea forţelor armate canadiene, iar în 2005 a devenit prima persoană cu rang de ministru care a fost inclusă în grupul G8 și care a declarat fără echivoc că „OZN-urile sunt la fel de reale ca şi avioanele care zboară pe deasupra capului.”

Iată ce a spus el despre lumea secretomaniei:

„Este o ironie faptul că SUA a declanşat un război devastator, chipurile pentru a căuta arme de distrugere în masă, când cele mai îngrijorătoare progrese în acest domeniu se petrec chiar în propria ei curte. Este ironic că SUA pretind că duc războaie teribil de costisitoare în Irak şi Afghanistan, chipurile pentru a aduce democraţia în aceste ţări, când chiar în SUA nu putem vorbi de democraţie câtă vreme trilioane, adică mii de miliarde de dolari au fost cheltuiţi pe proiecte în legătură cu care atât Congresul, cât şi Comandantul Suprem în mod deliberat nu sunt informați.”

Cel de-al 28-lea Preşedinte american, Woodrow Wilson

Woodrow Wilson, academician şi politician american şi totodată cel de-al 28-lea Preşedinte al Statelor Unite, a spus următoarele (printre altele) în cartea sa Noua libertate (The New Freedom).

„De când am intrat în politică, au existat diferite opinii ale unor oameni, ce mi-au fost mărturisite în mod confidenţial. Unora dintre cei mai importanţi oameni din Statele Unite, din domeniul comerţului şi industriei le e frică de ceva. Ei ştiu că undeva există o putere atât de bine organizată, de subtilă, de vigilentă, de bine urzită, de completă şi de pătrunzătoare încât ar face bine să nu vorbească decât ca pentru sine, dacă vorbesc în sensul condamnării ei.”

Cartea menționată conţine şi alte afirmaţii revelatoare.

Cel de-al 35-lea Preşedinte american, John F. Kennedy

Iată ce a spus JFK într-unul dintre cele mai faimoase discursuri ale sale:

„Ȋnsuşi cuvântul «secretomanie» este inadmisibil într-o societate liberă şi deschisă, şi ca oameni ne opunem în mod inerent şi istoric societăţilor, jurămintelor şi procedurilor secrete. Am hotărât cu mult timp în urmă că pericolele unei muşamalizări excesive şi neautorizate a unor fapte pertinente cântăresc cu mult mai mult în faţa pericolelor care sunt evidenţiate pentru a o justifica.

Chiar şi în ziua de azi, se pune un preţ mic pe opoziţia în faţa ameninţării unei societăţi închise, imitând restricţiile ei arbitrare. Chiar şi în ziua de azi, nu se prea pune preţ pe a asigura supravieţuirea naţiunii noastre, dacă tradiţiile noastre nu supravieţuiesc odată cu ea. Şi există pericolul foarte grav ca o nevoie anunţată de securitate sporită să fie folosită de către cei nerăbdători să îi extindă semnificaţia până la limita cenzurii şi muşamalizării oficiale. Aceasta nu intenţionez să tolerez, în măsura în care stă în puterea mea...

Deoarece în întreaga lume ne confruntăm cu o conspiraţie monolitică şi necruţătoare ce se bazează îndeosebi pe mijloace ascunse pentru a-şi extinde sfera de influenţă – pe infiltrare mai degrabă decât pe invazie, pe subversiune mai degrabă decât pe alegeri electorale, pe intimidare, mai degrabă decât pe libertate de alegere, pe gherile pe timp de noapte, în loc de armate pe timp de zi. Este un sistem ce a angrenat numeroase resurse umane şi materiale pentru construirea unei mașinării bine alcătuite şi extrem de eficiente ce combină operaţiuni militare, diplomatice, de spionaj, economice, ştiinţifice şi politice. Pregătirile ei sunt ascunse, nu publicate, greşelile ei sunt îngropate, nu mediatizate. Disidenţii ei sunt reduşi la tăcere, nu încurajaţi. Nicio investiţie nu e pusă la îndoială, nici un zvon nu e publicat, nici un secret nu e dezvăluit.”

John C. Calhoun, cel de-al 7-lea Vice Preşedinte al Statelor Unite

John C. Calhoun a fost cel de-al 7-lea Vice Preşedinte al Statelor Unite, în exerciţiu din 1825 până în 1832. El a fost, de asemenea, un teoretician politic în timpul primei părţi a secolului al XIX-lea.

Iată ce a declarat el:

„Ȋn interiorul Guvernului acţionează o putere mai mare chiar decât poporul, şi ea constă în interese multiple, diferite şi puternice, combinate într-o singură masă şi ţinute împreună de o putere de coeziune a imensului excedent bancar.”

Această afirmaţie aminteşte de o secvență grozavă din documentarul Thrive realizat de Foster Gamble, moştenitor al corporaţiei Procter Gamble. Fusese uns cu toate alifiile pentru a face parte din structurile de putere, dar a ales o altă cale.

Primarul oraşului New York, John F. Hylan

John F. Hylan a fost primar al oraşului New York în perioada 1918-1925. Următoarea lui declarație a devenit faimoasă:

„Adevărata ameninţare asupra Republicii noastre este guvernul invizibil, care, precum o uriaşă caracatiţă, îşi extinde tentaculele vâscoase peste oraşele, statele şi naţiunea noastră... Minuscula clică de bancheri internaţionali puternici conduce practic guvernul Statelor Unite urmându-şi propriile interese egoiste. Ei controlează de fapt ambele partide şi majoritatea ziarelor şi revistelor din această ţară. Folosesc rubricile acestor publicaţii pentru a-i asupri până la supunere sau pentru a demite funcţionari publici ce refuză să facă pe placul clicilor puternice şi corupte ce alcătuiesc acest guvern invizibil.

El operează sub acoperirea unui ecran auto-creat şi pune stăpânire pe structurile executive, pe corpurile legislative, pe şcoli, pe tribunale, pe ziare şi pe fiecare agenţie creată pentru protecţia publică.”

Senatorul William Jenner

William Jenner, senator în Statele Unite, a făcut următoarea afirmaţie înaintea Congresului SUA, în anul 1954:

„Azi drumul către o dictatură deplină în SUA poate fi construit prin mijloace strict legale... Avem un grup de acţiune politică bine organizat, decis să ne desfiinţeze Constituţia şi să instituie un stat guvernat de un singur partid... El operează în secret, în tăcere, fără oprire, pentru a modifica guvernul... Această necruţătoare elită însetată de putere este boala secolului nostru... Acest grup nu dă socoteală nici în faţa Preşedintelui, nici a Congresului, nici a tribunalelor. Este practic de neînlăturat.”

Senatorul Daniel K. Inouye

Inouye a fost politicianul american cu origini asiatice cu cel mai înalt rang din istoria Statelor Unite, funcţionând în cadrul Partidului Democratic din 1963 până la moartea sa, în 2012. Inouye a atenționat:

„Există un guvern din umbră cu propriile sale forţe aeriene, flote militare, propriul său mecanism de strângere de fonduri şi capacitatea de a îşi urma propriile idei privind interesul național, scutit de orice controale sau verificări a conturilor, ieşit chiar de sub incidenţa legii.”

Cel de-al 34-lea Președinte al SUA, Generalul cu cinci stele Dwight Eisenhower

În discursul său de rămas bun adresat naţiunii, Eisenhower a rostit următoarele cuvinte de avertizare:

„În consiliile guvernamentale trebuie să ne ferim de a ni se inocula o influenţă neautorizată, fie ea intenţionată sau neintenţionată, a complexului militar industrial. Potenţialul creşterii dezastroase a unei puteri aşezate în mâinile cui nu trebuie există şi va continua să existe...

Doar nişte cetăţeni vigilenţi şi informaţi pot determina curăţarea adecvată a imensului sistem de apărare industrial şi militar, prin mesajul şi prin idealurile noastre pacifiste.”

Este important ca acest discurs să fie prezentat, deoarece creşterea dezastruoasă a puterii greşit plasate în mâinile complexului militar industrial chiar a devenit o realitate.

Benjamin Disraeli, fost prim-ministru al Marii Britanii

Benjamin Disraeli (1804 – 1881) a afirmat:

„Lumea este guvernată de cu totul alte personaje faţă de ce îşi imaginează aceia care nu se află în spatele scenei” – (Coningsby, vol. 4, cap. 15, pag. 131).

Cel de-al 26-lea Preşedinte al Statelor Unite, Theodore Roosvelt

Preşedintele Roosevelt a dezvăluit următoarea informaţie:

„Ȋn spatele guvernului pe care îl vedem se află întronat un guvern invizibil, ce nu datorează nicio supunere şi nu admite nicio responsabilitate în faţa poporului.

Distrugerea acestui guvern invizibil, dezvăluirea alianței necredincioase dintre afacerile corupte și politica coruptă este cea mai importantă sarcină a statului în prezent.”

Citiți și:
Familia Rockefeller, Noua Ordine Mondială şi Guvernul Mondial (I) 
Dr. Steven Greer – Cum lucrează de fapt Guvernul Secret

Grupul Bilderberg – Guvernul mondial secret

 yogaesoteric

21 aprilie 2017