Mizeria creată de pretinsa luptă anticorupție din România nu mai poate fi ascunsă sub preş. Apar primele mărturii date în fața parlamentarilor americani despre abuzurile care se comit în România de către Binomul SRI - DNA. În data de 14 iunie 2017, la Washington, s-a întrunit Comisia US Helsinki condusă de senatorii Roger Wicker şi Sheldon Whitehouse, care şi-a propus să elucideze informaţiile controversate despre lupta anticorupţie din România şi simbioza cu SRI, care riscă să pună în pericol securitatea NATO în regiunea Europei de sud-est. Informaţiile au fost considerate controversate întrucât chiar oficiali americani din fosta guvernare Obama au raportat informaţii incomplete despre activitatea SRI - DNA, favorizând practic activitatea acestui Binom, conform site-lui Lumea Justiţiei.
„The Romanian Anti-Coruption Process: Successes and Excesses” (Lupta anticorupţie din România: Succese și excese) a fost tema oficială a Comisiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – Comitetul Helsinki din USA. În faţa Comisiei americane au compărut mai mulţi martori, printre care şi fostul ambasador al SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, din perioada 2009-2012, în prezent mare şef la Fondul Proprietatea. Prestaţia acestui fost ambasador (care s-a transformat în faţa Comisiei într-un apărător al DNA) relevă la momentul actual pericolul pe care l-a reprezentat simbioza dintre Ambasada SUA la Bucureşti şi un grup de ONG-uri finanţate de afaceristul George Soros, care ani în şir au raportat către oficialităţile UE şi americane doar partea bună a activităţii DNA - SRI, şi niciodată abuzurile comise de acest tandem. Gitenstein a depus Comisiei un studiu făcut în 2014 despre activitatea anticorupţie din România, semnat de zeci de militanţi din ONG-urile lui Soros, fiind evident că un asemenea studiu nu poate fi unul obiectiv. Să nu uităm că în ultima perioadă dinspre Ambasada SUA la Bucureşti (prin presa de casă, ONG-urile partenere şi nu numai) s-a dus o campanie ostilă împotriva actualului preşedinte al SUA Donald Trump, dar şi faptul că Ambasada SUA a fost finanţator declarat al unor ONG-uri soroșiste, precum Freedom House şi altele, organizaţie care a ajuns să instruiască magistraţi români, să-i plătească pentru fel de fel de activităţi şi chiar să aibă pretenţia să îşi propună directorul de organizaţie Cristina Guseth ca ministru la Justiţie, o electriciană fără studii juridice respinsă de Parlament pentru prestaţia ei deplorabila în faţa comisiei.
Revenind la Comisia US Helsinki, cea mai zdrobitoare mărturie împotriva abuzurilor judiciare din România a formulat-o consultantul de politică externă David Clark, mărturie pe care o publicăm în continuare aproape în totalitate. David Clark face un adevărat rechizitoriu împotriva tandemului SRI - DNA şi recomandă partenerului strategic al României să institutie o monitorizare de forţă, pentru că altfel se poate pune în pericol securitatea NATO în regiunea noastră.
Citiţi uluitoarea mărturie a lui David Clark şi veţi recunoaşte adevărata faţă a Binomului SRI - DNA pe care Lumeajustitiei.ro a devoalat-o neîncetat din 2010 şi până în prezent:
RAPORTUL LUI DAVID CLARK
Democraţia din Europa se confruntă cu cea mai mare provocare de la căderea Zidului Berlinului. Provocarea se manifestă într-o varietate de forme, cum ar fi creşterea mişcărilor populiste şi extremiste, reapariţia practicilor politice autoritare şi neliberale, concomitent cu scăderea standardelor de guvernare. Aceste tendinţe sunt puternic, deşi nu exclusiv, reprezentate în unele dintre fostele țări comuniste din Europa Centrală şi de Est. Exemple notabile includ Ungaria şi Polonia, unde guvernele autoritare au slăbit independența judiciară şi au subminat libertatea presei.
România ar trebui, de asemenea, să fie considerată o ţară din această sferă a îngrijorărilor, din cauza problemelor îndelungate şi nerezolvate în ceea ce priveşte corupţia şi statul de drept. Protestele de masă din ianuarie, care au forţat guvernul român să renunţe la eforturile de a limita aria de investigare a dosarelor anticorupţie (n.r.: de a introduce pragul pentru abuz în serviciu) au arătat că există un sprijin copleşitor pentru acţiunile ferme în acest domeniu. Cu toate acestea, presiunea opiniei publice înseamnă că munca anticorupţie este supusă unei expuneri publice inadecvate. În paralel cu anchetarea unor cazuri de corupţie, există motive pentru a concluziona că lupta anticorupție a României a oferit, de asemenea, o acoperire convenabilă pentru influenţarea scorului politic şi pentru încălcări grave ale drepturilor omului, lucru care arată o tulburare a supremaţiei legii. Într-adevăr, metodele folosite frecvent în investigarea corupţiei prezintă un grad considerabil de continuitate cu practicile şi atitudinile din perioada comunistă.
Lupta anticorupție din România ridică semne de întrebare sub cinci aspecte majore:
1. Politizarea justiţiei: Afirmaţia că Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism (DIICOT) acţionează imparţial este greu de conciliat cu faptele. A existat adesea o corelaţie puternică între cei vizaţi de urmărire penală şi interesele celor care se aflau la putere în acel moment. Cazurile au fost uneori însoţite de campanii de defăimare publică, menite să maximizeze impactul lor politic. Departe de a fi mai presus de politică, DNA şi DIICOT sunt participanţi activi la luptele politice partizane.
2. Înţelegerile de culise între procurori şi executiv: Statul de drept impune o separare a puterilor în care procurorii ar trebui să acţioneze independent de executiv. În România, este evident că politicienii au exercitat uneori o influenţă operaţională considerabilă asupra DNA-ului, folosind controlul politic al numirilor cheie. Există dovezi în mai multe cazuri care indică un contact necorespunzător între DNA şi Guvern şi sugerează că investigaţiile au fost direcţionate politic.
3. Implicarea serviciilor de informaţii: Serviciul Român de Informaţii (SRI), succesor al Securităţii comuniste, joacă un rol important şi în mare măsură nedivulgat în conducerea procuraturilor anticorupţie. SRI efectuează în fiecare an 20.000 de interceptări telefonice în numele DNA, iniţiază anchete DNA şi, citez propriile sale cuvinte, consideră că „sistemul judiciar este un câmp tactic” al operaţiunilor. Aceste activităţi nu au fost examinate în mod adecvat, iar guvernul a refuzat să răspundă solicitărilor organizaţiilor care reprezintă judecătorii români de a investiga suspiciunile că SRI a infiltrat serviciile judiciare şi de urmărire penală.
4. Lipsa respectului pentru independenţa judecătorilor: Atât SRI cât şi DNA-ul au fost criticate pentru subminarea independenţei judiciare, un alt principiu fundamental al justiţiei liberale. Judecătorii care nu reuşesc să acţioneze în favoarea DNA-ului şi să dea sentinţe în favoarea sa, au devenit ei înşişi nişte ţinte, în timp ce judecătorii prietenoşi cu interesele DNA şi-au văzut loialitatea recompensată. O instanţă maleabilă, dispusă să joace după reguli, ajută DNA-ul să menţină ratele de condamnare la nivelul de 92%. De altfel, un judecător suprem al Curţii Constituţionale a acuzat, de asemenea, SRI că încearcă ilegal să-l intimideze pe el şi pe colegii săi.
5. Abuzurile făcute de procurorii anticorupţie: Metodele folosite în mod obişnuit de DNA sunt incompatibile cu standardele care se aplică în majoritatea ţărilor democratice. Acestea includ paradă cu cei arestaţi în cătuşe, în beneficiul mass-media, ameninţarea rudelor suspecţilor cu rechizitoriu ca o formă de pârghie, oferind suspecţilor imunitate în schimbul denunţării unui „senior” mai valoros şi mai cunoscut din politică, reţinerea inculpaţilor în detenţie pentru perioade lungi, ca formă de pedeapsă şi stigmatizare înaintea proceselor în instanţă şi transmiterea sistematică a probelor din anchetele în curs către mass-media, pentru a împiedica o audiere echitabilă în instanţă.
Principiile justiţiei consacrate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în Carta Drepturilor Fundamentale a UE sunt încălcate în mod curent în cadrul campaniei anticorupţie a României. Motivaţiile politice, abuzurile procesului, înţelegerile de culise între diferite instituţii ale statului şi subminarea independenţei judecătoreşti, toate acestea duc spre concluzia că acuzaţilor li se refuză adesea dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit de articolul 6.1 al CEDO. Încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie, prevăzut la articolul 6 alineatul (2) al CEDO, a reprezentat o altă linie majoră în strategia cu care DNA a urmărit maximizarea ratelor de condamnare. Condiţiile din penitenciare sunt atât de precare, încât folosirea pe scară largă a detenţiei preventive duce adesea la un tratament inuman şi degradant, încălcând articolul 3 al CEDO.
Când este confruntată cu aceste aspecte ale activităţii sale, DNA-ul încearcă rapid să recurgă la tactici intimidante pentru a-şi reduce criticii la tăcere. Am experimentat acest lucru personal, după un raport detaliat, sub toate aspectele enunţate mai sus, pe care l-am publicat în luna ianuarie a acestui an. Am transmis o copie a acestui raport Comisiei. În urma difuzării pe larg a raportului în mass-media, DNA a iniţiat o anchetă oficială a Consiliului Superior al Magistraturii, care s-a pronunţat împotriva mea pe 9 mai.
Într-un exemplu bizar al unei dublei măsuri în stil sovietic, munca mea de a documenta şi de a transmite publicului cazurile de încălcare a independenţei judecătoreşti în România a fost considerată, în sine, un atac asupra independenţei judecătoreşti. Acest proces, care s-a dorit a fi intimidator, a dezvăluit că DNA-ul este o organizaţie care operează fără respect faţă de principiile democratice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare şi independența societăţii civile.
Încălcările drepturilor omului care au loc sub deviza luptei anticorupţie ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare pentru partenerii internaţionali ai României. Statul de drept este un pilon vital al guvernanței democratice, iar slăbiciunile sale în România constituie un risc sistemic major într-o regiune cu o importanţă strategică ridicată în Europa. Problema, aşa cum am văzut în protestele de la începutul acestui an, este că populaţia nu are încredere în capacitatea politicienilor români de a superviza activitatea procurorilor anti-coruptie. DNA, DIICOT şi SRI exploatează acest fapt pentru a funcţiona dincolo de limitele controlului legitim, constituind în fapt un stat în stat.
În absenţa creditării autorităţilor naţionale pentru exercitarea puterii uzuale de supraveghere democratică, este necesară o întărire a supravegherii externe. Uniunea Europeană ar trebui să menţină monitorizarea României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare şi să completeze indicatorii de performanţă existenţi cu instrumente suplimentare destinate să evalueze impactul politicilor anticorupţie asupra drepturilor omului şi a standardelor de justiţie. (...)
De asemenea, SUA joacă un rol important în calitate de membru senior al NATO şi ca cel mai important aliat al României. Raportările Departamentului de Stat privind respectarea Drepturilor Omului ar trebui să reflecte îngrijorarea crescută cu privire la consecinţele abordării luptei anticorupţie din România. O atenţie deosebită ar trebui acordată întrebării dacă SRI funcţionează sub un control civil efectiv, aşa cum prevăd condiţiile aderării la NATO. De asemenea, ar trebui folosite instrumente suplimentare pentru a face faţă tendinţelor de politizare a justiţiei. În cel puţin unul dintre cazurile de corupţie la nivel înalt anchetate în România există motive serioase pentru declanşarea prevederilor „The Global Magnitsky Human Rights Accountability Act” privind responsabilitatea drepturilor omului la nivel mondial împotriva persoanelor care comit abuzuri din poziţii de autoritate.
IMPLICAŢIILE PROCESULUI ANTICORUPŢIE DIN ROMÂNIA PRIVIND DREPTURILE OMULUI
3.1. Politizarea Justiţiei
Evaluarea oficială a Comisiei Europene este că România înregistrează progrese în lupta împotriva corupţiei şi că DNA-ul acţionează ca un „procuror energic şi imparţial”. Din păcate, această judecată optimistă este în contradicţie cu faptele. Modelul urmăririi penale în ultimii doisprezece ani pare să aibă o legătură clară cu evoluţiile diferitelor partide politice. Cu puţin timp înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu a fost acuzat de DNA de corupţie în legătură cu mandatul său de ministru al transporturilor în anii 1990.
După ce a devenit preşedinte, majoritatea oamenilor politici importanţi inculpaţi pentru fapte de corupţie au venit de la PSD şi PNL, mai degrabă decât de la Partidul Democrat al lui Băsescu. Într-adevăr, PNL şi-a încheiat coaliţia cu partidul preşedintelui în 2007 în semn de protest faţă de modul în care se pare că a fost vizat. Cel mai important om politic anchetat în această perioadă a fost prim-ministrul PSD, Adrian Năstase.
Când PSD s-a întors în Guvern în 2012, cu premierul Victor Ponta, au fost lansate o serie de anchete vizându-i pe acţionarii trusturilor media critice la adresa Puterii şi pe membri ai cercului şi familiei apropiați preşedintelui Băsescu. Aceste investigaţii au fost uneori însoţite de campanii de denigrare publică conduse de Ponta însuşi. (...) Ponta a vrut să-şi mărească puterea până când, în pofida aşteptărilor, a pierdut alegerile prezidenţiale din decembrie 2014, în favoarea principalului candidat de centru-dreapta, Klaus Iohannis de la PNL. Slăbiţi politic, Ponta şi mai mulţi colegi din conducerea PSD au fost acuzaţi de DNA de evaziune fiscală şi spălare de bani în iulie 2015.
Patru luni mai târziu, Ponta a demisionat după protestele de stradă declanşate de incendiul de la clubul Colectiv, în care au murit 64 de persoane. Traian Băsescu, care şi-a relansat cariera politică cu formarea unui nou partid politic, se confrunta, de asemenea, cu noi acuzaţii de spălare a banilor anunţate de DNA în aprilie 2016. Rechizitoriile l-au forţat pe Băsescu să renunţe la campania sa pentru primăria municipiului Bucureşti.
Cei care nu vor să vadă un pattern în aceste cazuri, pot argumenta că au fost demarate anchete împotriva politicienilor de rang înalt de la majoritatea partidelor, chiar şi atunci când acele partide au fost la putere. Ponta, la urma urmei, a fost acuzat în timp ce era încă prim-ministru. Ar fi cu siguranţă fals să sugerezi că DNA funcţionează numai în interesul oricărui partid care se întâmplă să fie la putere la vremea respectivă. Structurile sale sunt prea difuze pentru aceasta, fiind alcătuite din procurori numiţi în diferite momente, sub diferite guverne, care îşi desfăşoară propriile investigaţii şi agende. Cu toate acestea, există diferite pârghii în acest sistem pentru ca diferite grupuri de interese politice să-şi afirme influența. DNA trebuie să fie înţeles ca o parte integrantă a caruselului în continuă creştere al alianţelor, intereselor şi duşmăniilor care definesc politica românească.
3.2. Înţelegeri secrete între procurori şi Executiv
Argumentul potrivit căruia procurorii, presupus independenţi, sunt supuşi patronajului politic, se bazează pe dezvăluirea unui acord încheiat în mai 2013 între preşedintele Băsescu şi premierul Ponta cu privire la numirile în funcţiile de conducere de la Parchetul General, DNA şi Direcţia pentru Investigarea Criminalităţii Organizate şi Terorismului (DIICOT). Procurorii sunt numiţi oficial de către preşedinte, la recomandarea Ministerului Justiţiei, dar cu cele două ramuri ale executivului blocate în conflict, a devenit imposibil să se ajungă la o listă comună de nume. Soluţia a fost împărţirea posturilor, fiecare parte putând să-şi numească propriii candidaţi preferaţi. Laura Kovesi, alegerea lui Băsescu, a fost numită şef al DNA, iar Tiberiu Nițu, care este aproape de Ponta, a devenit procuror general (n.r. – în urma acestei înţelegeri) în ciuda faptului că anterior a fost blocat de Băsescu.
O altă numire semnificativă care pare să fi făcut parte din această înţelegere a fost aceea a lui Dănuț Volintiru, care a devenit procuror la sediul central al DNA în iunie 2013 şi a fost promovat la postul de procuror-adjunct al diviziei după patru luni, la recomandarea ministrului de Justiţie din mandatul lui Ponta. Ponta şi Volintiru se cunoşteau cel puţin din 2004, când Ponta a fost ales în Parlament, reprezentând judeţul Gorj, iar Volintiru a devenit şef al biroului regional al DNA. Natura relaţiei lor a devenit obiectul rapoartelor de investigaţie în care se susţine că soţia lui Volintiru a primit în 2015 o sumă suspect de mare, de 130.000 €, pentru servicii notariale, de la complexul energetic Oltenia. Plata a fost aprobată de către directorul său general, Laurenţiu Ciurel, membru proeminent al PSD, care este acum co-inculpat în dosarul de spălare de bani în care este anchetat şi Ponta. În calitate de şef al biroului DNA din Gorj, în perioada în care s-au efectuat plăţile, Volintiru a închis alte două investigaţii deschise pe numele lui Ciurel.
Primul caz major al lui Volintiru în noul său post de la sediul central DNA a fost o anchetă asupra lui Dan Adamescu, un om de afaceri german foarte cunoscut în România, care deţinea România Liberă, unul dintre cele mai importante ziare din ţară. România Liberă a fost un critic permanent al PSD şi un luptător neobosit împotriva corupţiei de-a lungul multor ani. (...) În câteva săptămâni de la numirea lui Volintiru, Adamescu a devenit o ţintă, iar telefoanele sale au fost interceptate.
În mai 2014, un avocat angajat de compania de asigurări a lui Adamescu a recunoscut că a primit mită la interogatoriu şi i s-a acordat imunitate în schimbul implicării lui Adamescu. Un alt avocat s-a sinucis la scurt timp după ce a fost interogat în acelaşi dosar. În data de 24 mai, premierul Ponta a dat un interviu televiziunii naţionale în care a vorbit despre acest caz în următorii termeni:
„Traian Băsescu este unul dintre principalii beneficiari ai suportului mediatic oferit de domnul Adamescu. Dl. Adamescu editează un ziar care luptă împotriva corupţiei. Cred că acest om, care a condus el însuşi o reţea de corupţie cu un efect atât de mare pe o perioadă de mulţi ani, se prezintă ca editor care vorbeşte subiectiv despre lupta împotriva corupţiei (...) Sunt convins că vom auzi în curând şi mai multe lucruri despre asta de la procuratura de stat”.
Au trecut două săptămâni de la declaraţie şi Adamescu a fost arestat, acuzat şi reţinut... În ianuarie 2015, după un proces cu nenumărate încălcări procedurale, Adamescu a fost găsit vinovat, în baza mărturiei unui singur martor care a cooperat cu procurorii şi a fost condamnat la patru ani şi patru luni de închisoare. Era în detenţie în ianuarie 2017, când a murit de o infecţie contractată în închisoare. Potrivit familiei sale, i s-a refuzat tratamentul medical adecvat.
3.3. Rolul Serviciului de Informaţii
Realitatea relaţiei DNA cu puterea politică indică un sistem în care nu există încă o separare corectă a puterilor, iar procesul judiciar este vulnerabil la manipulare, în avantajul partizanilor. Cu toate acestea, guvernul şi partidele politice nu sunt singurele centre de putere capabile să exercite o influenţă necorespunzătoare asupra direcţiei de urmărire penală împotriva corupţiei. Într-o ţară în care amintirile Securităţii sunt încă proaspete, există şi preocupări majore cu privire la rolul jucat de agenţia de informaţii interne în cadrul sistemului de justiţie penală (...).
SRI este descendentul direct al vechii Securităţi, care i-a preluat infrastructura şi majoritatea personalului în 1990. Interesul său a fost concentrat pe operaţiunile de supraveghere a comunicaţiilor, iar perioada postcomunistă a prezentat mai multe scandaluri care implicau activităţi de interceptare care ar fi trebuit să fie interzise. Ascultarea telefonului fără mandat a fost relansată în investigaţiile anticorupţie desfăşurate de Monica Macovei, iar DNA a devenit puternic dependent de sprijinul serviciilor de informaţii în furnizarea probelor rezultate din interceptare.
Potrivit rapoartelor DNA, SRI interceptează o medie de 20.000 de convorbiri telefonice pe an în urmărirea anchetelor anticorupţie, de zece ori mai mult decât în chestiunile care ţin de securitatea naţională...
Implicarea SRI în sfera judiciară depăşeşte cu mult rolul pasiv de a furniza asistenţa tehnică în supravegherea comunicaţiilor pentru procurorii anticorupție. În aprilie 2015, un înalt general al SRI, Dumitru Dumbravă, a dat un interviu în care a descris modul în care SRI intervine în urmărirea penală a cauzelor:
„Dacă acum câţiva ani am crezut că ne-am realizat obiectivul odată ce DNA a fost notificat, de exemplu, dacă ne-am fi retras ulterior din câmpul tactic odată ce instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, apreciind (naiv, cum putem spune acum) că misiunea noastră a fost finalizată, acum ne menţinem interesul până la soluţionarea finală a fiecărui caz.”
Dezvăluirea că SRI consideră sistemul juridic drept un „domeniu tactic” al operaţiunilor, în care îşi păstrează un rol activ în timpul audierilor în instanţă, oferă o paralelă directă cu trecutul. În comun cu poliţia secretă a altor regimuri comuniste, Securitatea a infiltrat sistemul judiciar ca o modalitate de a-şi spori controlul asupra societăţii şi au existat suspiciuni îndelungate că practica a continuat în perioada democratică.
Un exemplu şi mai sinistru al accesului SRI în sistemul judiciar a venit în ianuarie 2015, când Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui proiect de lege privind securitatea cibernetică, care ar fi oferit serviciilor de informaţii acces fără precedent la datele din computerele personale. Curtea statuase deja că alte două legi de securitate susţinute de SRI sunt neconstituţionale. În ziua următoare votului, unul dintre judecătorii Curţii Constituţionale responsabili cu decizia, Toni Greblă, a fost arestat de către DNA şi acuzat că a folosit influența sa pentru a eluda sancţiunile împotriva Rusiei. Acest lucru l-a determinat pe Daniel Morar, un judecător de la CCR şi predecesorul Laurei Kovesi la şefia DNA, să se plângă public că SRI încearcă să intimideze Curtea Constituţională.
Momentul arestării lui Greblă nu lasă loc de îndoială cu privire la efectul dorit de SRI... Decizia de a-l aresta după votul CCR a fost o lovitură de pedeapsă şi un semn că, atunci când este necesar, justiţia românească continuă să funcţioneze conform vechilor principii sovietice de „kompromat” şi „hiper-legalism”. Serviciile de informaţii din blocul sovietic adunau materiale compromiţătoare, reale sau false, despre proprii cetăţeni. Acestea urmau a fi folosite, la dispoziţia statului, pentru a pedepsi actele de dizidență prin ceea ce păreau a fi proceduri legale normale şi independente. Tehnica este încă utilizată în Rusia și astăzi, şi aparent şi în România. Acest lucru explică de ce atât de multe anchete anticorupţie recente implică resuscitarea unor acuzaţii vechi de acum zece ani sau mai mult. Este clar că dovezile au fost păstrate pentru „momentul potrivit”.
3.4. Independenţa judiciară sub asediu
Relaţia dintre judecători şi procurori este un alt domeniu în care separarea puterilor este în mod regulat subminată. Rata de condamnare în cazurile instrumentate de DNA este de 92%, iar agenţia are un interes birocratic pentru a se asigura că rata condamnărilor nu scade sub acest procent. Acest lucru poate fi realizat numai dacă justiţia lucrează în favoarea sa şi sistemul instanţelor funcţionează pe baza prezumţiei de vinovăţie...
O metodă este ca DNA să deschidă anchete împotriva judecătorilor care supără prin achitarea inculpaţilor. Acest lucru creează un climat de frică, menit să preseze decizia judecătorească. Corupţia în sistemul judiciar este, fără îndoială, o problemă în România, iar combaterea ei a devenit o așa-zisă prioritate majoră pentru DNA în ultimii ani. (...)
Astfel, DNA vizează judecătorii consideraţi neprietenoşi pentru interesele sale, dar face favoruri pentru cei consideraţi a fi de partea sa. Acest lucru a fost ilustrat în cazul bizar al Marianei Rarinca, urmărită de DNA în urma acuzaţiilor de şantaj formulate în 2014. Rarinca a lucrat ca secretar al unui avocat căsătorit cu şeful Curţii Supreme a României, Livia Stanciu. În iunie 2014, Rarinca a fost arestată de o echipă SWAT şi acuzată că a încercat să obţină 20.000 de euro de la Stanciu prin şantaj. A fost arestată timp de 6 luni în detenţie preventivă. Rarinca a negat şantajul şi a afirmat că singura sumă de bani pe care a cerut-o a fost o sumă mult mai mică, pe care o Stanciu chiar i-o datora. Ea a fost găsită vinovată în instanţă şi a primit o sentinţă cu suspendare de trei ani, dar verdictul a fost anulat în apel în mai 2015. Este de notorietate faptul că judecătoarea Livia Stanciu e cunoscută procurorilor DNA ca un aliat de încredere. Într-un tribut adus la DNA, emis în februarie 2014, Stanciu s-a descris singură ca un „partener de încredere” al DNA. (...)
3.5. Abuzurile DNA în ancheta penală
DNA este un exemplu rar de agenţie guvernamentală care este aplaudată aproape unanim, atât acasă, cât şi în străinătate. Şefa DNA, Laura Kovesi, este mediatizată cu laude în mass-media internaţională şi a primit nenumărate premii, inclusiv un Legion dʼhonneur şi Readerʼs Digest – European of the Year.
Pentru a-şi mări rata de succes, DNA adoptă cea mai vagă interpretare posibilă a ceea ce constituie corupţia. Articolul 297 din Codul penal al României include o infracţiune de „abuz în serviciu”. În lipsa unei definiţii clare a ceea ce înseamnă aceasta, procurorii au putut să urmărească politicieni şi oficialităţi pentru o gamă largă de acte executive, dintre care multe nu ar fi considerate corupte în nicio altă parte a UE. De exemplu, DNA a lansat acuzaţii de ucidere din culpă şi abuz în serviciu împotriva fostului vicepremier, Gabriel Oprea, după ce un poliţist a fost ucis într-un accident de circulaţie în timp ce escorta maşina oficială a ministrului în octombrie 2015. Susţinuţi de un val de resentimente publice la adresa privilegiilor elitei politice, DNA a susţinut că Oprea nu avea dreptul la o escortă de poliţie...
Potrivit estimării Laurei Kovesi, până la 42% din toate cazurile de DNA vizează acuzaţii de abuz în serviciu, sugerând că o mare parte dintre infracţiunile pe care le investighează nu sunt „corupţie” în definiţia general acceptată a termenului. În iunie 2016, Curtea Constituţională a decis că articolul 297 privind abuzul în serviciu se poate aplica numai abuzurilor de funcţie care implică acte definite în mod specific drept infracţiuni. Cu alte cuvinte, nu ar mai fi posibilă urmărirea penală a persoanelor pentru acte executive doar pentru că DNA le-a considerat deficitare sau corupte. Înainte de hotărârea CCR, Kovesi a lovit agresiv împotriva oricărei restrângeri a definiţiei abuzului, ceea ce a atras o plângere din partea Uniunii Naţionale a Judecătorilor, care a acuzat-o că exercită „o presiune asupra Curţii Constituţionale, care nu este în conformitate cu statutul magistratului şi Principiul separării puterilor în stat”. Rămâne de văzut ce impact va avea decizia Curţii asupra domeniului de aplicare şi a desfăşurării cauzelor instrumentate de DNA.
Un alt domeniu de îngrijorare se referă la gama de tactici intimidante utilizate de DNA în urmărirea obiectivelor sale. Un indiciu poate fi găsit în datele publicate chiar de DNA. Astfel, din cele 10.947 de dosare care au fost lansate în 2015, numai 1258 au dus la rechizitorii. A viza un grup atât de mare de persoane presate de perspectiva de a fi urmărite penal se potriveşte scopurilor procurorilor în colectarea dovezilor. În unele cazuri, se deschid investigaţii împotriva membrilor familiei unui suspect ca o modalitate de a exercita presiune şi de a forţa o mărturisire. Altfel, obiectivul este de a folosi ameninţarea cu dosar penal pentru a obţine o declaraţie de martor împotriva unei alte ţinte. În stilul vânătorii clasice de vrăjitoare şi în scopul maximizării impactului asupra mass-media, suspecţilor consideraţi a fi „neimportanţi” li se oferă imunitate penală în schimbul denunţării unor persoane mai importante. (...)
Presiunea este, de asemenea, exercitată asupra suspecţilor prin rutina solicitărilor pentru detenţie preventivă. Legea română permite instanţelor să ordone perioade de arest preventiv de până la 180 de zile în faza de investigaţie. (...)
Instanţele judecătoreşti admit frecvent solicitările DNA de a dispune măsura detenţiei preventive în cazurile de înaltă corupţie, în pofida caracterului non-violent al infracţiunilor şi a existenţei alternativelor, cum ar fi arestul la domiciliu sau controlul judiciar. Acest lucru ajută însă la stigmatizarea acuzatului, la întărirea impresiei vinovăţiei şi la compromiterea eforturilor inculpatului de a pregăti o apărare corespunzătoare în instanţă. (...)
Standardele condiţiilor din închisoare sunt atât de precare încât, între 1998 şi 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că România este vinovată de 178 încălcări ale articolului 3 din CEDO care interzic tratamentul inuman sau degradant. CEDO a constatat 27 de încălcări doar în 2015...
Există un pattern al modului în care s-au desfăşurat unele dintre cele mai importante cazuri ale DNA. Suspectul încătușat este escortat în detenţie în faţa camerelor de luat vederi. Denunţul este smuls din partea colegilor şi cunoştinţelor cu ameninţarea că şi ei vor fi urmăriţi penal dacă nu cooperează.... Ancheta culminează cu o uriaşă acoperire negativă în media, deoarece stenogramele editate ale interceptărilor telefonice, care pot avea ca sursă doar DNA sau SRI sunt, în mod sistematic, livrate în presă. Astfel, în momentul în care suspectul este trimis în instanţă, posibilitatea unui proces echitabil este deja compromisă.
Cele mai multe dintre aceste tehnici au fost folosite în cazul Alinei Bica, fost procuror-şef al DIICOT, care a fost arestată de DNA în 2014 pentru suspiciunea de luare de mită şi abuz în funcţie. Astfel, Bica a executat 8 luni de detenţie preventivă, alături de persoane care fuseseră investigate de DIICOT. Soţul ei a fost arestat în urma unor acuzaţii de evaziune fiscală, ulterior abandonate, şi chiar avocatul ei a fost reţinut la un moment dat. Stenogramele DNA privind noi acuzaţii legate de munca sa la DIICOT au fost livrate în presă la o lună după arestarea sa iniţială. Prietenia dintre Bica și Elena Udrea a devenit o problemă. Udrea şi soţul ei au fost conexați de media la acuzaţiile împotriva lui Bica, iar fotografiile cu cele două femei care se aflau în vacanţă împreună la Paris au ieşit în presă. După cum a comentat Bica: „Se simte ca în anii 1950 când au venit comuniştii. Oamenii erau numiţi duşmani ai statului, erau îndesaţi în camion... li se ataca familia”.
Alină Bica a fost percepută ca o figură puternică a elitei în momentul arestării ei, dar se pare că a supărat pe cei care erau mai puternici. Ea l-a înfruntat în mod repetat pe Florian Coldea de la SRI: „El obişnuia să mă cheme şi să facă cereri pe care le-am refuzat întotdeauna. De exemplu, solicita ca o anumită persoană să fie arestată în luna august. Când refuzam, spunându-i că nu există suficiente dovezi, el replica: «Nu te comporţi cum trebuie pentru poziţia în care te afli. Ar trebui să-ţi schimbi atitudinea sau nu te văd bine»”. De asemenea, Bica suspectează că dosarul DNA pe numele său are legătură cu decizia ei din 2012 de a deschide o investigaţie privind acuzaţiile de furt şi corupţie la compania de stat Transgaz, în care unul dintre directorii companiei, Sergiu Lascu, a fost suspect-cheie.
4. Concluzii şi recomandări
Cifrele publicate de DNA cu privire la propria sa activitate au scopul de a arăta ofiţerilor săi că au avut victorii răsunătoare împotriva corupţiei, în pofida tuturor piedicilor. Potrivit bilanţului DNA, doar în 2015, parchetul a investigat 10.947 de cazuri, a trimis în judecată 1258 de persoane şi a obţinut condamnări în 92% din dosare, toate cu doar 131 de procurori ai Direcţiei. În loc să fie un motiv de laudă, aceste cifre ar trebui să ducă de fapt la o suspiciune rezonabilă că sistemul de justiţie al României este, de fapt, fundamental defectuos. Procurorii din sistemele juridice mai bine stabilite şi mai bine aprovizionate ale democraţiilor mature ale Europei asigură, de regulă, ratele de condamnare în intervalul de 70-80%. Cum se face că DNA reuşeşte să obţină atât de mult cu mult mai puţin?
Răspunsul este, desigur, acela că exigențele sunt reduse şi rezultatele sunt obţinute cu costuri mari tocmai pentru standardele de justiţie. După cum arată abuzurile enumerate mai sus, dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit la articolul 47 din Carta Drepturilor UE (articolul 6.1 din CEDO) a fost încălcat în mod repetat ca urmare a relaţiilor de culise care leagă politicienii, procurorii, judecătorii şi agenţiile de informaţii. Acest lucru a condus la o serie de urmăriri penale selective şi politice, în care acuzaţilor le-a fost restricționată posibilitatea de a se apăra...
Nu există nicio îndoială că printre sutele de persoane judecate şi condamnate de corupţie în România în fiecare an, o mare parte sunt vinovate de infracţiuni grave. Cu toate acestea, având în vedere deficienţele majore şi lipsurile evidenţiate în această prezentare, nu există nicio îndoială că aceste cifre includ, de asemenea, un număr semnificativ de persoane nevinovate care au devenit victime ale abuzurilor grave din justiţie. (...)
Este timpul ca partenerii trans-atlantici ai României să se uite mai atent la modul în care această ţară îşi desfăşoară campania anticorupție. (...)
Aceste preocupări ar trebui să se reflecte, de asemenea, în politica SUA. Raportările Departamentului de Stat în domeniul drepturilor omului trebuie să analizeze mai atent standardele din justiţie şi statul de drept în România. Ar trebui acordată o atenţie deosebită întrebării dacă România îndeplineşte angajamentul său de a asigura controlul civil al armatei, având în vedere capacitatea SRI de a opera dincolo de limitele responsabilităţii democratice.
yogaesoteric
24 iulie 2017
