Director de cabinet al fostului ministru al Agriculturii, Dacian Cioloş, profesorul Avram Fiţiu a studiat la Facultatea de Ştiinţe Agronomice din Gembloux, Belgia. Este doctor în ştiinţe agricole şi laureat al Premiului Academiei Agricole, pentru cartea Bazele Agriculturii Ecologice. Ceea ce îl preocupă în mod deosebit în ultima vreme este soarta ţăranilor români. Câtă vreme, între 20% şi 70% din pământul agricol al ţării a fost vândut străinilor, clasa ţărănească s-a redus de la 4,3 milioane de familii, la mai puţin de un milion de familii. Condusă de o clasă politică lipsită de patriotism, România a ajuns, la sărbătorirea unui secol de la Marea Unire (1918-2018), ca un stat părăsit. Cu durere în suflet, cu o strigare de ajutor către puţinii români care mai pot face ceva, Avram Fiţiu încearcă ultima tentativă de salvare.
„Autorităţile statului generează dispariţia ţărănimii”
Reporter: Printre liniile de forţă ale istoriei României s-a aflat legătura ţăranilor cu pământul, pentru care au luptat şi-au murit. Iată însă că în ultimele două decenii, pământul pare să nu mai însemne nimic pentru ei. Ce motive îl fac pe ţăranul român să-şi vândă pământul?
Prof. Avram Fițiu: Am constatat că cei care vând primii sunt ţăranii din câmpie, cei mai rupţi de tradiţie, urmaţi de cei din zonele colinare, la care mai există un licăr de tradiţie, şi, la urmă, de ţăranii din zona de munte, unde ataşamentul faţă de tradiţie este cel mai puternic. Pe de altă parte, se poate demonstra că primii care îşi vând cu uşurinţă glia sunt cei rupţi complet de credinţa în Dumnezeu, iar la urmă de tot, sunt cei mai credincioşi. Şi valorile culturale contează. După ce şi-au pierdut straiele populare şi evenimentele religioase de peste an, ţăranii se despart mai uşor de glia lor. Ea nu le mai spune nimic.
Vând uşor şi cei care au căzut victime ale propagandei de la televiziuni şi din ziare, potrivit căreia pământul înseamnă sărăcie, nu merită să-l deţii. Şi apoi, dincolo de aceste detalii, de ce să te numeşti „ţăran”? Să râdă lumea de tine? Acum e la modă să-ţi spui „fermier” (arendaş în limba franceză, adică „slugă”). Dar cea mai revoltătoare cauză a tendinţei de vânzare a pământului este lipsa unui sistem agricol structurat, care să intervină în ajutorul ţăranului (legi funciare protectoare, bănci ţărăneşti, asigurări, structuri de comasare, informare, formare). De fapt, autorităţile statului generează dispariţia ţărănimii. Lipsa de perspective economice şi sociale îi fac pe tinerii din sate să plece. În ritmul actual, în 10 ani, tânărul român va fi complet dezrădăcinat emoţional şi fizic de pământul său, moment în care va vinde ultima palmă de glie strămoşească, devenind un străin în ţara lui şi abandonându-şi complet straiele, cultura şi limba (se petrece astăzi, la scară mare, în Brazilia şi Argentina). Zeci de milioane de ţărani dispar peste ocean, în fiecare deceniu.
Dar mai este o cauză a dispariţiei satului românesc, pusă în aplicare de autorităţi: distrugerea triunghiului tradiţional ţăran-învăţător-preot, factor principal de rezistenţă de-a lungul timpului. Satele nu pot trăi fără „luminători” spirituali. E nevoie de cineva care să arate calea morală, aşa de ameninţată în ziua de azi.
„Creşterea continuă a suprafeţelor cultivate duce la dezastru financiar”
Rep.: În textele şi cărţile dvs. aţi scris şi despre „neputinţa” dezvoltării economice a românilor. Să luăm un caz: de ce nu ştie ţăranul din câmpie să vândă făină sau pâine, şi continuă să vândă materie brută, adică grâu?
Prof. A.F.: Marea paradigmă pe care nu a reuşit să o depăşească agricultorul român din câmpie, şi anume, vânzarea de cereale brute, vine din perioada interbelică. Nu mai există ţară în Europa care, timp de 100 de ani, să nu evolueze structural în domeniul producţiei de cereale, de la producţia de materie brută, la făină sau pâine. Cineva ţine această lume a producţiei de cereale într-un cerc vicios al incapacităţii de reflecţie, în care singura dezbatere pe care o au agricultorii este legată de preţul grâului, deşi nu sunt ei cei ce controlează acest aspect, ci „băieţii deştepţi”.
Cerealicultorii europeni, de exemplu, s-au prins de schema înşelătoriei „marii producţii” şi au evoluat spre ferme de 10-50 ha, cu unităţi integratoare ce produc cel puţin făină, dacă nu pâine, pentru a obţine un profit decent din munca lor. La marile investiţii din fermele de cereale (300-500 ha), din bazinul parizian, agricultorii ori trec pe procesare, ori aleg ştreangul spânzurătorii. Doi cerealieri şi crescători de vaci îşi pun ştreangul în fiecare zi, din cauza împrumutului bancar şi al preţului cerealelor! Mai ales în Franţa, campion european al producţiei agricole, se observă, după 1990, o politică evidentă a zeci de mii de mici agricultori, care şi-au deschis propriile mori şi brutării, ca să producă un produs tradiţional, ecologic sau de casă, pe lanţuri alimentare scurte. Au revenit la soiurile de grâu de altădată.
Ce-i împiedică oare pe producătorii români să preia acest tip de agricultură (ce se regăseşte la o scară chiar mai mare în Polonia şi Germania), în loc să intre într-o cursă frenetică a dezastrului financiar, de creştere continuă a suprafeţelor cultivate? Câtă inteligenţă trebuie să ai, ca cerealicultor român, ca să pricepi că a intra în capcana creşterii mărimii fermei este calea sigură către pierzanie (muncă mai multă, griji mai multe, împrumuturi mai mari, riscuri mai mari, pământuri din ce în ce mai scumpe)?
„Ţăranilor români, statul le aplică o terapie de şoc”
Rep.: Ce trebuie să facă un ţăran din câmpie, care deţine o fermă de cereale de 10-50 ha, dacă vrea să trăiască în România, pe model european (Franţa, Germania)?
Prof. A.F.: Sunt mai multe direcţii:
* să-şi deschidă o brutărie de familie artizanală, pe vatră, cu alimentare cu lemne;
* să-şi reducă suprafaţa de producţie la 15-20 de hectare;
* să revină la soiurile locale de cereale, cu calităţi nutriţionale cerute de piaţă;
* să-şi reducă dependenţa de bancă şi subvenţii;
* să-şi redimensioneze munca salarială, la nivel de angajaţi din familie;
* să devină ţăran/morar sau ţăran/brutar, meserii de care nu se moare de foame în Europa;
* să depăşească paradigma grânarului Europei, devenind hambarul de făină al Europei.
* să-şi deschidă o brutărie de familie artizanală, pe vatră, cu alimentare cu lemne;
* să-şi reducă suprafaţa de producţie la 15-20 de hectare;
* să revină la soiurile locale de cereale, cu calităţi nutriţionale cerute de piaţă;
* să-şi reducă dependenţa de bancă şi subvenţii;
* să-şi redimensioneze munca salarială, la nivel de angajaţi din familie;
* să devină ţăran/morar sau ţăran/brutar, meserii de care nu se moare de foame în Europa;
* să depăşească paradigma grânarului Europei, devenind hambarul de făină al Europei.
Rep.: În mod normal, direcţia „bună” de dezvoltare a ţărănimii ar trebui sprijinită de clasa politică aflată la guvernare. Cum calificaţi contribuţia ei din ultimii ani?
Prof. A.F.: Nu cred că există în lume o clasă politică „mai performantă” în a transforma propriul popor, din stăpân în slugă, în mai puţin de 10 ani! Să faci, în aşa de puţin timp, milioane de slugi, presupune o tehnică de lucru de invidiat şi un popor pulverizat sufleteşte, emoţional şi economic.
Acum 28 de ani, România avea o populaţie agricolă de 4,3 milioane de familii de ţărani (3 membri în medie), care erau propriii lor stăpâni. După numai 10-15 ani, a mai rămas o populaţie agricolă, cât de cât autonomă, de 917.000 de familii. A pierde 3,4 milioane de ferme cu caracter comercial (o medie de 3 locuri de muncă pe fermă) înseamnă să pierzi cel puţin 9 milioane de locuri de muncă, de ţărani antreprenori. Până în 2020 clasa politică se forţează să mai trimită în istorie încă 700.000 de familii de ţărani (circa 2,1 milioane de locuri de muncă ce cotizează la bugetul de stat). Visul agricol al acestei clase politice (şi al Uniunii Europene) este ca România să rămână cu maximum 200.000 de agricultori, după 2020.
Un astfel de fenomen nu s-a mai întâlnit nicăieri în lume şi, ca atare, nicio ţară nu poate avea un răspuns serios în faţa unui astfel de cutremur social. Una este să pierzi programat un milion de ferme, în 60 de ani, în cazul Franţei sau Germaniei, pe o abordare graduală, care lasă timp individului şi industriei să găsească soluţii de tampon, şi alta este să-ţi supui propriul popor la terapie de şoc. Actuala clasă politică iresponsabilă, pe care poporul a votat-o cu ochii închişi, consideră că pulverizarea unei clase sociale milenare este un act de bravură şi mare progres. Să faci milogi ai statului 9 milioane de români, care primesc din 4 în 4 ani, câţiva litri de ulei şi o căldare de plastic, în campanii electorale, reprezintă un act de trădare naţională ce trebuie pedepsit, măcar moraliceşte. Să duci la disperare şi deznădejde 9 milioane de români, care îşi pierd un loc de muncă autonom, de stăpân, în numai 10-15 ani, înseamnă atentat la siguranţa naţională a României!
Citiți și:Nu numai că ne-am vândut ţara, căci am și donat-oMesajul unui britanic pentru români: «Aveți o ultimă șansă să luptați pentru țara voastră înainte să vă fie luată cu totul!»România ar putea deveni un El Dorado al Europei, dacă ar autoriza 100.000 de ferme țărănești în regim agroturistic!
yogaesoteric
11 noiembrie 2018
11 noiembrie 2018
