Daniel Dragomir, interviu: «Când un om devine țintă a statului, nu mai are nicio șansă!» (I)

„Este atât de simplu și de domeniul evidenței ce s-a întâmplat la Astra Asigurări, încât se vede foarte clar această implicare a serviciilor”, afirmă fostul ofițer al Serviciului Român de Informații care a făcut anul trecut o serie de dezvăluiri despre instituțiile de forță din România.

 Daniel Dragomir

România Liberă (R.L.): La Timișoara, recent, directorul SRI, Eduard Hellvig, a declarat că „SRI a încheiat orice legătură cu trecutul nefast de dinainte de 1989 și că întreaga activitate este guvernată de principii și valori pe care le respectăm în orice împrejurare, dintre acestea poate cele mai importante fiind legea și securitatea cetățeanului”. Credeți că așa este, că este sincer șeful civil al SRI?

Col. (r.) Daniel Dragomir: Eu plec de la premisa de bună-credință, întotdeauna. Și n-am motive să mă îndoiesc că dl. Hellvig nu este sincer. Mai mult decât atât, în ultima perioadă observ și eu din exterior că acolo (n.red. – la SRI) au loc modificări. Și în primul rând modificări în bine, mai precis pensionările nu doar ale generalilor, ci și ale foarte multor oameni din middle management, colonei, lt. colonei, care nu se văd din afara Serviciului. Da, cred că dl. Hellvig este sincer.

Dar este nevoie de o curățire internă la SRI, fie că se face prin mecanismele interne, fie că se face împreună cu Comisia de Control a SRI, fie că se face într-un context mai larg, trebuie să existe. Atitudinea mea cu privire la această modificare din interior este următoarea: nu mai interesează astăzi pe nimeni teme de răzbunare, n-au cum să-și aibă locul temele de răzbunare. Însă trebuie să facem în așa fel încât să nu se mai petreacă abuzurile care s-au petrecut. Acesta este scopul demersului meu.

R.L.: Să înțelegem că, dacă se va reforma SRI, în sensul dorit de dumneavoastră, ați putea reveni în cadrul Serviciului?
D.D.: Cred că este imposibil, deoarece am un dosar pe rolul instanței de judecată.

R.L: În care ați putea fi achitat. 
D.D.: Bun, eu vă spun care e situația astăzi, pot să vă mai adaug, însă, că eu voi fi alături de SRI și de oricine va fi interesat să afle ce s-a întâmplat acolo. Și mai ales în demersul serviciului de a reforma și primeni lucrurile, acolo unde pot fi ele reformate.

R.L: Dar cât din acest adevăr vom putea afla și cât din el este cosmetizat? 
D.D.: Eu am ales calea clară, transparentă și democratică. Am fost solicitat de Parlament și am spus Comisiei tot ceea ce știam, lucruri care s-au petrecut în SRI în perioada Coldea. Am depus documente și am făcut descrierea unor evenimente și fapte, am indicat persoane ce ar putea fi audiate, toate acestea s-ar putea constitui în probe.
Și-am ales această variantă a Comisiei de Control care este singura abilitată de lege să lucreze cu documente clasificate. Niciuna din discuțiile din Comisie nu a fost împotriva SRI. Ci membrii Comisiei să meargă să ceară detalii despre cele semnalate, în așa fel încât cei care au făcut abuzuri – dacă au făcut – să fie trași la răspundere. Iar dacă există lacune în legislație ce au permis aceste abuzuri, să fie îndreptate.

R.L.: Ați vorbit despre culoare și despre firme acoperite în perioada Coldea. Ce opinie aveți despre ce s-a întâmplat cu Astra Asigurări, cea mai mare companie de acest gen din România, aflată în competiție cu cele mai mari companii de profil din Europa?
D.D.: Eu nu pot să dau nume de firme acoperite. Ce am încercat eu să fac, discutând despre culoare, a fost să arăt un mecanism. Să arăt cum s-au făcut anumite lucruri din sistem.
Am văzut o postare pe FB referitoare la dosarul Romprest, unde este descris un astfel de mecanism și în amănunt intervenția serviciilor de informații în interiorul unei companii private. Cum s-a ajuns la Parchet și cum au fost utilizate aceste canale și unelte pentru a determina reacția autorităților împotriva unei companii pentru o preluare ostilă a unei firme, în acel caz. Este atât de simplu și de domeniul evidenței ce s-a întâmplat la Astra Asigurări, încât se vede foarte clar această implicare a serviciilor.

R.L.: Astra a fost cea mai mare companie românească de profil, care a și achiziționat compania AXA România, dar acest act comercial a fost întrerupt brutal.
D.D.: Aici este vorba de implicarea serviciilor de informații în mediul economic – luând numai cazul Astra Asigurări – chestiune extrem de nocivă. Serviciile de informații au întotdeauna o manieră proprie de a vedea lucrurile, nu neapărat prin prisma fostei Securități, ci prin prisma Serviciului, este o manieră etatistă.
Și o manieră nefirească de a vedea aceste chestiuni. Asta deoarece serviciul de informații, când intră în piață și începe să joace – că e vorba de piața asigurărilor sau piața de salubritate – disturbă întreaga piață pentru că își folosește informațiile, puterea, conexiunile și relaționările cu justiția. Pentru că avem protocoale strict secrete cu Justiția despre care nu știm ce conțin. Din acest joc rezultă vicierea spațiului economic și victime care pot fi patroni sau firme. Este efectul bulgărelui de zăpadă care face multe victime.

R.L.: Există o victimă la propriu în acest caz – Dan Grigore Adamescu decedat în timpul detenției. Cum comentați?
D.D.: Situația mi se pare absolut tragică și observăm în acest caz că, atunci când un om devine țintă, iar statul cu toată greutatea instituțiilor sale – servicii de informații, urmăriri, interceptări, filaje, anchete pe culoarele Justiției, influențarea câmpului tactic în zona judecătorilor – ce șanse mai are un om?!
În acest caz, opinia publică trebuie să înțeleagă că lupta împotriva corupției s-a vândut sub un pachet de PR foarte păgubos, și anume că noi, DNA plus SRI, îi luăm pe bogați și îi băgăm la pușcărie, iar ca rezultat voi veți avea prosperitate și mai ales satisfacție. Satisfacție care pleacă dintr-o chestie umană firească determinată de invidie: să moară și capra vecinului!
Însă rezultatele sunt: firme distruse, oameni rămași pe drumuri, oameni care mor în închisoare, prejudicii umflate care arată foarte bine pe hârtie, iar în realitate, când ajung la instanța de judecată, ele nu există.

R.L.: Cum vedeți bilanțurile anuale ale DNA? 
D.D.: Până la urmă aceste bilanțuri sunt unele de factură comunistă. Să nu vă închipuiți că există pe undeva prin Europa vreun parchet care să iasă să facă vreun bilanț în care să se laude câți oameni a băgat la pușcărie. Dacă vor să facă un astfel de bilanț să vină mai întâi să spună ce prejudicii a acuzat, și într-un final în ce proporție au fost ele recuperate. Eu vorbesc de finalitatea lor în justiție.

R.L.: „România liberă” a fost o țintă a binomului?
D.D.: Eu am spus lucrul acesta, toate zonele de media au fost ținte! Pentru că acești oameni nu au avut și nu au niciun fel de respect pentru libertatea de exprimare, pentru libertate în general și pentru democrație. Și vorbesc aici de cele două capete ale binomului, de Coldea și de Kövesi. Au încercat să controleze tot, ori când acest control nu funcționa – indiferent de ce publicație sau televiziune era vorba – fie încercau să le preia și să le subjuge, fie încercau să le distrugă.

R.L.: Victor Ponta credeți că a avut vreun rol legat de presiuni asupra „României libere” sau asupra lui Dan Adamescu?
D.D.: Nu voi discuta aici de oameni politici.

R.L.: Punem aceste întrebări pentru a înțelege mai profund ce s-a întâmplat după declarațiile făcute de premierul de atunci, Ponta, la adresa lui Dan Grigore Adamescu și a „României libere”. Declarații care s-au soldat cu decesul unui om și cu un dosar la DNA. 
D.D.: Exact, și de aici se observă finalmente această operațiune de țintire. Pentru că deja lucrurile sunt foarte clare, deja nu mai vorbim aici de o acțiune de căutare și aflare a adevărului. Sau de aducere în fața justiției a faptelor. Aici se vede foarte clar că este o chestiune personală pentru că acești oameni (n.red. – capii SRI și DNA) tratează toate lucrurile astea personal, în loc să le trateze instituțional, cum legea o cerea și o cere.

R.L.: Credeți că episodul Hexi Pharma a făcut parte dintr-o luptă a SRI cu SIE, cum s-a speculat în media?
D.D.: Eu aș vrea să cred că nu este vorba de o răfuială sau o reglare de conturi între cele două servicii, aș vrea să cred că nu e asta. Pentru că altfel ar trebui să extindem discuția mai mult. Deci pe lângă implicarea Serviciului în zona economică ar trebui să existe mai mulți actori și atunci dimensiunea dezastrului ar fi chiar foarte mare.
Ceea ce pot să vă spun este că relațiile, conexiunile patronului Hexi Pharma cu Serviciul (n.red. – SRI) erau de domeniul evidenței. Vorbim aici de datele pe care le deținem: un punct de lucru al unei societăți într-o clădire a instituției (SRI) trebuie să fie aprobat de un mecanism foarte strict. Ori mie nu poate să-mi spună nimeni că n-au știut că exista o relație comercială a SRI cu acea companie, companie care este verificată la sânge ca să nu producă eventuale daune Serviciului. Și prezența sediului acelei companii într-o clădire a SRI nu o poate nimeni tăgădui, că nu s-a știut. S-a știut foarte bine ce s-a făcut acolo.

R.L.: Credeți că Dan Condrea, patronul Hexi Pharma, este mort acum?
D.D.: Nu pot intra în speculații și nu sunt omul speculațiilor. Am încredere în autorități în sensul că la locul accidentului s-a făcut o anchetă a Parchetului. Plec din nou de la premiza că lucrurile au fost verificate. N-am de unde să știu dacă e mort sau nu.

R.L.: Sunt trusturi de presă pe care nu le-ați nominalizat și asupra cărora planează suspiciunea de colaborare cu binomul SRI-DNA?
D.D.: Există și alte zone media pe care nu le-am nominalizat pentru moment. Am vrut să încep prin a arăta acel culoar media pe care-l știu și l-am văzut cu ochii mei. Și încerc să explic oamenilor ca aceștia să înțeleagă cum se petreceau lucrurile. Culoarele media legate de cele de justiție se pot vedea prin cazurile concrete de oameni chemați la DNA.
Când vorbesc de culoar mă refer la acel termen militar când, intrat fiind pe culoar, erai lovit din diverse părți din umbră pe care le știai sau nu. Până să ajungă omul la DNA și până i se aduceau la cunoștință acuzațiile, până să semneze primul document de acuzare, în media, pe aceste culoare și utilizând aceste unelte, se dădeau date din dosar, din interceptări etc. Cine făcea aceste lucruri? Cineva de sus punea la dispoziția uneltelor media date care nu aveau caracter public.
Oamenii erau loviți mediatic, murdăriți, în așa mod încât atunci când se aflau deja în fața unui judecător acesta avea deja o opinie formată. Sunt celebre motivările arestărilor preventive de genul „opinia publică este înștiințată de aceste fapte și dacă statul nu va acționa ferm, se va lăsa impresia în opinia publică că statul nu este puternic”.
Se folosea opinia publicului ca temeinicie a arestărilor preventive pentru că noul Cod Penal permite acest mod de lucru. Ori opinia publică fusese manipulată prin acest culoar media, dar și ca să-l forțeze pe judecător prin această presiune mediatică. 99% din motivările instanțelor pentru arestările preventive se bazau pe acest fapt.

(va urma)

Citiți și:Sub pretextul că apără Siguranța națională, SRI a concurat fosta Securitate la spionarea ilegală a populației!
Dezvăluirile uimitoare ale unui fost ofiţer SRI  

yogaesoteric 
11 martie 2018 

Einstein, confirmarea finală – undele gravitaţionale

11 februarie 2016 a fost o zi în care s-a adăugat o pagină fundamentală în cartea de istorie a fizicii. Pentru prima oară au fost detectate direct undele gravitaţionale, prezise cu un veac şi câteva luni în trecut de Albert Einstein prin a sa Teorie generală a relativităţii. Avem de-a face nu numai cu un rezultat ştiinţific excepţional, ci şi cu o sfidare a imposibilului.

Meditaţi un pic numai la un singur aspect: pentru a obţine rezultatele comunicate acum un an, au trebuit să fie măsurate deformări ale structurii spaţiu-timpului echivalente cu circa o miime din diametrul unui proton. Sau, dacă preferaţi o altă comparaţie, este ca şi cum am măsura o variaţie echivalentă cu grosimea unui fir de păr a distanţei dintre Pământ şi cea mai apropiată stea de Sistemul Solar, care este de circa 4,2 ani lumină.

Şi totuşi… Vom vorbi ceva mai încolo despre metoda folosită pentru a detecta undele gravitaţionale. Dar înainte de aceasta, să facem cunoștință cu noua lume care ni s-a deschis odată cu anunţul din 11 februarie 2016, o zi istorică. Deşi unele pasaje vor fi un pic cam tehnice, să purcedem curajos la poveste.

14 septembrie 2015

Marco Drago, un cercetător în vârstă de 33 de ani, se afla la sediul Institutului Max Planck pentru Fizica Gravitaţiei, din Hanovra, Germania. Misiunea lui era aceea de a analiza datele transmise de către două dintre observatoarele pentru unde gravitaţionale LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory), amplasate în SUA. Părea a fi una din acele plicticoase zile banale.

În timp ce discuta la telefon cu unul dintre colegii lui din Italia, Drago primeşte, la ora locală 11:53, un e-mail, un mesaj automat care avea să îi schimbe viaţa. În mesaj i se semnala că ambele observatoare pentru undele gravitaţionale LIGO din SUA au înregistrat un „eveniment”, care se produsese la ora 11:50:45.
Mesaje similare mai primise şi în trecut, dar de această dată semnalul era neobişnuit de clar şi de puternic, care i-a atras imediat atenţia. „Raportul semnal/zgomot avea valoarea 24, în timp ce de obicei avea valoarea 10”, avea să declare Drago mai târziu. Aşa cum bănuiţi deja, semnalul părea a fi produs de undele gravitaţionale detectate de către cele două observatoare.

Acestea sunt semnalele identificate de Drago. În primele două diagrame puteţi vedea semnale recepţionate de LIGO Livingston, respectiv LIGO Harford. Cu linie subţire este reprezentată predicţia teoretică, bazată pe teoria generală a relativităţii. În diagrama de jos avem o suprapunere a datelor colectate de către cele două observatoare. Datele de la LIGO Harford au fost deplasate cu şapte miimi de secundă pe axa timpului, pentru a ţine seama de faptul că undele gravitaţionale se deplasează cu o viteză finită, egală cu viteza luminii. Se poate remarca faptul că suprapunerea este aproape perfectă, ceea ce confirmă faptul că ambele observatoare au detectat acelaşi eveniment.

Reacţia lui Drago? Credeţi că a sărit în sus de bucurie? Nici pe departe nu a reacţionat în acest fel. Deşi semnalul recepţionat era clar şi puternic, Drago ştia foarte bine că există un sistem care are menirea de a amâna entuziasmul. În sistemele celor două observatoare de unde gravitaţionale se injectau, din când în când, semnale false, tocmai pentru a obliga cercetătorii la o analiză profundă a datelor. Numai câţiva dintre cercetători cunoşteau momentul injectării acestor semnale false.

Ca o paranteză, se mai înregistrase un semnal similar în 2010. Entuziasmul a fost mare şi imediat a fost pregătit pentru publicare un articol ştiinţific. Abia în ultimul moment cercetătorii au fost informaţi că nu a fost vorba decât despre un test. „Nimeni nu s-ar fi aşteptat la un semnal atât de clar, aşa că am presupus că este vorba despre o injectare”, avea să comenteze Drago.

A urmat o perioadă agitată, cercetătorul italian a trimis e-mail-uri către toţi cercetătorii LIGO, pentru a afla dacă cineva a injectat un semnal de test în sistem. Nu s-a primit niciun răspuns afirmativ. În mod oficial, pe 18 septembrie s-a declanşat procesul de analiză detaliată a semnalelor identificate de Drago. Dar asta este o poveste pe care o vom spune ceva mai încolo.

Deocamdată, să ne întoarcem în timp, în anul 1915, când Einstein publica teoria generală a relativităţii.

Teoria

Drumul parcurs de Einstein până la publicarea, pe 2 decembrie 1915, a articolului „Die Feldgleichungen der Gravitation” („Ecuaţiile de câmp ale gravitaţiei”), în care se descriu fundamentele teoriei generale a relativităţii, a fost unul întortochiat, cu răsturnări de situație.

Foarte pe scurt: conform teoriei generale a relativităţii, gravitaţia este consecinţa directă a curbării spaţiu-timpului în prezenţa unei mase. Cu cât masa obiectului este mai mare, cu atât curbarea spaţiu-timpului este mai accentuată, rezultând o forţă gravitaţională mai intensă. În anumite condiţii, obiectele foarte masive ce se deplasează produc perturbări ale spaţiu-timpului, care se propagă cu viteza luminii, sub formă de unde gravitaţionale.

Cele mai „puternice” surse de unde gravitaţionale sunt reprezentate de fenomene cosmice catastrofice, cum ar fi ciocnirea a două găuri negre sau a două stele neutronice, colapsarea asimetrică a nucleelor stelelor mari pe timpul supernovelor, rotaţia stelelor neutronice care nu au o formă perfect sferică, sistemele binare alcătuite din stele neutronice sau găuri negre şi chiar „explozia” iniţială, de la naşterea Universului.

Un sistem binar alcătuit din două obiecte foarte masive generează unde gravitaţionale.

Pentru a adăuga puțină culoare la ultimele paragrafe, care au fost un pic cam seci, facem o mică digresiune, despre supărarea lui Einstein.
Primul fizician care a „prezis” existenţa undelor gravitaţionale a fost Albert Einstein, care le-a descris în lucrarea „Näherungsweise Integration der Feldgleichungen der Gravitation” („Integrarea aproximativă a ecuaţiilor de câmp ale gravitaţiei”), publicată pe 22 iunie 1916 în revista Academiei Prusace de ştiinţe. Totuşi, în timp, Einstein a ajuns să se îndoiască de existenţa lor. În 1936, împreună cu prietenul său Nathan Rosen, el elaborează o lucrare, care avea un titlu sugestiv „Do Gravitational Waves Exist?” („Există unde gravitaţionale?”), pe care o trimite către faimoasa Physical Review Letters (revistă care a găzduit pe 11 februarie 2016 şi articolul istoric privitor la detectarea undelor gravitaţionale). La întrebarea cuprinsă în titlul articolului, Einstein şi Rosen dau un răspuns hotărât negativ.

Spre deosebire de revistele germane în care Einstein îşi publica articolele, Physical Reviewsupunea articolele primite unei examinări externe înainte de publicare. Se pare că examinatorul lucrării lui Einstein şi Rosen a fost fizicianul Howard Percy Robertson, care lucra în acea vreme la Universitatea Princeton, care a remarcat câteva greşeli, pe care le-a semnalat revistei americane. Redactorul şef al acesteia, John T. Tate, îi returnează textul lui Einstein însoţindu-l de următorul text politicos: „Dragă profesore Einstein, îmi iau libertatea de a vă returna lucrarea dvs. şi a dr. Rosen, referitoare la undele gravitaţionale, împreună cu observaţiile examinatorului. Mai înainte de a publica lucrarea dvs. aş fi foarte bucuros dacă aţi lua în considerare criticile pe care le-a făcut examinatorul [lucrării].”

Lui Einstein nu i-a căzut deloc bine scrisoarea lui Tate. A fost de-a dreptul supărat. Furios, îi trimite americanului Tate o scrisoare în… limba germană! „Dragă domnule, noi (dl Rosen şi eu) v-am trimis manuscrisul spre publicare şi nu v-am autorizat să îl arătaţi specialiştilor înainte de publicare. Nu găsesc niciun motiv pentru a discuta comentariile – în orice caz eronate – exprimate de expertul dvs. anonim. Din acest motiv, prefer să public lucrarea în altă parte. Al dvs. Einstein. P.S. Domnul Rosen, care se află acum în Uniunea Sovietică, m-a autorizat să îl reprezint în această problemă.”

Zis şi făcut. Einstein a trimis lucrarea, fără nicio modificare, către o altă publicaţie: Journal of the Franklin Institute. Să nu uităm, chiar orgolios şi furios, Einstein rămânea un adevărat om de ştiinţă. Astfel, mai apoi, el şi-a reanalizat manuscrisul şi a identificat erori în versiunea iniţială. Aşa că i-a schimbat atât titlul, care avea să devină „On Gravitational Waves” („Despre undele gravitaţionale”), cât şi concluziile: în noua versiune a lucrării, acestea îşi recăpătau dreptul la existenţă.

Există şi un epilog al acestei întâmplări. Deşi examinarea lucrării iniţiale l-a ajutat pe Einstein să îşi corecteze greşeala, el, orgolios, nu a mai trimis niciodată manuscrise spre publicare către Physical Review Letter. În prezent, revista care i-a refuzat lui Einstein publicarea manuscrisului este una dintre cele mai importante reviste de fizică din lume, în timp ce Journal of the Franklin Institute, revista care nu proceda la examinarea independentă a lucrărilor primite înainte de publicare, a dispărut din peisaj…

Să revenim acum la undele gravitaţionale

Până pe 14 septembrie 2015, ele şi-au avut confirmată existenţa doar indirect. Doi astrofizicieni, Russell Hulse şi Joseph Taylor, au studiat un sistem binar alcătuit din două stele neutronice, aflat la circa 21.000 de ani lumină distanţă de noi. Cei doi şi-au îndreptat atenţia asupra acestui sistem binar dintr-un motiv bine întemeiat. Deoarece cele două obiecte se rotesc în jurul centrului comun de masă, ele vor emite unde gravitaţionale.

Dacă am fi suficient de aproape, aşa s-ar vedea un sistem binar format din două găuri negre.

În urma acestui fenomen, sistemul binar va pierde constant o anumită cantitate de energie, care se traduce prin scăderea perioadei de rotaţie a celor două obiecte. Hulse şi Taylor au reuşit să măsoare această scădere a perioadei de rotaţie, iar rezultatele s-au suprapus perfect cu estimările teoretice. Rezultatele obţinute au fost publicate în 1979, iar în 1993 cei doi au fost răsplătiţi cu Premiul Nobel pentru această strălucită dovadă a existenţei undelor gravitaţionale.

Remarcaţi că totuși avem de-a face cu o confirmare indirectă. Deşi solidă, ea nu era suficientă. Exagerând foarte mult, ne putem gândi că există un fenomen necunoscut care să ducă la scăderea perioadei de rotaţie a sistemului binar. Pentru o confirmare definitivă mai trebuia parcurs un pas important: detectarea directă a undelor gravitaţionale.

Detectarea

Cum am putea detecta direct undele gravitaţionale? Aceasta este întrebarea pe care şi-au pus-o oamenii de ştiinţă. O primă tentativă practică de detectare a fost făcută către sfârşitul anilor 1960 de către fizicianul Joseph Weber. El s-a gândit că ar putea folosi drept detectoare de unde gravitaţionale nişte cilindri lungi de doi metri şi cu diametrul de un metru, construiţi din aluminiu ultrapur.

Calculele îi arătaseră că aceşti cilindri ar începe să vibreze sub acţiunea undelor gravitaţionale, comportându-se ca nişte uriaşe antene. Amplitudinea vibraţiilor era extrem de mică, având cam acelaşi ordin de mărime cu cel produs de agitaţia termică a atomilor de aluminiu din reţeaua cristalină a cilindrilor, dar Weber era convins că va putea separa semnalul util (cel produs de undele gravitaţionale) de zgomot (cel produs de agitaţia termică).

În 1969, şi mai apoi în 1970, Weber a anunţat cu entuziasm că a reuşit să detecteze undele gravitaţionale. Din nefericire, măsurătorile lui nu au putut fi replicate şi, mai mult, analizele ulterioare ale datelor colectate de Weber au ridicat serioase suspiciuni de manipulare a măsurătorilor.

O reprezentare foarte simplificată a interferometrului folosit pentru detectarea undelor gravitaţionale.

O altă metodă de detectare directă a undelor gravitaţionale a fost propusă în 1962 de ruşii M. E. Gertsenshtein şi V. I. Pustovoit şi, independent de aceştia, în 1972 de către americanul Rainer Weiss. Cei trei au propus o metodă optică pentru detectarea undelor gravitaţionale. Deşi cam tehnică, ideea metodei este relativ simplă şi apelează la un interferometru, foarte asemănător cu cel folosit de Michelson şi Morley pentru a încerca să pună în evidenţă existenţa eterului. Reamintim că acest experiment a avut drept consecinţă apariţia teoriei restrânse a relativităţii.

Acum, imaginaţi-vă un fascicul laser ce este trimis către o oglindă semitransparentă, un „beam splitter”, care separă fasciculul laser în două fascicule: unul care îşi continuă nedeviat traseul, iar cel de-al doilea este reflectat la un unghi de 90 de grade. Fiecare fascicul va parcurge aceeaşi distanţă, după care fiecare dintre ele va întâlni câte o oglindă, care vor trimite fasciculele înapoi către oglinda semitransparentă. Aici cele două fascicule se vor „reuni” şi vor fi trimise către un fotodetector. Reunirea celor două fascicule laser produce fenomenul numit interferenţă.

Dacă cele două fascicule au parcurs exact aceeaşi distanţă, cele două unde electromagnetice vor fi în fază, iar intensitatea fasciculului care ajunge pe fotodetector va fi egală cu cea a fasciculului furnizat de sursa laser. Dacă cele două distanţe nu sunt egale, intensitatea fluxului luminos care va ajunge pe fotodetector va fi mai mică, până la o anulare totală. Acum este suficient să studiem felul în care variază semnalul recepţionat de fotodetector, pentru a putea măsura diferenţa dintre lungime parcursă de fiecare dintre cele două fascicule laser.

Deşi principial simplă, aplicarea în practică a interferometriei se izbeşte de obstacole cumplite, aproape de netrecut. Trebuie să vă imaginaţi cum se poate izola întreaga instalaţie de orice perturbaţie exterioară, cum ar fi cea produsă de paşii unui om care se plimbă la câţiva kilometri distanţă de instalaţie…

Deşi pe planeta noastră funcţionează mai multe interferometre destinate detectării undelor gravitaţionale, doar două dintre ele au furnizat semnalul mult aşteptat, cel care a fost identificat de Marco Drago, pe 14 septembrie. Este vorba despre detectoarele LIGO (Laser Interferometer Gravitational-Wave Observatory) amplasate la Hanford, statul Washington, şi la Livingston, statul Louisina. Ambele sunt operate de către cercetători de la Caltech şi MIT.

Ele au început să opereze încă din 2002, dar până în 2010 nu au obţinut niciun rezultat. Au fost modernizate pentru a le mări de patru ori sensibilitatea. Laboriosul proces s-a desfăşurat între 2010 şi 2015, iar, în septembrie 2015, cele două detectoare LIGO au reînceput să măsoare micile perturbaţii ale spaţiu-timpului produse de către undele gravitaţionale.

Acum să ne întoarcem la italianul cu care am început povestea…

Lungul drum către dovadă

Îl lăsasem pe Drago şi pe colegii lui în ziua de 18 septembrie 2015, în momentul în care tocmai se începuse analiza oficială a semnalelor din 14 septembrie. Cercetătorii trebuiau să descopere care ar putea fi sursa semnalului recepţionat de cele două detectoare LIGO. Aveau la dispoziţie rezultatele obţinute de teoreticieni, care simulaseră deja cum ar putea arăta semnalul produs de diferitele surse de unde gravitaţionale.

 Marco Drago, cercetătorul în vârstă de 33 de ani care a identificat pentru prima dată undele gravitaţionale, la sediul Institutului Max Planck pentru Fizica Gravitaţiei, din Hanovra, Germania.

Datele se suprapuneau cel mai bine cu cel produs de către un sistem binar format din două găuri negre care tocmai au fuzionat. Acest tip de semnal are o formă caracteristică: cu puţin timp înainte de fuziunea celor două găuri negre, asistăm la o creştere din ce în ce mai rapidă a frecvenţei sale, pentru ca în momentul fuziunii să remarcăm şi o creştere semnificativă a amplitudinii. În funcţie de evoluţia în timp a semnalului, se pot deduce caracteristicile găurilor negre care l-au produs.

Deşi paşii ce trebuiau parcurşi ar putea să vă pară simpli, pentru analiza completă a datelor au fost implicaţi aproape 1.000 de cercetători din toată lumea, care au comunicat prin aproximativ 5.000 de e-mailuri! Trebuie să recunoaştem, a fost o muncă intensă. Astfel, s-a putut stabili că cele două găuri negre care au fuzionat aveau fiecare masa echivalentă cu 30 de mase solare, iar, în momentul fuziunii, energia undelor gravitaţionale generate era echivalentă cu cea rezultată în urma convertirii totale în energie a trei mase solare! Un fenomen cu adevărat cataclismic.

Concluzii

Acum când trebuie să încheiem povestea… de fapt, suntem abia la începutul unei alteia, pentru că ni s-au deschis alţi ochi către Univers. Până acum eram limitaţi la observarea lui numai prin intermediul radiaţiilor electromagnetice. Acum s-a deschis un nou capitol, cel al astronomiei bazate pe undele gravitaţionale. Vom înţelege mai bine Universul, iar în faţa noastră vor apărea noi mistere, care ne vor provoca să le dezlegăm.

Unul dintre ele este conţinut chiar în această primă detectare a undelor gravitaţionale. Cum s-a născut sistemul alcătuit din două găuri negre care au o masă atât de mare? Poate că vom avea răspunsul într-un viitor apropiat sau poate că va trebui să aşteptăm mult timp găsirea lui.

Citiţi şi:Ecourile ce au fost descoperite în undele gravitaţionale sfidează în mod evident teoria relativităţii generale a lui EinsteinCurgerea câmpurilor plasmaticeCosmosul fără Gravitație (I) 

yogaesoteric
10 martie 2018

Horia Georgescu aruncă bomba: «George Maior intervenea în dosare»

 

Horia Georgescu l-a contrazis pe George Maior, după ce fostul șef al SRI a declarat că oamenii Serviciului nu interveneau în dosarele penale. Fostul șef al ANI a dezvăluit că avea discuții punctuale cu fostul șef al SRI, în anumite dosare.

„Între ANI și SRI era un mecanism complex, prin care erau transmise sesizări prin documente clasificate ca secrete de stat. În baza lor, ANI proceda mai departe pentru soluționarea unor dosare. Pentru un bărbat de stat, să nu îți asumi un lucru e regretabil. Relația mea cu Maior era apropiată, l-am considerat și îl consider, în continuare, un prieten. Ieri am trăit o iluzie. Dacă Maior a pervertit acest mod de lucru în interes personal, eu am acționat cu bună credință, în limite legale. Informările erau transmise se SRI către ANI. Apoi, aveam discuții punctuale pe anumite teme, în baza protocolului. Aveam discuții punctuale cu George Maior. Am fost constrâns de Maior. Discuțiile aveau loc în biroul său, uneori mă duceam eu, îl sunam, alteori mă suna el.

Nu mi s-a cerut să îi fac dosar lui Mircea Diaconu.

Am participat la întâlniri ale SRI. Unele erau cu caracter privat, de genul zilelor de naștere, altele erau evenimente, de 1 Decembrie, Ziua SRI. În acel moment, nu vedeam nimic ocult. Acum, văd altfel. La multe întâlniri era prezent domnul judecător Șelaru, care stătea lângă mine, la masă. El m-a și arestat, nu a avut nici măcar bunul simț să se abțină. Nu era singurul judecător prezent acolo, erau mai mulți, cei cunoscuți de presă, printre care domnul Ionuț Matei, doamna Livia Stanciu. Pe Camelia Bogdan nu am văzut-o acolo.

George Maior avea contacte cu toți șefii instituțiilor, nu știu dacă avea același mod de lucru și aceeași abordare și cu ei, cum avea cu mine. Cu mulți era foarte apropiat. Nu te duci la ziua cuiva dacă nu ai o relație apropiată. Unii încearcă să rescrie istoria.”, a spus Horia Georgescu la Antena 3.

Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa în dosarul ANRP, iar Horia Georgescu a primit 4 ani de închisoare cu executare. În aprilie 2015, Horia Georgescu a fost trimis în judecată de DNA pentru săvârşirea a trei infracţiuni de abuz în serviciu, cu consecinţe deosebit de grave, fapte comise în calitate de fost membru al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor din ANRP.

Citiți și: 
Dezvăluiri incendiare: SRI punea ţara la cale cu şefi din DNA, magistratură, miniştri şi politicieni la tenis şi la chermeze!  
Jurnalista Sorina Matei: «Procurorii luau denunțurile, SRI lua șpăgile!»  

yogaesoteric
9 martie 2018 

Loretta Napoleoni despre terorism: «Europa nu are mijloacele pentru a combate jihadiştii pe teritoriul său»

Pentru această specialistă în probleme de terorism şi fluxurile sale financiare şi autoare a unui recent eseu, ISIS nu reprezintă o ameninţare directă pentru continentul nostru, dar europenii nu sunt echipaţi financiar şi juridic pentru a lupta împotriva tinerilor radicalizaţi şi a foştilor combatanţi din Orientul Mijlociu.

Ce ameninţare reprezintă pentru Europa Statul Islamic (SI)?

Ameninţarea pe care o exercită este reprezentată în general de jihadiştii europeni plecaţi în Orientul Mijlociu şi care se întorc în Europa pentru a comite atentate, un fenomen relativ recent. Într-adevăr, mult timp, combatanţii străini în rangurile ISIS veneau din Peninsula Arabică şi Africa. Dar, de când a proclamat califatul, în iunie 2014, ISIS a recrutat numeroşi combatanţi în Europa. Şi asta, datorită mai ales formidabilei campanii de recrutare prin intermediul materialelor video precum acesta, în care trei tineri britanici laudă meritele jihadului şi felul în care a avansat în Irak şi Siria. Se adaugă presa occidentală care a funcţionat ca o placă pentru propaganda jihadistă. ISIS apare astfel ca o putere stabilită şi exercită fascinaţie asupra tinerilor europeni candidaţi la jihad.

Ştim câţi jihadişti s-au întors din Siria şi Libia în Europa?

Nu ştim cifra exactă, dar proporţia cea mai ridicată a jihadiştilor plecaţi în Siria şi întorşi în Europa este în Nord, şi mai ales în Belgia. Se estimează la 120 numărul celor ce s-au întors sau vor să se întoarcă şi care sunt blocaţi dintr-un motiv sau altul în Orientul Mijlociu.

Dar, pentru moment, combatanţii nu reprezintă o mare problemă sau cel puţin nu problema principală: ISIS face eforturi pentru cucerirea Bagdadului şi până nu va lua capitala irakiană, problema întoarcerii jihadiştilor în Europa va rămâne pe loc secund.

În schimb, după ce ISIS va estima că şi-a atins obiectivele în privinţa cuceririi teritoriale, problema se va pune, dar mai degrabă din cauza lipsei de interes pe care viaţa în sânul „califatului” o poate reprezenta pentru jihadiştii europeni decât din cauza unui plan real de „exportare” a jihadului în Europa. Foarte asemănătoare cu viaţa în Arabia Saudită, viaţa în califatul autoproclamat este plictisitoare pentru tinerii care au crescut în Occident: aproape că nu au viaţă socială în afară de locurile private, bărbaţii sunt separaţi de femei şi cele mai multe distracţii sunt interzise. De aceea nu trebuie să credem că perspectiva de a trăi după „adevăratul islam” îi motivează: tinerii jihadişti europeni nu sunt asceţi care să nu bea sau să nu fumeze. Ceea ce îi atrage, este lupta împotriva unui opresor – regimul sirian, irakian sau libian – şi instaurarea utopiei politice islamice aşa cum a fost formulată de Fraţii Musulmani, apoi de al-Qaida etc. Dar după ce ar fi realizată această utopie, este foarte probabil că aceşti tineri vor dori să reintre în Europa.

Pentru a face ce?

Nu pentru a trăi în mod pacific: marginalizaţi în ţările de origine, ei sunt însufleţiţi de o puternică dorinţă de răzbunare, după cum arată celebrul caz al lui „Jihadi John”, fostul student britanic radicalizat, responsabil de mai multe decapitări puse în scenă de ISIS. Este foarte probabil că vor dori să continue lupta la ei acasă. Mai sunt alţii care au plecat şi şi-au dat seama că au făcut o eroare; ei se vor întoarce probabil la o viaţă normală.

Cum reacţionează ţările europene la această perspectivă?

Foarte rău, pentru că nu au bani. Problema antiterorismului european este în principal economică: raportul între mijloacele umane şi tehnice disponibile pentru a-i supraveghea pe jihadiştii europeni şi numărul lor est clar disproporţionat. Forţele de securitate europene încearcă să îi blocheze înainte de a intra în Europa, dar sunt probleme juridice şi politice: este aproape imposibil să împiedici întoarcerea pe teritoriul naţional a unui cetăţean care are un paşaport din ţara respectivă şi să dovedeşti că a fost în Siria, Irak sau Libia pentru a lupta. 

Un alt pericol vine de la persoane precum autorul atacului de la Copenhaga sau Ottawa, care nu au luptat în Orientul Mijlociu. Nu se pot depista, până nu trec la fapte. Sunt deseori radicalizaţi în Universităţi sau mici moschei, care scapă de radarul forţelor de securitate. Radicalizarea mai poate avea loc şi în închisori. 

Adevăratul pericol vine deci de la această masă de tineri provenind din cultura musulmană care sunt născuţi şi trăiesc în Europa şi care se radicalizează prin intermediul reţelelor sociale, pe Skype sau de pe site-urile islamiste.

Citiţi şi:

Un oficial UE recunoaşte că în Europa sunt 50.000 de jihadişti

Islamizarea Europei în cifre

Distrugerea rapidă a Europei prin migraţia ce a fost dictată de globalişti

yogaesoteric

8 martie 2018

MOSSAD-ul şi tehnica militară românească (I)

Fragment din cartea Dosare. Războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii, de Cornel-Dan Niculae

O mare parte din industria de armament românească a fost sistematic distrusă după 1989 în favoarea importurilor din Israel. O altă parte a fost acaparată de oamenii de afaceri evrei. Vom aminti pentru început un fapt bine cunoscut, acela că cei mai mari traficanţi de armament din lume sunt evreii, respectiv cetăţenii israelieni. Recentul caz Simon Naor din România o demonstrează cu prisosinţă. După anul 1989, importurile româneşti de tehnică militară prin evrei nu au mers doar pe relaţia cu Israelul. Şi alte mari afaceri, precum afacerea Dracula-Bell Helicopters – IAR Ghimbav Braşov (care era să ne coste aproape trei miliarde de dolari americani), deşi veneau din S.U.A., au fost intermediate de politicieni şi afacerişti evrei, precum se va vedea.

În privinţa acaparării României ca piaţă de trafic şi de desfacere a industriei militare israeliene, o activitate excepţională a avut-o serviciul secret extern al Israelului, Mossad-ul. În urmă cu mai mulţi ani, remarcabilul analist (specialist în servicii secrete) George Dora, semnala în periodicul la care semna acum vreo 7 ani, că prăbuşirea avioanelor militare româneşti, respectiv a MIG-urilor ce cădeau ca muştele, are legătură cu activitatea de sabotaj organizată de Mossad pentru a determina ca în întreaga aviaţie militară românească să fie implementat sistemul de ghidaj electronic SOCAT, aparţinând firmei israeliene Elbit System Ltd.

În afară de faptul că, într-adevăr, sistemul SOCAT este în prezent introdus în toată tehnica militară aeropurtată românească (cu majora contribuţie a fostului ministru al apărării româneşti, evreul mason Victor Babiuc), dacă vizităm site-ul de internet al Elbit Israel (www.elbit.com) vom observa că 80% din afacerile acestei firme au în obiectiv România. Pe plan intern, majoritatea acestor afaceri au avut caracter infracţional şi s-au lăsat chiar cu condamnări pentru unii responsabili români (afacerea PUMA/I.A.R. Ghimbav – elicoptere militare, afacerea AEROSTAR Bacău – avioane militare), dar ele nu au fost stopate, ci se desfăşoară şi în prezent în favoarea Israelului.

Un alt săptămânal, sub titlul „Scurta istorie a afacerilor cu recul”, prezenta acum câţiva ani, câteva din „ciudatele” afaceri ale Ministerului Apărării din România, adică achiziţii din Israel. Le vom cita şi noi:
- Afacerea UZI: câteva mii de pistoale mitralieră importate din Israel pentru regimentul de gardă. Citat: „Au fost nişte jucării haioase şi dătătoare de bărbăteşti simţăminte, dar asta până li s-a epuizat muniţia (nu ştim contra cui). Noroc cu un magazioner salvator care a descoperit că se potrivesc cartuşele pentru pistoletul ORITA, uitate în depozitele Armatei de prin anii ’50”;
- Afacerea LANCER: firma Elbit – AEROSTAR ELBA ELECTRONICS s-a implicat să modernizeze aparatura de bord a „sănătoaselor noastre MIG-21. După negocierile din ’91-’92… contractul a intrat în derulare, înviorat de cifra de 100 milioane de dolari”, plătiţi de români;
- Afacerea SĂGEATA: import de muniţie antitanc de la firma israeliană TAAS, afacere de câteva zeci de milioane dolari.

Materialul pe care l-am citat (coordonator Cornel Ivanciuc), adăugă:
„Mai numim afacerile FOCOASE DE PROXIMITATE, RADARE MARCONI şi APARATURĂ DE VEDERE PE TIMP DE NOAPTE, aproape toate învârtite cu firme din Israel. Ba, ca să mai adăugăm un moț caschetei, vom preciza că şi firma Bell Helicopters (afacerea DRACULA) a fost adusă tot via Israel… Prin 1991, generalii Cioflină, Mincu şi colonelul Grigore, păstoriţi de Vasile Ionel, au reuşit să izoleze armata română, contractând pentru S.T.A.R. (Sistemul de Transmisiuni al Armatei Române) produsele în standard Eurocom ale firmei MARCONI. În Europa, de aceeaşi dotare mai beneficiază o regiune militară din Austria şi fix un canton din Elveţia. Comision… un milion USD. Caietul de Sarcini (al M.Ap.N.) definea cu precizie un sistem total diferit de cel oferit de MARCONI; cu toate acestea niciuna dintre firmele care au respectat condiţiile tehnice solicitate: ALCATEL, ERICSSON, MOTOROLA şi TELRAD… nu a fost apreciată la încheierea contractului.

Ei bine, de toate aceste afaceri, şi încă altele, se leagă numele unui mic grup de destoinici comersanţi [precum]: colonelul Toma – fost director de importuri pe «relaţia Israel», mutat după 1992 ca director general la ROMTEHNICA (Regia de Stat ce asigură toate afacerile Ministerului Apărării din România)… Şi, în sfârşit, dar deloc neimportant, Mihai Burlacu, fost secretar de stat pe vremea lui Ceauşescu, devenit după ciuntirea din decembrie [1989], director general al Institutului de Proiectări 0111 al M.Ap.N. N-am putea să vă spunem ce poziţie mai are astăzi, ştim doar că are un sediu în vecinătatea guvernului şi că prin mijlocirea sa se poate comunica uşor cu firme din Israel. Că veni vorba de poporul ales, nu-ş’ cum se făcu, dar şi acesta şi-a ales în conducerea firmei ELBIT [SYSTEM] un domn Ciubotaru.

Luaţi acum şi număraţi: nu sunt mai mult de 10 cei care au hotărât – până în 1996 – ce să cumpărăm pentru armățica noastră degrab privitoare spre NATO. Ce modificări de cadre credeţi că s-au petrecut în acest club select şi bine ferecat după venirea Emilului [preşedintele Emil Constantinescu]?”

Nu putem conchide decât că numirea colonelului Toma în fruntea regiei Armatei Române, Romtehnica, fost director de importuri pe „Direcţia Israel” în vremea lui Ceauşescu, se datorează mai degrabă Mossad-ului, prin agenţii săi infiltraţi în guvernul român. Unul dintre cei mai importanţi pioni guvernamentali direct responsabili de aceste acţiuni este masonul Victor Babiuc, fost ministru al apărării României, al cărui nume de cod printre agenţii SPP era chiar Mossadiuc, şi care se număra printre oamenii de legătură ai ofiţerului israelian Shimon Nahor (cel inculpat pentru trafic de arme).

Despre modul cum serviciul secret al spionajului israelian are obiceiul de a se implica în desemnarea miniştrilor apărării altor ţări, este semnificativ celebrul episod, relativ recent, din războiul cu Siria al Israelului. Astfel, Mossad-ul a reuşit la un moment dat să schimbe identitatea şi biografia unui evreu sirian, pe care îl recrutase ca agent, şi astfel l-a propulsat până în funcţia de ministru al apărării al Siriei. De pe poziţia de şef al armatei siriene, acesta a transmis Israelului toate informaţiile „de front” în momentul declanşării ofensivei Siriei asupra acestuia. 

Evident că ofensiva siriană a fost un fiasco, iar Israelul şi-a lărgit teritoriile chiar.

Îi vom reda însă cuvântul specialistului George Dora, care în 1998, sub titlul „Interesele strategice israeliene decid în Iugoslavia”, relata că în urma unor tratative secrete dintre Turcia şi Israel s-a încheiat o axă strategică Ierusalim-Ankara, care reprezintă o alianţă militară cu caracter ofensiv, îndreptată împotriva refacerii sferei de influenţă a Rusiei în Estul Europei şi în Balcani. Pentru atingerea acestor deziderate, politicienii şi staff-ul serviciilor secrete din Israel şi Turcia au declanşat o adevărată ofensiva în scopul fărâmiţării statelor naţionale din Balcani, prima victimă fiind fosta Republică Socialistă Federativă Iugoslavia.

În paralel, cu acordul tacit al S.U.A. şi al Germaniei, se acţionează împotriva României, pentru obţinerea autonomiei Ardealului. Totuşi, în concepţia serviciilor secrete din cele două ţări menţionate, în acest acord (axa strategică Ierusalim-Ankara) urma să fie inclus şi Bucureştiul.

În ceea ce priveşte România, Israelul era interesat atât de porturile strategice de la Marea Neagră (fie chiar şi pentru trupele americane), cât şi de viitorul spaţiu de complementaritate al Transilvaniei. Anihilarea unei posibile alianţe ortodoxe, cuprinzând Rusia, Grecia, România, Bulgaria, Serbia, se afla de asemenea pe unul dintre primele locuri în planurile serviciilor secrete ale Israelului, cu binecuvântarea S.U.A. şi a Germaniei.

„În domeniul militar – scria G. Dora – semnalăm cooperarea româno-israeliană în ceea ce priveşte transformarea a 40 de elicoptere I.A.R. Puma în configuraţie de atac. Acestui contract în valoare de peste 100 de milioane dolari, executat de firma israeliană Elbit, i se va adăuga un nou aranjament privind modernizarea în totalitate a celor 200 de avioane MIG 22 româneşti. Dependenţa industriei româneşti de apărare şi a înzestrării armatei faţă de Israel este un lucru ascuns de actuala guvernare opiniei publice… Poziţia anti-constituțională a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (C.S.A.T.), de a pune practic România în stare de război cu Republica Iugoslavia sub acoperirea unei misiuni umanitare, nu este atât o cedare în fața presiunilor N.A.T.O., ci reprezintă subordonarea conducerii de la Bucureşti intereselor strategice ale Israelului în Balcani.”

Tot aşa se petrece şi în anul 2003 când, înainte de a exista o acţiune militară a NATO împotriva Irakului, înainte de a exista o rezoluţie ONU care să aprobe declanşarea războiului, guvernarea Iliescu-Năstase bagă România în război alături de S.U.A., sfidând Uniunea Europeană chiar, în folosul real al… Israelului, care acţionează din răsputeri ca puterea Irakiană să fie distrusă.

Care este însă fiasco-ul din industria de apărare a României?

La sfârşitul anului 2001 în industria de apărare românească mai lucrau cca. 45.000 de salariaţi, iar Ministerul Industriei şi Resurselor anunţa în ianuarie 2002 că urmează importante disponibilizări de personal din această ramură, numărul total de salariaţi din industria militară urmând să rămână de numai 19.000 de oameni. Motivarea măsurii, conform Ministerului român al Industriei: „Numărul de persoane angajate în unităţile din industria de apărare a fost stabilit în acord cu nevoile strategice ale României”, ori acestea ne-au fost stabilite şi impuse de „Parteneriatul” cu NATO şi de forurile internaţionale occidentale.

Chiar din ianuarie 2002 au avut loc mari disponibilizări de personal din industria de armament românească. Cu această ocazia presa centrală din România a dezvăluit procedurile diabolice prin care a fost distrusă o întreagă ramură a economiei naţionale. Iată faptele! În cei 12 ani de „tranziţie”, cu începere din anul 1990, România a devenit din mare exportator de armament un mic producător, valoarea exporturilor sale reducându-se de la 750 milioane de dolari în 1989, la numai 31 milioane de dolari în anul 2001.

O importantă cauză a acestui dezastru este situaţia creată de cele două companii româneşti de stat – Romtehnica şi Romarm – care s-au concurat reciproc la licitaţiile internaţionale. Au existat chiar situaţii când cele două companii româneşti au licitat separat, oferind la vânzare aceleaşi produse, fabricate de aceeaşi uzină românească. Din aceste faultări reciproce între români nu au avut de câştigat decât străinii. Bulgarii, de exemplu, au ajuns pe locul cinci în lume în topul exportatorilor de arme şi muniţie, chiar dacă în 1989 nici nu figurau în acest clasament, în timp ce România ocupa chiar locul cinci, iar acum a ajuns pe locul 80 şi se află în cădere liberă. Aproape toate pieţele de desfacere ale armamentului românesc au fost pierdute deoarece miniştrii români ai Apărării au renunţat de bunăvoie la ele, respectând întocmai condiţiile impuse de NATO şi Comunitatea Europeană, adică s-a renunţat la exporturile de armament de tip sovietic cu mare desfacere până atunci în Asia (India, Pakistan) şi Egipt.

Astfel, fabrica de armament Tohan Zărneşti şi-a pierdut pieţele de desfacere pentru focoasele de rachete, pentru rachetele de fregate şi pentru piesele de artilerie. Adaptarea industriei militare româneşti la standardele NATO s-a dovedit a fi dezastruoasă. Exemplu: Uzina Mecanică Sadu s-a retehnologizat pentru cartuşele compatibile NATO, având o capacitate de producţie zilnică de cinci milioane de cartuşe, dar această producţie reprezintă exact numărul total de cartuşe ce l-a exportat în întreg anul 2001.

(va urma)

Citiți și:
CRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (I)
Ce dovezi mai vreţi despre distrugerea intenţionată a României după 1989? 

yogaesoteric
7 martie 2018