O „coincidență” ce a apărut nu tocmai prin coincidență
Atunci când un avion plin cu arme nucleare este deturnat de către o organizație extremistă ce este asociată celor mai înalte niveluri de putere din America, ne punem în mod firesc întrebarea: care a fost scopul urmărit? Ce se petrecea în America în luna august a anului 2007? De ce au fost furate 6 focoase nucleare în exact același timp în care America a fost victima celui mai mare colaps financiar și a celei mai mari infracțiuni financiare din istoria lumii? Să fi fost aceasta o coincidență?
Iată ce știm cu siguranță:
- Acest moment era al 12-lea ceas, ultimele minute din cel de-al 12-lea ceas, ultima șansă de a câștiga un război cu Iranul. Irakul fusese temporar „stabilizat” prin oferirea masivă de mită prin intermediul programului Sunni Awakening al generalului Petraeus, un „bandaj pus pe rană” ce avea să se desfacă curând; situația cu Afghanistanul devenise o încurcătură fără ieșire, iar cetățenii americani dădeau deja vina pe Bush, ratele de popularitate ale acestuia scăzând atunci la un minim, ceea ce însemna că președinția lui devenea rapid un eșec, fiind discreditată.
- Ceea ce a început ca o minoră criză a ipotecilor a devenit apoi o „boală” mult mai insidioasă – schemele viclene ale toxicelor instrumente financiare derivate ce aveau să ducă la colaps întregul sistem financiar american. Doar 5% din fondurile prost gestionate aveau legătură cu ipotecile, 95% reprezentând, de fapt, o imensă schemă Ponzi [operațiune investițională frauduloasă ce implică plata unor profituri deosebit de mari unor investitori de pe urma unor fonduri investite de alte persoane și nu de pe urma veniturilor pe care afacerea le-a generat în realitate] la care s-au dedat unele bănci ce își puseseră în cap să facă bani din nimic, utilizând ca gir pentru aceasta întreaga economie americană, piețele de acțiuni și bursa de valori, profiturile corporațiilor, planurile de pensie, toate fiind neacoperite. Banii pe care cei mai mulți americani credeau că îi au nu reprezentau nici măcar mizeria de presupuși bani ce sunt scuipați din gura urât mirositoare a Rezervei Federale. Acei bani erau, de fapt, imaginari, ei urmând să se spargă precum o bulă de săpun și să dispară.
Cum ar fi posibil ca prin intermediul a doar 6 focoase nucleare – aceasta presupunând că acesta a fost singurul jaf, ceea ce s-ar putea să nu aflăm niciodată – să se mușamalizeze infracțiunile întregii comunități financiare americane? Cum s-ar putea ca prin utilizarea unor arme de distrugere în masă să ajungi să modifici percepția populației, o populație care începuse deja să își pună o mulțime de întrebări referitoare la cealaltă mare „coincidență” – evenimentele de la 11 septembrie 2001?
Urmau oare aceste arme să fie duse în afara țării pentru a-i ataca pe alții, sau erau menite să se „întoarcă” acasă sub forma unui container într-un port, a unui distribuitor automat într-un stadion, a unei rachete îndreptându-se înspre SUA? Timp de ani de zile, oamenii de frunte ai guvernului secret, cei pe care îi putem recunoaște ușor, nu au făcut nimic altceva decât să pregătească America pentru o astfel de eventualitate. Având în vedere că în SUA exista o gaură în buget de 12 trilioane de dolari, să fi fost oare suficientă incendierea unui întreg oraș american pentru a justifica pierderile?
În timpul incendiului Cerro Grand Fire din mai 2000, care a dus la evacuarea întregului oraș american Los Alamos, focul a fost atât de puternic încât gardurile de fier de pe marginea drumului s-au topit. În fotografie, niște elani – animale specifice zonei – își caută refugiul din fața acelui infern de foc într-un râu. Vânturile ce au apărut cu acea ocazie, de aproximativ 105 km/h se presupune că au fost niște manifestări naturale. Dar oare care a fost cauza reală, sau mai bine zis, scopul real al (declanșării) acestui incendiu?
Mijloace, mobil și ocazie
Organele statale care aplică legea – acolo unde așa ceva mai există – investighează orice act penal în trei etape, care se numesc „Mijloace”, „Mobil” și „Ocazie”. În cazul nostru, mijloacele și mobilul acestei infracțiuni nu sunt deloc clare, cu excepția cazului în care acceptăm ideea că unii comandanți de vârf ai Forțelor Aeriene ale Statelor Unite sunt niște trădători.
Să analizăm însă o modă periculoasă care ar fi putut duce la o astfel de aparentă vulnerabilitate. Cum ar fi fost posibil ca în Forțele Aeriene ale Statelor Unite să se fi infiltrat unii comandanți ce erau loiali unei structuri de putere ce se află în afara oricăror norme acceptate? Ce fel de valori ar face așa ceva posibil? Pentru a înțelege colapsul din cadrul conducerii Forțelor Aeriene este necesar să analizăm Academia Forțelor Aeriene din Colorado Springs.
„Talibanizarea” Forțelor Aeriene ale SUA
În urmă cu câteva luni, site-ul Veterans Today a fost contactat de o delegație de candidați la rangul de ofițeri din cadrul Academiei Militare a SUA. Ei ne-au spus că Academia este condusă acum de un cult religios cunoscut sub numele de Dominionism. Acest grup, acest cult – violent, prădător, acuzat de că îi „spală pe creier” pe recruți, că îi torturează și că îi intimidează – preia rapid controlul asupra Corpului de ofițeri ai Forțelor Aeriene ale Statelor Unite. Agenda lor globală este o stranie versiune de sionism evanghelic ce presupune totodată subordonarea femeilor, o credință bizară într-o apocalipsă nucleară și, cel mai rău dintre toate, un dispreț total față de autoritatea constituțională și față de orice structură de conducere legală.
Ar fi un astfel de grup capabil să fure arme nucleare ce ar putea fi folosite împotriva Statelor Unite? Singurul răspuns posibil este un „Da!” răsunător.
Pot să constituie credințele religioase bizare ale unui cult un motiv pentru un furt nuclear? Are acest cult suficiente „mijloace” precum și „ocazia” de a pune la cale o astfel de operațiune, ce ar putea, eventual, să ducă la o apocalipsă nucleară și să genereze un „sfârșit al vremurilor” ce este „cerut” de aceste credințe stranii ale lor?
Ceea ce America a demonstrat lumii – cel puțin acelor națiuni care încă mai au o presă liberă și o populație ce este capabilă să gândească liber – este faptul că arsenalul nuclear al Statelor Unite este cel mai vulnerabil, iar cei care îl păzesc sunt cei mai „radicalizați” și cei mai predispuși la acte de terorism.
De decenii întregi, arsenalul nuclear al Americii este păzit de un taliban. Care ar putea fi motivul pentru aceasta?
Chestiunea Taiwan-ului și multe altele
Un avion B-52 american a fost forțat să aterizeze și să predea ulterior încărcătura sa de arme nucleare la baza aeriană Barksdale din Louisiana, 80 de angajați ai Forțelor aeriene fiind forțați cu acea ocazie să-și dea demisia. Ca motiv pentru aceste demisii s-au invocat anumite „probleme cu disciplina”. Forțele Aeriene au numit incidentul „o suliță strâmbă”, o simplă violare a unei anumite proceduri.
În ciuda tentativelor de mușamalizare, am putea spune că „sulița strâmbă” a fost, în mod evident, o „săgeată frântă”, și că, așa cum a indicat și senatorul Levin, „nu s-a mai produs niciodată până acum o asemenea crasă încălcare a procedurilor nucleare”. Senatorul Bill Nelson a vorbit despre „neglijență”. Stupoare, însă! Aceasta nici măcar nu a fost prima dată când s-a petrecut așa ceva.
În anul 2006, niște „siguranțe nucleare” pentru racheta Minuteman III (cel puțin aceasta a fost prezentarea oficială a acestora) au fost trimise în Taiwan, fiind etichetate cu explicația „baterii pentru elicopter”.
La vremea aceea, racheta Minuteman primea îmbunătățiri majore, nu doar în ceea ce privește mecanismele de siguranță, ci și în capacitatea sa de a atinge ținta. „Siguranțele” ce au fost transportate cu acea ocazie nu erau niște simple siguranțe, ci erau menite să îmbunătățească și să înnoiască flota învechită de rachete Minuteman, cea mai avansată tehnologie de rachete ce pot distruge o țintă specifică.
Ce s-a petrecut, de fapt? Cu siguranță nu ceea ce ni s-a spus. Ne-am putea întreba: aparține acum această tehnologie Taiwanului – tehnologie pe care eventual a adaptat-o la unele sisteme pe care le-a cumpărat din alte părți (declanșatoare nucleare, de exemplu) – sau poate că el are acum una sau mai multe dintre armele nucleare despre care se crede că s-au pierdut din arsenalul israeliano-sudafrican? Mai mult, ne-am putea întreba mai departe: a păstrat Taiwanul această tehnologie, sau a vândut-o Chinei sau Indiei? Au constituit toate acestea nimic altceva decât un alt „accident”?
În octombrie 2010, 50 de rachete Minuteman III, dintre care 1/9 proveneau din arsenalul american, au „făcut o plimbare” timp de 45 de minute, sub comanda a nu se știe cui. Știm doar că guvernul oficial al Statelor Unite nu le mai avea. Era vorba de o cantitate suficientă de materie nucleară încât să aducă întreaga Europa la stadiul de cenușă.
O lună mai târziu, o rachetă balistică intercontinentală a fost lansată dintr-un submarin ce se afla la 60 km de Los Angeles. Statele Unite au pretins că a fost vorba de un avion, apoi de un balon meteorologic, însă tehnicienii specializați în rachete au identificat obiectul respectiv ca fiind o rachetă balistică intercontinentală, de origine necunoscută și care în mod evident era neautorizată. Ca și în cazul uciderii lui John Wheeler III, americanilor li s-a cerut să ignore sau să uite acest incident, pretinzând că el nu s-a petrecut niciodată.
Umbra ce se află chiar „sub nasul nostru”
În mod normal, hybrisul – egoul care îi face pe sociopații criminali să dorească să le fie apreciată „munca” (fie că este vorba de jefuirea băncilor, de violarea sau de uciderea în masă a copiilor) – are consecințe nefaste. Atunci când vicepreședintele Cheney a înființat niște Forțe speciale în cadrul echipei sale – forțe care realizau operațiuni militare și de servicii secrete fără o aprobare de buget și fără vreo monitorizare legală – el a dat dovadă de hybrisul unui psihopat criminal.
Ce ar putea fi legal în toate acestea, chiar și dacă ne-am lua după standardele unui avocat și om politic precum Alberto Gonzales?
Una este ca o națiune-stat să recurgă la tortură, răpiri sau chiar la acte de agresiune militară urmărind apoi să se justifice cu scuze precum cele ale lui Colin Powell din anul 2003, de la Națiunile Unite. Powell și-a pierdut cariera și respectul lumii cu acea ocazie, iar America a fost etichetată ca fiind o națiune recalcitrantă și agresivă.
Atunci când un oficial ales cum ar fi vicepreședintele – un post ce presupune să participi la înmormântări și mai nimic altceva – începe să ia măsuri ce se află în afara domeniului de legitimitate al președinției și să coordoneze operațiuni militare fără a fi investit cu autoritatea de a realiza așa ceva, atunci persoana care deține acel post săvârșește un act de insurecție împotriva guvernului Statelor Unite.
Vicepreședintele nu poate să ordone răpiri, el nu poate să ordone uciderea a zeci sau poate chiar sute de oameni, el nu poate comanda trupe, vicepreședintele nu se poate afla la comanda a nimic. Nu există nicio autoritate de conducere care să fie implicită postului de vicepreședinte și o astfel de autoritate nici nu poate fi desemnată ulterior sau transferată, decât în cazul în care președintele Statelor Unite se află în incapacitate de muncă.
Al 25-lea amendament al Constituției americane, ce a fost ratificat în anul 1967, conține următoarele informații:
Secțiunea 3. În toate cazurile în care Președintele transmite președintelui pro-tempore al Senatului și președintelui Camerei Reprezentanților o declarație scrisă din care reiese că se află în incapacitatea de a-și exercita funcția, aceasta va fi preluată de vicepreședinte, în ipostaza de Președinte Activ, până în momentul în care Președintele le va transmite președintelui pro-tempore al Senatului și președintelui Camerei Reprezentanților o declarație scrisă în care să afirme că respectiva incapacitate nu mai există.
Secțiunea 4. În toate cazurile în care atât vicepreședintele, cât și o majoritate a principalilor lideri ai departamentelor executive sau ai vreunei alte structuri de acest gen, cum ar fi Congresul, pot să transmită în mod legal președintelui pro-tempore al Senatului și președintelui Camerei Reprezentanților declarația lor scrisă în care afirmă că președintele se află în incapacitatea de a exercita puterea și de a-și îndeplini responsabilitățile postului său, vicepreședintele își va asuma imediat puterea și responsabilitățile acestui post, in ipostaza de Președinte Activ.
După aceea, atunci când Președintele îi transmite președintelui pro-tempore al Senatului și președintelui Camerei Reprezentanților declarația sa scrisă în care afirmă că nu mai există la el incapacitatea inițială, el va reveni la putere, asumându-și din nou responsabilitățile postului său, cu excepția cazului în care atât vicepreședintele, cât și o majoritate a principalilor lideri ai departamentelor executive sau ai vreunei alte structuri de acest gen, cum ar fi Congresul, pot să transmită în mod legal, în termen de patru zile, președintelui pro-tempore al Senatului și președintelui Camerei Reprezentanților declarația lor scrisă în care afirmă că președintele se află în incapacitatea de a exercita puterea și de a îndeplini responsabilitățile postului său. Într-un astfel de caz, Congresul va decide în această chestiune, reunindu-se în interval de patruzeci și opt de ore pentru acest scop, în cazul în care nu se află deja în sesiune. Dacă Congresul – în decurs de 21 de zile după primirea respectivei declarații, sau, dacă Congresul nu se află în sesiune, în decursul a 21 de zile din momentul în care Congresului i se cere să se reunească – concluzionează, prin votul a două treimi din membrii ambelor Camere, că Președintele se află în incapacitatea de a exercita puterea și de a îndeplini responsabilitățile postului său, vicepreședintele va continua să facă el aceasta ca Președinte Activ; în caz contrar, Președintele își va relua drepturile și responsabilitățile postului său.
În afara acestor circumstanțe specifice, vicepreședintele acționează doar ca o instanță de ghidare, fără a avea vreo autoritate în afara aceleia subliniate de Constituție, care specifică faptul că vicepreședintele prezidează asupra Senatului și că are dreptul de a-și oferi votul în cazul necesității unei departajări, dacă și atunci când o astfel de necesitate apare.
Problema pe care am ridicat-o cu privire la vicepreședintele Cheney este pertinentă având în vedere faptul că el și-a asumat în mod clar o autoritate prezidențială și supra-prezidențială, cât și o autoritate extra-constituțională în timpul administrației George W. Bush. Acțiunile sale – acte de război, administrarea unor închisori secrete, asasinate și alte crime majore ce au fost subliniate de Tribunalele de Război de la Nürnberg – fac obiectul jurisdicției internaționale.
Se poate oare ca aceste fapte – cele pe care Cheney (și Rumsfeld) le recunosc în mod public, cât și cele pe care le putem dovedi – ce se combină cu unele „coincidențe” (există prea multe astfel de „coincidențe”) să constituie un motiv suficient ca să presupunem că în locul guvernului ales al Statelor Unite la putere se află, de fapt, o cabală globalistă secretă? „Pensula” istoriei nu ne-a lăsat prea mult spațiu pe „pânză” ca să redăm o presupunere contrară.
De pe canalul de televiziune Russia Today, o dovadă a unei nebunii de proporții:
Trump: „Rusia, pregătește-te, rachetele o să dea năvală în Siria, rachetele noastre sunt noi, sunt bune, sunt „inteligente”!”
Donald Trump a avertizat Rusia „să se pregătească”, aceasta după ce Moscova a promis că va doborî orice rachete ațintite asupra Siriei. „Rachetele o să dea năvală în Siria, rachete noi, bune, „inteligente”!” a scris Trump pe Tweeter.
Această postare de pe Tweeter a părut a fi un anunț neoficial al „deciziei majore” de a bombarda locații din Siria, ca urmare a presupusului atac chimic din Douma, decizie pe care Washingtonul a luat-o ulterior.
Anunțul lui Trump a venit după ce Rusia a promis să doboare orice rachete americane ațintite asupra Siriei. „Dacă va exista un atac american, noi… o să doborâm aceste rachete și vom lua drept țintă locațiile din care ele au fost lansate”, a afirmat Alexander Zasypkin, emisarul rus la Beirut.
Trump s-a grăbit să arate cu degetul înspre președintele sirian Bashar al-Assad în ceea ce privește presupusul atac chimic, în ciuda faptului că investigatorii din partea „Organizației pentru interzicerea armelor chimice” încă nu începuseră o anchetă în acest sens.
Afirmațiile lui Trump au venit, de asemenea, după ce armata rusă a mers la fața locului, acolo unde se presupunea că a avut loc incidentul, și a concluzionat că nu există dovezi ale vreunui atac chimic.
Trump nu este singurul oficial american care a arătat în mod prematur cu degetul către Assad. În urma anunțurilor referitoare la presupusul atac, ambasadorul american la ONU, Nikki Haley, s-a grăbit să îl numească pe Assad un „monstru” și s-a referit la guvernul sirian cu cuvintele „un regim criminal”.
yogaesoteric
21 aprilie 2018
