Ce spunea regina Elisabeta a României despre Eminescu: «Un zeu servit de o muritoare»

Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici […] Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley […]. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri […]. A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îţi traducea toate emoţiile […].

Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare […].

În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti.

Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei) – Jurnal

Citiți și:

Adevăratul Eminescu 
Dezvăluiri senzaţionale despre boala, agonia și moartea genialului poet Mihai Eminescu  

yogaesoteric 
23 iunie 2018

Pa, Livache!

https://www.facebook.com/

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?

Informații pe surse… Politicienii români, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și aceea că nu s-a construit măcar o singură autostradă peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine ținut în frâu de anumite puteri străine?

Istoria ultimelor două milenii ne-a arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Austro-Ungar au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.

Revenind la subiectul acestui articol, există două motive principale care nu ne vor permite să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am strădui. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și așa trebuie să rămână deocamdată; 2) se intenționează ca Transilvania să devină în viitor un principat autonom, mai apropiat de Vest decât de București.

Și acum să și dezvoltăm.

Demarcația geostrategică

Dacă analizăm puțin perioada comunistă și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un aspect foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mult mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar Moldova a fost sacrificată din aceste rațiuni – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

Din nefericire, pentru americani și occidentul european România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc aspectele esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

 Civilizațiile lumii după Huntington

Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în principat autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsa de viziune a politicienilor români? Nu, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

Desigur, naivii vor reclama teoria conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără „Miticii” de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor. Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unei revolte împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduiască în alte zone și în interes personal. În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent. Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor… Prințul Charles al Marii Britanii, care nu are drept de succesiune în Regatul Unit, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (cei care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei, un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

Citiți și: 

Transilvania – studiu de caz pentru globalizare 
INCENDIAR: Fostul șef SRI, Costin Georgescu, le dezvăluie românilor planul de rupere a Transilvaniei de România 
 

 yogaesoteric

22 iunie 2018

Americanul care a achitat factura înarmării nucleare a lsraelului

Cu toate că Israelul nu recunoaște oficial, este bine cunoscut că acest stat posedă un arsenal de bombe atomice, deși numărul exact al focoaselor se află în dispută, afirmă publicația The National Interest (Zachary Keck). În mod similar, se cunoaște că Statele Unite s-au opus programului nuclear al Israelului pe timpul lui John F. Kennedy și, într-o măsură mai mică, al administraţiei Lyndon B. Johnson. O parte a istoriei care este mai puţin cunoscută se referă la faptul că cea mai mare parte din finanţarea programului de înarmare nucleară a Israelului a fost asigurată de,americani privaţi, acțiune care a fost coordonată de Abraham Feinberg, proeminent cetăţean american ce a servit în calitate de consilier neoficial al preşedinţilor Kennedy și Johnson.

Interesul Israelului pentru armă atomică datează din vremea înfiinţării statului evreu în 1948. Liderul fondator al ţării, David Ben-Gurion, era bântuit atât de Holocaust cât și de ostilitatea permanentă a Israelului faţă de vecinii săi arabi mult mai numeroși. Ben-Gurion considera armele nucleare ca o opţiune de ultimă instanţă pentru asigurarea supravieţuirii statului evreu, în cazul în care inamicii săi ar fi folosit vreodată populaţiile lor mai numeroase și economiile mai puternice pentru obţinerea superiorităţii militare convenţionale.

Problema cu care se confruntau Ben-Gurion și consilierii săi apropiaţi era că tânărul lor stat, sărac și nedezvoltat, nu poseda tehnologia și resursele materiale necesare să sprijine programul indigen de înarmare nucleară. Din fericire pentru Israel, circumstanţele contemporane i-au creat condiţii favorabile pentru obţinerea acestui sprijin.

În mod specific, pe la mijlocul anilor 1950, controlul Franţei asupra Algeriei – care era considerată parte a Franţei și nu doar o colonie – era tot mai mult contestat de o insurgenţă locală care primea un sprijin substanţial de la liderul egiptean Gamal Abdel Nasser. Parisul a răspuns prin obţinerea sprijinului Israelului în dobândirea de informaţii despre situaţia din Algeria, în schimbul armamentului convenţional francez. Oportunitatea de a transfera această cooperare în domeniul nuclear s-a ivit în 1956, atunci când Parisul a cerut Israelului să furnizeze Franţei și Marii Britanii un pretext pentru a interveni militar în ceea ce devenise criza Canalului de Suez.

Ben-Gurion avea reţineri majore de implicare a Israelului în acest proiect. Acestea au fost depăşite atunci când Franța și-a dat acordul pentru a-i furniza Israelului un mic reactor de cercetare similar lui EL-3 pe care francezii îl construiseră la Saclay. Desigur, invazia Suezului a escaladat rapid, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică ameninţând Israelul, Franța și Marea Britanie pe diferite căi să se retragă. Franţa era incapabilă să protejeze Israelul de ameninţările superputerilor. Totuși, înainte de a se retrage, Israelul i-a cerut Parisului să îndulcească cooperarea lor nucleară, astfel că Franța a fost de acord să furnizeze Israelului un reactor mai mare pentru producerea plutoniului la Dimona, uraniul natural de alimentare a reactorului și o instalaţie de reprocesare, în esenţă cam tot ceea ce avea nevoie Israelul pentru a produce plutoniul necesar realizării unei bombe atomice, cu excepţia apei grele.

Aceasta a fost o lovitură majoră – nicio tară anterior și nici după aceea nu furnizase altui stat o cantitate atât de mare de tehnologie cerută pentru fabricarea bombei nucleare. Totuși, era doar jumătate din bătălie câștigată. Ben-Gurion mai trebuia să obţină fondurile necesare să plătească Franţei ceea ce obţinuse prin Acordul nuclear. Nu se cunoaște cât de mult au costat instalaţiile și echipamentele nucleare de la Dimona, însă Israelul a plătit Franţei între 80-100 milioane de dolari la valoarea lor din 1960. Aceasta constituia o sumă enormă pentru Israel în acea perioadă. Mai mult, Ben-Gurion era îngrijorat că, dacă ar fi alocat fonduri de apărare pentru proiectul nuclear, s-ar fi confruntat cu armata, care se lupta cu armament convenţional pentru apărarea Israelului de inamicii arabi.

JFK, împreună cu David Ben-Gurion

În schimb, prim-ministrul israelian a decis să creeze un fond privat pentru finanţarea Acordului cu Franța. După cum documentează Michael Karpin în excelenţa sa istorie a Programului nuclear al Israelului, ,,Bomba din subsol”, Ben-Gurion a cerut pur și simplu să i se telefoneze ,,lui Abe”, referindu-se la Abraham Feinberg. Feinberg era un proeminent om de afaceri new-yorkez, filantrop și lider al evreilor americani, cu legături apropiate de Partidul Democrat.

Înainte de intrarea Americii în al Doilea Război Mondial, Feinberg plătise bani pentru a-i ajuta pe evreii din Europa să emigreze în Palestina. După terminarea războiului, el – la fel ca și Ben-Gurion – a venit în Europa să vadă lagărele de concentrare ale Holocaustului. De asemenea, el i-a ajutat pe supravieţuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina într-o vreme când britanicii realizau blocade pentru prevenirea imigrării ilegale a evreilor.

În acest timp, Feinberg a realizat legături durabile cu mulţi dintre cei care ulterior vor deveni lideri ai statului Israel. După revenirea în Statele Unite, el a făcut lobby pe lângă președintele Harry Truman, pentru a recunoaște statul evreu atunci când acesta își va declara independenţa. În schimb, Feinberg a ajutat cu donaţii financiare campania de realegere a lui Truman.

Astfel că a fost natural ca, în octombrie 1958, Ben-Gurion să i se adreseze lui Feinberg să-l sprijine cu fondurile necesare pentru Acordul Dimona. De fapt, nu era prima dată când Ben-Gurion se adresa liderilor evrei din America să doneze bani pentru cauza israeliană. Prevăzând că, în curând, va fi un război de independență, Ben-Gurion a mers la New York în 1945, pentru a strânge bani în vederea achiziţionării de armament pentru evreii din Palestina. Această misiune a fost un succes. Conform celor descoperite de Karpin în documentele secrete ale statului care se constituia, 17 milionari americani au făcut donații sub numele de cod ,,Institutul Sonneborn”, amfitrionul lor. În anii ce au urmat, membrii săi vor contribui cu milioane de dolari pentru a cumpăra muniție, echipamente militare și sanitare, medicamente și vapoare pentru transportul refugiaților evrei în Palestina.

Feinberg era doar unul dintre cei 17 milionari care făceau parte din ,,Institutul Sonneborn”. În 1958, Feinberg s-a adresat mai multor membri ai acestui institut, precum și altor lideri evrei din America de Nord și Europa, pentru a colecta bani pentru Proiectul nuclear Dimona, în urma apelului lui Ben-Gurion. A fost un mare succes: conform lui Karpin, ,,campania secretă de colectare de fonduri a început la finele anului 1958 și a continuat doi ani, perioadă în care 25 de milionari au contribuit cu cca 40 milioane de dolari”.

Cât de importantă a fost misiunea lui Feinberg pentru succesul Proiectului nuclear al Israelului? Conform lui Karpin, dacă Ben-Gurion nu ar fi fost sigur că Feinberg ar fi putut colecta milioanele necesare pentru proiect din lumea evreiască, fără îndoială că nu ar fi realizat înţelegerea cu Franța. În perioada anilor 1950-1960, Israelul n-ar fi putut niciodată să plătească reactorul instalat la Dimona pentru a realiza descurajarea nucleară prin propriile sale resurse.

Totuși, aceasta n-a fost sfârșitul implicării lui Feinberg în relaţiile americano-israeliene. De fapt, după ce democraţii au revenit la Casa Albă în urma alegerilor din 1960, Feinbert a devenit consilier neoficial atât al lui JFK, cât și al lui Lyndon B. Johnson. De exemplu, în 1961, Feinberg a depus eforturi pentru a-l convinge pe Ben-Gurion să permită inspectorilor americani să cerceteze reactorul de la Dimona.

Citiți și:

Un agent israelian retras, specializat în contrainformații, afirmă că turnurile WTC au fost prăbușite prin detonarea de dispozitive nucleare W-54Rothschild recunoaște că acest clan a creat Israelul 

yogaesoteric
19 iunie 2018

Statistica șocantă a sărăciei. 42 de bogați dețin o avere egală cu cea a jumătății sărace a populației mondiale

 

Peste 80% din avuția generată anul trecut a mers la cei mai bogați 1% dintre locuitorii planetei, în timp ce cei 3,7 miliarde de oameni care formează jumătatea săracă a populației nu a primit nimic, estimează organizația de caritate Oxfam, conform Euractiv.ro.

Raportul ,,Reward Work, Not Wealth”, publicat de Oxfam înainte de Forumul Economic Mondial de la Davos, susţine că economia mondială permite elitei bogate să acumuleze averi și mai mari, în timp ce sute de milioane de oameni abia reușesc să supravieţuiască. Oxfam spune că datele din raportul său – chiar dacă organizația a fost nevoită să actualizeze informaţiile din precedentele ediţii – arată că sistemul economic eşuează în atenuarea inegalităţilor.

Averea miliardarilor a crescut în medie cu 13% anual din 2010, de șase ori mai repede decât salariile muncitorilor obişnuiţi, care au crescut cu doar 2% anual, estimează Oxfam.

Un director executiv al uneia dintre cele mai mari cinci companii din industria modei are nevoie de doar patru zile pentru a obţine cât câștigă un muncitor dintr-o fabrică de textile din Bangladesh în întreaga sa viaţă.

Oxfam atrage atenţia și asupra diferenţelor salariale dintre femei și bărbaţi, susţinând că, în întreaga lume, femeile se regăsesc în general în cele mai prost plătite slujbe, cu un grad redus de siguranţă.

,,E greu de găsit un lider politic sau al mediului de afaceri care să nu spună că nu este îngrijorat de inechitate. Este chiar mai dificil de găsit unul care să și facă ceva în acest sens. Mulţi mai degrabă înrăutăţesc situația prin reducerea impozitelor și eliminarea unor drepturi ale muncitorilor”, a spus Winnie Byanyima, director executiv al Oxfam International.

Citiți și: 

Piramida bogăției: Jumătate din averea lumii e controlată de 1% din populația globală. 
40 de milioane de victime ale sclaviei moderne în 2016 .
Deutsche Welle: «Prosperitatea ca iluzie bine întreţinută: în România, sărăcia a devenit ceva invizibil, un fapt ascuns şi neglijat cu premeditare!» .

yogaesoteric

20 iunie 2018

Victoria însângerată din decembrie ʼ89

Unul dintre acei gânditori ai Franţei și ai lumii, colaborator al Enciclopediei, Antoine Caritat Condorcet, în anii care au marcat procesul revoluţionar în care a fost implicat poporul francez, atrăgea atenția că ,,istoria politicii și istoria revoluțiilor sunt istoria progresului”, iar marele poet și democrat revoluționar german Heinrich Heine constata că ,,revoluțiile sunt un lucru înfricoșător, dar tot atât de necesar ca amputările, atunci când un membru al trupului intră în putrefacție” (Heinrich Heine, Confesiuni, 1854).

Într-o revoluție, poporul se ridică cu un curaj eroic împotriva ,,răului pe care nu-l mai suportă, fiind hotărât să-i pună capăt și să-și croiască un viitor în care adevărul și dreptatea să triumfe”. Acestea au fost obiectivele care au însuflețit poporul român în confruntarea u forțele opresive în acele zile și nopți de dramatism și speranță din 1989 (Revoluția Română, ediția a V-a, București, Editura Lumina Lex, 2010, p. 9).

Revoluția Română – marcată de fapte de curaj

În 1989, sute de mii, milioane de români s-au ridicat împotriva nedreptăților, deciși să scuture de pe grumajii lor jugul mizeriei, sperând să pună temelie trainică unei vieţi cu adevărat omenești. Este știut că ,,mânia poate fi smintită și absurdă: te poți supăra pe nedrept – constata Victor Hugo –, dar nu te revolți decât atunci când de fapt ai dreptate” (Anul 93, 1873).

Într-adevăr, poporul acestei ţări și-a pus viaţa în pericol, pentru ca opresorii să fie pedepsiţi, iar lumina dreptăţii și libertăţii să-i călăuzească traiul în zilele și anii care vor veni. Este evident că, în acele zile și nopți din decembrie 1989, în confruntarea cu opresorii, românii au văzut victoria. Este adevărat că era o ,,victorie însângerată”, într-o bătălie în care știau că dreptatea era de partea lor. Această bătălie era pe viaţă și pe moarte, pentru libertate și demnitate și se desfăşura cu credinţa că vor fi în stare să elimine ,,răul care atinsese cote inimaginabile, iar mizeria materială și umană să nu mai dăinuie”.

Nu puțini dintre luptători erau animaţi de idealurile care îi înflăcăraseră pe francezi în Revoluţia din 1789, idealuri promovate de acei mari gânditori care s-au implicat până la sacrificiu pentru cucerirea libertăţii: Maximilien de Robespierre, Jean-Paul Marat, Saint-Just, Jacques Roux. Mulţi luptători erau animaţi de idealurile care îi determinaseră pe americani în lupta lor pentru independenţă, călăuziţi de celebrii gânditori și luptători Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Adams, George Washington.

Etapele procesului revoluționar

Dacă vom analiza desfăşurarea procesului revoluţionar din Franţa, de pildă, vom constata că a parcurs mai multe etape până ce obiectivele programate au fost atinse. Unele dintre aceste etape au fost caracterizate prin confruntări violente, altele au fost marcate de ample dezbateri politice și juridice care au fost încununate de elaborarea celebrei Declaraţii a Drepturilor Omului și Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei, la 2 octombrie 1789, care a consacrat că ,,oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”.

După cum am precizat într-un studiu publicat în revista Lumea nr. 3/2017, și procesul revoluționar din România a parcurs mai multe etape, între care două s-au caracterizat printr-o confruntare armată violentă, iar o a treia etapă, printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice, pentru a ajunge la putere.

În prima etapă, confruntarea armată violentă a fost determinată de aplicarea strategiilor cuplului dictatorial, concentrate spre înăbuşirea revoltei populare împotriva sistemului, cu speranţa că va fi posibilă preluarea controlului puterii. Cele mai grave acte de represiune au fost înregistrate la Timișoara și în alte localităţi din proximitate, fiind conduse de reprezentanţi ai autorităţilor de la nivel local, dar și central. Remarcăm implicarea chiar a prim-ministrului în coordonarea la faţa locului a acțiunilor care vizau înăbuşirea răscoalei timișorenilor.
Această etapă s-a încheiat prin convocarea mitingului din 21 decembrie 1989 care, în loc să condamne răsculaţii de la Timișoara, s-a transformat într-un ,,strigăt de condamnare a dictaturii”, determinând cuplul dictatorial să părăsească locul de comandă a represiunii.

A doua etapă s-a caracterizat printr-o regrupare a celor loiali dictatorului care s-au dedat la acte de represiune, în speranţa că faptele lor sângeroase vor fi apreciate cum se cuvine de cuplul dictatorial care va reveni la putere. Această etapă a fost marcată de speranţa celor care au deţinut poziţii importante în structurile puterii că dictatorul va supravieţui și că revolta populară va fi – până la urma – înăbuşită. 
Această etapă s-a încheiat după procesul excepţional în urma căruia cuplul dictatorial a fost condamnat și executat. Vărsarea de sânge a încetat, iar speranţele forțelor loiale dictatorului s-au spulberat.

A treia etapă s-a caracterizat printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice pentru a ajunge la putere. Un întreg arsenal de insulte și calomnii au fost lansate la adresa celor care preluaseră puterea, urmărindu-se denigrarea lor și pregătirea terenului pentru acceptarea unor alte personalităţi să preia ,pârghiile decizionale la nivel central, dar și local. Această etapă s-a încheiat în decembrie 1991, prin adoptarea noii Constituţii, în urma unui referendum.

Factorii interni

O cercetare ştiinţifică cu privire la situaţia internă politică, economică și socială din România permite să se înţeleagă ce a generat procesul revoluţionar, deoarece nemulţumirea majorităţii covârșitoare a românilor atinsese cote insuportabile. Toate analizele de specialitate atrag atenţia că cei mai importanţi factori interni care au determinat declanșarea procesului revoluţionar din România au fost foamea, frigul și frica, ce au coalizat forțele revoluţionare într-o acțiune hotărâtoare în direcţia recuceririi democraţiei, libertăţii și demnităţii – valori supreme ale umanităţii încălcate adesea prin mijloace violente de regimul opresiv instaurat în ţară. Asupra acestor factori determinanţi s-au pronunţat analiștii cei mai avizaţi clin interior, dar și instituţiile internaţionale cele mai prestigioase și, în primul rând, organismele ONU (Dumitru Mazilu, Promotion, Protection and Restoration of Human Rights at National, Regional and InternationalLevels, Doc. E/CN.4/Sub.2/1989/41.10, iulie 1989).

Evident că factorul politic și-a pus amprenta pe amplificarea fenomenelor negative din România. Concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de persoane sau chiar în mâinile unui singur om caracterizează existenţa unui sistem dictatorial în care domnește frica de practicarea unor acte arbitrare, de natură să pună în cauză toate drepturile și libertăţile fiinţei umane.

În România anilor 1980, frica domina comportamentul uman. Teama că viaţa le va fi agresată, că familia le va fi pusă în primejdie, că drepturile și libertăţile le vor fi încălcate generau ,,o stare de totală nesiguranță în toate comunitățile din România” (op. cit. p. 5).

Acele principii evocate de Montesquieu privind guvernarea într-o societate democratică erau eliminate din exercitarea guvernământului (Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 57). Totodată factorul social a avut un rol determinant în declanșarea procesului revoluţionar, deoarece era asociat factorilor politici și economici din România. Felix Ermacora, raportorul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, atrăgea atenţia că dimensiunea socială a statutului ființei umane este esențială și, în consecință, ,,niciun guvern nu are dreptul să o neglijeze” (Felix Ermacora, Report on Human Rights, United Nations Commission on Human Rights, 1987-1988).

Factorii externi

Este indiscutabil că factorii interni sunt determinanți în declanșarea unui proces revoluționar. Această realitate nu trebuie să ducă la concluzia că ,,factorii externi ar putea fi neglijați”. În a doua parte a secolului trecut și în anii actualului secol și mileniu, interdependența factorilor interni și externi în evoluția economică, politică și socială a tuturor țărilor s-a accentuat. Orice analiză științifică a proceselor dezvoltării dintr-o țară implică în mod necesar luarea în dezbatere a contextului regional și global în care au loc aceste procese.

Se înțelege că determinarea locului și rolului acestui context este cu atât mai importantă în cazul unui proces revoluționar, cum a fost cel din România, de la sfârșitul anului 1989.

Amplele schimbări survenite în anii 1980 în Uniunea Sovietică – în care perestroika și glasnostau generat revoluții politice greu de imaginat în anii anteriori, noile abordări în relațiile Est-Vest și mai ales între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, abandonarea amestecului URSS în opțiunile unor lideri politici din Blocul Sovietic, prăbușirea Zidului Berlinului și alte transformări din Europa Centrală și de Est nu puteau să nu influențeze procesul revoluționar din România.

Cercetarea științifică istorică subliniază că, în condițiile în care regimurile totalitare din celelalte țări socialiste erau abandonate, România nu se putea singulariza, cu toate opțiunile cuplului dictatorial care condamnă ,,abaterile de la normele și principiile construcției socialismului”.

În anii ultimelor decenii ale secolului trecut, posibilitățile de informare ale populației României – chiar în condițiile unei cenzuri agresive – au devenit tot mai prezente, mai ales ca urmare a amplificării activităţii posturilor de radio Europa Liberă, Vocea Americii, BBC. La aceste posibilităţi de informare contribuiau și posturile de radio din celelalte țări socialiste și, cu deosebire, cele din Uniunea Sovietică. Aceștia au fost factori externi importanți în influențarea declanșării procesului revoluționar din România și în cursul desfășurării acestui proces în toate cele trei etape analizate în studiul de față.

În concluzie, Revoluția Română – contrar afirmațiilor unor persoane și grupuri politice care încearcă să impună teza încheierii acesteia la o anumită oră – realităţile existente demonstrează că a cunoscut un proces, așa cum s-a întâmplat în cazul altor revoluții; proces care, în țara noastră, a parcurs trei etape, fiind încununat prin adoptarea Constituției în decembrie 1991.

Este indiscutabil că, în România, a avut loc o Revoluție. Dincolo de speculațiile celor care repetă cu obstinație că în țara noastră n-ar fi fost o revoluție, afirmație care, în realitate, urmăreşte să justifice ,,jefuirea averilor acestui popor, orchestrată în mai multe cazuri din exterior, dar pusă în operă de cozile de topor din ţară, care «au profitat de iuţeala lor de mână și de nebăgarea noastră de seamă»”.

Toți analiștii avizați au demonstrat cu argumente științifice pertinente că o revoluție este o schimbare rapidă, fundamentală a valorilor și miturilor dominante ale unei societăţi, o schimbare a instituțiilor sale politice, a structurilor sale economice și sociale, pe când o lovitură de stat ,,prin ea însăşi schimbă numai conducerea și, poate, strategiile politice” (Samuel P. Huntington, Revoluția și Ordinea politică, în ,,Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Political Order in Changing Societies, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 231). Aproape în același mod definesc revoluția și lovitura de stat cei mai cunoscuți gânditori ai lumii, între care îi enumerăm pe Jean-Jacques Rousseau, Heinrich Heine, Victor Hugo.

Amintim, și cu acest prilej, că, și în Revoluția Română, ca și în alte revoluții, ,,actul revoluționar este conceput adesea de idealiști, este înfăptuit de luptători și valorificat cu asupra de măsura de profitori”. Nu uităm însa că ,,sângele vărsat la revoluție și jertfele martirilor nu au fost și nu vor fi zadarnice. Eroii Revoluției Române nu vor fi uitați niciodată”.

prof. univ. dr. Dumitru Mazilu
Raportor special al Națiunilor Unite pentru drepturile omului și tineret (1985-1993)

Citiți și:Manipularea mediatică şi loviturile de stat. Cazul pseudo-revoluţiei româneCRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (I) 

yogaesoteric
18 iunie 2018

Jurnalişti cu camera ascunsă: Documentar sud-coreean confirmă industria criminală a jafurilor de organe din China comunistă

De peste 15 ani, la nivel international s-a atras atenţia asupra faptului că în China are loc un măcel care întinează obrazul rasei umane, în general, şi profesia medicală în special. Recente dovezi scot la iveală noi detalii. Sunt implicate agenții internaționale și unele consulate.

Echipa programului Raportul de Investigaţie 7, difuzat la TV Chosun, o reţea pe cablu deţinută de una dintre cele mai mari publicaţii din Coreea de Sud, Chosun Ilbo, a investigat sub acoperire fenomenul turismului pentru transplant – având în vedere miile de sud-coreeni care călătoresc în China pentru transplant de organe. Documentarul a fost difuzat în Coreea de Sud pe 15 noiembrie 2017. Deşi nu se specifică cu precizie momentul efectuării anchetei, filmările cu camera ascunsă par să fi fost înregistrate la începutul anului 2017.

Echipa de televiziune s-a deplasat într-un spital din oraşul Tianjin, din nord-estul Chinei, sub pretextul că se interesa de o intervenţie chirurgicală pentru un pacient sud-coreean cu o boală renală, care avea nevoie de un transplant de rinichi.
Reporterul, cu o cameră ascunsă, a filmat interacţiunea cu personalul spitalului, care l-a informat că un organ compatibil poate fi „găsit” în câteva săptămâni. În cazul în care familia pacientului ar fi fost dispusă să doneze bani în plus la organizaţia de caritate a spitalului, perioada de aşteptare putea fi scurtată şi pacientului îi putea fi alocat un organ compatibil chiar mai devreme – conform afirmaţiilor unei asistente.

Afirmaţiile asistentei ridică o întrebare importantă: având în vedere timpii extrem de mici, de unde ar putea proveni organele, care par a fi disponibile la cerere?

Bazat pe reportaje anterioare foarte bine documentate, unele chiar premiate, privind recoltarea de organe a Chinei comuniste, una dintre sursele majore o reprezintă prizonierii de conştiinţă care sunt deţinuţi în închisorile Chinei pentru credinţa lor. Segmentul social victimizat include în principal practicanţii Falun Gong – o practică spirituală pe care regimul chinez a interzis-o şi a persecutat-o sever începând din 1999 – dar, cuprinde într-o măsură mult mai mică, şi dizidenţi, uighuri, creştini.

Din investigaţii reiese că victimele sunt de obicei închise în lagăre de muncă, având analizele făcute la zi. Conform anchetelor efectuate până în prezent şi mărturiilor existente, organele sunt, de obicei, extrase din corp fără anestezie, victimele fiind apoi incinerate.

Imagine a camerelor de chirurgie din cadrul Spitalului Central Nr. 1 din Tianjin, unde mulţi sud-coreeni călătoresc pentru a li se face transplant de organe

Răspunzând învinuirilor care datează din 2004, regimul comunist chinez a susţinut în mod constant că organele provin de la prizonieri executaţi. Cu toate acestea, numărul transplanturilor de organe efectuate îl depăşeşte cu câteva ordine de mărime pe cel al execuţiilor, care, oricum, a scăzut semnificativ în ultimii ani. Explicaţia oficială este departe de a fi suficientă pentru contabilizarea nivelului de activitate observată în domeniul transplanturilor, în special având în vedere faptul că sistemul de donaţii voluntare de organe al ţării este aproape inexistent: potrivit credinţelor tradiţionale chineze, tulburarea cadavrului unei persoane după moarte este interzisă.

Documentarul jurnaliştilor sud coreeni semnalează, de asemenea, discrepanţe majore privind sursele de organe, citând rapoarte anterioare ale cercetătorilor independenţi – şi ajunge la aceleaşi concluzii privind probabilitatea existenţei unei bănci de organe, şi a unui număr de prizonieri ucişi la comandă, pentru prelevarea organelor lor.

Documentarul este extraordinar deoarece oferă noi dovezi concrete – afirmaţii directe ale personalului spitalului chinez şi ale medicilor din Coreea de Sud – care atestă că jaful sistematic de organe organizat de China comunistă continuă neabătut astăzi, alimentat în parte de străinii dispuşi să-şi prelungească viaţa prin intervenţii chirurgicale de transplant.

Oficialii chinezi au promis că folosirea prizonierilor ca sursă de organe va înceta, din ianuarie 2015. Aceste promisiuni pentru o eventuală reformă au determinat reacţii pozitive imediate din partea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi Societăţii Internaţionale de Transplant. Însă raportul anchetei jurnaliştilor sud-coreeni contrazice brutal promisiunile oficialilor chinezi, pe care agenţiile internaţionale de resort s-au grăbit să le susţină.

Dovezi din spitale

Documentarul estimează că, începând cu anul 2000, aproximativ 2.000 de sud-coreeni au călătorit anual în China pentru operaţii de transplant, cu mult mai mult faţă de datele oferite de un studiu recent publicat în revista medicală Transplant, efectuat cu centrele de transplant din Coreea de Sud, care au monitorizat pacienţii care au suferit o intervenţie chirurgicală în China. Documentarul nu explică cum a fost obţinută cifra, deşi pare să fie o extrapolare bazată pe datele obţinute de reporteri.

Echipa de investigație a mers într-un spital din Tianjin popular printre turiştii sud-coreeni pentru organe, al cărui nume jurnaliştii nu l-au făcut public. Bazat pe imaginile filmate ale spitalului şi descrierea sa, acesta se potriveşte cu Spitalul Central Nr. 1 din Tianjin, despre care a relatat anterior și Epoch Times. Spitalul are o întreagă clădire cu mai multe etaje dedicate transplantului de organe, cu o capacitate de 500 de paturi.

La sosirea în spital, reporterul sub acoperire a fost întâmpinat de o asistentă medicală vorbitoare de coreeană, care i-a făcut turul secţiei. Un pacient sud-coreean care tocmai suferise o intervenţie chirurgicală de transplant a spus reporterului că a aşteptat două luni pentru un organ compatibil. Fiul pacientului i-a precizat reporterului că a durat aproximativ două ore de la prelevarea organului până la sosirea la spital. El a mai menţionat că spitalul percepea preţuri diferite pentru diferite grupuri.

Asistenta medicală vorbitoare de coreeană la Spitalul Central Nr. 1 din Tianjin, arătată în documentar

Reporterul a întrebat câte intervenţii chirurgicale de transplant se fac în mod obişnuit în spital. Asistenta a răspuns că, în ziua anterioară, existaseră trei intervenţii chirurgicale de rinichi şi patru hepatice. Dacă acesta ar fi volumul mediu de transplant zilnic, spitalul ar efectua aproximativ 2.500 de transplanturi pe an. Nu este cunoscută media transplanturilor zilnice.

După ce asistenta medicală şi medicul de transplant au studiat dosarul medical al pretinsului pacient sud-coreean şi au confirmat că pacientul era potrivit pentru intervenţie chirurgicală, reporterul a întrebat cât timp ar trebui să aştepte pacientul până la operaţie. Asistenta a răspuns că, în funcţie de caz, unii pacienţi au aşteptat doar o săptămână, alţii două săptămâni şi unii chiar 50 de zile. Apoi, a adăugat că dacă cineva dorea să accelereze procesul şi să aibă prioritate la obţinerea unui organ, ar putea să doneze bani fundaţiei de caritate a spitalului – în plus faţă de preţul intervenţiei chirurgicale. Când a fost întrebată cât de mult ar trebui să doneze, ea a răspuns 10.000 de yuani (aproximativ 1.500 USD).

Într-un schimb de replici care dă fiori, reporterul a întrebat dacă pretinsul pacient ar putea primi organul unui tânăr. Asistenta a spus că spitalul alege doar organe de la tineri.

Asistenta i-a arătat, de asemenea, un salon special pentru străini, care arăta ca o cameră spaţioasă şi bine amenajată – notând că fusese folosită de un pacient din Orientul Mijlociu, a cărui taxă de intervenţie chirurgicală fusese plătită de Consulat.

De asemenea, asistenta a informat reporterul că multe rude ale pacienţilor stau la un hotel din apropiere, o clădire cu 16 etaje, care aparţine spitalului.
Echipa de televiziune sub acoperire a vizitat hotelul şi a luat legătura cu un cuplu sud-coreean, unul dintre cei doi fiind un pacient cu transplant care trecuse recent printr-o intervenţie chirurgicală. Cuplul a relatat că un etaj al hotelului era doar pentru pacienţii coreeni şi rudele lor.

Experimente pe oameni

Ancheta jurnaliştilor sud coreeni a examinat, de asemenea, rapoartele potrivit cărora fostul şef al poliţiei din Chongqing, Wang Lijun, ar fi coordonat experimente morbide pe oameni, pentru a găsi metode de transplant de organe care să păstreze mai bine starea organelor. Învinuirile la adresa lui Wang Lijun au fost iniţial făcute de un ONG – Organizaţia Mondială de Investigare a Persecuţiei împotriva Falun Gong (WOIPFG).

Echipa postului TV a călătorit la spitalul şi laboratorul de cercetare din Chongqing, supravegheat pe vremuri de Wang Lijun, şi a găsit atârnate pe pereţi planuri ale unei maşini care ar provoca leziuni ale creierului şi ar cauza moartea cerebrală, arătând similar celei patentate de Wang Lijun, la care făcea referire WOIPFG. Brevetele pentru maşinile lui Wang Lijun sunt disponibile online, fiind numite eufemistic „maşini de impact pentru leziuni ale creierului”.

Schiţele unei maşini care provoacă vătămări cerebrale, atârnate pe peretele spitalului din Chongqing pe care Wang Lijun le supraveghea, arătate în documentar

Atunci când reporterul a întrebat despre scopul maşinii, personalul laboratorului a confirmat că maşina ar putea fi folosită pentru a provoca moartea cerebrală, păstrând organele sănătoase.

De altfel Wang Lijun, unul dintre cei mai mediatizaţi poliţişti ai Chinei, este personajul principal al unui scandal internaţional – în 2012 el refugiindu-se la Consulatul american din Chengdu unde a cerut azil politic, oferind americanilor saci cu documente, inclusiv despre recoltarea de organe a Chinei comuniste. Cererea sa a fost refuzată de secretarul de stat Hillary Clinton, generând teorii privind presupuse muşamalizări ale crimelor comise de grupuri obscure din administraţia americană.

Medicii complici din Coreea de Sud

Mai sinistru este faptul că medicii din Coreea de sud le recomandă pacienţilor să meargă în spitale chineze pentru a găsi organe. Echipajul TV a vizitat un spital din Seul, unde doctorul a recunoscut că a recomandat pacienţilor să viziteze spitalul Tianjin, specificând că nu o mai face în prezent. Când a fost întrebat despre preocupările legate de sursa organelor, medicul a refuzat să comenteze.

Un doctor de la un spital coreean anonim vorbeşte cu reporterul

La un alt spital sud coreean, păstrat anonim, un doctor este filmat în timp ce spune că ştie că organele din China provin de la prizonieri persecutaţi pentru credinţa lor. Dilema etică l-a determinat să nu mai recomande pacienţilor să se adreseze Chinei. Întrebat dacă a regretat deciziile sale anterioare, medicul spune că nu, deoarece pacientul avea nevoie de organ pentru a trăi.

O cerere de a comenta aceste fapte, transmisă către Societatea Coreeană pentru Transplant, a rămas fără răspuns.

Îngrijorări pentru Coreea de Sud. Agenţii internaţionale – complice

Anul trecut, o sursă anonimă care s-a identificat ca fost lucrător la Spitalul Central Nr. 1 din Tianjin a scris ziarului Epoch Times despre experienţa sa.
„Mulţi dintre pacienţii străini pentru transplant au venit în China în căutarea unui ficat sau a unui rinichi. Cea mai mare parte a acestor străini au fost sud-coreeni.” Sursa a explicat, de asemenea, modul în care pacienţii erau recomandaţi spitalelor. „Un cunoscut medic sud-coreean, de la unul dintre cele mai mari spitale din Coreea de Sud, recomandă pacienţii unui intermediar. Acest intermediar trimite apoi aceşti pacienţi la spitalul din Tianjin.”

În 2015, David Matas, unul dintre cei mai proeminenţi cercetători independenţi care a documentat dovezi privind recoltarea de organe în China, nota îngrijorarea faţă de lipsa de transparenţă a surselor de organe în China, la o conferinţă medicală care a avut loc la Seul, Coreea de Sud.

În cursul lunii iulie 2017, mai multe organizaţii internaţionale din domeniul sănătăţii semnau (în ciuda anchetelor din surse independente, care emiteau semnale îngrijorătoare) o scrisoare prin care salutau „donarea de organe şi reforma transplantului” din China. Printre ele se află Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), Academia Pontificală de Ştiinţe (PAS) a Vaticanului şi Societatea Transplanturilor (TTS), a raportat Global Times, un ziar chinez de stat.

Francis Delmonico pune batista pe ţambal

După transmiterea documentarului sud coreean, întrebat dacă PAS îşi va schimba poziţia faţă de sistemul chinez în urma dovezilor, dr. Francis Delmonico, preşedinte al Societăţii Internaţionale pentru Transplanturi între 2012 şi 2014, expert în transplant şi academician PAS, a evitat să abordeze direct dovezile prezentate în documentul coreean referitoare la abuzurile continue, răspunzând în schimb că: „poziţia PAS este de a sprijini reforma Chinei, care este în concordanţă cu Declaraţia PAS – care este semnată de colegii chinezi la Summit-ul PAS”.

Citiți și: 

Filmul «Human Harvest» dezvăluie secretul monstruos şi criminal al Chinei.Noi dovezi incontestabile care arată că reprimarea acerbă a mișcării Falun Gong a fost transformată în China într-o afacere extrem de profitabilă. 
Miliardar chinez rupe tăcerea (omerta) şi vorbeşte despre recoltarea forţată de organe a regimului comunist.

 yogaesoteric 

17 iunie 2018