............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

sâmbătă, 23 iunie 2018

Păpușarii vicleni ai războaielor

La 7 decembrie 2017 s-au împlinit 76 de ani de când japonezii i-au atacat pe americani chiar pe teritoriul lor, la Pearl Harbor, în Hawaii. Atacul a avut drept consecință directă intrarea Statelor Unite ale Americii în război.
Vom arăta pe parcursul acestui articol că de fapt japonezii au fost atraşi într-o cursă. Pentru că America avea nevoie de un motiv pentru a intra în război, care a devenit astfel mondial tocmai prin participarea SUA.
Este esenţial să ştim cum au lucrat păpuşarii războaielor, pentru a înţelege mai bine evenimentele ce se derulează actualmente sub ochii noştri. Veţi afla şi de când au fost plănuite cele trei războaie mondiale şi de ce. Căci ei vor să fie şi un al treilea război mondial…
Pentru început, iată ce putem citi la „Pagina de istorie: Ziua în care cerul, apa și pământul au luat foc la Pearl Harbor” de pe RFI:
„În dimineața zilei de 7 decembrie 1941, mai exact la ora 7 și 48 de minute, Marina americană a fost atacată prin surprindere, din aer, de japonezi, la Pearl Harbor. Atacul a avut loc în două valuri succesive care au durat, în total, nu mai mult de o oră și jumătate. Însă au fost 90 de minute distrugătoare, în care peste 400 de avioane lansate de pe portavioanele japoneze au bombardat toată flota americană ancorată în Pearl Harbor. 18 vase au fost scufundate sau au eșuat, printre care 5 cuirasate. Aproape 2.400 de americani au murit iar alți peste 1.100 au fost răniți. Aproape jumătate dintre cei care au pierit au murit din cauza exploziei magaziei de praf de pușcă de pe USS Arizona, care a fost lovită de un obuz de calibru mare.
Din cele 402 avioane americane prezente la acea oră în Hawaii 188 au fost distruse și 159 avariate, iar 155 dintre ele nici nu au mai apucat să decoleze. Pierderile de partea japonezilor au fost considerabil mai mici: 55 de aviatori japonezi și 9 membri ai echipajelor minisubmarinelor japoneze au murit, iar unul a fost capturat. Din cele 414 avioane japoneze care au atacat Marina americană, 29 au fost doborâte în luptă, iar 74 au fost avariate.
Atacul a avut loc fără o declarație de război formală. De fapt, atacul a pornit înainte ca mesajul transmis de japonezi oficialilor americani să ajungă la destinație. Ambasada japoneză din Washington, DC, fusese instruită să trimită mesajul cu puțin timp înainte de ora planificată pentru atac. Însă până să fie transmis în totalitate, atacul deja era în derulare.
Uneori această notă este numită „declarație de război”, dar de fapt, nici nu declara război, nici nu rupea legăturile diplomatice dintre cele două țări, ci doar punea sfârșit oricăror negocieri cu privire la embargoul de petrol și comerț impus de SUA. Declarația de război propriu-zisă a apărut pe prima pagină a ziarelor japoneze a doua zi, pe data de 8 decembrie.
Agresiunea armată în sine, în special natura sa surprinzătoare, a contribuit la schimbarea opiniei publice americane, care a ieșit din izolaționism și a susținut participarea directă în război.
Până la atacurile teroriste de la World Trade Center din 2001, Pearl Harbor fusese cel mai mare atac suferit de americani pe propriul lor teritoriu.”
Aşa să fi stat lucrurile? Esenţial pentru japonezi era să distrugă cât mai multe portavioane. Căci ştiau că portavioanele vor decide soarta războiului din Pacific. Ceea ce s-a şi petrecut. Între 4 iunie și 7 iunie 1942, la aproximativ șase luni după atacul de la Pearl Harbour, Marina Statelor Unite a învins în mod decisiv Marina Imperială Japoneză și a provocat pierderi ireparabile flotei japoneze. În acea bătălie navală SUA au dispus de 3 portavioane. Pentru că le aveau. Şi le aveau pentru că n-au fost distruse la Pearl Harbor.
De ce niciun portavion american nu se afla în port în timpul atacului de la Pearl Harbor? Nu cumva, la vârf, americanii ştiau despre acest atac?
Iată şi ce putem citi la „Dezastrul de la Pearl Harbor: atac japonez, sau capcană americană?” de pe Ziare com:
„În zorii zilei de 7 decembrie 1941, aviaţia şi flota japoneză s-au năpustit cu toată forţa asupra numeroaselor mijloace militare americane cantonate în portul Pearl Harbor, situat în arhipelagul Hawaii.
Urgia
Lumea a rămas consternată: Japonia nu era în stare de război cu SUA şi, încă de la început, apăreau două întrebări ciudate: cum de au putut americanii să-şi expună elita flotei şi aviaţiei într-o zonă unde Japonia patrula, în conflict deschis cu China şi cu alţi vecini şi cum a fost posibil ca japonezii să pregătească un atac de asemenea anvergură, fără ca serviciile de spionaj americane să simtă măcar un semn?
Întreaga operaţiune a constat în două valuri de atac aerian, un al treilea fiind anulat în ultimul moment, se pare din lipsă de carburant. Bilanţul celor două valuri este însă halucinant. Au participat 353 avioane, lansate de pe 6 nave portavion.
Au fost scufundate 4 cuirasate americane, altele 4 grav avariate, 3 crucişătoare, 3 distrugătoare, un lansator de mine. Au pierit 2.402 militari americani, iar alţii 1.282 au fost răniţi.
Japonia a suferit pagube minore: 29 avioane doborâte, 4 submarine de tonaj mic scufundate şi numai 65 victime – morţi şi răniţi. A doua zi, Statele Unite au atacat Japonia, după ce Congresul n-a manifestat nicio opoziţie faţă de propunerea preşedintelui.
La 11 decembrie 1941, Germania a considerat de datoria ei să apere Japonia, cu care era aliată şi a declarat război Statelor Unite, conflagraţia generalizându-se astfel la nivel global.
Scopul scuză mijloacele
Practic, intrarea SUA în război însemna însă o turnură neaşteptată pentru Germania lui Hitler. Până atunci, forţele lui înregistraseră succese atât pe plan diplomatic, cât şi militar. Puţine țări reuşiseră să-şi păstreze neutralitatea, restul plecându-şi capul în fața sabiei naziste. Polonia fusese cucerită într-o lună, Franța capitulase la 25 iunie 1940, Reich-ul pregătise planul Barbarossa menit să măcelărească populația URSS şi singura putere care se menţinea neînfrântă era Anglia.
Intrarea în război a Statelor Unite ar fi schimbat echilibrul de forţe, iar dacă nu s-a acţionat mai devreme, este clar că preşedintele nu putea dispune fără un mandat clar din partea Congresului. Congresul însă, în virtutea democraţiei şi a pacifismului care au caracterizat totdeauna politica americană, n-ar fi acceptat niciodată iniţierea unei agresiuni.
Această logică simplă a determinat mulţi cercetători postbelici să gândească – fără să dispună de probe concrete – că preşedintele Roosvelt avea informaţii precise cu privire la iminentul atac japonez de la Pearl Harbor, dar n-a acţionat. El ar fi lăsat japonezii să-şi facă jocul, pentru ca ulterior America să intervină în forţă, să devină factorul hotărâtor care va salva Europa de la dezastru şi, în cele din urmă, va determina Japonia să fie oprită de la planurile sale expansioniste.
Ziua X
Sunt argumente care dovedesc cert că atacul a fost premeditat cu mult înainte. Astfel, conform istoricului Jacques de Launay, la conferinţa imperială din 2 iulie (cu peste 4 luni înaintea atacului), însuşi împăratul Hirohito hotărăşte pregătirea unui „război total împotriva Statelor Unite şi a Marii Britanii”.
În luna noiembrie, amiralul Yamamuto trimite amiralului Nagano următoarea telegramă, foarte precisă: „Veţi ridica ancora la 6 noiembrie. Vă veţi prezenta la locul de întâlnire în ziua fixată: 3 decembrie. Ziua X: 8 decembrie” (probabil că această ultimă dată a fost devansată cu o zi).
Dar nu este niciun dubiu că americanii cunoşteau codurile secrete ale armatei japoneze. Deci este de neconceput să nu fi cunoscut nici intenţiile ei, nici data atacului (eventuala eroare de o zi a datei nu excludea pregătirea apărării). Când ai asemenea servicii secrete, care reuşesc să afle codurile unor armate ostile, este de neconceput ca ele să nu pună mâna şi pe documentele transmise prin acele coduri. 
Şi totuşi nu şi-au luat nicio măsură, de unde apare bănuiala de premeditare. O simplă bănuială, întrucât nu avem probe din care să rezulte că ei ar fi fost în posesia acestor documente secrete japoneze şi că le-au ignorat. Dar bănuiala persistă. Cercetătorii sunt încă şi astăzi împărţiţi în două tabere, iar controversa continuă, fiecare publicând cu insistență propriile argumente.
Cert este că, fără evenimentul de la Pearl Harbor, SUA n-ar fi putut acţiona în război şi în aceste condiţii nici nu ne putem imagina care ar fi fost sfârşitul, fără intervenţia masivă a Statelor Unite.”
În acest articol de pe Ziare com se spun ceva mai multe. Dar doar despre aceasta să fi fost oare vorba? Adică toată afacerea se limitează la faptul că serviciile de spionaj americane ştiau, dar cum conducerii SUA îi convenea un asemenea atac deoarece îi dădea motiv de a intra în război, japonezii au fost lăsaţi să distrugă câteva nave vechi sau mai puţin importante?
Nu cumva s-a petrecut şi altceva? Nu cumva japonezii au fost de fapt manipulaţi în mod dibaci să facă prostia de a ataca Pearl Harbor fără a face în timp util şi o declaraţie de război? Trebuie să înţelegem că, de fapt, intrarea SUA în război a făcut ca acesta să devină cu adevărat mondial.
Cu zece zile înaintea atacului, Henry Lewis Stimson îşi nota în jurnal acum celebra discuţie de la întâlnirea cu preşedintele Roosevelt: „cum putem să-i manevrăm pe japonezi aducându-i în poziţia în care să tragă primul foc, dar fără prea mare pericol pentru noi?”.
Henry Lewis Stimson
Acesta a fost un personaj important al vremii, secretar de război, guvernator general în Filipine şi secretar de stat. A devenit apoi şi mai cunoscut pentru efortul său din timpul celui de al Doilea Război Mondial, coordonând recrutarea celor 12 milioane de soldaţi, direcţionarea celor 30 de procente din industrie spre câmpurile de luptă, construirea şi decizia lansării bombelor atomice. L-a supervizat direct pe generalul Leslie Groves, şeful Manhattan Project. Membru Skull and Bones. A fost influenţat decisiv în activitate de Elihu Root, pe care l-a avut ca model. A continuat activitatea acestuia de reorganizare a armatei, Elihu Root fiind membru fondator al Consiliului pentru Relații Externe şi primul ei chairman.
Revenind la Pearl Harbor, într-un raport al Project For The New American Century din septembrie 2000, intitulat „Rebuilding America’s Defenses: Strategy, Forces and Resources For a New Century”, la pagina 51 scrie: „… procesul de transformări, chiar dacă aduce schimbări revoluţionare, va fi unul lung în absenţa unor evenimente catastrofice şi catalizatoare, precum un nou Pearl Harbor”.
Membrii fondatori ai acelui Project For The New American Century au fost numai unul şi unul: Elliot Abrams, Dick Cheney, Richard Perle, Donald Rumsfeld, Robert Zoellick, Vin Weber, Paul Wolfowitz.
De ce aveau nevoie de „un nou Pearl Harbor”? Citiţi mai multe în acest articol:
DOSAR: Atentatele din 11 septembrie 2001 – un pas către instaurarea noii ordini mondiale
De ce au avut nevoie păpuşarii de al Doilea Război Mondial? Dar de primul? Dar de al treilea? Căci vor să fie şi un al treilea.
După primele două au aşezat omenirea mai bine pe făgaşul edificării Noii Ordini Mondiale. După al treilea vor să instaureze Guvernul Mondial. Nu este vorba de teoria conspiraţiei, despre aceste evenimente cumplite avertizând și unele profeții ale Sfinţilor Părinţi:
Va fi un asemenea război mare încât atât de mulţi se vor pierde că vor rămâne foarte puţini care vor supravieţui, dar cei ce vor rămâne nu vor putea scăpa decât dacă se vor adăposti prin crăpăturile pământului, prin peşteri. În acest război se vor distruge atâtea state încât până la urmă vor mai rămâne doar două sau trei. Atunci ei se vor hotărî să-şi aleagă un singur împărat peste tot pământul. În ultimele timpuri, la sfârşit, va începe prigoana împotriva adevăraţilor creştini, care vor trebui să scape fugind.” – Sfântul Lavrentie de Cernigov, Profeția despre Antihrist.
Că a existat un vechi plan pentru declanşarea a trei războaie mondiale o dovedeşte şi o scriere din secolul 19 a masonului de grad 33 Albert Pike: „Masonul așa-zis iluminat Albert Pike: «Vom folosi islamul pentru a declanşa al 3-lea război mondial!»”
Dar şi spusele unor rabini. De exemplu, în urmă cu aproape 100 de ani, un rabin polonez de renume mondial cunoscut ca rabinul Israel Meir Kagan a făcut o predicție din care ar putea rezulta Războiul lui Gog și Magog, precum și descoperirea lui Moshiach (Mesia), în 2017. Rabinul Kagan, popular Chafetz Chaim, după apariția celei mai faimoase cărți a sa, a murit în 1933. Înainte de moartea sa, el a dezvăluit că Războiul lui Gog și Magog va fi purtat în trei etape. Prima etapă a fost Primul Război Mondial, care a început în 1914. Chafetz Chaim a prezis că a doua etapă a lui Gog și Magog se va produce la 25 de ani după Primul Război Mondial, și a arătat că va fi mult mai brutală decât prima etapă. Al Doilea Război Mondial a început în 1939, exact 25 de ani mai târziu, conform predicției lui.
Că există un vechi plan pentru declanşarea a trei războaie mondiale o dovedesc însă şi multe fapte. De exemplu, iată un extras din discursul politicianul republican Louis Thomas McFadden (1876-1936) din perioada triumfului nazist din Germania:
După Primul Război Mondial Germania a căzut în mâinile bancherilor internaţionali care acum o conduc şi o aprovizionează dar o şi imobilizează. I-au cumpărat industria, i-au luat resursele, îi controlează industria şi utilităţile publice.
Bancherii internaţionali subvenţionează actualul guvern al Germaniei şi de asemenea aprovizionează fiecare dolar din banii pe care Adolf Hitler i-a folosit în campania sa risipitoare. Prin intermediul Federal Reserve Board peste 30 de miliarde de dolari din banii americanilor au fost pompaţi spre Germania. Cu toţii aţi auzit de cheltuielile ce au loc în Germania: locuinţe moderniste, marele ei planetarium, sălile ei de gimnastică, bazinele de înot, autostrăzile ei, fabricile ei perfecte. Toate acestea au fost făcute cu banii noştri. Toate acestea au fost dăruite Germaniei prin intermediul Federal Reserve Board. Federal Reserve Board a pompat atât de multe miliarde de dolari spre Germania, încât nici nu îndrăznesc să spună suma totală
.”
Despre cum a sfârşit acest politician, puteți citi în articolul: „Louis Thomas McFadden a plătit cu viaţa pentru lupta sa împotriva Federal Reserve”
Să ne amintim şi de Atlantic Charter. Această adevărată fundaţie pentru majoritatea tratatelor şi organizaţiilor internaţionale (inclusiv Naţiunile Unite şi cele financiare) de după cel de al Doilea Război Mondial a fost schiţată cu ocazia Atlantic Conference (nume de cod Riviera) la care au participat preşedintele SUA Franklin D. Roosevelt şi premierul britanic Winston Churchill (ambii masoni) însoţiţi de consilierii lor apropriaţi. Documentul final a fost redactat la 14 august 1941, într-un moment în care SUA încă nu intrase în război. Interesant este că în cadrul său se specifică necesitatea unei „noi ordini mondiale”. Oficial se spune că documentul a fost semnat de cele două personalităţi, însă în toate copiile acestuia care s-au păstrat până în ziua de azi, semnăturile lor nu figurează. Oricum, nu contează prea mult, conducătorii statelor „democrate” nefiind decât marionete de rang înalt alte elitelor malefice care conduc din umbră.
Franklin D. Roosevelt
Pot fi date încă multe alte exemple, însă înainte de încheiere mai menționăm unul singur, despre cum păpuşarii îşi pun marionetele la Casa Alba, pentru a înţelege cum de le ies mereu planurile.
Evreul Stephen Samuel Wise, prieten apropiat al preşedintelui mason Franklin Delano Roosevelt, într-o conferinţă în New Jersey din 1911, a spus:
Marţi preşedintele Princeton University va fi ales guvernatorul statului vostru. Nu-şi va termina mandatul şi va fi ales preşedintele SUA. În martie 1917 va fi pentru a doua oară preşedinte. Va fi unul din cei mai mari preşedinţi din istoria Americii.” Vorbea despre Woodrow Wilson…
Woodrow Wilson recunoştea la un moment dat: „Unii dintre cei mai mari oameni din Statele Unite, din domeniul comerţului şi producţiei, se tem de ceva. Ei ştiu că undeva există o putere atât de organizată, atât de subtilă, atât de atentă, atât de completă, de perseverentă încât nu au curajul să o vorbească de rău sau să o condamne, decât în şoaptă”.
În primăvara anului 1941, Stephen Samuel Wise a decis un embargo complet al tuturor ajutoarelor către evreii din ţările ocupate de nazişti. În acest sens a trimis ordine stricte delegaţilor Congresului Mondial Evreiesc din Londra şi Geneva: „Toate operaţiunile către Polonia trebuie să înceteze imediat. Şi în engleză imediat înseamnă IMEDIAT, nu în viitor”.
Aceasta se leagă cu ce spuneau unii rabini invitaţi la o emisiune televizată în care acuzau sioniştii că au refuzat să-i salveze pe evrei, deşi o puteau face. Sau cu istoria celor 930 de evrei îmbarcaţi în 1939 pe S.S. St. Louis cu destinaţia America de Nord, cu speranţa că se vor putea refugia în una din ţările acestui continent. Însă pe rând Cuba şi SUA i-au refuzat! Au fost nevoiţi să se întoarcă. Majoritatea celor debarcaţi pe bătrânul continent au ajuns în lagărele de exterminare…
În concluzie
Elitele malefice care conduc din umbră au finanţat o Germanie nazistă pentru declanşarea unui război mondial, pe care ştiau însă că-l vor câştiga, război necesar pentru înspăimântarea popoarelor într-atât încât să accepte edificarea unei etape esenţiale a noii ordini mondiale: ONU, Banca Mondială, FMI, Consiliul Mondial al Religiilor etc. Evident însă că fără participarea SUA nu mai câştigau nimic. De aceea a fost nevoie de Pearl Harbor…
Cum de au stabilit o nouă ordine mondială în care evreii să aibă un rol important, dar în acelaşi timp nu i-au salvat pe evrei de lagăre? Pentru că evreii simpli puteau fi sacrificaţi pentru cauza cea mare? Pentru că fără lagăre nu mai puteau folosi astăzi fantasticul baros numit lupta împotriva anti-semitismului? Baros folosit împotriva tuturor celor ce îndrăznesc a zice ceva despre elitele sioniste. Dar nu numai.
Care va fi evenimentul catastrofic şi catalizator, precum Pearl Harbor şi 9/11, care va duce la transformarea unui război în cea de a treia conflagraţie mondială? Şi unde va începe acest război?

Citiți și: 
yogaesoteric
22 iunie 2018

Ce spunea regina Elisabeta a României despre Eminescu: «Un zeu servit de o muritoare»


Eminescu ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici […] Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley […]. Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes; mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova lui natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri […]. A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îţi traducea toate emoţiile […].
Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare […].
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: „Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci”, a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti.
Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei) – Jurnal
Citiți și:
yogaesoteric 
23 iunie 2018

Pa, Livache!

https://www.facebook.com/


vineri, 22 iunie 2018

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?


Informații pe surse… Politicienii români, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și aceea că nu s-a construit măcar o singură autostradă peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine ținut în frâu de anumite puteri străine?
Istoria ultimelor două milenii ne-a arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Austro-Ungar au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.
Revenind la subiectul acestui articol, există două motive principale care nu ne vor permite să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am strădui. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și așa trebuie să rămână deocamdată; 2) se intenționează ca Transilvania să devină în viitor un principat autonom, mai apropiat de Vest decât de București.
Și acum să și dezvoltăm.
Demarcația geostrategică
Dacă analizăm puțin perioada comunistă și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un aspect foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mult mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar Moldova a fost sacrificată din aceste rațiuni – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.
Din nefericire, pentru americani și occidentul european România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc aspectele esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.
Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.
 Civilizațiile lumii după Huntington
Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.
La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în principat autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsa de viziune a politicienilor români? Nu, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.
Desigur, naivii vor reclama teoria conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără „Miticii” de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor. Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unei revolte împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduiască în alte zone și în interes personal. În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent. Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor… Prințul Charles al Marii Britanii, care nu are drept de succesiune în Regatul Unit, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…
Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (cei care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei, un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!
Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.
Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

Citiți și: 
 yogaesoteric
22 iunie 2018

joi, 21 iunie 2018

Americanul care a achitat factura înarmării nucleare a lsraelului

Cu toate că Israelul nu recunoaște oficial, este bine cunoscut că acest stat posedă un arsenal de bombe atomice, deși numărul exact al focoaselor se află în dispută, afirmă publicația The National Interest (Zachary Keck). În mod similar, se cunoaște că Statele Unite s-au opus programului nuclear al Israelului pe timpul lui John F. Kennedy și, într-o măsură mai mică, al administraţiei Lyndon B. Johnson. O parte a istoriei care este mai puţin cunoscută se referă la faptul că cea mai mare parte din finanţarea programului de înarmare nucleară a Israelului a fost asigurată de,americani privaţi, acțiune care a fost coordonată de Abraham Feinberg, proeminent cetăţean american ce a servit în calitate de consilier neoficial al preşedinţilor Kennedy și Johnson.
Interesul Israelului pentru armă atomică datează din vremea înfiinţării statului evreu în 1948. Liderul fondator al ţării, David Ben-Gurion, era bântuit atât de Holocaust cât și de ostilitatea permanentă a Israelului faţă de vecinii săi arabi mult mai numeroși. Ben-Gurion considera armele nucleare ca o opţiune de ultimă instanţă pentru asigurarea supravieţuirii statului evreu, în cazul în care inamicii săi ar fi folosit vreodată populaţiile lor mai numeroase și economiile mai puternice pentru obţinerea superiorităţii militare convenţionale.
Problema cu care se confruntau Ben-Gurion și consilierii săi apropiaţi era că tânărul lor stat, sărac și nedezvoltat, nu poseda tehnologia și resursele materiale necesare să sprijine programul indigen de înarmare nucleară. Din fericire pentru Israel, circumstanţele contemporane i-au creat condiţii favorabile pentru obţinerea acestui sprijin.
În mod specific, pe la mijlocul anilor 1950, controlul Franţei asupra Algeriei – care era considerată parte a Franţei și nu doar o colonie – era tot mai mult contestat de o insurgenţă locală care primea un sprijin substanţial de la liderul egiptean Gamal Abdel Nasser. Parisul a răspuns prin obţinerea sprijinului Israelului în dobândirea de informaţii despre situaţia din Algeria, în schimbul armamentului convenţional francez. Oportunitatea de a transfera această cooperare în domeniul nuclear s-a ivit în 1956, atunci când Parisul a cerut Israelului să furnizeze Franţei și Marii Britanii un pretext pentru a interveni militar în ceea ce devenise criza Canalului de Suez.
Ben-Gurion avea reţineri majore de implicare a Israelului în acest proiect. Acestea au fost depăşite atunci când Franța și-a dat acordul pentru a-i furniza Israelului un mic reactor de cercetare similar lui EL-3 pe care francezii îl construiseră la Saclay. Desigur, invazia Suezului a escaladat rapid, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică ameninţând Israelul, Franța și Marea Britanie pe diferite căi să se retragă. Franţa era incapabilă să protejeze Israelul de ameninţările superputerilor. Totuși, înainte de a se retrage, Israelul i-a cerut Parisului să îndulcească cooperarea lor nucleară, astfel că Franța a fost de acord să furnizeze Israelului un reactor mai mare pentru producerea plutoniului la Dimona, uraniul natural de alimentare a reactorului și o instalaţie de reprocesare, în esenţă cam tot ceea ce avea nevoie Israelul pentru a produce plutoniul necesar realizării unei bombe atomice, cu excepţia apei grele.
Aceasta a fost o lovitură majoră – nicio tară anterior și nici după aceea nu furnizase altui stat o cantitate atât de mare de tehnologie cerută pentru fabricarea bombei nucleare. Totuși, era doar jumătate din bătălie câștigată. Ben-Gurion mai trebuia să obţină fondurile necesare să plătească Franţei ceea ce obţinuse prin Acordul nuclear. Nu se cunoaște cât de mult au costat instalaţiile și echipamentele nucleare de la Dimona, însă Israelul a plătit Franţei între 80-100 milioane de dolari la valoarea lor din 1960. Aceasta constituia o sumă enormă pentru Israel în acea perioadă. Mai mult, Ben-Gurion era îngrijorat că, dacă ar fi alocat fonduri de apărare pentru proiectul nuclear, s-ar fi confruntat cu armata, care se lupta cu armament convenţional pentru apărarea Israelului de inamicii arabi.
JFK, împreună cu David Ben-Gurion
În schimb, prim-ministrul israelian a decis să creeze un fond privat pentru finanţarea Acordului cu Franța. După cum documentează Michael Karpin în excelenţa sa istorie a Programului nuclear al Israelului, ,,Bomba din subsol”, Ben-Gurion a cerut pur și simplu să i se telefoneze ,,lui Abe”, referindu-se la Abraham Feinberg. Feinberg era un proeminent om de afaceri new-yorkez, filantrop și lider al evreilor americani, cu legături apropiate de Partidul Democrat.
Înainte de intrarea Americii în al Doilea Război Mondial, Feinberg plătise bani pentru a-i ajuta pe evreii din Europa să emigreze în Palestina. După terminarea războiului, el – la fel ca și Ben-Gurion – a venit în Europa să vadă lagărele de concentrare ale Holocaustului. De asemenea, el i-a ajutat pe supravieţuitorii Holocaustului să ajungă în Palestina într-o vreme când britanicii realizau blocade pentru prevenirea imigrării ilegale a evreilor.
În acest timp, Feinberg a realizat legături durabile cu mulţi dintre cei care ulterior vor deveni lideri ai statului Israel. După revenirea în Statele Unite, el a făcut lobby pe lângă președintele Harry Truman, pentru a recunoaște statul evreu atunci când acesta își va declara independenţa. În schimb, Feinberg a ajutat cu donaţii financiare campania de realegere a lui Truman.
Astfel că a fost natural ca, în octombrie 1958, Ben-Gurion să i se adreseze lui Feinberg să-l sprijine cu fondurile necesare pentru Acordul Dimona. De fapt, nu era prima dată când Ben-Gurion se adresa liderilor evrei din America să doneze bani pentru cauza israeliană. Prevăzând că, în curând, va fi un război de independență, Ben-Gurion a mers la New York în 1945, pentru a strânge bani în vederea achiziţionării de armament pentru evreii din Palestina. Această misiune a fost un succes. Conform celor descoperite de Karpin în documentele secrete ale statului care se constituia, 17 milionari americani au făcut donații sub numele de cod ,,Institutul Sonneborn”, amfitrionul lor. În anii ce au urmat, membrii săi vor contribui cu milioane de dolari pentru a cumpăra muniție, echipamente militare și sanitare, medicamente și vapoare pentru transportul refugiaților evrei în Palestina.
Feinberg era doar unul dintre cei 17 milionari care făceau parte din ,,Institutul Sonneborn”. În 1958, Feinberg s-a adresat mai multor membri ai acestui institut, precum și altor lideri evrei din America de Nord și Europa, pentru a colecta bani pentru Proiectul nuclear Dimona, în urma apelului lui Ben-Gurion. A fost un mare succes: conform lui Karpin, ,,campania secretă de colectare de fonduri a început la finele anului 1958 și a continuat doi ani, perioadă în care 25 de milionari au contribuit cu cca 40 milioane de dolari”.
Cât de importantă a fost misiunea lui Feinberg pentru succesul Proiectului nuclear al Israelului? Conform lui Karpin, dacă Ben-Gurion nu ar fi fost sigur că Feinberg ar fi putut colecta milioanele necesare pentru proiect din lumea evreiască, fără îndoială că nu ar fi realizat înţelegerea cu Franța. În perioada anilor 1950-1960, Israelul n-ar fi putut niciodată să plătească reactorul instalat la Dimona pentru a realiza descurajarea nucleară prin propriile sale resurse.
Totuși, aceasta n-a fost sfârșitul implicării lui Feinberg în relaţiile americano-israeliene. De fapt, după ce democraţii au revenit la Casa Albă în urma alegerilor din 1960, Feinbert a devenit consilier neoficial atât al lui JFK, cât și al lui Lyndon B. Johnson. De exemplu, în 1961, Feinberg a depus eforturi pentru a-l convinge pe Ben-Gurion să permită inspectorilor americani să cerceteze reactorul de la Dimona.

Citiți și:
yogaesoteric
19 iunie 2018

miercuri, 20 iunie 2018

Statistica șocantă a sărăciei. 42 de bogați dețin o avere egală cu cea a jumătății sărace a populației mondiale

 
Peste 80% din avuția generată anul trecut a mers la cei mai bogați 1% dintre locuitorii planetei, în timp ce cei 3,7 miliarde de oameni care formează jumătatea săracă a populației nu a primit nimic, estimează organizația de caritate Oxfam, conform Euractiv.ro.
Raportul ,,Reward Work, Not Wealth”, publicat de Oxfam înainte de Forumul Economic Mondial de la Davos, susţine că economia mondială permite elitei bogate să acumuleze averi și mai mari, în timp ce sute de milioane de oameni abia reușesc să supravieţuiască. Oxfam spune că datele din raportul său – chiar dacă organizația a fost nevoită să actualizeze informaţiile din precedentele ediţii – arată că sistemul economic eşuează în atenuarea inegalităţilor.
Averea miliardarilor a crescut în medie cu 13% anual din 2010, de șase ori mai repede decât salariile muncitorilor obişnuiţi, care au crescut cu doar 2% anual, estimează Oxfam.
Un director executiv al uneia dintre cele mai mari cinci companii din industria modei are nevoie de doar patru zile pentru a obţine cât câștigă un muncitor dintr-o fabrică de textile din Bangladesh în întreaga sa viaţă.
Oxfam atrage atenţia și asupra diferenţelor salariale dintre femei și bărbaţi, susţinând că, în întreaga lume, femeile se regăsesc în general în cele mai prost plătite slujbe, cu un grad redus de siguranţă.
,,E greu de găsit un lider politic sau al mediului de afaceri care să nu spună că nu este îngrijorat de inechitate. Este chiar mai dificil de găsit unul care să și facă ceva în acest sens. Mulţi mai degrabă înrăutăţesc situația prin reducerea impozitelor și eliminarea unor drepturi ale muncitorilor”, a spus Winnie Byanyima, director executiv al Oxfam International.

Citiți și: 
yogaesoteric
20 iunie 2018


marți, 19 iunie 2018

Victoria însângerată din decembrie ʼ89


Unul dintre acei gânditori ai Franţei și ai lumii, colaborator al Enciclopediei, Antoine Caritat Condorcet, în anii care au marcat procesul revoluţionar în care a fost implicat poporul francez, atrăgea atenția că ,,istoria politicii și istoria revoluțiilor sunt istoria progresului”, iar marele poet și democrat revoluționar german Heinrich Heine constata că ,,revoluțiile sunt un lucru înfricoșător, dar tot atât de necesar ca amputările, atunci când un membru al trupului intră în putrefacție” (Heinrich Heine, Confesiuni, 1854).
Într-o revoluție, poporul se ridică cu un curaj eroic împotriva ,,răului pe care nu-l mai suportă, fiind hotărât să-i pună capăt și să-și croiască un viitor în care adevărul și dreptatea să triumfe”. Acestea au fost obiectivele care au însuflețit poporul român în confruntarea u forțele opresive în acele zile și nopți de dramatism și speranță din 1989 (Revoluția Română, ediția a V-a, București, Editura Lumina Lex, 2010, p. 9).
Revoluția Română – marcată de fapte de curaj
În 1989, sute de mii, milioane de români s-au ridicat împotriva nedreptăților, deciși să scuture de pe grumajii lor jugul mizeriei, sperând să pună temelie trainică unei vieţi cu adevărat omenești. Este știut că ,,mânia poate fi smintită și absurdă: te poți supăra pe nedrept – constata Victor Hugo –, dar nu te revolți decât atunci când de fapt ai dreptate” (Anul 93, 1873).
Într-adevăr, poporul acestei ţări și-a pus viaţa în pericol, pentru ca opresorii să fie pedepsiţi, iar lumina dreptăţii și libertăţii să-i călăuzească traiul în zilele și anii care vor veni. Este evident că, în acele zile și nopți din decembrie 1989, în confruntarea cu opresorii, românii au văzut victoria. Este adevărat că era o ,,victorie însângerată”, într-o bătălie în care știau că dreptatea era de partea lor. Această bătălie era pe viaţă și pe moarte, pentru libertate și demnitate și se desfăşura cu credinţa că vor fi în stare să elimine ,,răul care atinsese cote inimaginabile, iar mizeria materială și umană să nu mai dăinuie”.
Nu puțini dintre luptători erau animaţi de idealurile care îi înflăcăraseră pe francezi în Revoluţia din 1789, idealuri promovate de acei mari gânditori care s-au implicat până la sacrificiu pentru cucerirea libertăţii: Maximilien de Robespierre, Jean-Paul Marat, Saint-Just, Jacques Roux. Mulţi luptători erau animaţi de idealurile care îi determinaseră pe americani în lupta lor pentru independenţă, călăuziţi de celebrii gânditori și luptători Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, Adams, George Washington.
Etapele procesului revoluționar
Dacă vom analiza desfăşurarea procesului revoluţionar din Franţa, de pildă, vom constata că a parcurs mai multe etape până ce obiectivele programate au fost atinse. Unele dintre aceste etape au fost caracterizate prin confruntări violente, altele au fost marcate de ample dezbateri politice și juridice care au fost încununate de elaborarea celebrei Declaraţii a Drepturilor Omului și Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională a Franţei, la 2 octombrie 1789, care a consacrat că ,,oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi”.
După cum am precizat într-un studiu publicat în revista Lumea nr. 3/2017, și procesul revoluționar din România a parcurs mai multe etape, între care două s-au caracterizat printr-o confruntare armată violentă, iar o a treia etapă, printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice, pentru a ajunge la putere.
În prima etapă, confruntarea armată violentă a fost determinată de aplicarea strategiilor cuplului dictatorial, concentrate spre înăbuşirea revoltei populare împotriva sistemului, cu speranţa că va fi posibilă preluarea controlului puterii. Cele mai grave acte de represiune au fost înregistrate la Timișoara și în alte localităţi din proximitate, fiind conduse de reprezentanţi ai autorităţilor de la nivel local, dar și central. Remarcăm implicarea chiar a prim-ministrului în coordonarea la faţa locului a acțiunilor care vizau înăbuşirea răscoalei timișorenilor.
Această etapă s-a încheiat prin convocarea mitingului din 21 decembrie 1989 care, în loc să condamne răsculaţii de la Timișoara, s-a transformat într-un ,,strigăt de condamnare a dictaturii”, determinând cuplul dictatorial să părăsească locul de comandă a represiunii.
A doua etapă s-a caracterizat printr-o regrupare a celor loiali dictatorului care s-au dedat la acte de represiune, în speranţa că faptele lor sângeroase vor fi apreciate cum se cuvine de cuplul dictatorial care va reveni la putere. Această etapă a fost marcată de speranţa celor care au deţinut poziţii importante în structurile puterii că dictatorul va supravieţui și că revolta populară va fi – până la urma – înăbuşită. 
Această etapă s-a încheiat după procesul excepţional în urma căruia cuplul dictatorial a fost condamnat și executat. Vărsarea de sânge a încetat, iar speranţele forțelor loiale dictatorului s-au spulberat.
A treia etapă s-a caracterizat printr-o confruntare politică, prin mişcări ale unor grupări politice pentru a ajunge la putere. Un întreg arsenal de insulte și calomnii au fost lansate la adresa celor care preluaseră puterea, urmărindu-se denigrarea lor și pregătirea terenului pentru acceptarea unor alte personalităţi să preia ,pârghiile decizionale la nivel central, dar și local. Această etapă s-a încheiat în decembrie 1991, prin adoptarea noii Constituţii, în urma unui referendum.
Factorii interni
O cercetare ştiinţifică cu privire la situaţia internă politică, economică și socială din România permite să se înţeleagă ce a generat procesul revoluţionar, deoarece nemulţumirea majorităţii covârșitoare a românilor atinsese cote insuportabile. Toate analizele de specialitate atrag atenţia că cei mai importanţi factori interni care au determinat declanșarea procesului revoluţionar din România au fost foamea, frigul și frica, ce au coalizat forțele revoluţionare într-o acțiune hotărâtoare în direcţia recuceririi democraţiei, libertăţii și demnităţii – valori supreme ale umanităţii încălcate adesea prin mijloace violente de regimul opresiv instaurat în ţară. Asupra acestor factori determinanţi s-au pronunţat analiștii cei mai avizaţi clin interior, dar și instituţiile internaţionale cele mai prestigioase și, în primul rând, organismele ONU (Dumitru Mazilu, Promotion, Protection and Restoration of Human Rights at National, Regional and InternationalLevels, Doc. E/CN.4/Sub.2/1989/41.10, iulie 1989).
Evident că factorul politic și-a pus amprenta pe amplificarea fenomenelor negative din România. Concentrarea puterii în mâinile unui grup restrâns de persoane sau chiar în mâinile unui singur om caracterizează existenţa unui sistem dictatorial în care domnește frica de practicarea unor acte arbitrare, de natură să pună în cauză toate drepturile și libertăţile fiinţei umane.
În România anilor 1980, frica domina comportamentul uman. Teama că viaţa le va fi agresată, că familia le va fi pusă în primejdie, că drepturile și libertăţile le vor fi încălcate generau ,,o stare de totală nesiguranță în toate comunitățile din România” (op. cit. p. 5).
Acele principii evocate de Montesquieu privind guvernarea într-o societate democratică erau eliminate din exercitarea guvernământului (Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre spiritul legilor, București, Editura Ştiinţifică, 1964, p. 57). Totodată factorul social a avut un rol determinant în declanșarea procesului revoluţionar, deoarece era asociat factorilor politici și economici din România. Felix Ermacora, raportorul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, atrăgea atenţia că dimensiunea socială a statutului ființei umane este esențială și, în consecință, ,,niciun guvern nu are dreptul să o neglijeze” (Felix Ermacora, Report on Human Rights, United Nations Commission on Human Rights, 1987-1988).
Factorii externi
Este indiscutabil că factorii interni sunt determinanți în declanșarea unui proces revoluționar. Această realitate nu trebuie să ducă la concluzia că ,,factorii externi ar putea fi neglijați”. În a doua parte a secolului trecut și în anii actualului secol și mileniu, interdependența factorilor interni și externi în evoluția economică, politică și socială a tuturor țărilor s-a accentuat. Orice analiză științifică a proceselor dezvoltării dintr-o țară implică în mod necesar luarea în dezbatere a contextului regional și global în care au loc aceste procese.
Se înțelege că determinarea locului și rolului acestui context este cu atât mai importantă în cazul unui proces revoluționar, cum a fost cel din România, de la sfârșitul anului 1989.
Amplele schimbări survenite în anii 1980 în Uniunea Sovietică – în care perestroika și glasnostau generat revoluții politice greu de imaginat în anii anteriori, noile abordări în relațiile Est-Vest și mai ales între Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, abandonarea amestecului URSS în opțiunile unor lideri politici din Blocul Sovietic, prăbușirea Zidului Berlinului și alte transformări din Europa Centrală și de Est nu puteau să nu influențeze procesul revoluționar din România.
Cercetarea științifică istorică subliniază că, în condițiile în care regimurile totalitare din celelalte țări socialiste erau abandonate, România nu se putea singulariza, cu toate opțiunile cuplului dictatorial care condamnă ,,abaterile de la normele și principiile construcției socialismului”.
În anii ultimelor decenii ale secolului trecut, posibilitățile de informare ale populației României – chiar în condițiile unei cenzuri agresive – au devenit tot mai prezente, mai ales ca urmare a amplificării activităţii posturilor de radio Europa LiberăVocea AmericiiBBC. La aceste posibilităţi de informare contribuiau și posturile de radio din celelalte țări socialiste și, cu deosebire, cele din Uniunea Sovietică. Aceștia au fost factori externi importanți în influențarea declanșării procesului revoluționar din România și în cursul desfășurării acestui proces în toate cele trei etape analizate în studiul de față.
În concluzie, Revoluția Română – contrar afirmațiilor unor persoane și grupuri politice care încearcă să impună teza încheierii acesteia la o anumită oră – realităţile existente demonstrează că a cunoscut un proces, așa cum s-a întâmplat în cazul altor revoluții; proces care, în țara noastră, a parcurs trei etape, fiind încununat prin adoptarea Constituției în decembrie 1991.
Este indiscutabil că, în România, a avut loc o Revoluție. Dincolo de speculațiile celor care repetă cu obstinație că în țara noastră n-ar fi fost o revoluție, afirmație care, în realitate, urmăreşte să justifice ,,jefuirea averilor acestui popor, orchestrată în mai multe cazuri din exterior, dar pusă în operă de cozile de topor din ţară, care «au profitat de iuţeala lor de mână și de nebăgarea noastră de seamă»”.
Toți analiștii avizați au demonstrat cu argumente științifice pertinente că o revoluție este o schimbare rapidă, fundamentală a valorilor și miturilor dominante ale unei societăţi, o schimbare a instituțiilor sale politice, a structurilor sale economice și sociale, pe când o lovitură de stat ,,prin ea însăşi schimbă numai conducerea și, poate, strategiile politice” (Samuel P. Huntington, Revoluția și Ordinea politică, în ,,Ordinea politică a societăţilor în schimbare”, Political Order in Changing Societies, Iași, Editura Polirom, 1999, p. 231). Aproape în același mod definesc revoluția și lovitura de stat cei mai cunoscuți gânditori ai lumii, între care îi enumerăm pe Jean-Jacques Rousseau, Heinrich Heine, Victor Hugo.
Amintim, și cu acest prilej, că, și în Revoluția Română, ca și în alte revoluții, ,,actul revoluționar este conceput adesea de idealiști, este înfăptuit de luptători și valorificat cu asupra de măsura de profitori”. Nu uităm însa că ,,sângele vărsat la revoluție și jertfele martirilor nu au fost și nu vor fi zadarnice. Eroii Revoluției Române nu vor fi uitați niciodată”.

prof. univ. dr. Dumitru Mazilu
Raportor special al Națiunilor Unite pentru drepturile omului și tineret (1985-1993)
yogaesoteric
18 iunie 2018