Jalea din economie
În 1990 România avea o economie autarhică, suficient de dezvoltată ca să se poată descurca fără să importe mare lucru. În schimb aveam un export cu un excedent dintre cele mai mari din lume. România prin lege nu mai exporta materii prime de niciun fel, ci numai produse prelucrate, care încorporau în ele cât mai multă muncă şi creativitate, dând astfel de lucru la toată lumea. Bunăoară, de ani de zile din România Socialistă nu se mai exporta cherestea sau buşteni, ci numai mobilă sau alte produse rezultate din prelucrarea superioară a lemnului.
Simbolul şi imaginea cea mai grăitoare a potenţialului economic românesc ne-o oferă Casa Poporului, clădire gândită să fie cea mai mare din lume, aşa cum chiar şi este. Semnificativă este ambiţia lui Nicolae Ceauşescu de a folosi la construcţia acestui palat fără egal de maiestuos şi de impozant, numai produse ale economiei româneşti, începând cu utilajele folosite în procesul de construcţie – macarale, escavatoare, camioane, benzi rulante etc., şi terminând cu materialele de finisaj: marmură, mobilier, covoare, candelabre etc. Această economie prosperă permisese statului român să se achite de datoria externă contractată în anii ’70.
Nota bene: Acel împrumut a fost folosit numai pentru investiţii, pentru dezvoltare, pentru tehnologie de ultimă generaţie.
În primăvara anului 1989 Nicolae Ceauşescu anunţă achitarea datoriilor externe şi emite una dintre cele mai ciudate legi, o lege care interzicea pe viitor guvernului român să mai contracteze împrumuturi externe. Iar pentru ca şocul produs astfel marii finanţe mondiale să fie complet, Ceauşescu iniţiază, împreună cu Libia şi Iran, înfiinţarea unei bănci care să dea credite ţărilor în curs de dezvoltare cu o dobândă de 3%. De ce 3%? Poate pentru că aceasta era dobânda percepută de CEC de la cetăţenii români! O dobândă de vis în zilele noastre…
Succesul politicii economice duse de Ceauşescu avea în spate şi anii îndelungaţi în care biet românul a trebuit să strângă cureaua până le refuz, să dârdâie de frig şi să îndure o serie lungă de umilinţe. Dar aceasta era partea nevăzută a lucrurilor; cealaltă, spectaculoasă, evidentă în statistici şi în mulţimea de construcţii civile şi industriale de pe întreg cuprinsul României, ameninţa să devină un exemplu contagios pentru ţările aspirante la un statut de demnitate naţională! Unde ar ajunge marea finanţă mondială dacă toate ţările ar adopta modelul românesc şi ar interzice prin lege guvernului să mai aibă de-a face cu Fondul Monetar Internaţional sau cu Banca Mondială?!
Ba mai mult, pentru ceea ce făcuse, Nicolae Ceauşescu trebuia şi pedepsit. Crezuse în capacitatea românilor de a-şi industrializa economia, de a o face performantă şi capabilă să concureze pe piaţa internaţională economii şi produse economice cu o mare tradiţie. Pentru potenţialul economic la care România ajunsese, Nicolae Ceauşescu se considera îndreptăţit să ceară pentru România un loc la masa sau în clubul ţărilor dezvoltate! Refuzul şi reţinerea acestora era evident. În primăvara aceluiaşi an fatidic 1989, presa internaţională face cunoscut că România este capabilă să producă arme nucleare, bombe atomice, aspirând astfel la intrarea în grupul atât de select şi de restrâns al ţărilor posesoare de armament atomic, alături de SUA, URSS, Anglia, Franţa, China, India, Pakistan, Israel şi… şi cam atât!
România lui Nicolae Ceauşescu devenise un exemplu periculos, care punea în discuţie sistemul financiar mondial, căci dovedea posibilitatea şi deopotrivă necesitatea ca o ţară care vrea să se dezvolte să o facă fără ajutorul şi asistenţa otrăvită a finanţei mondiale. De aceea experimentul românesc trebuia curmat, iar Ceauşescu pedepsit în mod exemplar: cine va mai face ca el, ca el s-o păţească! Cine va mai îndrăzni să conceapă o dezvoltare economică fără controlul şi asistenţa finanţei mondiale, internaţionale, nu va reuşi decât să-şi ducă ţara la dezastru! Cam aceasta este învăţătura de minte, mesajul pentru liderii ţărilor mici şi mijlocii al spectacolului de la Târgovişte din 25 decembrie 1989.
Numai că asasinarea lui Ceauşescu nu avea niciun sens dacă România rămânea mai departe în posesia potenţialului economic la care o ridicaseră cei 25 de ani de dictatură ceauşistă. („Dictatură de dezvoltare”, după expresia lui Viorel Roman.) Aşa că după asasinarea aproape rituală a lui Nicolae Ceauşescu s-a trecut la distrugerea rezultatelor dobândite prin politica acestuia, adică s-a trecut la demolarea sau înstrăinarea obiectivelor economice construite de români după 1965. Acesta a fost scopul ultim şi propriu zis al „Revoluţiei” din decembrie 1989. Sub pretextul privatizării s-a produs un jaf fără egal în istoria României.
Dar, atenţie! Nu jaful a fost scopul principal al privatizării. Când în casă îţi intră hoţii şi îţi fură un tablou, îţi rămâne speranţa că poliţia va recupera tabloul şi îl vei primi înapoi. În cazul României, marii profitori ai privatizării nu au avut onestitatea şi comportamentul normal al… hoţului cinstit, de dintotdeauna, care fură ca să se folosească de obiectul furat, substituindu-se proprietarului. Ci noii proprietari, majoritatea „investitori străini”, au cumpărat pe bani puţini fabrici, uzine, clădiri etc., iar după ce s-au văzut proprietari au trecut la demolarea rapidă a acestora, astfel că în momentul de faţă dacă statul român ar încerca să ia înapoi fabricile şi uzinele care s-au privatizat în mod fraudulos, vom constata că acele uzine falnice au fost demult demontate şi vândute la fier vechi, inclusiv utilaje de mare tehnologie care în 1990 reprezentau ce era mai nou şi mai performant în domeniu.
Suntem victimele unei diversiuni şi manipulări cinice atunci când peste tot se vorbeşte de marii corupţi care au cumpărat de la stat pe mai nimic complexe industriale inestimabile. Adevărata tragedie a României o constituie mulţimea de obiective economice care au fost scoase din funcţiune, producând astfel milioane de şomeri, iar după aceea au fost demolate, distruse, astfel că azi, dacă am vrea, nu mai avem ce repune în funcţiune.
Un hoţ normal, când te fură, o face din lăcomie, din dorinţa câştigului uşor, nemuncit. Dar cine îţi intră în casă şi pleacă cu mâinile în buzunar fără să ia nimic, dar lasă în urmă prăpădul, distrugând tot ce aveai mai de preţ în casă, acela nu este un ins corupt, un ins stăpânit de o josnică lăcomie nesăţioasă, ci este un individ care te urăşte! Care nu poate suporta să te vadă în rândul lumii, căruia orice succes al tău „îi stă în gât”!
Încă o dată: privatizarea de după 1990 s-a transformat în jaf neruşinat! De pe urma căruia s-au îmbogăţit o mână de „întreprinzători”. Dar nu din pricina acestor delapidatori am ajuns azi în situaţia de faliment al statului. Azi statul român nu mai are de unde colecta la buget impozite şi alte dări către stat, azi statul român a ajuns să se împrumute la finanţa mondială ca să aibă din ce plăti pensiile şi salariile bugetarilor. Această catastrofă au produs-o acei „întreprinzători” care au sistat procesul de producţie, care au distrus sau au scos din ţară utilajele aflate în dotarea uzinelor vândute „cu un dolar”. Nu preţul mic cu care s-a vândut IMGB-ul contează cel mai mult, ci diminuarea producţiei acestui mare combinat industrial, al cărui aport la bugetul statului şi la fondul social a scăzut de zeci de ori. Singură producţia de şomeri a IMGB şi a întregii noastre economii a crescut după 1990 în cifre de neimaginat înainte de 1990.
Pe scurt, guvernanţii de după 1990 nu au urmărit privatizarea economiei româneşti, ci distrugerea acesteia. Dintr-o ţară industrială cu o economie autarhică prosperă, cu excedent în balanţa comerţului exterior, România post-decembristă s-a transformat într-o ţară bananieră de consum, piaţă pentru producţia de marfă a altor ţări, o ţară îndatorată până peste cap finanţei mondiale.
România este azi o colonie. Atât prin nivelul economiei, cât şi prin maniera în care este guvernată de partide şi politicieni aserviţi altor interese decât cele autentic naţionale.
România este o ţară ocupată. Ocupată şi redusă la ascultare nu de armatele altor state, nu prin forţa armelor, ci prin forţa tratatelor şi contractelor semnate de guvernanţii noştri. Ei se menţin la putere cu sprijinul discret, dar atât de eficient, al celor care beneficiază de pe urma trădării, a vânzării de Neam şi Ţară.
În acest context se plasează răul pe care l-a provocat Petre Roman. Ca prim ministru, Petre Roman a declanşat planul de distrugere a economiei româneşti. Planul acesta l-au întocmit probabil alţii, în alte cancelarii, din străinătate. Petre Roman s-a făcut unealta acestui plan criminal, dar a pus şi multă pasiune personală, astfel că deseori a ţinut să asiste personal la casarea unor utilaje de mare performanţă.
Probabil că a făcut-o şi de teamă ca nu cumva să se găsească vreun român care să saboteze demolarea economiei româneşti declanşată de fiul cominternistului Valter Roman, agent dovedit al antiromânismului bolşevic! Dezvăluirile făcute de istorici ca Gheorghe Buzatu despre sensul profund antiromânesc al activităţii lui Valter Roman în Comintern ne obligă ca din această perspectivă, a anti-românismului funciar şi dezgustător, să analizăm şi prestaţia ca prim ministru a lui Petre Roman. Declaraţia sa despre „industria românească, o grămadă de fiare vechi”, descalificantă pentru un inginer, nu era decât expresia programului de distrugere a industriei româneşti la care se angajase cu o dăruire de netrebnic!
Distrugerea sistemului de irigaţii este tot opera sa! „Ne costă mai puţin să importăm grâul, decât să-l irigăm!” a decretat marele economist în 1991… Ce căuta în fruntea guvernului României acest ins mediocru, activist slugarnic la Centrul Universitar PCR, fiu al unui duşman învederat al Neamului românesc?! De la cine primise curajul şi aplombul de a se cocoţa acolo unde nimeni nu-l aştepta?!
Complexitatea activităţii sale anti-româneşti se vede din detaliul că în ultimele momente ale exerciţiului său în funcţia de premier, când minerii îl fugăreau pe coridoarele Palatului Victoria, Petre Roman a găsit timp să semneze ultimul său decret, prin care era îndepărtat din funcţie directorul Arhivelor Naţionale, colonelul Munteanu, ofiţer cu o percepţie naţionalistă asupra istoriei şi a politicii. Pare absurd că de aşa ceva îi ardea lui Petre Roman în acele clipe! Dar acest gest denotă clar că Petre Roman a acţionat după un program, că a avut de îndeplinit un caiet de sarcini nocive pentru români şi România, misiune care includea şi îndepărtarea de la arhive a directorului patriot, căci curând după aceea urma să se producă prăpădul din Arhivele Naţionale, declanşat de căutătorii dovezilor că în România s-ar fi produs un holocaust antievreiesc. Nu au fost găsite aceste dovezi, dar în schimb au fost sustrase ori distruse multe din dovezile că în România nu s-a produs niciun holocaust…
În concluzie: nu se poate vorbi de ravagiile corupţiei fără a evidenţia că mai presus şi mai dureros decât răul provenit de la marii jecmănitori şi profitori ai privatizării este răul produs de cei care au acţionat premeditat nu ca să fure, ci ca să distrugă economia românească. Distrugeri de dragul distrugerii, a căror raţiune de a se produce a fost una singură: să lovească de moarte în economia românească, să submineze orice aspiraţie românească la demnitate naţională, la independenţă economică. De ce ne-a urât atât de tare Petre Roman şi ceilalţi feciori de cominternişti instalaţi la guvernarea României după 1990, este altă întrebare, adresată istoricilor. Poate şi psihologilor. Rămânând pe terenul destul de ferm al unor observaţii şi deducţii accesibile oricărui cetăţean lucid şi sensibil la evidenţe, Petre Roman este vinovat de subminarea cu premeditare şi conform unui program a economiei naţionale. Este vinovat de anti-românism activ şi eficient! De complot împotriva Neamului românesc!
Citiți și:
yogaesoteric
2 iulie 2018
