05 februarie 2015
Ce legătură există între scandalurile-monstru apărute în ultima vreme
în spațiul public românesc și pericolele care stau să treacă frontiera
care ne desparte de spațiul post-sovietic? Una mare, directă, evidentă.
Nu
cred că se aștepta cineva ca, la un moment dat, vintrele sistemului
corupt să nu se reverse de-a binelea în spațiul public. Odată ce numărul
sulițelor aruncate în corpu-i gigantic a devenit suficient de mare, iar
aruncătorii lor îndeajuns de eficienți era o chestiune de timp să se
ajungă la asta. Burta nu mai putea să nu cedeze.
Sigur,
la prima vedere, spectacolul e unul indigest, dar munca de igienizare
presupune tocmai un contact vizual, adesea și olfactiv, cu mizeria.
Înseamnă
s-o cauți în toate cotloanele, să te uiți direct la ea (pentru a-i
evalua volumul, greutatea), să rămâi în picioare suportându-i putoarea,
apoi, evident, s-o strângi grămadă și, pasul final, să o înlături. Abia
după aceea începi să te bucuri de realitatea din spatele ei, din spatele
mizeriei, dar nici măcar atunci o minte responsabilă nu o va ține
dintr-o beție într-alta.
După linia de Finish urmează alta de Start.
Pentru
a nu fi iarăși invadați până la gât de gunoaie, va deveni obligatorie
asumarea unui proces cotidian, repetitiv, uneori frustrant, de
identificare și curățare rapidă a locului. Zi de zi, oră de oră, pe
termen lung.
De aceea, zic, știu că în perioada asta
miroase rău de tot în spațiul public românesc, observ și eu că deșeurile
se ridică la suprafață într-un ritm copleșitor (multe deodată și cu
mare viteză), dar tocmai acest lucru este, în esență, un semn bun.
E
semnul că se face totuși curățenie. Mai mult decât atât, e semnul că
s-a intrat în faza destul de avansată, cea de strângere a mizeriei în
grămadă.
Urmează aruncarea ei la ghenă și, apoi, transportul spre
locul special amenajat depozitării pe termen lung, departe, în afara
agorei.
Încă e muncă de rob la orizont, dar, din spate privind, s-au făcut progrese.
Chiar
dacă e natural, în această etapă, să-ți vină a duce mâna la nas și a o
lua la sănătoasa pe furiș, lăsându-i pe „ceilalți” să termine treaba
murdară, ar fi o eroare fundamentală. Generațiile următoare ne-o vor
reproșa, fiți siguri.
De ce?
Pentru că acum, mai
mult ca oricând de când a început igienizarea, e nevoie de toate
perechile de ochi disponibile, pentru a scotoci ungher după ungher,
pentru a nu lăsa ceva să scape.
Corupția nu a fost niciunde
restrânsă la un nivel benign fără a se lăsa cu scandaluri-monstru și,
eventual, fără a fi desființate câteva mituri.
România nu putea face excepție.
Cel
mai important, acum, este ca treaba murdară să continue, să fie dusă
până la capăt, pentru că numai astfel instituțiile vor deveni cu
adevărat funcționale și, în pas cu ele, rezistența statului român la
factori de stres externi - consolidată.
Nicicând în ultimii 25 de ani slăbiciunile interne nu au constituit o amenințare mai acdcentuată la adresa siguranței naționale.
Or,
ce ar însemna ca un moment de maximă incandescență pe plan regional -
care se poate ivi oricând, având în vedere dinamica doctrinei Putin de
încercuire a democrației europene – să ne prindă cu instituții șubrede
și un sistem politico-economic gata oricând de trădare în schimbul mai
multor bani și a sporirii influenței sale?
În loc să
aștepte cu mâna întinsă ajutorul partenerilor strategici, România își
este sieși și le e lor datoare să se întărească prin efort propriu, căci
anii care vin nu se anunță pentru Europa și, în particular pentru
regiune, deloc simpli, cu atât mai puțin roz.
În Ucraina, la câteva sute de kilometri de noi, este război în toată regula.
Rusia
a invadat-o militar, iar în ultima vreme nici Armata Roșie de rit nou,
dar nici propaganda Kremlinului nu se mai chinuie să mascheze implicarea
directă a trupelor moscovite și livrările nemijlocite de armament
pentru eufemistic numiții „rebeli pro-ruși”.
Și asta, cel mai
probabil, nu neapărat pentru că Putin este grăbit să obțină în sud-estul
ucrainean o victorie de etapă (atenție, de etapă, nu finală!), ci
pentru că faza în care s-a intrat îi dictează necesitatea transmiterii
unor maesaje clare că El e acolo, nu altcineva, și că e dispus să ducă
jocul cu Occidentul foarte departe.
Sigur, nici Putin însuși nu e
scutit de unele constrângeri, de unele presiuni, care îl fac în ultima
vreme să zâmbească ceva mai nervos decât de obicei.
Dar avantajul
lui este că împunsăturile vin, pentru moment, dintr-o singură parte –
economia națională. Ea, economia rusă, e singura victimă evidentă pe
care Kremlinul o înregistrează până acum în războiul cu Ucraina și în
șahul sau mai larg cu Vestul, căci de proprii militari, morți pe
teritoriul scăpat de sub controlul Kievului, chiar nu-i pasă.
Clar,
de teama de posibile tensiuni sociale interne, pe fondul unui dezastru
economic ce s-ar putea accentua în viitorul apropiat (dar pe care unele
motoare ale UE nu și-l prea doresc, din rațiuni ce țin de interesul
propriu), dictatorul moscovit se grăbește să își asigure un coridor
terestru spre Crimeea.
Ar fi mai ieftin și, strategic, mai
convenabil decât un pod adus plocon de oligarhii care-i cunosc biciul,
dar care, în același timp, continuă să-i adore morcovul.
De
partea cealaltă, prelungirea doctă și la nesfârșit a discuțiilor
privind oportunitatea unui ajutor militar pentru Ucraina nu doar că
trădează o oarecare inconsistență la nivelul mesajului comun occidental,
dar îi oferă lui Putin timp prețios pentru a-și urmări planul general,
pentru a intensifica presiunea pusă pe Kiev, pentru a-și vinde mai scump
pielea la momentul la care, inevitabil, se va fi ajuns la un acord de
respiro SUA-UE-Rusia.
Față de momentul înțelegerilor de
la Minsk (înțelegeri pe hârtie, căci în teren n-au fost nici o clipă
respectate), armata regulată a Rusiei și cea nerecunoscută oficial de
către Rusia au apucat să își extindă controlul cu aproape 1500 de
kilometri pătrați.
În contextul unui viitor acord de încetare a
ostilităților și înghețare a conflictului, avantajul rușilor lui
Vladimir va fi net mai mare decât dacă un asemenea document ar fi fost
semnat acum două-trei luni.
Timp, asta caută Putin să
câștige acum în fața ucrainenilor și a aliaților lor, pentru că timpul
în plus îi aduce teritorii în plus și complicații geopolitice în plus.
Europenii și americanii înțeleg și ei foarte bine despre ce e vorba, dar problema lor e la nivel de sincronizare și hotărâre.
Sincronizare
și hotărâre de care depinde demersul comun de a împinge câinele turbat
de la Kremlin în spațiul de carantină în care ar fi trebuit și în care
ar fi putut fi plasat mult mai demult, dacă discursul și acțiunea
Vestului ar fi conținut acele elemente care să-l facă pe Putin să se
îndoiască nițel de invincibilitatea sa.
În ultimele zile, liderii
SUA, Germaniei, Franței, UE au început un balet grăbit pentru a ajunge
la o soluție, și ea rapidă, de dezamorsare limitată a războiului
declarat, pe tăcute, de către Rusia Ucrainei.
Disperarea șefilor
de state și de guverne occidentali e de înțeles, problema e, însă, că
orice acord care ar putea fi încheiat nu va fi decât unul de înghețare a
conflictului.
Or, asta e victoria de etapă pe care Putin
și-o dorește, de care se apropie, dar și singura la care ar fi putut, în
condițiile actuale, aspira.
E o formulă prin
care va câștiga, din nou, timp, obținând în același timp și teritorii,
pentru că orice metru pătrat de Ucraină ieșit de sub controlul Kievului
reprezintă un metru pătrat intrat, de facto, sub controlul Moscovei. Un
control intermediat, nu direct, dar un control.
Un
control pe care Putin, în ciuda a ceea ce cred idioții utili ai
războiului ruso-ucrainean, îl va exercita într-un mod pervers – în
principal prin intermediul mafiilor care vor lua, inevitabil, naștere în
spațiul respectiv.
Aceasta, apariția respectivelor mafii, va constitui ea însăși o amenințare distinctă și suplimentară la adresa Occidentului.
Un
asemenea spațiu va fi dominat, strategic, de serviciile secrete rusești
și controlat, tactic, de rețele mafiote de trafic de arme, persoane,
droguri și crime la comandă.
Potențialul lor crimonogen
transfrontalier nu va trebui subevaluat, iar din acest punct de vedere
România, ca țară situată în buza conflictului, trebuie să fie pregătită
pentru o provocare majoră în plus.
De unde și urgența ca
instituțiile statului român, în primul rând cele de forță, să fie cât de
mult posibil asanate, iar clasa politică presărată cu cât mai multe
filtre capabile să limiteze numărul sabotorilor din interior.
Fără
putință de tăgadă, Putin, pe care societatea rusă nu are capacitatea
să-l miște prea curând de la putere, cel puțin nu în absența unui crah
economic masiv, ori a unei amenințări externe copleșitoare, mai are la
dispoziție și arma așteptării.
Nu-l costă nimic ca după o
eventuală înghețare a conflictului pe care l-a provocat în Ucraina să
facă o „pauză activă”, până în perioada de campanie electorală din
statele-cheie ale UE, precum Germania sau Franța, și să acționeze din
nou în forță atunci.
Va putea miza pe lipsa de
apetit a politicienilor aflați în campanie de a le promite alegătorilor,
în loc de o viață mai bună și mai liniștită, atragerea lor într-o
confruntare și costisitoare, și depersonalizată.
Mai
mult, și foloseam mai sus termenul „pauză activă”, Putin va avea la
dispoziție suficient timp să vitaminizeze forțele de extremă dreaptă și
stângă din țări ca Franța, Italia, Marea Britanie, Germania sau Spania,
pentru a le facilita drumul spre vârful deciziei din țările de origine.
În Grecia a reușit maiestuos, dar, sigur, Grecia e un caz aparte.
În
Franța, de pildă, lucrurile par a merge strună din această perspectivă,
așa că războiul hibrid pe care-l duce deja cu Occidentul și NATO, nu
doar cu Ucraina, va fi de-a dreptul hibrid, cu rezultate potențiale pe
măsură de hibride.
În același orizont de timp va putea
spera și la o întoarcere totală a armelor în Republica Moldova, unde
jocurile de culise ale actorilor politici și mediatico-”civici” pro-ruși
au reușit să diminueze șansele unei coaliții guvernamentale
pro-europene lipsită de echivoc.
Pentru România,
un asemenea scenariu nu ar însemna decât sporirea riscurilor de
securitate, din acest punct de vedere urgența consolidării instituțiilor
și a asanării vieții politice devenind de câteva ori mai necesară decât
în prezent, când este deja vitală.
Ca atare, dacă e să
privim într-o perspectivă mai largă, mirosul fetid din spațiul public
romănesc de azi aduce subit mai degrabă cu o aromă discretă, pur le
connesseurs, de trandafiri.
Așa stând lucrurile,
suflecarea mânecilor pentru a trata în mod eficient problema
mizeriei, ne-a rămas, zic eu, unica opțiune rațională.
http://www.romanialibera.ro/
............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu