Câte «fronturi» poate susţine politica externă a Statelor Unite în prezent? De ce rămânem anapoda proamericani?

 

Puncte cheie:

- Coreea de Nord, Rusia, Siria, Iran sunt cele mai importante şi mai fierbinţi teme ale politicii externe americane, unele preluate, fireşte, de la vechea administraţie, altele cu escaladări recente, până la nivel de criză. Incompatibilitatea viziunilor fondatoare pe plan intern dar și a opțiunilor sistemice din relațiile internaționale separă adânc Statele Unite de regimurile menționate și de politicile lor;

- Acestora li se mai adaugă însă o serie de asperităţi sau chiar deteriorări de dată mai recentă, mai mult sau mai puțin accentuate, în relaţiile cu China, Uniunea Europeană (Germania), Canada, Mexic, Turcia etc., fiecare din alte motive, de la piaţa liberă şi concurenţa economică apreciată drept „incorectă” până la insuficienta asumare a contribuţiilor financiare pentru securitatea spaţiului euroatlantic, respectiv migraţia ilegală pe continentul nord-american sau pur şi simplu neîncrederea în regimul respectiv şi deriva autoritară a guvernului local. Aşa cum lesne se poate înțelege, unele schisme sunt date de valori diferite, altele de interese diferite şi, în fine, unele şi de valori şi de interese;

- În fiecare dintre aceste dosare complicate, valorile în care majoritatea românilor crede îi fac să spună că „Statele Unite au dreptate”, cu singura observaţie că temele şi clivajele devin cam multe şi cam greu de gestionat în această epocă multipolară, chiar şi pentru prima putere a lumii şi pentru resursele enorme de care dispune, iar disiparea şi deschiderea prea multor teme conflictuale riscă să pună în pericol capacitatea Americii de a apăra ordinea globală pe care a creat-o după 1989;

- Despre credibilitatea Marilor Puteri şi presiunile în creştere pentru modificarea ordinii globale se scrie şi se vorbeşte mult în această perioadă, din cel puţin două perspective distincte: a valorilor (idealist) şi a intereselor (pragmatic). Ambele perspective sunt importante. Excluderea oricăreia dintre cele două dimensiuni vulnerabilizează profund politica externă şi de securitate a oricărui stat, fie el mare sau mic, făcându-l fie naiv (dacă nu își calculează interesele și posibilitățile suficient de atent), fie oscilant, speculativ și lipsit de aliați pe termen lung (dacă ignoră respectarea constantă a unui set fundamental de valori);

- Una dintre condiţiile esenţiale pentru eficienţa unei Mari Puteri pe plan internaţional, pe care Washingtonul a îndeplinit-o magistral în ultimele decenii, cu siguranţă mai bine decât orice altă putere a lumii, a fost tocmai crearea şi menţinerea unei reţele globale şi regionale de aliaţi şi parteneri, răspândită pe toate continentele, care să potenţeze interesele şi politicile specifice şi mai ales să dea legitimitatea internaţională aproape consensuală, în numele căreia au vorbit Statele Unite ale Americii;

- Pierderea unor aliaţi, mai mari sau mai mici, reducerea reţelei de susţinere internaţională din lumea occidentală și non-occidentală şi multiplicarea „fronturilor” deschise, oricât ar fi de justificate, nu sunt în măsură să ajute îndeplinirea obiectivelor de politică externă şi nici să îi bucure pe cei rămaşi în barca aliaţilor, care încep să-şi pună întrebări în privinţa eficacităţii cu care respectiva Mare Putere mai este capabilă să îşi ducă la îndeplinire promisiunile şi angajamentele;

- Capacitatea de a-și impune voința în situații de interese conflictuale este așadar elementul-cheie. Este exact ceea ce făcea diferenţa, până nu demult, între Statele Unite, pe de o parte, şi Rusia sau China, pe de altă parte, sau, în aceeaşi tabără ideologică, între Statele Unite şi Franţa ori Marea Britanie. Pe scurt, relevanţa internaţională şi susţinerea globală sunt, dincolo de resursele interne, indicatorii cei mai fideli ai credibilităţii şi puterii unei mari naţiuni. Un obiectiv politic, odată enunţat, trebuie arătat că poate fi şi îndeplinit, aceasta fiind oglinda credibilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale. Strategic vorbind, dacă simți că nu poți îndeplini un obiectiv, într-o anumită etapă a istoriei, mai bine nu îl formulezi public.

***

Pentru generaţia care a copilărit în comunism, tânjind după libertatea din Vest și visând America din filme, dar care s-a format profesional şi intelectual imediat după 1989, în entuziasmul liberal pro-occidental din spaţiul universitar al anilor ʼ90, este limpede că respingerea oricărei forme de autoritarism politic, de stânga sau de dreapta, şi asumarea valorilor democraţiei liberale vor rămâne până la sfârşitul vieţii repere de acţiune morală, civică şi politică de neclintit.

Refuzul şi teama unei întoarceri la izolarea de dinainte de 1989, la mizeria, corupția şi mediocritatea date de perspectiva răsăriteană, şi mai ales convingerea că numai Statele Unite pot garanta libertatea şi apartenenţa Estului Europei la spaţiul civilizaţional occidental i-au dat pentru totdeauna „busola strategică”. Poate este și o doză de naivitate aici, de idealism excesiv, dar este idealismul acestei generații, așa cum fiecare dintre generațiile anterioare îl va fi avut pe al ei. În alte epoci, mai îndepărtate, francofilii, anglofilii sau germanofilii României au avut şi ei, cu bună credinţă, marea lor opţiune strategică, dar lucrurile nu s-au terminat întotdeauna bine iar garanţiile europene nu au funcţionat. Oricum, ceea ce știm sigur este că nici generația dinainte nu a iubit Rusia. Și nici nu avea motive să o facă.

Acest refuz, aproape visceral, al restaurației lumii de inspirație rusească în regiunea noastră, indiferent de forma pe care ar putea-o lua în secolul XXI, este principalul motiv pentru care generaţia de mijloc a României este şi va rămâne proamericană, indiferent de fluctuaţiile discursive ale Casei Albe, de la un preşedinte la altul, cu care putem fi sau nu de acord. Nu înseamnă că această generație nu este și proeuropeană. Dimpotrivă, ştie foarte bine că, din punct de vedere cultural și economic, America este mult mai departe de noi decât Franța, de exemplu. Dar este vorba, în primul rând, de încredere. Ancora politică a acestei generații rămâne solid înfiptă în solul valorilor şi principiilor democraţiei liberale, pe care simbolic şi intuitiv o identifică cu puterea de garant a Statelor Unite ale Americii. Rusia a fost, în întreaga ei istorie, și va rămâne, din punct de vedere al construcției politice, sociale și culturale interne, o reflecţie a colectivismului asiatic, iar românii cred că numai Statele Unite se pot opune voinţei Rusiei de a-şi subordona Europa de Est.

Ce va fi după această generaţie, nu avem de unde să ştim, urmând să depindă exclusiv de educația, lecturile și experienţele de viaţă ale generaţiilor emergente. Sunt semne că atracția liberalismului este în declin și, cei care n-au trăit altceva, se întreabă dacă n-ar exista cumva o alternativă iliberală mai bună la ordinea actuală. Dar cel puţin pentru cei în vârstă de 40-50 de ani, din clasa mijlocie, care au trăit în cele două lumi, pare imposibil să se mai modifice ceva în orientarea lor politică dominantă.

Să dăm un alt exemplu, de ce românii rămân proamericani. Vizita preşedintelui francez Emmanuel Macron la Bucureşti nu a convins cu privire la intenţiile Franţei de a pune mare preţ pe pretinsul „parteneriat strategic bilateral” franco-român. Francezii din delegaţie au întrebat mai degrabă ce, cât şi când avem de gând să cumpărăm, cu bani publici bineînţeles, de la companiile franceze: elicoptere, armament etc., orice, dar să luăm odată ceva, să încheiem contracte guvernamentale mari, în care noi să fim cumpărătorii. Plus că nu mai vor muncitori detaşaţi din ţările mai sărace ale Uniunii Europene, o temă falsă, populistă, atâta vreme cât muncitorii mai ieftini ajută, de fapt, la menţinerea competitivităţii companiilor şi economiei franceze, ca peste tot în lume, generând produse şi servicii la costuri mai mici. Plus că, atunci când noi am întrebat de Schengen, răspunsul a fost clar nu: „în acest Schengen nu intraţi!”. Când o să-l revizuim, când o să însemne altceva decât în prezent, vă chemăm la discuţii. Nu e genul de vizită din care Macron şi Franţa să-şi fi făcut cine ştie ce imagine în România. Şi nici în Franţa nu i-a fost, se pare, de mare folos, fiind intens criticat (e drept, de liderul stângii radicale, în mare vervă postelectorală, după scorul bun obţinut în aprilie) pentru declaraţiile făcute în luna august la Bucureşti.

Aşteptăm cu mare interes reforma Uniunii Europene, anunţată a începe după alegerile germane. Este bine că ne-am propus să fim în grupul principal al schimbărilor, în nucleu, cum ne place să zicem, dar este posibil să avem surprize neplăcute în lunile şi anii care urmează. Nu este clar dacă reformele gândite acum de Franţa şi Germania, după marile extinderi spre Est de acum 10-13 ani, pe care unii încă le regretă, sunt neapărat structurate astfel încât să ajute apropierea ţărilor mai sărace. Să nu avem surpriza să constatăm că este o reformă de inspiraţie protecţionistă, care pune pe primul plan interesele ţărilor dezvoltate, fondatoare şi nu numai, şi pe care cei de la periferie fie o acceptă aşa cum va fi pusă pe masă, fie îşi semnează, în caz contrar, izolarea. Tocmai de aceea, ar putea fi făcut un pronostic puţin verosimil astăzi, și anume că inclusiv Polonia şi Ungaria, cu toată „rebeliunea” din prezent faţă de Bruxelles, puse în faţa unei decizii limită de către statele vest-europene, vor accepta reformele propuse de Berlin şi Paris. Deja Grupul de la Vişegrad s-a divizat, cu Cehia şi Slovacia revenind la agenda proeuropeană. Fireşte că vom accepta şi noi, alternativa fiind categoric un dezastru naţional, dar să nu ne imaginăm că Merkel şi Macron vor rostogoli bulgărele reformei având neapărat în minte interesele de ţară asistată, săracă şi coruptă ale României. O fac, în primul rând, pentru naţiunile lor, ajunse la un înalt nivel de dezvoltare şi de integrare, în care nu mai vor ca unii îndărătnici sau incapabili să-i ţină în loc, blocând deciziile prin „lipsă de consens”. Atenţie deci…

Revenind la politica externă a Statelor Unite, aflată în curs de (re)definire în noua administraţie, să spunem că o lume întreagă (şi mai ales aliaţii) aşteaptă cu sufletul la gură să vadă, concret, în ce direcţie o va apuca şi în ce măsură acţiunile Washingtonului îi vor reflecta cuvintele. Temele deschise sunt multe şi grele. Deocamdată, să recunoaştem, mult zgomot, multă emoţie în presă, tweet-uri furibunde şi multă incertitudine. Multe demisii, schimbări şi destulă instabilitate în echipa din jurul preşedintelui, ceea ce denotă că opţiunile nu sunt cristalizate iar relaţiile între oameni nu sunt aşezate. Primul an de administraţie Trump abia s-a încheiat şi, de regulă, marile decizii, clarificări strategice şi acţiuni vin spre jumătatea mandatului.

Ameninţarea nucleară nord-coreeană nu va dispărea decât prin schimbarea regimului de la Phenian. Diplomaţia a eşuat şi nu este nicio şansă ca rezoluţiile ONU sau sancţiunile internaţionale să îi oprească. Nici China nu mai poate face mare lucru, Kim şi gruparea din jurul lui ieşind practic de sub controlul politic al Beijingului. Nord-coreenii fac un alt tip de joc politic acum, joacă o carte mare, în care vor recunoaşterea statutului de Mare Putere (putere nucleară) şi negocieri de la egal la egal, ceea ce este inacceptabil, de către toate cele cinci puteri nucleare oficiale din Consiliul de Securitate (membrii permanenţi). Phenianul nu mai are încredere totală în China şi nici în disponibilitatea Beijingului de a-i susţine necondiţionat. Trebuie să se apere singuri. Doar făcând acest joc, pe muchie de cuţit, crede Kim că poate supravieţui politic pe termen lung, perpetuând blocajul internaţional în care s-a intrat şi descurajând orice intenţie de schimbare a regimului. Dar schimbarea, mai devreme sau mai târziu, se va produce. Sperăm, înainte ca regimul nord-coreean să arunce Asia în aer.

Este hazardat să facem ierarhia temelor şi prioritizarea politicii externe americane. Sunt multe interese pe care Statele Unite le au în lume, în afară de a-și susține ferm poziția în România (românii trăind cu impresia că aceasta le garantează lor securitatea). Dar, ca observaţie punctuală, este de remarcat că, în eventualitatea unui război în Peninsula Coreeană, atenţia şi resursele Statelor Unite se vor concentra aproape exclusiv în regiune, ceea ce este firesc. Conform unor analiști, situaţia ar putea astfel deveni o „fereastră de oportunitate” pentru Putin, în care Rusia ar putea profita în Europa de Est, făcând acțiuni pe care americanii, câţiva ani la rând, nu ar mai avea nici interesul, nici posibilitatea să le blocheze.

Pe lângă toate acestea, este necesar ca să se examineze cu luciditate – lăsând la o parte judecățile și opțiunile dictate de reacțiile instinctive de respingere a unui trecut trist sau de dificultățile de a găsi sprijin în Europa – și ce a adus României tutela americană.

Citiţi şi:Dan Diaconu: «M-am săturat de SUA!»Iurie Roșca: «Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american»Falimentul evident al regimului euro-atlantic în România (I) 

yogaesoteric
10 aprilie 2018

 

Edward Snowden face dezvăluiri cutremurătoare despre Facebook: E o companie de supraveghere mascată, ce este prezentată drept reţea socială

Fostul angajat NSA Edward Snowden a atacat Facebook printr-un mesaj pe Twitter, după ce gigantul a suspendat Cambridge Analytica, o firmă specializată în analiza de date, care a lucrat pentru campania pro-Brexit precum şi pentru campania prezidenţială a lui Donald Trump.

„Afacerile care scot bani din colectarea şi vânzarea de informaţii detaliate despre vieţile private au fost descrise în trecut drept «companii de supraveghere». Rebranduirea lor ca «reţele sociale» este cea mai de succes înşelătorie de când Departamentul de Război a devenit Departamentul pentru Apărare”, a scris Snowden pe Twitter.

Facebook a acuzat firma Cambridge Analytica pe motiv că nu a şters câteva zeci de milioane de date pe care le-a adunat în mod abuziv de la utilizatorii de Facebook.

Citiți și:Cum s-au folosit date personale extrase de la populaţie prin FB şi Google pentru manipulare în alegerile prezidenţiale din SUAFacebook nu este deloc ceva de încredere, acuză un fost manager al gigantului american 

yogaesoteric
10 aprilie 2018

România, în tranșee cu Kaczynski și Orban

Imediat după avertismentul Comisiei Europene privind independența justiției din România, Financial Times a avertizat că UE trebuie să mențină certurile Est-Vest în anumite limite, altfel urmând ca arhitectura europeană să se modifice profund după Brexit, în martie 2019. Mai exact, vor fi „o Europă de Vest mai integrată, axată pe Franța și Germania; un cerc al statelor central și est-europene din afara zonei euro; un cerc mai îndepărtat al statelor non-UE, cu Ucraina și Turcia, printre alții“.

Poziția ofensivă a Comisiei Europene, precum și linia urmată de Germania pentru noul buget al UE pentru perioada 2021-2027 arată că puterile europene au optat deja pentru această Europă cu mai multe viteze, în spatele căreia se ascund însă mai multe neputințe ale Bruxelles-ului, Berlinului și Parisului. În aceste condiții, este pregătită România pentru frondă anti-Bruxelles?

Vestul parte-și face

Ieșirea Marii Britanii din UE a creat diviziuni mari în Europa. O primă consecință este împărțirea voturilor din PE în favoarea Vestului. Cele 73 de mandate de eurodeputați ale Marii Britanii vor rămâne vacante. Cum se vor împărți ele? În favoarea statelor vestice, arată Financial Times: 46 vor fi păstrate pentru o eventuală extindere a UE (decizie a comisiei constituționale a PE ce trebuie aprobată de guvernele naționale), câte cinci vor reveni Spaniei și Franței, câte trei Italiei și Olandei, două Irlandei și doar câte unul României, Poloniei, Slovaciei, Croației și Estoniei). „Aceasta poate întări opinia deseori auzită în statele central și est-europene, cum că țările vestice mai mari se comportă ca niște tirani ipocriți“, scrie FT.

O Uniune mai săracă

Cea mai importantă consecință a Brexitului va fi lupta acerbă pentru fondurile europene. „Uniunea mai aproape de cetățenii ei“ de până acum va deveni o Uniune mai săracă și mai ruptă în cercuri concentrice și viteze. „Divorțul“ european va văduvi bugetul UE de circa 12 miliarde de euro anual. Pentru un cadru bugetar multianual de șapte ani, aceasta însemnă peste 80 de miliarde de euro, aproape de trei ori suma alocată pentru România în perioada 2014-2020 (din care guvernările de până acum nu au absorbit decât 10%). Cum poate fi umplut golul: prin contribuții mai generoase ale Vestului, prin reducerea alocărilor sau prin penalizarea beneficiarilor neți? Danemarca și Olanda se opun unor contribuții mai mari. Aceleași țări, alături de Germania, susțin condiționarea accesului la fondurile UE de respectarea principiilor statului de drept, o măsură țintită spre estul Europei, cu precădere Ungaria, Polonia și, mai nou, România.

Statul de drept ascunde starea economiei

Marea întrebare pe care și-o pun analiștii din țările Grupului Vișegrad este ce explicație vor alege Germania și UE pentru reducerea fondurilor UE și a accesului la ele. Va fi veritabila explicație economică a Brexitului, a finanțării imigranților și a încetinirii creșterii economice sau va fi explicația politizată a limitării accesului la banii UE pentru „elevii neascultători“?

În studiul „Finanțele UE: se poate reconcilia ceea ce este economic dezirabil cu ceea ce este fezabil politic?“, Iain Begg, profesor la London School of Economics, arată, fără a spune un cuvânt despre corupție, justiție, stat de drept, că este de așteptat ca în această luptă să câștige politicul, pentru a ascunde lipsa banilor UE. De altfel, în documentele CE din 2017 privind reforma UE s-a preconizat că, din cauza Brexitului, bugetul UE va fi profund reformat. Guvernul Merkel a venit cu propuneri pentru această reformă: bani mai mulți pentru regiunile care primesc refugiați pentru a reduce deficitul demografic și bani mai puțini pentru statele care vor să iasă din cămașa de forță a austerității sau nu respectă principiile statului de drept, scrie publicația Visegrad Insight.

O armă contra Grupului Vișegrad

În plus, condiționările legate de justiție pe care Comisia Europeană le are în vedere mai pot împușca un iepure – înăbușirea frondelor statelor estice. Cazul Ungariei lui Viktor Orban a demonstrat că armele legale ale UE nu au efect (audieri în PE, proceduri de infringement, investigații OLAF, suspendarea temporară a plăților din fondurile UE, amenințările cu Articolul 7). O condiționare limpede a primirii banilor UE de respectarea „valorilor UE“ se poate dovedi un instrument mai eficient. Mai mult, o prevedere care să privilegieze regiunile sau statele ce primesc mai mulți imigranți ar putea slăbi coeziunea Grupului Vișegrad, îndreptând Cehia și Slovacia către o politică mai deschisă a migrației.

Mari discrepanțe pe frontul de Est

Amenințările cu reducerea fondurilor UE se vor concretiza indiferent de cât de „ascultătoare“ vor fi statele membre. Acesta a fost un motiv în plus pentru ca Polonia și Ungaria să se așeze împotriva UE. Au făcut-o însă după ce au beneficiat din plin de fondurile europene, după ce guvernări succesive au lucrat pentru a prelua controlul asupra economiei naționale și după ce au tatonat intens posibilitatea finanțărilor și investițiilor alternative din partea SUA, Chinei sau Rusiei. România abia ce a sosit pe frontul acestor sfidări la adresa Bruxellesului. Cu o rată a absorbției fondurilor UE mult mai mică, o economie națională fără de mari afaceriști autohtoni, fără atenție pentru surse alternative de finanțare și cu o replică cum că partidul va da un guvern cu miniștri cercetați penal „pentru că poate“, România pare un soldat novice, prost dotat tehnic și intelectual, pe frontul unui război cu UE, unde Polonia și Ungaria sunt veterani.

Citiți și:Spre oficializarea colonialismului eurocrat. Europa cu două viteze sau stratificarea între ţările nucleu şi ţările periferice10 ani de integrare stranie și sărăcie în UE: Iluzia românilor că străinii ne vor binele s-a spulberat 

yogaesoteric
5 aprilie 2018

Un grup fondat şi finanțat cu milioane de euro de Societatea Deschisă a lui Soros face lobby într-o țară UE pentru a o ațâța împotriva altei țări UE

Un articol incendiar publicat de Jerusalem Post arată cum Soros finanțează cu milioane de euro un grup de lobby din Germania desprins chiar din Fundația pentru o Societate Deschisă, grup ce caută să determine guvernul german să facă presiuni politice şi să „pedepsească” Ungaria (inclusiv prin intermediul multinaționalelor germane din Ungaria cât şi prin mecanismele UE). Scopul? Ungurii „trebuie” să renunțe la legea de transparentizare a ONG-urilor lui Soros pentru ca acestea să-şi facă jocurile prin finanțări obscure şi vag declarate.

Aplicați acest şantaj soroşist la OUG 13 şi la Legile Justiției din România şi veți regăsi același scenariu.

Jerusalem Post: EXCLUSIV: Cum un un grup fondat şi finanțat de Societatea Deschisă a lui Soros face lobby într-o țară UE pentru a o ațâța împotriva altei țări UE

„Civil Liberties for Europe” (Libertățile civile pentru Europa), un ONG desprins din Fundația pentru o Societate Deschisă a lui Soros, a încercat să convingă Ministerul german de Externe să intervină împotriva unei legi maghiare vizând transparentizarea finanțărilor primite de ONG-urile lui Soros.

Șeful acestei organizații finanțate de George Soros a descris modul în care grupul face lobby asupra unui guvern dintr-o țară UE (în acest caz Germania), pentru ca un guvern străin (guvernul german) să facă presiuni asupra unei alte țări (Ungaria), în beneficiul şi în interesul miliardarului maghiaro-american. ONG-ul „Uniunea Libertăților Civile pentru Europa” este condus de Balázs Dénes, directorul executiv al grupului din Berlin. Organizația s-a desprins de Fundația pentru o Societate Deschisă a lui Soros în ianuarie 2017.

Înregistrările unei întâlniri de la Amsterdam, din ianuarie, scurse şi către Jerusalem Post, la care au participat Dénes și un susținător al lui, arată că Dénes a vorbit cu acea ocazie despre acțiunile organizației sale pentru a împinge Ungaria să renunțe la o lege care transparentizează finanțarea externă a ONG-urilor lui Soros (lege dată în încercarea de a scoate la lumină activitățile lui Soros din această țară). Comisia Europeană a declarat că legea „contravine valorilor Uniunii Europene”.

Remarcile lui Dénes arată un efort concertat din partea organizației sale de a obstrucționa legea maghiară, intervenind pentru exercitarea de influență germană asupra Ungariei. El a detaliat încercările de a convinge Germania să facă presiuni economice puternice asupra Budapestei pentru ca oficialii maghiari să abroge legea ONG-urilor, dat fiind că mari companii germane au investit foarte mult și sunt angajatori majori în Ungaria.

Cu privire la legea ONG-urilor, Dénes a afirmat: „Lucrăm foarte puternic. Am o întâlnire săptămâna aceasta cu un think-tank, o organizație care influențează guvernul german și Ministerul de Externe al Germaniei și le aduc copii ale legii, traduse din limba maghiară și le explic ce pot face împotriva guvernului maghiar.”

Întrebat despre modul în care Germania poate lupta împotriva unei legi ungare, Dénes a indicat fabricile din Ungaria deținute de Mercedes, Audi și Bosch. „Germania, datorită investitorilor germani și a companiilor germane, este un jucător influent în Ungaria. Deci, dacă Ministerul german de Externe dorește ceva, ei pot, au mijloace de a pune presiune”, a afirmat Dénes.

Organizația sa urmăreşte, de asemenea, „crearea unui grup de lucru, un grup de avocați care știu să folosească legea UE în Ungaria și în alte țări UE pentru a proteja drepturile ONG-urilor”.

Multe politici ale guvernului naționalist din Ungaria au fost criticate de către țările UE și de grupurile pentru drepturile omului. Grupuri evreiești și alții au protestat împotriva acțiunilor guvernului de a-l onora pe fostul lider maghiar și colaborator nazist Miklós Horthy, care a supravegheat uciderea a peste o jumătate de milion de evrei.

Guvernul ungar a declanșat anul trecut o campanie împotriva pozițiilor lui Soros în favoarea migrației masive. Campania a stimulat incidentele cu graffiti antisemite în toată țara şi a prezentat fața zâmbitoare a lui Soros cu cuvintele „Să nu-l lăsăm pe Soros să râdă la urmă”.

Fundația Soros pentru o Societate Deschisă (OSF) este principalul susținător al organizației conduse de Dénes, despre care acesta a afirmat în cadrul reuniunii de la Amsterdam: „Am obținut un milion de dolari de la Fundația pentru o Societate Deschisă. Pentru că este un spin-off (derivat) pentru OSF … înseamnă că proiectul meu se desfășoară la OSF. Și după patru ani, când am zis: «Bine, acum suntem pregătiți, putem stabili acest lucru» … Soros mi-a spus că «știi, vă oferim 3 milioane de dolari pentru următorii trei ani».”

„Motivul pentru care am fost recrutat acum cinci ani de către OSF a fost recunoașterea faptului că în prezent în Europa nu există un grup pentru drepturile omului care să poată controla UE”, a afirmat Dénes.

În înregistrare, Dénes a descris controlul ca abilitatea „de a lupta împotriva anumitor aspecte … și de a organiza oameni și de a lansa campanii publice și mobilizare”.

Soros, care are o avere de peste 8 miliarde de dolari, în conformitate cu lista Forbes a Forbes World (după ce a donat alte zeci de miliarde la OSF), este un supraviețuitor al Holocaustului, născut în Ungaria, care trăiește acum în SUA, şi care administrează propriul său fond speculativ. Soros finanțează şi sprijină în principal grupurile pentru „drepturile omului” și cauzele de stânga (n.red. progresiste). Filantropia sa (n.red. progresistă) l-a transformat într-un blasfemiator pentru politicienii de dreapta din multe țări. Unele critici aduse lui Soros au prezentat teme antisemite, în contextul crimelor conspirative ale evreilor care încearcă să controleze lumea.

Prim ministrul Benjamin Netanyahu l-a acuzat pe Soros că este responsabil pentru o campanie împotriva planului guvernului israelian de a deporta migranții sudanezi și eritreeni într-o țară terță din Africa. O scurgere din 2016 a rapoartelor interne ale OSF-ului lui Soros pe site-ul DC Leaks, care a dispărut între timp, a arătat că Soros a finanțat „Breaking the Silence”, ONG-ul care colectează mărturii de la veteranii IDF care pretind că descriu crimele de război ale Israelului, precum și ONG-ul „Adalah”, o organizație israelo-arabă. Ambele organizații au vorbit pe forumuri internaționale împotriva acțiunilor israeliene.

Un alt beneficiar al finanțărilor lui Soros este „Fondul Israelului Nou”, un centru de finanțare a grupurilor israeliene pentru drepturile civile, care a primit 837.500 dolari de la OSF între 2002 și 2015. Soros este, de asemenea, finanțator al organizației „J Street”, care face lobby la Washington împotriva politicilor actualului guvern conservator israelian.

Dénes a confirmat spusele sale din înregistrări și a declarat pentru Jerusalem Post că el nu a sugerat retragerea companiilor germane din Ungaria.
Cu toate acestea, el a afirmat: „Dacă Ministerul german de Externe dorește să obțină ceva în Ungaria, vocea sa este probabil suficient de puternică pentru a fi luată în serios, datorită investițiilor germane din Ungaria”.

În ceea ce privește legitimitatea acțiunii de a împinge Germania să influențeze legile ungare, Dénes a declarat: „Când aceste legi nu sunt în concordanță cu politica UE și nu sunt în conformitate cu Tratatul de la Lisabona și cu valorile fundamentale ale UE, cred că este o opțiune… UE caută să facă o acțiune în prezent (împotriva Ungariei), din cauza legii la care mă refer. Nu este o lege nevinovată care să reglementeze impozitarea sau orice altceva, este o lege care limitează drepturile ONG-urilor.”

„Nu influențăm legislația, vorbim direct cu factorii de decizie și cu oamenii, dar nu avem alte mijloace pentru a influența legislația”, a susținut el.

Dénes a explicat ce a vrut să spună prin „controlul UE”: „Ceea ce face UE în ceea ce privește drepturile omului ar trebui să fie supravegheat de organizațiile pentru libertăți civile. ONG-urile pentru drepturile omului ar trebui să poată exercita o funcție de supraveghere a oricărei instituții publice… inclusiv asupra UE.

O organizație internațională, cum ar fi a mea, ar trebui să poată spune diferitelor guverne străine care ar putea fi politica lor față de politica unui alt guvern. Nu văd nicio problemă cu asta.”

Citiți și:
Vicleanul Soros și mitul democrației europene: revelații șocanteUn actual plan anti-Soros pentru Ungaria
ONG-urile lui George Soros trebuie să fie urgent interzise în România! 

yogaesoteric
3 aprilie 2018

Strania lume a economiei

Economia creşte, oriunde ne-am uita. Şi în Germania şi în alte părţi ale lumii. Desigur, toţi cred că această tendinţă va continua şi în 2018. Dar există şi riscuri care nu trebuie subestimate, avertizează Henrik Böhme, pe Deutsche Welle.

Să începem cu o chestie care ne face pe toţi să ne umplem de mirare. Nu este ceva ce poate fi văzut. Se află undeva afară în computerele acestei lumi. De aceea se numeşte Bitcoin. Bit vine de la performanţa computerelor, dar coin vine de la monedă şi asta nu se potriveşte deloc. Această nouă monedă este virtuală. Nu poate fi introdusă într-un portofel real, ci numai într-un „wallet digital” pe smartphone. Acest bitcoin şi alte criptomonede au făcut în anul ce s-a încheiat titluri de o şchioapă pe prima pagină a ziarelor, fiindcă au evoluat de la un record la altul cu o viteză uluitoare. Apoi s-au ieftinit la fel de repede cu câteva mii de dolari. Este un simptom pentru acest an economic nebunesc (2017).

La fel au evoluat şi bursele lumii. În Germania, indexul DAX, cel mai important barometru bursier, a crescut la valori nebănuite. Şi mai abrupt a fost urcuşul aşa-numitelor valori secundare, unde activează mai ales companiile mici şi mijlocii şi firmele denumite „campionii secreţi”. La New York, indicele Dow Jones a doborât 70 de recorduri în serie, ceea ce a provocat mesaje pe twitter pline de mândrie ale preşedintelui Donald Trump. Oriunde ne-am uita, economia duduie şi prognozele pe 2018 sunt cât se poate de optimiste.

Economiştii de la Deutsche Bank şi-au prezentat prognoza chiar înaintea Crăciunului. Ei estimează că economia globală va creşte în 2018 cu 3,8%. Alţi experţi le dau dreptate. Interesant este că, pentru prima dată în ultimul deceniu, mai bine zis, pentru prima dată de la criza financiară globală, economia creşte iarăşi sincronizat în toate regiunile lumii. În Europa, Germania este iarăşi locomotiva creşterii economice. Astfel că nimic nu pare să ameninţe prosperitatea lumii.

Dar multe rele se pot petrece

Să ne amintim de perioada dinaintea izbucnirii marii crize financiare. Economia Germaniei s-a însănătoşit la debutul noului mileniu printr-o terapie de şoc. Această asanare se va menţine pentru mulţi ani, indicau atunci augurii, dacă nu vor apărea cataclisme externe. Şi un astfel de cataclism nu s-a lăsat mult aşteptat. El a avut şi un nume: falimentul băncii Lehman Brothers. Restul este cunoscut. În 2009 lumea a intrat în recesiune. Pentru economie aceasta a însemnat un minus de cinci procente.

Categoric, un astfel de cataclism se poate oricând repeta. Chiar dacă băncile au devenit mai rezistente, graţie unor noi reglementări, riscuri există din belşug. Să începem cu Coreea de Nord. Nimeni nu ştie cum se va termina ciorovăiala verbală între „micul rachetman” şi „nebunul de la Casa Albă” (aşa s-au gratulat reciproc Kim Jong Un şi Donald Trump). Nu este exclus ca unul dintre ei să clacheze nervos. Şi în Orientul Mijlociu există o evoluţie care poate afecta economia globală. Iar fitilul a fost aprins de locatarul de la Casa Albă.

Şi fiindcă tot vorbim de Donald Trump, trebuie spus că reforma fiscală pe care a impus-o în SUA are capacitatea de a deforma structura ultra-sensibilă a comerţului mondial. Pe de-o parte este bine că Trump acţionează pentru a întări economia ţării sale. Mai ales că, dacă se va îndeplini ce spun strategii administraţiei sale, deficitul balanţei comerciale se va reduce la jumătate. În plus, concerne cum ar fi Apple, deosebit de creative la capitolul eludarea fiscului, vor trebui să-şi impoziteze iarăşi acasă câştigurile. Donad Trump, un campion în materie de dreptate fiscală? Ar fi ceva.

Dar, desigur, când există câştigători există şi perdanţi. În prezent exportatorii germani îşi fac mari griji în privinţa afacerilor pe care le derulează în SUA. Firmele de lobby din Germania fac deja presiuni pentru o reformă a taxelor pentru companii, menită să anuleze posibilele dezavantaje. Este deci o competiţie fiscală, lansată şi de Regatul Unit, pentru a compensa efectele negative ale Brexit asupra economiei naţionale. O astfel de competiţie se poate însă facil termina într-un dezastru, fiindcă este posibil ca statele să nu mai aibă în final bani la buget.

Şi asta nu este totul

Mai există şi alte probleme. Avântul economiei germane, care durează deja de câţiva ani, s-ar putea isprăvi cu o supra-încălzire. Nu trebuie uitat că orice boom economic poartă în el sămânţa unei crize. Cine călătoreşte mereu cu motorul turat la maximum nu mai ştie ce este normalitatea. În Germania nu există suficient de mult personal calificat. Şi dacă ar exista, nimeni nu vrea să angajeze oameni pentru a-i da afară la următoarea criză. Pe de altă parte, capacitatea unor firme nici nu mai e suficientă pentru a-şi onora numeroasele comenzi. Din cauza asta este posibil ca preţurile să crească, cererea să se diminueze şi finalmente să se reducă şi investiţiile. Şi aceasta poate fi sămânţa următoarei crize.

În plus, ce se va petrece dacă se va ajunge la un Brexit dur, adică la o ruptură între Marea Britanie şi UE fără existenţa unei uniuni vamale? Economiile Marii Britanii şi ale statelor UE (cu precădere Germania) se află într-o strânsă corelaţie. O astfel de perspectivă ar fi deosebit de păgubitoare.

Un alt factor de risc este reprezentat de firmele-zombi. Acestea sunt companii supra-îndatorate care nu produc rentabil şi care nu-şi pot rambursa creditele. Comunitatea statelor industrializate OECD, care a şi lansat conceptul de firmă-zombi, avertizează că numărul companiilor de acest fel este în creştere razantă. Sediul lor se află mai ales în sudul Europei. Italia, ţară în care vor avea loc alegeri în 2018, este butoiul cu pulbere care poate provoca o nouă criză în zona euro. Dacă se va ajunge la explozie, se va putea vedea cât de blândă a fost de fapt criza din Grecia.

Avântul în care se află economia în prezent face imposibilă o analiză la rece a realităţii. Există o sumedenie de motive pentru a privi cu îngrijorare la anul ce vine.

Citiți și:
Scurt punctaj pentru 2018. Spre un «point of no return»?
Cum și de ce se schimbă lumea 

yogaesoteric
2 aprilie 2018 

Opt lucruri pe care femeile din Arabia Saudită nu le pot face decât cu permisiunea clară a bărbaţilo

 

Recent Regele Salman al Arabiei Saudite a luat o decizie de importanţă istorică pentru femeile din ţara cu una dintre cele mai dure legislaţii în materie de drepturile omului, şi a garantat femeilor permisiunea de a obţine permisul de conducere. Există, însă, foarte multe lucruri extrem de importante pe care reprezentantele sexului frumos nu le pot face singure în Arabia Saudită.

Să se căsătorească: permisiunea de a se căsători trebuie să fie garantată de un „wali” sau un „gardian” personal. Femeile care îşi doresc să se mărite cu un străin trebuie să obţină aprobarea să facă acest lucru din partea ministrului de Interne, iar căsătoria cu un cetăţean care nu este musulman este extrem de dificilă, dacă nu chiar imposibilă.

Să-şi deschidă un cont bancar: cu toate că în acest moment există câteva locuri de muncă pe care femeile din Regatul Arabiei le pot ocupa fără să le ceară voie bărbaţilor, acestea nu pot avea propriul cont bancar prin care să-şi controleze finanţele, fără permisiunea soţilor sau tutorilor.

Dreptul la un proces echitabil: în sistemul legislativ din Arabia Saudită mărturia unei femei valorează doar jumătate din cea a unui bărbat. De asemenea, femeile primesc jumătate din partea lor de moştenire, în cazul împărţirii averii familiei.

Să călătorească: paşaportul şi documentele de identificare pot fi obţinute doar cu permisiunea unui bărbat, asta şi pentru că, de obicei, femeile nu au voie să iasă din casă neînsoţite.

Să se îmbrace cum vor: îmbrăcatul hainelor care să le facă mai frumoase este ilegal, încurajându-se mai degrabă vestimentaţia şi machiajul modeste. O haină lungă până în pământ trebuie purtată în public de femei pe deasupra hainelor, cu toate că în ultimii ani regulile referitoare la culoarea podoabelor şi la modul de purtare a voalurilor sunt mai permisive.

Să interacţioneze cu bărbaţii: conversaţiile şi timpul petrecut cu bărbaţii care nu fac parte din familie sunt extreme de limitate. În public, în restaurant, în universităţi şi în alte spaţii există o zonă numită „zonă de familie”, dar şi una rezervată doar cetăţenilor de sex masculin.

Să apeleze la proceduri medicale extreme de importante: chiar şi operaţiile şi tratamentele de care depinde viaţa lor sunt condiţionate de semnătura unui bărbat din familie.

Să deţină custodia copiilor: în caz de divorţ, femeile pot să primească custodia copiilor doar până când băieţii împlinesc şapte ani, iar fetele nouă.

Citiți și: 
Violul este permis împotriva femeilor păgâne 
Ultima societate matriarhală din lume – viața în tribul Mosuo din China, condus de femei 
Un jurnalist arab a dezvăluit şi a demolat lumea musulmană într-o emisiune TV de pe Al Jazeera. Este un miracol că mai trăiește!!! 

yogaesoteric
2 aprilie 2018 

Totalitarismul digital

 

După ce au apărut ziarele, a fost posibilă manipularea în masă, prin propagandă ideologică. După ce au apărut televiziunile, propaganda prin ideologie s-a transformat în propagandă de tip publicitar (prea puțin mai contau ideile).

Acum, ne pregătim să înlocuim ultimele efecte ideologice cu primele efecte pur digitale: nimeni nu va putea scăpa de consecințele unor „informații” de neverificat.
Începutul acestui totalitarism digital a fost făcut când s-a răspândit global „informația” că Irakul lui Saddam Hussein ar deține arme de distrugere în masă.

Transformările tehnologice în materia comunicării interumane s-au derulat rapid, de la Guttenberg până la apariția computerului și, apoi, și mai rapid, după ce produsele digitale de comunicare au început să se dezvolte și să se diversifice.

Pe vremea ziarelor, puțini se îndoiau că redactorii angajați nu și-ar verifica informațiile pe care le făceau publice. Ba chiar, o lege deontologică obliga la verificarea informației din cel puțin trei surse diferite. Propaganda ținea de domeniul opiniei, nu de domeniul informației. Mai târziu, odată cu propaganda de tip publicitar, nu mai contau opiniile, ci efectele reclamei.

Acum, propaganda se poate așeza în domeniul informației, căci în mentalul public nu mai există intuiția verificării a ceea ce considerăm a fi știre (sau simplă informație), ceea ce este o degradare a discernământului. Dacă această intuiție ar mai exista, n-ar mai exista exercițiul ca atare al verificării informației.

În cazul Irakului lui Saddam Hussein, cine putea verifica informația privind armele de distrugere în masă? Doar marile servicii de informații. S-a petrecut așa? MI6 a pretins că a verificat-o (da, are astfel de arme!), a comunicat-o CIA, iar CIA l-a convins pe Bill Clinton că Saddam este un pericol ce trebuie anihilat.

Acum știm că lucrurile s-au derulat invers: Clinton l-a rugat pe Tonny Blair să-i servească un raport de confirmare asupra armelor de distrugere în masă ale Irakului, pentru că CIA nu avea această confirmare. Tony Blair a convins MI6 să scrie un astfel de raport și să și-l asume.

Raportul a fost trimis la CIA și directorul CIA l-a luat de bun. Apoi, după război, SUA au recunoscut că Irakul nu deținea astfel de arme. Media digitală răspândise însă informația falsă până în cele mai mici unghere ale globului.

Este lumea de azi sub riscul de a fi manipulată grav prin știri false? Simplul fapt că o anumită informație nu circulă (este ocultată circulația ei) poate fi mai grav decât un fake-news de felul celui despre Irakul lui Saddam Hussein. De pildă, informația că un guvern precum cel al SUA este (era) obedient față de interesul multinaționalelor mai abitir decât față de interesul național, adevăr ocultat care a fost dezocultat, într-un fel, de Donald Trump.

Totalitarismul digital ar putea fi instalat în plan global prin jocul unor fake-news contra altor fake-news. El este însă deja instalat prin informația care nu este lăsată să circule. Digitalul acestui totalitarism constă în barajele pe care le pui în circulația liberă a informației reale, verificate.

Există o listă a „informațiilor” esențiale care nu sunt puse în circulație? Nu veți găsi această listă pe agenda celor care și-au făcut o misiune din descifrarea conspirațiilor reale sau imaginare. Ea cuprinde secrete de stat despre resurse minerale care ajung în portofoliul cumpărătorilor de astfel de secrete, vânzarea drepturilor de autor pentru licența unor invenții revoluționare. De pildă, nu mult circulata știre despre armele lui Saddam a fost cauza celui de-al doilea război din Irak, ci necirculata informație că dictatorul nu mai vinde petrol decât pe euro.

Citiți și: 
Manipularea mediatică (I) 
Noam Chomsky: 10 strategii de manipulare a populației aplicate zi de zi de «elite» 

yogaesoteric 
1 aprilie 2018 

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: «Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!»

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situaţia militară a României în primăvara şi vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iaşi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviţă, săvârşită în strânsă legătură cu Casa Regală şi cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situaţia militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum şi tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo şi Stockholm, iniţiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca şi rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorbă despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative şi nu s-a spus până acum nimic despre conspiraţia Casei Regale şi a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său ş.a.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieşirea comună din război, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelaşi an, la Lisabona, încercări de armistiţiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, principele Barbu Ştirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este denunţat nemţilor de către englezi, care nu erau pentru ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar tăia drumul ruşilor spre Europa. La acest plan s-a opus preşedintele american Roosevelt.

La sprijinirea războiului antisovietic au contribuit şi cererile americane, din ianuarie 1943, reluate în ianuarie 1944, adresate ţărilor Axei, inclusiv României, de capitulare necondiţionată, cereri prezentate şi în negocierile de armistiţiu de la Cairo, din martie 1944, respinse atât de către guvernul Antonescu, cât şi de opoziţia Maniu-Bratianu, fapt ce a dus la prelungirea războiului cu peste un an. Churchill urmărea o politică în doi cu SUA, iar Roosevelt voia o politică în patru şi lichidarea Imperiului Britanic. O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea războiului. Deoarece partea română nu avea nicio garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea.

Viaceslav Molotov, ministrul de externe al URSS: „Singurul om ce poate face schimbarea de front în România este Mareşalul Antonescu”

Ruşii îşi urmăreau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA şi Anglia, Molotov, ministrul de Externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamnă a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcări aliate”. Cu acest prilej, el insistă asupra inoportunităţii schimbării regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza să le dea nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi antonistii şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”.

Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi a grupului de complotişti – Bodnăraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat, circa 175 de mii dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşiului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

Roosevelt susţine capitularea necondiţionată

În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al SUA, reprezentaţii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergente de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul său, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu, arătând că „noi credem că ei singuri (românii) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotărât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari şanse de succes. Autorităţile americane consideră acţiunea României de o importanţă excepţională. Ea (România) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţionată.

Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din război alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferă să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric la discuţiile dintre putere şi opoziţie: „Noi, ruşii, preferăm să negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata să-l ajutăm să elibereze țara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalţi doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El preferă negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.

Stockholm: primele negocieri cu URSS şi unele avantaje

Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a SUA (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu URSS pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943.

Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză se concretizează prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată, cum ceruse Roosevelt la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, URSS considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania va reveni în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu URSS de la Stockholm conţinea următoarele condiţii:
1. Trupele române de pe front fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independența şi suveranitatea României.
2. Ruşii acceptă ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România poate rămâne neutră.
3. Arbitrajul de la Viena este nul şi neavenit. Transilvania revine la patria-mamă în totalitate.
4. Ruşii se mulţumesc numai cu o fâşie de trecere în nordul ţării, iar guvernul român poate să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării neocupată de armatele sovietice.

Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mult mai avantajoase pentru România față de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

În paralel cu negocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistiţiu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist de scoatere a României din războiul antisovietic.

Barbu Ştirbei îl găzduieşte pe Bodnăraş

După paraşutarea lui Emil Bodnăraş în România, în primăvara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii PCR. Prinţul Ştirbei i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnăraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, are loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor PCR, Emil Bodnăraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioanițiu şi Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român… 
Emil Bodnăraş a prezentat în final planul Partidului Comunist care prevedea:
a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
b) scoaterea ţării din războiul hitlerist;
c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către PCR. Un fapt care spune multe: la 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au făcut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Rășcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvernul Antonescu cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezultă clar dintr-o declaraţie făcută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsăm pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi făcea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

Antonescu – arestat chiar în Palatul Regal

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta răspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu URSS. În aşteptarea răspunsului, el a cerut scrisori de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti, participant la conjuraţie, o înmânează Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă, fiind implicat în complot alături de comunişti, le comunică lui Maniu şi Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers, totuşi, la Palat şi acolo… a fost arestat. Că Antonescu era hotărât să încheie armistiţiul cu URSS rezultă şi din faptul că, în seara de 22 august, l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi, în prezenţa generalului Pantazi, ministru de război, i-a adus la cunoştinţă că România a cerut armistiţiul.

Regele ordonă încetarea focului înaintea semnării Armistiţiului

La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Comunicatul Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române şi cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Bălți din Basarabia, unde au murit de foame sau de frig, de boli sau au fost executaţi de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numărându-se şi maiorul Alexandru Bârlădeanu.

Armistiţiul se semnează abia pe 12 septembrie

Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl considera unii ca „act de înaltă trădare”, iar alţii ca „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el este atât act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Aceştia susţin, şi le dăm dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură.

Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lungă perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în URSS peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei fasciste. În decurs de un deceniu şi jumătate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistiţiu” dictat de Moscova.

Semnarea armistiţiului cu URSS, care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, față de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată până la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata română şi Armata sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să fie respinse de pe teritoriul României, până la frontiera vremelnic impusă, trupele hitleristo-hortiste.

Răsplata trădării

Semnificativ pentru prestigiul de care se bucură la Moscova mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegaţia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistiţiu impuse de către URSS României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care l-au simţit au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de Război, iar al doilea – şef al Marelui Stat Major şi ambii făcuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”.

Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împărţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi militari au fost serios ştirbite. Răsplata trădării continuă. După război, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, sunt întemniţaţi, primul la închisoarea din Sighet, unde moare în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde moare în 1949.

Citiți și:Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din războiProf. univ. dr. Ion Coja: O vorbă proastă, ce este prea des repetată: «Românii au trădat ușor!» Oare este aşa?Adevărata faţă a lui Churchill 

yogaesoteric
31 martie 2018