La
55 de ani, Ştefan Marincea este unul dintre cei mai importanţi geologi
ai României. A cutreierat şi studiat mai toţi munţii ţării, dar este în
egală măsură chemat, pentru cunoştinţele sale, şi în Occident, în Belgia
şi în Franţa. O incursiune alături de el în măruntaiele Pământului şi
în lumea misterioasă a cristalelor este o aventură care merită
împărtăşită din plin.
Superbele peregrinări prin munţi
Reporter: Mai întâi, d-le Marincea, aş vrea să vă întreb cum v-aţi ales meseria de geolog? Ce e aşa de pasionant în cercetarea Pământului?
Ştefan Marincea:
Eu vin dintr-o familie de ingineri şi de medici. Într-adevăr, este greu
de imaginat că îţi poţi alege o meserie într-atât de diferită de cea a
părinţilor şi a fraţilor tăi. Când eram tânăr, m-am gândit mult cum să
împac cele două pasiuni: cea pentru ştiinţele vieţii şi cea pentru
inginerie, ambele prezente în viaţa de zi cu zi a familiei mele. Şi
răspunsul la această dilemă a fost geologia. M-au întărit şi superbele
peregrinări prin munţi din timpul liceului. Şi mai era şi dorinţa mea
nestăpânită de a descoperi lucruri noi, care m-a făcut să plec, ca
voluntar, pe un şantier arheologic, la Dinogetia-Garvăn.
Evadarea
din tipare, din programul strict al „epocii de aur”, a fost şi ea un
argument. Geologia însemna o sete de libertate, într-un moment în care
toţi aveam nevoie de ea. Şi geologia înseamnă şi clipele superbe ale
apusurilor şi răsăriturilor de soare, serile alături de colegii de
echipă, departe de stresul şi «răutăţile lumii». Geologia este un
domeniu al libertăţii neîngrădite: libertatea de a gândi, libertatea de a
găsi frumosul acolo unde mulţi nu-l observă, libertatea de a sparge
canoanele. Nu există dogme în geologie, pentru că natura ne rezervă
mereu surprize. Iar natura îşi creează frumuseţile acolo unde nu te
aştepţi. Misterul Pământului se adânceşte pe măsură ce avansăm spre
interiorul său. Şi asta face parte din farmecul geologiei: 97% din
volumul planetei noastre nu e accesibil cunoaşterii complete.
Plonjon în adâncurile Pământului
R.: Nu prea ştim, aşadar, cum arată interiorul Pământului...
Ş.M.:
Pământul este plin de mistere, ce se lasă descoperite în paşi mici. Şi
cu cât te apropii de interiorul lui, datele devin relative:
investigaţiile nu pot fi făcute decât indirect. Cu cât avansăm spre
interiorul Pământului, temperatura creşte, iar forajele şi galeriile nu
pot să depăşească o anumită adâncime. Cea mai adâncă mină din lume, de
la Mponeng, din Africa de Sud, are doar 3,9 km, iar cea mai adâncă
carieră, mina de diamante Mirny din Siberia, are 525 m. Cel mai adânc
foraj din lume, în scopuri ştiinţifice, este în Peninsula Kola, la o
adâncime de 12.261 m, iar cel mai adânc puţ petrolier, din Quatar, are
12.290 m lungime. Extrem de puţin pentru un Pământ atât de mare.
Totuşi,
noi ştim cu oarecare certitudine că partea centrală a Pământului
(nucleul lui intern) este puternic feromagnetică şi extrem de densă.
Aici, deşi temperaturile sunt uriaşe, din cauza presiunii gigantice,
nucleul Pământului nu se poate topi. Doar la marginea lui stă o topitură
metalică, gigantică şi ea. Ea ar fi răspunzătoare de magnetismul
terestru. Apoi, peste nucleu şi înconjurându-l, e o manta groasă de 2900
km. Vulcanii ne-au ajutat să avem acces la fragmente de rocă desprinse
din mantaua Pământului. Aşa că ne putem face o idee mai bună despre
compoziţia ei, cel puţin în partea sa superioară. În sfârşit, peste
manta, este crusta Pământului, care e la suprafaţa sa. Are o grosime
infimă în raport cu planeta: 40 km. La ea mai avem şi noi acces direct,
cât de cât.
R.: S-ar părea că despre Cosmos ştim mai multe decât despre planeta noastră...
Ş.M.:
Planeta noastră ne este mult mai accesibilă, totuşi. Dar publicul larg
este poate mai puţin atras de regnul mineral, „regnul ignorant”, decât
de informaţia astronomică. Deşi avem şi noi acces la ea. Analizăm
meteoriţii ca fragmente ale unor corpuri cereşti care au explodat,
investigăm cometele şi planetele Sistemului Solar prin metode
spectrografice. Şi nu ştiu câţi ştiu că primul om care a păşit pe Lună,
Neil Armstrong, avea o serioasă pregătire geologică!
R.: Au
apărut teorii paranormale, cum că în mijlocul Pământului există un alt
pământ, cu „extratereştri”. Au fost şi experienţe făcute la Polul Nord,
în care norvegienii s-au întâlnit cu nişte făpturi neumane. Multă lume,
chiar şi ştiinţifică, a fost fascinată de ideea că înlăuntrul Pământului
ar putea exista viaţă. Să fie simplă poezie?
Ş.M.:
Aceste ipoteze s-au născut mai mult din farmecul legendelor celtice şi
germanice, care imaginau troli şi gnomi trăitori sub pământ. Ele au dat
foarte gustate romane SF. O călătorie spre centrul Pământului a
lui Jules Verne a fascinat şi fascinează, încă. Dar viaţa pe care ar
întâlni-o cei care avansează spre interiorul planetei n-ar fi una
obişnuită. Aşa cum am spus, odată cu adâncimea, temperatura şi presiunea
cresc, iar oxigenul devine rar. În minele adânci, viaţa e un infern.
V-o spun, pentru că am fost acolo. La 1000 de metri adâncime,
temperatura depăşeşte 45°C. Totuşi, s-au găsit, chiar în ţara noastră,
în Peştera de la Movile, din Dobrogea, forme de viaţă anoxică (viaţă fără oxigen, n.r.). Însă e greu de imaginat că ar rezista şi la temperaturi şi presiuni mari.
Misterul cristalelor
R.: Cum aţi ajuns, ca geolog, la cristale?
Ş.M.:
Deşi iubesc geologia în ansamblul său (am fost şef de promoţie al
Facultăţii de Geologie din Bucureşti, cu media 10), mineralogia a rămas
hobby-ul şi dragostea mea. O dragoste ce contaminează: surorile mele,
medici, s-au molipsit de la mine şi sunt prezenţe active la târgurile de
minerale şi roci. Magia cristalelor a început pentru mine cu fascinaţia
pentru estetica lor şi a continuat cu partea de chimie şi matematică.
Cristalografia (ştiinţa cristalelor) este revendicată şi de
matematicieni, şi de chimişti, şi de fizicieni, şi de mineralogi. Există
o fascinaţie aparte pentru proprietăţile curative ale unor cristale,
transmisă de medicina tradiţională, mai ales de cea orientală.
În
facultate, când a trebuit să optez pentru o disciplină geologică, am
ales fără să clipesc mineralogia şi cristalografia. Am avut şi şansa
să-l am ca deschizător de drumuri pe lectorul de atunci, Emil
Constantinescu, viitorul Preşedinte al României. Iar formaţia mea
fizico-matematică şi-a spus şi ea cuvântul. Pentru mine, natura
cristalelor, înainte de a se adresa inimii, se adresează minţii, fiindcă
ele reprezintă, întâi de toate, o înşiruire de cifre, de indici care le
descriu geometria şi de formule chimice. Şi sunt un înverşunat colector
de minerale, o parte dintre ele le-am donat deja Muzeului Naţional de
Geologie. Iar un colector este atras de frumuseţea şi raritatea
cristalului.
Un exemplu: de curând, aflat în
practică în Germania, în regiunea Eifel, alături de studenţii belgieni
ai Universităţii din Liège, ne-am dedat unei superbe vânători de
cristale de augit, pe un câmp al unui fermier de la Mosenberg. Augitul,
deja cristalizat într-o rocă magmatică, a fost expulzat în urma unor
uriaşe explozii, datorate contactului dintre lava fierbinte a vulcanilor
şi pânza freatică. Au rezultat nişte uriaşe cratere de explozie, în
care, în timp, s-au format lacuri superbe, dar şi cristalele de augit;
pe care noi le-am cules de pe un câmp de lucernă.
R.: În
lume există şi terapeuţi vindecători cu cristale, care câştigă o
grămadă de bani. Cristalele au, se pare, o energie foarte puternică.
Putem să presupunem cristalele ca fiind vii?
Ş.M.:
Nu cred în viaţa propriu-zisă a cristalelor, dar pot să îmi imaginez
proprietăţi „paranormale” ale lor; proprietăţi extrasenzoriale, ce sunt
în afara cunoaşterii ştiinţifice de azi. Formele lor pot genera forme de
energie, pe care nu ni le putem explica, precum faimosul „efect de
piramidă”, despre care s-au scris cărţi întregi.
R.: Cristalele au forme absolut extraordinare. Cum se explică geometria lor?
Ş.M.:
Formele cristalelor sunt o reflectare a structurii lor cristaline.
Majoritatea compuşilor chimici cristalizează. În cristalografie există o
clasificare riguroasă, pe sisteme cristaline şi grupuri spaţiale.
Există şapte sisteme de cristalizare şi multe grupuri spaţiale. Formele
cristalelor pot fi explicate deci prin operaţiuni de simetrie bazându-ne
pe structura lor atomică. Şi prezise matematic!
R.: Dar culorile atât de diferite ale cristalelor cum se explică?
Ş.M.:
Aici, misterele au fost devoalate deja. Există, de pildă, metale a
căror prezenţă în structura cristalină produc culori magnifice. Cele mai
frumoase culori le dau fierul, manganul, cromul şi titanul. Alte
cristale sunt colorate datorită unor incluziuni extrem de fine de
compuşi sau pigmenţi coloraţi.
Comoara şi vipera
R.: Japonezul
Masaru Emoto a realizat un experiment senzaţional. El a îngheţat apa în
două feluri: pe o muzică rock şi pe o muzică de Beethoven. Cu muzica
lui Beethoven s-au făcut formaţiuni de cristale absolut superbe;
celelalte au luat forme aberante. Cum vă explicaţi toate acestea?
Ş.M.:
Eu nu cred că există forme de comunicare între cristale. Poate doar
fenomene de respingere sau atracţie de tip magnetic. În privinţa
experimentului lui Masaru Emoto, este foarte clar că muzica generează
vibraţii, succesiuni care pot influenţa creşterea cristalină. O muzică
profund armonioasă, ca a lui Beethoven, a generat câmpuri continue, care
au dus la o cristalizare fără defecte. În timp ce muzica rock a generat
câmpuri discontinue, care au indus defecte de reţea şi forme
„contorsionate” ale gheţii.
R.: Cum ar trebui să ne împrietenim cu cristalele? Şi cum să le folosim?
Ş.M.:
Pentru mine, „prietenia” cu cristalele ţine mai degrabă de fascinaţia
formelor şi culorilor lor. De frumuseţea lor pură. Dar şi de valoare,
care le e dată de raritatea lor.
R.: Aveţi un cristal preferat, d-le Ştefan Marincea?
Ş.M.:
Preferatul meu este un cristal vezuvian de 4 cm în diametru, cu o formă
perfectă de bipiramidă tetragonală. Imaginaţi-vă două piramide, ca cea a
lui Keops, unite prin bază! Nu are proprietăţi gemologice, l-am
colectat din România, de la Ciclova. Ce mă atrage la el este povestea
lui. O bună parte a dealului de unde l-am luat e tapisată cu cristale,
dar în locul de unde l-am colectat, trăieşte un exemplar superb de
viperă cu corn. Am urmărit-o timp de ani de zile: de la un pui
inofensiv, acum este o viperă mare şi solitară de peste 1 m. Ea este
păzitorul comorii cristalelor de vezuvian şi al tainei cristalului meu.
R.: Există o comunicare secretă cu cristalele pe care le aveţi?
Ş.M.:
Am foarte multe cristale în colecţia mea, dar nu ştiu care dintre ele
îmi aduce energie sau optimism. Eu le iubesc pe toate. Ca pietre
zodiacale (sunt născut în zodia Gemenilor) ar trebui să mă gândesc la
cristalele de culoare galbenă, definită drept culoare a zodiei. Am
cristale de citrin (cuarţ galben), peridot (olivină) şi vezuvian gălbui,
şi mai multe agate, care ar trebui să reprezinte talismanul zodiei, ca
şi smaraldul. Nu am un cristal de smarald nobil, dar am superbe
turmaline verzi (elbaite). Cred că toate îmi fac bine. Între ele mă simt
„acasă”.
R.: Credeţi că un cristal ne influenţează viaţa când îl purtăm asupra noastră?
Ş.M.:
Viaţa mea s-a desfăşurat de o bună bucată de vreme între două
descoperiri şi colectări de cristale. Ele mi-au determinat deseori
priorităţile, mi-au influenţat în bine munca şi mi-au fundamentat, în
parte, cele două doctorate şi o mulţime de articole ştiinţifice.
Totdeauna, când fac teren, redevin un pasionat colector de cristale,
care mă însoţesc continuu în timpul campaniilor.
R.: Ar trebui să ne alegem cu grijă cristalele în funcţie de temperament şi caracter?
Ş.M.:
Medicina orientală asociază anumite cristale cu stările de serenitate:
orice chinez îşi doreşte să posede un obiect de jad, pe care să-l pună
la vedere în căminul său. Temperamentul şi caracterul nu sunt prea
importante în alegerea unui cristal. Cristalul ideal este cel care îţi
place, cu condiţia ca el să nu fie toxic sau radioactiv. A existat în
Anglia secolului al XIX-lea cazul unei otrăviri lente, prin iradiere, cu
un superb medalion conţinând un fosfat de uranil. Posesorul lui îl
dăruia soţiilor sale, care au murit, rând pe rând. Morţile erau extrem
de misterioase şi cu greu au putut fi elucidate.
Grădina cu flori de aur
R.: Există
în lume zone cu energii foarte puternice, în care se simte iradierea
Pământului. În Antichitate, ele erau locuri de vindecare.
Ş.M.:
Trebuie să ne întoarcem, pentru explicaţii, tot la „efectul de
piramidă”. Dar şi la prezenţa unor cristale cu radiaţii ionizante,
datorate proprietăţilor lor radioactive. Aşa o zonă este Valea Cernei,
unde monazitul (un fosfat care conţine thoriu şi lantanide), prezent în
cantităţi rezonabile în granitul de Cerna, induce o radiaţie slabă,
ionizantă. Ea face ca aerul de la Herculane, staţiune aflată la
altitudinea de 168 m, să fie la fel de ionizat ca cel de la 2000 m
altitudine! Proprietăţile curative date de această ionizare negativă,
combinată cu izvoarele termale, erau cunoscute încă din Antichitate.
Legionarii romani se tratau aici pentru o vindecare mai rapidă.
R.: Cum
se explică felul în care înfloreşte aurul în mine, inflorescenţe
absolut fabuloase, aşa cum pot fi văzute la Muzeul Aurului din Brad?
Ş.M.:
Aurul nativ (de multe ori aliat natural cu argintul în mineralul
electrum) este un mineral care cristalizează în sistemul cubic. El are
tendinţa de a forma concreşteri scheletice, aşa-numitele dendrite,
concreşteri arborescente, ce se dezvoltă prin alipirea repetată a
feţelor unor cristale. Exponatele ce pot fi admirate la Brad şi care
sunt extrem de rare sunt cristalele de aur nativ. Unul, aflat în vârful
unui filament, apare ca un cub cu colţuri uşor teşite (feţe de
octaedru). Are o istorie fabuloasă: un colecţionar japonez a oferit
cândva, pe el, 8 kg de aur pur (era în 1974), dar Ceauşescu a interzis
orice tranzacţie cu aur nativ.
R.: Ce părere aveţi despre faimoasele capete de cristal, absolut perfecte, despre care nu se ştie cum au fost făcute?
Ş.M.:
Sunt cranii din „cristal de stâncă” sau cuarţ. După date, se acceptă că
sunt mayaşe. Până acum, s-au descoperit 13. Enigma cea mare din jurul
lor este cum a putut fi prelucrat, cu mijloacele epocii, cuarţul, care
este foarte dur? Pare o imposibilitate tehnologică, pentru că ar fi fost
necesare scule şi pulberi de materiale mai dure, cum sunt corindonul
sau diamantul. Or, se ştie că mayaşii şi olmecii nu au avut acces la
diamante, pentru că nu se găseau pe continentul lor. Corindon în schimb,
se găseşte din abundenţă în America de Sud (inclusiv ca rubin sau
smarald). Folosind corindonul, mai puţin dur decât diamantul, într-un
timp rezonabil de lung şi cu o răbdare pe măsură, ne putem imagina că
mayaşii au putut şlefui aceste capete de cristal. Astfel, miturile
ţesute în jurul lor, cum sunt cel al originii extraterestre sau al
facerii recente, pot fi contrazise.
yogaesoteric
16 februarie 2016