De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică

Sub lozinca: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară, care nu are de pierdut decât lanțurile”. Teoria marxistă prezicea că revoluția mondială va izbucni în țările cele mai dezvoltate economic, cum ar fi Germania sau Imperiul Britanic.

După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, țară subdezvoltată economic, și ea nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ. Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.

De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule. De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.

Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof! Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.

Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă. Când a izbucnit războiul în vara anului 1914 acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic. Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.

După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic cum a prorocit Marx! În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”. Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală cât şi religia creştină. Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural şi nu s-au schimbat de atunci.

Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.

Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent. În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul scurtului regim bolșevic Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?” şi a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”. Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria. România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun. Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.

Georg Lukacs este filosoful marxist care afirma, prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile. Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?

În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx – dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.

Aici, alături de Max Horkheimer,Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural. Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.

Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama. De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!

Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.

În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite. Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.

Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare. Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism. Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el, este „fascist”!

Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”. „Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte. Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!

La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste? În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre. Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”. Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.

Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment 1984 al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie iar ignoranța este putere”!

Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt. Cartea sa Eros şi civilizaţie a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. Eros şi civilizaţie a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.

Deci dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept discriminare!

Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică VERZI la exterior și ROȘII la interior!

Citiți și:
Originile neomarxiste ale limbajului «corect politic»
Răul din societatea de azi a fost programat pas cu pas cu mult timp în urmă 

yogaesoteric

5 decembrie 2016 

Cum a ajuns Oliver Stone să spună povestea senzațională a lui Snowden

Filmul Snowden, care a avut premiera pe 18 noiembrie, este un thriller politic biografic regizat de Oliver Stone și bazat pe două cărți: The Snowden Files, de Luke Harding (ziarist la The Guardian) și Time of the Octopus, scrisă de Anatoly Kuscherena. Acesta din urmă este însuși avocatul rus al lui Edward Snowden.

Avocatul Anatoly Kucherena, personalitate publică la Moscova, profesor și doctor în drept, are 56 de ani și s-a născut în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Mândra. Din 2013 el îl reprezintă din punct de vedere juridic pe azilantul politic în Rusia Edward Snowden. Pro bono. Între timp a scris și o carte despre fostul agent american.

În aprilie 2015, WikiLeaks a publicat sumele vehiculate în jurul filmului: Kucherena a primit un milion de dolari, iar ziaristul de la The Guardian 700.000 de dolari pentru drepturile de ecranizare a cărților. Regizorul Oliver Stone ar fi încasat 600.000 de dolari pentru scenariul filmului.

Inițial, Oliver Stone s-a ferit de subiectul „Snowden”

Prima oară când i s-a propus lui Oliver Stone subiectul „Snowden”, acesta s-a arătat destul de circumspect. La momentul acela era ocupat cu alt subiect controversat: ultimii ani din viața lui Martin Luther King, cu Jamie Foxx în rolul principal. Ulterior, acest proiect a fost anulat. Regizorul a spus că deocamdată nu-și dorește încă un proiect la fel de sensibil. Tocmai fusese criticat masiv pentru filmul său W. (2008), în care îl portretiza pe George Bush ca fiind „cel mai rău președinte al SUA din toate timpurile, e drept, după Nixon”.

O serie de evenimente ulterioare l-au convins pe Stone să facă filmul. Mai întâi, Glenn Greenwald (unul din jurnaliștii contactați anonim de Edward Snowden încă dinainte de „trădare”) l-a rugat pe Oliver Stone să-l ajute cu niște sfaturi în legătură cu o eventuală ecranizare după cartea sa. Apoi, câteva luni mai târziu, însuși avocatul lui Snowden, Anatoly Kucherena, l-a sunat pe regizor și i-a oferit spre vânzare drepturile de ecranizare a cărții sale. Cei doi s-au întâlnit la Moscova, într-o locație secretă, iar Oliver Stone a apreciat cartea ca fiind foarte „dostoievskiană”. La momentul respectiv, regizorul nu se hotărâse dacă filmul său va fi ficțiune, precum cartea (mai precis, cu numele personajelor schimbate), sau povestea reală.

În ianuarie 2014 a avut loc prima întâlnire dintre Oliver Stone și Edward Snowden, la Moscova. S-a hotărât că filmul trebuie făcut. Snowden nu a dorit să primească niciun ban pentru implicare. În schimb, a cerut ca banii săi să meargă către ziarul The Guardian.

Întrebat ce șanse sunt ca Edward Snowden să se întoarcă vreodată acasă, regizorul american Oliver Stone a răspuns că, din păcate, pragmatismul e la putere în America zilele astea.

„Statele Unite nu-l vor ierta pe Snowden niciodată, poate doar dacă schimbarea vine de sus, de la președinte. Obama nu l-a ajutat deloc până acum. Din contră.”

Filmul a avut premiera anul acesta la Festivalul Internațional de Film din Toronto, iar o săptămână mai târziu a intrat în cinematografele din SUA.

Actorul Joseph Gordon-Levitt (Inception, The Dark Knight Rises, Looper, 500 Days of Summer) joacă rolul lui Edward Snowden.

Povestea lui Edward Snowden

În 2013, Edward Snowden, agent secret al CIA și ulterior al NSA, își părăsește definitiv postul împreună cu un mare volum de documente referitoare la programele de supraveghere și spionare derulate de serviciile americane, programe despre care nici măcar Congresul nu avea cunoștință (sau nu oficial). Zboară la Hong Kong, unde predă o mare parte din documente unor jurnaliști britanici. (În urma acestor întâlniri, în 2014 apare Citizenfour – Oscar pentru cel mai bun film documentar). Apoi cere azil politic la Moscova, unde se află și în ziua de azi.

Citiți și: 
Oliver Stone crede că Snowden ar trebui să conducă NSA 
Parlamentul European cere ca acuzațiile împotriva lui Edward Snowden să fie anulate 

yogaesoteric
4 decembrie 2016

Donald Trump a câştigat democratic alegerile, dar este sub imperiul lui «a fi sau a nu fi»…

Are el un program economic prin care să introducă în economie sumele fabuloase „parcate” de căpuşele corporatiste în paradisuri şi în visteriile lor?

America lui Trump va fi cu siguranţă diferită din toate punctele de vedere, chiar dacă întreaga campanie electorală s-a dovedit o luptă între sentimentele inoculate votanţilor şi faptele reale care au grevat şi grevează viaţa lor.

Hillary a mers pe natura umană şi pe sentimentele umane, pe trăiri de moment, pe emoţii, pe atac gândit al zonei emoţionale a potenţialilor alegători. Ea a acţionat ca un om politic şi s-a ridicat în sondaje cu mult mai mult decât se aştepta oricine, după nivelul corupţiei scos la iveală, după jaful făcut în economie de ani de zile, după sutele de mii de morţi generaţi în teatrele de luptă inutile unde a implicat America şi aşa mai departe.

În schimb, Trump a acţionat ca un om al faptelor, stârnind cu mult mai puţine emoţii, dar scoţând la vedere ceea ce doreşte să facă, de cele mai multe ori acţionând extrem, fără ca nici el să creadă în rezolvări facile ale acestor subiecte.

A câştigat cel ce a discutat de fapte, un om de afaceri, lăsând impresia că poporul american s-a trezit şi ştie ce vrea, iar visele au fost năruite de o infractoare şi administraţiile de pungaşi coordonaţi prin telecomandă de pe Wall Street.

Ce moştenire preia Trump şi cum poate sincroniza departamentele economiei pentru a aduce succesul scontat? Este extrem de greu, nu pentru că Trump nu ar dori sau nu ar şti cum să facă acest lucru, ci pur şi simplu pentru că sistemul capitalist nu îl lasă să o facă.

Am văzut şi auzit în dezbaterile prezidenţiale cum cei doi candidaţi doreau să capteze atenţia publicului, spunând despre America în care părinţii lor au muncit din greu şi au realizat tot ce şi-au dorit, au educat copiii, au fost la şcoli de pregătire într-un domeniu sau altul şi au câştigat prin muncă respectul celor din jur, aceşti oameni având mobilitate socială şi devenind clasa de mijloc şi motorul întregii economii americane.

Este exact ceea ce acum nu se mai poate, este imposibil. De ce? Din cauza evoluţiei devastatoare a capitalismului ce este la mâna căpuşelor din sistemul financiar, care au pus în genunchi economia.

Trump va beneficia în economie de „aportul” unor mase largi de oameni foarte slab pregătiţi, care au făcut o „pauză” destul de mare în procesul de muncă, care şi-au pierdut abilităţile şi gândirea tehnică, care şi-au pierdut încrederea în ei, dar care sunt consumatori şi acceptă să consume mai puţin dar fără a face efort.

Va putea crea Trump şi echipa lui un sistem în care aceşti oameni să renunţe la pomenile guvernamentale venite lunar şi să îşi dorească să meargă la muncă? Va putea Trump să schimbe mentalitatea unor oameni care compară efectul muncii cu statul degeaba? Aici este un paradox de proporţii, pentru că ei, în cazul în care îşi vor dori să meargă la muncă, vor fi plătiţi cu un salariu comparabil cu pomenile primite fără să muncească, deci un venit care să le asigure minimul existenţial, pentru că sunt puţine lucruri pe care se pricep să le facă, însă au pretenţii.

Dacă aceste mase largi de oameni slab pregătiţi vor consuma, şi o vor face cu siguranţă, ei vor trebui să o facă conform bugetului lor, care va fi foarte „subţire”, ceea ce face ca ei să nu aibă posibilitatea cumpărării unor produse realizate în America, de companiile pe care Trump a promis că le va aduce înapoi. Aceste mase de consumatori cu posibilități limitate vor trebui alimentate din… China, care va deveni singura furnizoare de stabilitate şi exportatoare de deflaţie economică. Deci acest aspect face ca Trump să regândească politica comercială dură pe care a anunţat-o faţă de China.

Din acest punct de vedere, Trump a anunţat că el nu va semna niciun acord internaţional de mediu sau care să pună în pericol industria grea şi prelucrătoare din America, asta pentru că el realizează faptul că marea majoritate a acestor oameni slab pregătiţi îşi vor putea găsi un loc de muncă în această industrie grea americană, generatoare de noxe. Dar vor dori ei să muncească în aceste condiţii, din moment ce, stând acasă, pomenile instituţionalizate guvernamentale le asigură un trai mai modest dar liniştit?

Trump a promis minerilor că va deschide toate minele de cărbune. Dar ce va face cu el, în cazul în care cererea de produse pe piaţă este în scădere permanentă şi atenţia oamenilor este îndreptată artificial către stocuri şi nu către economia reală?

Cea mai mare problemă a lui Trump, în opinia unor analiști, sunt sistemele educaţional şi medical. El a spus că nu va creşte datoria Americii, dar pentru a satisface cererile sistemelor educaţional şi de sănătate, ar trebui să tipărească din ce în ce mai mulţi bani şi să îi arunce pe piaţa internă, cu consecinţe devastatoare la nivelul economiei pe ansamblu.

Dacă vă tipări în continuare bani, cum va mai putea el acuza China de manipularea monedei, când el însuşi va manipula valoarea dolarului prin tipărire continuă?

Deci, va exista în final un război al monezilor care, după unele opinii, este foarte puţin important atâta timp cât omul care munceşte în fabrică sau în alte departamente din economie nu merge la magazine şi nu cumpără, iar când primeşte banii de abia îşi plăteşte datoriile de pe cardurile de credit. Războiul monezilor nu este semnificativ în acest moment al unei cereri din ce în ce mai reduse, și când băncile naţionale canalizează banii în cea mai mare parte în sectorul speculaţiilor financiare.

În educaţie, Trump trebuie să aibă în vedere datoriile foştilor studenţi, care sunt într-un procent enorm delicvente, şi pe care ei nu le pot suporta din salariile obţinute, iar mulţi dintre ei nu o pot face pentru că nu au un loc de muncă.

Le va putea şterge Trump datoriile, având în vedere că mari investitori de pe Wall Street au finanţat aceste împrumuturi devastatoare pentru tineri? Aceşti finanţatori au fost şi sunt în spatele lui Hillary şi vor încerca să destabilizeze situaţia, iar guvernul nu va avea bani să acopere datoriile imense ale şcolilor, care totalizează peste 1.300 de miliarde de dolari, şi nici să finanţeze mai departe pe viitorii studenţi pentru a urma cursurile.

În domeniul sănătății, Trump este supus unei presiuni inimaginabile, tocmai de către sistemul capitalist învechit, acceptat de preşedinţii americani, servitori ai Wall Street-ului.

El doreşte să elimine Obamacare, care este un sistem medical falimentar. Ceea ce Trump trebuie să înţeleagă, este că va fi necesar să construiască un sistem de compensaţii pentru corporaţiile care vor veni sau își vor începe activitatea în economia americană, prin intermediul căruia aceste corporaţii să ofere planuri de sănătate muncitorilor, pentru că aceştia nu îşi vor putea cu siguranţă permite cheltuielile medicale.

Să nu uităm că, în acest moment, peste 60% dintre falimentele personale sunt datorate facturilor medicale de valori imense pe care oamenii nu le mai pot plăti. Poate convinge Trump companiile farmaceutice interne să livreze medicamente la un preț favorabil şi accesibil pentru omul de rând? Greu de crezut, pentru că şi aceste companii farmaceutice au fost şi sunt susţinătoare ale lui Hillary, pentru că au furat cu ea pe rupte.

Va putea Trump să oprească turismul medical – milioane de americani îşi iau bilete de avion pentru a fi operaţi pe inimă, la ficat, rinichi şi alte organe şi chiar pentru vindecarea unor handicapuri neuromotorii în China, India şi alte ţări asiatice? Greu de crezut, pentru că preţurile practicate în acele ţări sunt de zeci de ori mai mici decât în America, unde doctorii sunt plătiți regeşte, de cele mai multe ori pentru a prescrie medicamente dictate de companiile farmaceutice, făcând din pacient un client şi parte din afacere. Aceasta în final duce la o scădere masivă de încredere a cetățeanului de rând în sistemul economic şi legislativ american.

În planul politicii externe, Trump are un mare avantaj şi el se numeşte Rusia, căreia îi va ceda zone de conflict pentru a rezolva „problema” şi a stabiliza situaţia de acolo, reducând astfel semnificativ cheltuielile. Face aceasta pentru că sunt zone de care Trump efectiv nu este interesat. Deci din această direcţie vor veni bani sau vor fi economisiţi. Pe de altă parte, Trump va avea o altă politică în ceea ce priveşte NATO şi nu va mai dori să fie bodyguardul ţărilor vestice în vederea unor sisteme compensatorii create de marile instituţii financiare, care fac parte din complexul militar industrial bancar, „ghidonat” de susţinători ai lui Hillary. Dar, lăsând din mână NATO, Donald Trump va mai aduce sume mari la bugetul tării şi va putea să îşi îmbunătăţească chiar şi arsenalul militar care este învechit.

O mare problemă pentru Trump va fi însă în Orientul Mijlociu, unde Arabia Saudită a finanţat masiv campania lui Hillary, a donat sume incredibile Fundaţiei Clinton şi a depus sume mari, de peste 700 miliarde de dolari, în băncile americane, în final şantajându-i pe Obama şi pe Kerry că vor retrage banii din aceste mari corporaţii bancare americane dacă SUA nu va acapara teritoriul sirian şi nu îl va deposeda de putere pe Assad, pentru ca saudiţii şi qatarienii să poată „întinde” conducta de petrol şi gaz până în porturile siriene şi de acolo spre Europa, pentru a boicota exportul petrolier al Rusiei către sudul şi vestul continentului european.

Va putea Trump să reziste presiunilor saudiţilor şi ameninţărilor de retragere a banilor lor din băncile americane – ceea ce ar produce o gaură majoră, care nu ar mai putea fi înlocuită decât de noi tipăriri de bani – ţinând cont că aceste sume vor dezechilibra major piaţa financiară şi dolarul american, o debalansare care poate aduce orice efecte, până la război şi mişcări masive de stradă?

În partea de comerţ internaţional, Trump se opune atât Parteneriatului Transatlantic cât şi celui Transpacific, dar mai ales NAFTA, care cuprinde Canada, SUA şi Mexic. Va putea Trump să creeze atât de rapid nişte structuri economice manufacturiere compensatorii, care să facă trecerea de la globalizare la regionalizare discreţionară? Greu de spus, pentru că scopul globalizării nu a fost şi nu este dezvoltarea armonioasă a economiilor mondiale, ci dezechilibrele din ce în ce mai mari şi exportul capitalismului adaptat la fiecare ţară prin intermediul unor lideri trădători de ţară impuşi de americani.

Trump va lăsa Europa şi UE să cadă economic, chiar dacă pare să fie singura piaţă de consum care ar putea suporta produse realizate în America (în rest, nu există alte ţări şi continente care să poată cumpăra produse americane la preţuri americane). Trump va înţelege că o cădere a UE ar însemna automat eliminarea euro şi venirea pe piaţa vest europeană a dolarului american, iar exportul de dolari a fost şi este cel mai eficient export al SUA şi cu efectele economice cele mai favorabile şi mai rapide. Trump cu siguranţă va realiza că acest export de dolari are două coordonate principale majore. În primul rând, el ştie că peste 62% din tranzacţiile mediului de afaceri european se desfăşoară în dolari americani, deci europenii au nevoie de dolarii americani, trimiţându-le în acest fel cea mai mare parte a banilor aduşi forţat de China şi Rusia în SUA sau de marile corporaţii.

În al doilea rând, un flux masiv de împrumuturi de dolari de către europeni va crea în visteriile ţărilor europene un volum de dolari extrem de mare a cărui valoare de piaţă băncile europene vor dori să o menţină. Cum? Europenii fiind nevoiți să muncească din ce în ce mai mult, pentru ca valoarea dolarului să nu scadă şi preţurile la importurile pe care europenii le vor contracta să nu fie din ce în ce mai mari şi să afecteze nivelul de trai al populaţiilor europene. În acest fel, americanii vor putea jongla cu valoarea dolarului în aşa fel încât forţa de muncă neangrenată în economie să fie absorbită de economie în etape, dar europenii să muncească pentru ca valoarea dolarului să fie susţinută, iar şomerii americani să îşi poată procura mai uşor cele necesare.

Deci, pe scurt, cheltuielile neproductive care vor greva bugetul lui Trump şi venirea nedorită a dolarilor de afară, în volum mare, vor aduce o depreciere a dolarului, pe care vor trebui să o susţină europeni şi alţii care vor împrumuta dolari masiv pentru economiile lor, fără să îşi dea seama de capcana care le va fi întinsă (vor trebui să muncească cu mult mai mult pentru susţinerea monedei americane la o valoare care să nu le scadă valoarea rezervelor din băncile lor naţionale).

Este dificil de găsit o soluţie paşnică şi nişte mecanisme pe care Trump să le aducă în fața investitorilor, iar ei să înţeleagă, chiar dacă în primele două zile de după anunţarea câştigului lui Trump în alegeri, stocurile de pe Wall Street au avut creşteri majore, ceea ce va duce în câteva săptămâni la scăderi de proporţii. Nu a existat niciodată în istoria SUA situaţia în care după alegeri stocurile să meargă în sus, ci ele au mers numai în jos pentru o perioadă variabilă, ceea ce înseamnă că situaţia actuală este întreţinută artificial de către cei care au fost în spatele lui Hillary şi care pregătesc căderea economică şi de imagine a lui Trump.

În situaţia economică şi socială actuală, este posibil ca singura soluție să fie numai un regim dictatorial constructiv al lui Trump, cu valenţe inteligente şi pus pe un fundament care să nu le mai dea variante de scamatorii financiare celor de pe Wall Street şi să le ofere posibilitatea de a pierde în cazul în care nu se angrenează ca investitori în sensul echilibrării întregului complex economic american. Deci, pentru Trump, soluţiile sunt limitate, dar ele există şi pot fi accesate, dar gândit şi echilibrat. Trump este sub o presiune enormă, pentru că, dacă celor de dinaintea lui şi chiar trădătoarei de ţară Hillary nu li se cerea implicarea în economie şi crearea unui capital social, americanii îl considera pe el un om de afaceri, cu capacitatea de a scoate America din actuala depresiune economică.

Vă găsi el oamenii cei mai potriviţi pentru a crea presiune pe Wall Street şi în marile corporaţii financiare? Dacă nu o va face, va trebui să implice statul şi nu va mai putea să lupte împotriva unor structuri de stat supraîncărcate de tot felul de trântori, iar sistemul va colapsa sub greutatea lui şi datorită incompetenței celor care vor mima munca în structurile de stat capitaliste învechite.

Citiţi şi: 
Economist rus: Trump ar mătura din posturi elita marii finanţe din Estul EuropeiDe ce toată mass-media mondială – ce este controlată din umbră de așa-zișii ILUMINAȚI – e împotriva lui Donald Trump?

yogaesoteric

3 decembrie 2016

Putin obligă SUA printr-o lege să-şi retragă soldaţii şi scutul antirachetă din România. Ameninţarea vehementă a liderului de la Kremlin

 

Liderul de la Kremlin ameninţă voalat Occidentul cu arsenalul său nuclear în cazul în care americanii nu îşi retrag forţele din Europa de Est, inclusiv din ţara noastră, potrivit stirileprotv.ro.

La începutul lunii octombrie, preşedintele Vladimir Putin a trimis spre aprobare Dumei de Stat o lege prin care suspendă acordul Rusia – SUA privind eliminarea surplusurilor de plutoniu, condiţionând reluarea sa de retragerea infrastructurii şi a trupelor americane din Europa de Est, inclusiv România. Semnat în anul 2000, acest tratat viza eliminarea plutoniului utilizat la producerea de arme nucleare, care urma să fie transformat în combustibil pentru centralele atomice.

Fiecare dintre cele două state îşi asuma reconvertirea a 34 de tone de plutoniu cu destinaţie militară – o cantitate care, potrivit textului tratatului, este suficientă pentru producerea a 17.000 de arme nucleare. În plus, americanii ofereau şi o sumă substanţială de bani. Deşi semnat acum 16 ani, acordul nu a fost pus în aplicare niciodată. Abia în 2010 Hillary Clinton şi Serghei Lavrov, şefii diplomaţiilor celor două state, au ajuns la un acord asupra modului în care materialul nuclear urma să fie eliminat – ceea ce nu s-a mai petrecut, însă.

Încă din luna aprilie 2016, Putin a declarat oficial că Statele Unite nu şi-au respectat partea, spre deosebire de ţara sa. Liderul de la Kremlin i-a acuzat atunci pe americani ca plănuiesc să stocheze materialul nuclear în aşa fel încât să poată fi reprocesat pentru a fi folosit la producerea de arme atomice.

Experţii estimează că Rusia dispune de un stoc de plutoniu cu destinaţie militară mai mare decât Statele Unite – 128 de tone faţă de numai 90 ale americanilor. Teoretic, însă, ruşii au închis încă din 2010 ultima fabrică ce producea plutoniu cu destinaţie militară.

Vladimir Putin condiţionează acum reluarea acordului de ridicarea sancţiunilor impuse ţării sale urmată de plata unor compensaţii corespunzătoare, de anularea Legii Magnitki şi, mai important pentru noi, de reducerea „infrastructurii militare şi a numărului de soldaţi americani din ţările NATO care s-au alăturat Alianţei după 1 septembrie 2000” – dată la care a fost semnat acordul privind plutoniul. Mai precis, este vorba despre Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România şi Bulgaria şi despre instalaţii militare ca sistemul de apărare anti-rachetă de la Deveselu.

În preambulul legii semnate de Putin se precizează că „sub pretextul crizei din Ucraina a existat o consolidare a prezenţei militare NATO în Europa de Est, inclusiv în Statele care au intrat în Alianţă după 2000” . În documentul oficial se vorbeşte despre centrele de comandă şi control ale NATO, inclusiv cel din România. Acesta a fost activat pe 1 septembrie 2015.

Secretarul adjunct al Consiliului de Securitate de la Moscova, Evgheni Lukianov, avertiza atunci că „România devine automat o potenţială ţintă”. Principalul motiv invocat de oficialul de la Kremlin era amplasarea pe teritoriul ţării noastre a scutului de la Deveselu. „Aceste sisteme de rachete se concentrează împotriva forţelor noastre nucleare strategice”, spunea atunci Lukianov.
Citiți și:
Adevărul despre Rusia și situația actuală din Ucraina – o nouă încercare masonică de a declanșa un conflict mondial
Poate fi înţeles Putin?

yogaesoteric
3 decembrie 2016

Despre generalii războiului informațional și mașinăria propagandistică numită generic Clinton News Network

În România s-a înţeles că mutatis mutandis, CNN este un fel de Antena 3. Absolut corect. Sistemul lor american este însă mult mai sofisticat. De exemplu, echivalentul funcţional al lui Mircea Badea, un bufon politruc, agent de influenţă sub acoperire mediatică şi pamfletară, numit Jon Stewart, era integrat într-un întreg canal separat, de propagandă distractivă, numit Comedy Central. Menirea era să convertească linia de propagandă corectă politic şi de operaţiuni de PR, indicată de la partid, pe unde vesele, în meme şi clişee acceptabile şi ingurgitabile de către un anumit segment demografic.

„Realitatea” gata interpretată vine în mod natural, o respiră ca pe aer între două glume care gâdilă egoul şi vanităţile publicului juvenil, convins că este superior şi avansat doar pentru că se prinde şi râde la poantele lui Badea americanul… Nu e glumă; un imens număr de tineri americani îşi iau informaţia şi educaţia politică de pe Comedy Central.

Ceea ce vedeţi aici pe Facebook, la junii români cu spoială de educaţie occidentală şi superiorităţi avansate şi progresiste, vine de fapt pe acea linie şi reverberaţiile ei, nu de pe platformele de propagandă cunoscute de la CNN, Washington Post, Guardian, NYT, BBC. Acestea sunt linia întâi ca să zicem aşa. Între linia asta primă şi operaţiuni mediatice de tip Comedy Central stă linia a doua: cu Huff Post, Rolling Stone, GQ etc. Este o punte şi mai segmentată demografic şi intelectual, între propaganda mai elevată şi măscăriciul Jon Stewart sau alţii ca el (pentru că există un întreg batalion de acest gen).

Între toate aceste platforme şi altele din sistem există coordonare. Atacă în haită, au „talking points” comune, coordonează percepţia publică sincron. Aşa cum WikiLeaks sau scandalul JournoList au arătat, avem acum evidenţa documentată a relaţiilor cu sediul democrat şi campaniile democrate. Şi ăsta este doar vârful icebergului…

Dacă ne întoarcem acum către social media şi motoare de căutare etc. şi analizăm magnitudinea sistemului de manipulare şi propagandă pe care cetăţenii americani au reuşit să îl scurtcircuiteze, devine bulversant…
Cam aşa stau lucrurile.

Citiţi şi: 
Cele șase MEGA-CORPORAŢII ale aşa-zişilor ILUMINAŢI care controlează în permanenţă mass-media în SUA 
Manipularea mediatică (I) 

yogaesoteric
3 decembrie 2016

Quant e-Sportlimousine – bolidul care folosește drept combustibil apa sărată de mare!

de Ada Bujor

Compania germană Nanoflowcell a creat modelul electric de autoturism Quant e-Sportlimousine, care poate accelera de la 0 până la 100 km/h în 2,8 secunde și care are o autonomie de 600 km. Mașina cu o formă futuristă - când are portierele deschise este asemănătoare aripilor unui pescăruș - folosește drept combustibil … apă sărată de mare! Este primul model de acest gen și a primit aprobare, de curând, pentru a fi testat în Europa. Pe străzile din Germania este deja legal să conduci o astfel de mașină.

Free-energy - tehnologia unui viitor din ce în ce mai apropiat

Prototipul Quant e-Limousine a fost lansat la începutul anului trecut, în martie 2014, în cadrul târgului de automobile Geneva Motor Show, unde a întâmpinat multe critici din partea scepticilor. După ce a fost însă aprobat pentru drumurile publice, interesul față de această mașină electrică ce merge cu apă de mare a crescut din nou.

Companiei Nanoflowcell i s-a alăturat Bosch Engineering pentru a înainta cercetările în domeniu.

„Este o mare provocare să transformăm un prototip inițial într-un vehicul viabil producției de serie, care să poată fi utilizat peste tot în lume” a afirmat reprezentatul Nanoflowcell Nunzio La Vecchia. „Suntem convinși că vom putea reuși aceasta, deoarece avem alături un partener recunoscut și experimentat. Suntem foarte bucuroși că am reușit să dezvoltăm o astfel de tehnologie vizionară, în ciuda faptului că suntem o companie mică, și că putem acum să o punem în practică. Acesta este însă doar începutul călătoriei noastre de descoperire”.

Compania speră să aducă pe piață cel puțin patru noi prototipuri în viitorul apropiat.

Quant e-Limousine este viabil pentru producția de serie?

Conceptul mașinii este, în definitiv, foarte atractiv. Are patru motoare – câte unul pentru fiecare roată – puse în mișcare de electricitate generată în urma unui proces de filtrare a unui lichid ionic sau a apei sărate de mare. Electroliții sunt depozitați în două rezervoare adiacente de câte 200 de litri, separate de o membrană. Fluidele din fiecare rezervor diferă puțin, iar reacția dintre ele atunci când trec prin această membrană produce electricitate, ce este acumulată în super condensatoare și transmisă apoi celor patru motoare electrice ale mașinii.

Cei de la Nanoflowcell susțin că vehiculul poate funcționa 400 - 600 de kilometri cu o singură alimentare şi poate ajunge în 2,8 secunde de la 0 la 100 de kilometri pe oră, față de modelul electric Tesla S, produs de Tesla Motors, căruia îi sunt necesare 4,2 secunde pentru a face același lucru.  Quant e-Limousine poate atinge un maxim de viteză de 380 km/h (cu aproape 160 de km/h mai rapidă decât Tesla S); în plus, produce 920 de cai putere (față de 416 pentru Tesla S).

General Electric (GE) lucrează de mai mulți ani la dezvoltarea unei tehnologii bazate pe pilă de combustie și a anunțat în august 2013 că a reușit să dea în funcțiune o mașină care folosește o pilă pe bază de apă și care are o autonomie de aproximativ 385 de kilometri, deși nu există dovezi concrete care să ateste dacă au fost făcute progrese în acest sens. Pilele de combustie au capacitatea de a oferi mașinilor de trei ori mai mult combustibil, la un sfert din prețul bateriilor litiu-ion (acest model pe care mizează atât de mult Tesla Motors), conform GE. Se consideră că pilele de combustie sunt mai sigure, cu o greutate mai scăzută și sunt mai ușor de încărcat decât cele litiu-ion.

Păcat că producătorii Quant e-Sportlimousine și-au folosit această baterie extraordinară pe bază de apă într-o mașină sport care, dacă va ajunge vreodată pe piața de desfacere, ar putea să coste 1,7 milioane de dolari, fapt care face din mașina electrică de lux Tesla S un chilipir la doar 70.000 – 95.000 de dolari.

Producătorii consacrați în domeniu nu se lasă mai prejos

Alte companii de menționat în domeniul industriei auto care au testat astfel de tehnologii alternative sunt General Motors, Daimler-Benz, Mercedes, Mitsubishi, Toyota. GM anunța încă din 2007 că dorește să se lanseze în producția de serie, reuşind să pună la punct două automobile cu motoare electrice pe bază de hidrogen: Chevrolet Sequel și Chevrolet Equinox Fuel Cell.

Mai nou, în februarie 2015, aflăm că și Audi dorește să se implice în acest segment de piață prin intermediul mașinilor pe hidrogen. În acest scop, compania Audi, parte a grupului Volkswagen, a cumpărat patente de la Ballard Power Systems din Canada, pentru a începe dezvoltarea tehnologiilor de propulsie bazate pe pile de combustie.

Mașinile nepoluante în România

Piața auto din România a făcut cunoștință în anul 2011 cu primele mașini total nepoluante. Prima care a fost disponibilă pe piața autohtonă este Citroen C-Zero. Automobilul a fost construit în colaborare cu Mitsubishi pe platforma primei mașini electrice de serie din lume, Mitsubishi iMiev, la fel ca şi Peugeot iOn. Printre cele care i-au urmat curând se află  Renault Fluence ZE, Renault Kangoo ZE.

„Toate-s vechi și nouă toate”

Şi totuşi, tehnologii alternative la motoarele clasice, ce folosesc combustibili fosili, au fost descoperite de multă vreme.
În 1996 puteau fi admirate pe drumurile californiene mașini electrice silenţioase, care nu produceau gaze de eșapament și funcționau fără benzină. Însă la zece ani de la lansarea lor, în mod subit, acestea au fost pur şi simplu luate de la proprietari de cei care le-au pus în vânzare şi ulterior au fost distruse. Retragerea acestor maşini nu s-a datorat nicidecum unor probleme tehnice care să fi survenit între timp. Dimpotrivă, utilizatorii erau foarte mulţumiţi şi insistau să le păstreze, unii dintre ei fiind dispuşi chiar să achite un preț mai mare decât cel stabilit inițial pentru mașină. Presiunea enormă exercitată de marile companii petroliere, care îşi vedeau ameninţate câştigurile fabuloase, a forţat producătorii auto să renunţe la comercializarea maşinilor electrice şi chiar la testarea altor tehnologii alternative.

  

Documentarul „Who Killed the Electric car?” („Cine a ucis mașina electrică?”) grupează 65 de interviuri cu persoane implicate în acest caz tulburător petrecut în Statele Unite. Faptele concrete prezentate în cadrul filmului oferă o perspectivă amplă asupra jocurilor de culise care au loc în cadrul industriei auto.

Pentru o documentare și mai aprofundată a istoriei motoarelor alternative vă invităm să lecturați cartea profesorului yoga Gregorian Bivolaru „Primii pași practici către... Motorul cu apă”. Dincolo de tabloul ademenitor al „descoperirilor revoluționare” pe care ni-l conturează companiile din domeniul auto interesate mai degrabă de propriile vânzări decât de a oferi alternative accesibile la nivel global, istoria ne arată că „roata” a fost inventată deja, adică tehnologii altenative în domeniul motoarelor au fost descoperite de multă vreme. Cu toate acestea, pe străzi vedem în continuare maşini care merg cu motorină sau benzină şi nu maşini nepoluante, care să aibă combustibili extrem de ieftini, cum ar fi … apa. În carte este alocat un capitol întreg referitor la „Bizara «îngropare» a invențiilor de acest gen și sfârșitul suspect al câtorva cercetători geniali”. 

Citiți și:
Primii paşi practici către... Motorul cu apă O provocare tehnico-științifică: motorul cu apăIustin Capră aduce viitorul mai aproape, prefigurându-l prin invenţiile sale. El este unul dintre invitaţii Congresului Internaţional de Yoga 2012 

yogaesoteric
26 mai 2015

ZIUA RO M Â N I E I

Conceptul de transparenţă totală popularizat în întreaga lume de elitele conducătoare pregăteşte terenul pentru instituirea unei societăţi totalitare

...atent şi în mod total supravegheate

Filosoful francez contemporan Alain de Benoist afirma într-un articol: „Tirania vicleană a transparenței totale s-a alăturat poliţiei omniprezente a gândirii. Ne îndreptăm spre o societate a supravegherii totale“.

În politică, semnificația noțiunii de „transparență“ este astăzi întoarsă pe dos, și aceasta pare să fi devenit o bizară virtute în sine, în vreme ce turnătorii sunt pe punctul de a deveni nişte eroi. Această tristă realitate devine parcă tot mai evidentă odată cu izbucnirea scandalului Panama Papers, cel în urma căruia au ieșit la iveală conturile aflate în băncile din paradisul fiscal panamez ale marilor afaceriști ai lumii.

În cadrul primului său Consiliu de miniștri, din data de 17 mai 2012, președintele Franței, Francois Hollande, a adoptat ,,un regulament deontologic“ care stipula „datoria guvernului de a fi transparent“. Un an mai târziu, în februarie 2013, proiectul său referitor la „însănătoșirea morală a vieţii publice“, îi obliga pe miniștri să-și facă publice averile, mai precis spus, să dea informaţii despre bunurile lor materiale, să declare dacă au făcut împrumuturi, dacă au moştenit sau deţinut acţiuni, atât pe numele lor, cât și pe cel al soţiilor lor etc. În realitate, acest proiect era absolut inutil, în primul rând pentru că nu putea preveni falsul, şi apoi, pentru că îi expunea pe cei vizați unei curiozități nesănătoase din partea publicului, care este, în general, mai mult interesat să cunoască mărimea averilor demnitarilor decât proveniența acestora.

În afară de faptul că integritatea n-a fost niciodată o garanţie a competenţei politice, politica nu ar putea, în mod cert, să se limiteze în urma acestui fel de demers la a crede că o conduită morală publică poate fi extinsă la cea privată.

Desigur, este necesar ca multe aspecte ale vieții politice să devină mai transparente, începând cu finanțarea partidelor, activităţile instituţiilor și tranzacțiile economice internaţionale. Însă transparenţa nu poate viza decât anumite domenii. Care guvern ar accepta, în numele unei transparențe absolute, să dezvăluie secrete de securitate, secrete diplomatice sau secrete de cercetare?

În realitate, fățărnicia face regula aici. Un exemplu concret este cel al avocatului chilian Gonzalo Delaveau, președintele organizaţiei Chile Transparente, ramura chiliană a organizaţiei Transparency International (!), același care, convins că şi-a plasat banii într-un cont offshorenedeclarat, continua să creadă că manipulează fonduri semnificative sub protecția anonimatului, pentru ca apoi să fie nevoit, în urma dezvăluirilor din scandalul Panama Papers, să-şi dea demisia din funcția pe care o deținea.

De unde vine această idee a ,,transparenței“?

Obsesia pentru transparență se regăseşte deja în filosofia iluminismului, ce susţinea luminarea unghiurilor întunecate pentru a risipi ,,superstițiile unei alte epoci“. De asemenea, filosofia protestantismului a promovat această idee prin încercarea sa de a înlătura mediatorii, tot așa cum Reforma a vrut să elimine reprezentanții ierarhiei clericale, bănuiți că deturnează legătura dintre credincioşi și Dumnezeu.

În sfârşit, unul dintre cele mai importante principii ale așa-zisei „societăţi deschise“, după cum și-o imaginează teoreticienii liberali, este că toate informaţiile ar trebui, asemenea bunurilor şi capitalurilor, să circule liber pentru a fi la îndemâna oricui. Transparenţa devine astfel un fel de lege supranațională ce poate justifica orice demers, indiferent dacă este bun sau rău. După cum spunea eseistul și criticul literar Jean Baudrillard: ,,Incontestabil, astăzi trebuie să te lupți cu toţi cei care îţi vor, după cum spun ei, binele“.

Transparenţa are, în cele din urmă, o dimensiune cu totul represivă

Dorinţa autorităților de a face ca totul să devină vizibil demască, de fapt, intenția lor de a deţine controlul. Aşa se face că actul de a privi transparenţa ca pe un ideal social trebuie urmărit din perspectiva mai amplă a unei ,,societăţi de sticlă“, unde „transparenţa“ este doar un paravan pentru aplicarea unor măsuri tiranice de control şi supraveghere.

Din păcate, oamenii, la rândul lor, contribuie la acest fenomen prin intermediul internetului, al telefonului mobil şi al reţelelor de socializare, într-o inconştientă dezlănțuire narcisică care se transformă din ce în ce mai mult într-o expunere prostească a intimității. De altfel, plăcerea pentru confesiunile intime, așa-numitele reality show-uri televizate, arhitectura de sticlă, moda hainelor ciudate, introducerea „spațiilor deschise“ la birouri, toate acestea converg către același scop. Voyeurismul și exhibiţionismul se întrețin reciproc, în timp ce agențiile guvernamentale înregistrează nestingherite toate informaţiile. Propriu-zis, aici este vorba despre o anumită formă mascată de obscenitate, care, dacă nu se cenzurează, se transformă într-o anumită formă de pornografie. În acelaşi mod, expunerea „ca în vitrină“, obligația de a păstra totul la vedere este tot o anumită formă de pornografie. Identitatea creată pe baza intimității şi expunerea exagerată nu pot să ducă decât la propria distrugere.

Deznodământul acestei serii de acţiuni se poate regăsi în panopticul lui Bentham, tipul de clădire conceput de filosoful Jeremy Bentham (foto), în care rezidenții acestuia pot fi observați simultan de către un singur observator, fără ca primii să știe dacă sunt sau nu supravegheați. Deși este din punct de vedere practic imposibil pentru un observator să observe toate încăperile deodată, faptul că ei nu pot ști când sunt urmăriți îi determină pe rezidenți să acționeze ca și când ar fi tot timpul urmăriţi astfel.

Dar, așa cum autorul Jean Lacouture afirma în cartea sa Elogiul secretului (2005), viaţa noastră socială are totuşi nevoie de o anumită opacitate. În aceeaşi măsură în care discreția este unul dintre atributele libertăţii, transparenţa totală este tocmai semnul caracteristic al lipsei evidente a vieţii private.

Graniţa dintre viaţa publică şi cea privată a devenit tot mai insesizabilă, ajungându-se astfel la o insinuare tot mai impertinentă, agresivă în viaţa personală, intimă şi chiar mai mult decât atât. De exemplu, în Suedia, oricine poate să solicite printr-o cerere scrisă declarația de impozit a vecinului său. De aici și până la a putea vedea, legal, orice face oricine, nu mai este mult.

În consecință, este necesar să fim realiști: instaurarea unei „transparențe“ absolute este în mod evident imposibilă într-o societate care alterează realitatea după bunul său plac şi desființează pur şi simplu adevărul în interesul unei aparenţe înşelătoare.

Citiți și:Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (I) 
Originile neomarxiste ale limbajului «corect politic» 
Aspecte şocante, revoltătoare pe care guvernul SUA se străduieşte din răsputeri să le ascundă
 

yogaesoteric

30 noiembrie 2016 

Islamiştii taie gâtul preoților iar o biserică este demolată pentru o parcare, dar… se deschide primul restaurant unde se mănâncă în pielea goală

Se petrece în Franța. La Paris. Progresiștii sunt fericiți 

O biserică din Franţa a fost evacuată violent de poliţie în cursul dimineţii de 3 august (2016), pentru a fi demolată. Politicienii locali şi credincioşii care s-au opus acestei decizii au fost efectiv târâţi afară de autorităţi, transmite RT.

Efective ale forţelor de ordine s-au prezentat la Biserica Sfânta Rita, care se află în apropierea Parisului, pentru a începe demersurile de demolare. Au fost plasate bombe pentru o explozie controlată, însă membrii ai consiliului local şi ai bisericii au refuzat să părăsească clădirea.

Preotul care se opune dărâmării bisericii este târât afară de poliție

Pe reţelele de socializare au apărut zeci de filmuleţe ale martorilor care arată cum protestatarii sunt efectiv târâţi de forţele de ordine.

Lăcaşul de cult a fost închis încă de anul trecut, iar planul de demolare a fost aprobat în octombrie 2015. În locul bisericii se doreşte amenajarea unei parcări.

Acest gest al autorităţilor i-a nemulţumit pe localnici, după ce, cu o săptămână înainte, un preot a fost decapitat într-o altă biserică din Franţa.

Dar progresiştii sunt fericiți: la Paris s-a deschis restaurantul Bunyadi, unde se mănâncă în fundul gol

Un restaurant în care mesenii mănâncă numai „mâncare servită în nud şi pe nud” şi numai dacă vin şi se dezbracă în fundul gol, s-a deschis în luna septembrie la Paris.

Restaurantul Bunyadi s-a lansat la Londra și a înregistrat un imens succes, fanaticii nudismului rezervându-și locuri pentru a servi masa acolo cu luni înainte.

„Și la Paris va fi la fel cum este Londra. Înapoi la începuturi, goi, fără telefoane mobile, cu lumânări și cu alimente naturale, organice”, a declarat managerul pentru evenimente al restaurantului.

„Utilizatorii” se laudă că „totul, dar absolut totul” este „impresionant”, de la „experiența eliberatoare” până la „a bea gol cele mai minunate cocktail-uri din lume”.

Versiunea din Londra a restaurantului a adus profituri uriaşe iar echipa de conducere are speranța că apetitul francez se va dovedi a fi la fel de puternic.

„Credem că vor fi destui francezii care iubesc destul de mult acest lucru, există o mulțime de nudiști acolo”, a declarat purtătorul de cuvânt al restaurantului. „Ca să nu mai vorbim de «scena alimentară», Parisul este locul ideal pentru restaurante.”
Citiţi şi:
Descinderi cu mascaţi la o mănăstire din Câmpulung
În China s-a pornit prigoana împotriva creştinilor. Sunt interzise crucile pe turnul bisericilor, iar cei ce se împotrivesc sunt arestaţi
 

yogaesoteric
29 noiembrie 2016