Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene (I)

„Statele Unite ale Europei”, reinvenţia anilor ’40 
– varianta naţional-socialismului german – 

Cunoscutul analist dr. Radu Golban a făcut o prezentare cu importante semnificaţii, privind constanţa politicii externe a Germaniei, pe termen extrem de lung: faptul că primul proiect al Statelor Unite ale Europei a fost conceput sub regimul lui Hitler, Fuhrer-ul jucând un rol cheie. Similitudinile cu noul concept lansat de Germania, la capătul primei recesiuni, sunt izbitoare.

Istoriografia şi, în general, aşa-zisele „institute de studii europene” au trecut sub tăcere totală planurile pentru o Europă Unită ale Germaniei naţional-socialiste, stabilind dogmatic ca moment fondator al Uniunii anul postbelic 1951. Unitatea Europeană a constituit, însă, unul din elementele centrale ale propagandei şi scopul naţional-socialiştilor (naziştilor). Werner Daitz, economistul partidului naţional socialist recomanda, în anul 1940, ca Germania să fie precaută şi să nu vorbească de conducere: „a se vorbi numai de Europa, deoarece conducerea Germaniei vine de la sine, datorită greutăţii politice, economice, culturale, tehnice şi amplasării geografice a acesteia”.

Concretizarea acestor planuri şi a diferitelor tehnici de integrare economică a Europei au urmat la nivel ministerial în diverse grupuri de lucru guvernamentale ale Germaniei naziste, printre cele mai complexe fiind formularea actului constitutiv al Confederaţiei Europene din 1943, elaborat de Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului. Economistul nazist Werner Daitz propusese încă din 31 mai 1940, printr-un memorandum, aspectele „privind instituirea unui comisariat economic pentru marele spaţiu european”, explicând că pentru acest spaţiu este esenţială o conducere germană, iar von Ribbentrop chiar a format o „Comisie Europeană” în minister. (Printre lucrările lui Werner Daitz se numără şi Carta Europei, din 1943, ca şi planul de „Colaborare germano-franceză şi colaborare europeană” din acelaşi an.)

Dar începutul a fost discursul din 25 iulie 1940 al ministrului Economiei al Reichului (Germania), Walther Funk, intitulat „Reorganizarea Economică a Europei” (un fel de distilare a lungilor deliberări din presă – mai ales din cea germană – privind reorganizarea economică a Europei) a făcut senzaţie în epocă, care a fost privit ca un fel de plan semi-oficial al Germaniei pentru toate ţările „ocupate” sau aliate. Funk a atacat direct tema „Marelui Spaţiu Economic European”, despre care unele „direcţii” ar fi fost trasate de însuşi marele filosof Hegel, zicea el, conchizând:

„Deoarece nu există niciun plan deja bine stabilit şi rapid, ci numai pregătirea unui plan coerent şi cuprinzător, conform ordinelor mareşalului Hermann Göring, care va decide privind forma finală de concepere şi de punere în aplicare a planurilor, trebuie, de aceea, să mă limitez la o declaraţie ce prezintă principiile şi metodele de bază. Trebuie aşadar să indic doar drumul prin care scopul nostru poate fi atins. Mai mult decât atât, noua economie europeană trebuie să crească organic.

Trebuie să fie provocată o întărire a sentimentului comunitar economic printre popoarele europene prin conlucrare în toate domeniile politicii economice (monedă, credit, producţie, comerţ etc.). Solidaritatea economică a statelor europene trebuie să înlesnească o reprezentare mai bună a intereselor economice europene faţă de alte grupuri economice în economia mondială. Această Europă Unită nu va lăsa să i se impună de către nicio entitate din afara Europei condiţii de tip politic şi economic. …Economia de pace ce va veni trebuie să garanteze spaţiului Germaniei Mari un maximum de siguranţă economică şi poporului german un maxim de consum de bunuri pentru sporirea bunăstării. Către acest scop trebuie să se orienteze economia europeană. Dezvoltarea se va produce în etape şi va fi şi diferită pentru ţările individuale; aceasta este astăzi grevată încă de numeroşi factori de nesiguranţă pentru că – să nu uităm aceasta – ne găsim încă în război!”

Karl Megerle, director în ministerul de Externe german, concepea la 27 septembrie 1941 raportul „Positive Presse und Propagandathesen”, adresat diplomatului Renthe-Fink, principalul colaborator al mareşalului nazist von Ribbentrop în conceperea „Statelor Unite ale Europei”. Iată câteva pasaje din acest memorandum: „Toate popoarele şi statele întemeiate în mod istoric în Europa sunt binevenite ca membri ai Noii Europe… Doar acolo unde, datorită situaţiei de război sau datorită dovezilor că nu se poate conta pe loialitate, este necesară intervenţia în treburile interne. Cerinţa individuală faţă de statele europene: să fie membre loiale, pozitive ale Europei… Protejarea Europei Eterne este posibilă doar în cazul particularismului european. Pretenţia americană de dominaţie mondială este legată de decăderea culturii europene şi abandonarea a 2000 de ani de cultură… Experienţa Germaniei la nivel social stă la dispoziţia celorlalte ţări europene… Transferul acestor idei către popoarele europene garantează crearea unei dreptăţi sociale mai bune şi în relaţiile dintre popoare.”

Raportul şefului Externelor Reich-ului nazist, Joachim von Ribbentrop, din martie 1943, este, însă, cel mai important document, căci anunţa, dacă soarta războiului nu se schimba, iminenţa creării Uniunii Statelor Europene: „Aşa cum i-am propus deja Führerului în notele mele anterioare – scria Ribbentrop –, trebuie să proclamăm, cât mai curând cu putinţă, în formă cât se poate de concretă, Uniunea Statelor Europene, şi anume imediat ce vom înregistra un succes militar semnificativ. Ca act de întemeiere îmi propun invitarea tuturor şefilor de stat, cu guvernele statelor respective, de exemplu la Salzburg sau Viena, care să semneze în mod festiv actul de înfiinţare al acestei uniuni.

Avem în vedere, mai întâi, statele Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Finlanda, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Croaţia, Serbia, Grecia şi Spania (?). La acestea s-ar adăuga, în caz că Führerul intenţionează, şi statele independente ce s-ar putea forma în teritoriile Europei ocupate de noi…

Astfel, în America, propagandei împotriva Germaniei i s-ar distruge argumentele. Grupurilor [germanofile] de opoziţie li s-ar furniza sloganuri precum: «Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea Statelor Unite ale Americii, nu s-ar putea refuza Europei.» Totodată, prin aceasta am împiedica câteva state neutre, cum ar fi Suedia, Turcia, Portugalia etc., de la a avea relaţii prea strânse cu Anglia şi America. De asemenea, străduinţele Turciei în vederea formării unei Uniuni Balcanice, în spatele căreia stă în mod firesc Anglia, ar fi în zadar prin formarea unei Uniuni a Statelor Europene… nu prejudiciem nimic printr-o asemenea uniune de state, însă formarea Marelui Imperiu German la sfârşitul războiului este atunci o certitudine. Este convingerea mea cea mai fermă, că, dacă procedăm tactic, se poate cruţa mult sânge german…”. (Aici sunt postate în germană toate aceste texte recent dezvăluite ale liderilor nazişti din anii ’40, privind „Statele Unite ale Europei”, grupate sub titlul The roots of the „Brussels EU”.)

Ribbentrop preciza că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete privind funcţionarea politică şi administrativă, cei însărcinaţi de Germania pentru negocieri trebuind să se limiteze numai la formulări generale, impunându-se mai degrabă prelucrarea propagandistă a Europei, ce asigură o cedare a suveranităţii fără garanţii politice. Astfel, Ribbentrop era convins de necesitatea afirmării credibile a suveranităţii României pe plan extern, considerând-o indispensabilă pentru o construcţie a Uniunii Statelor Europene.

Şi Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional socialist, arăta în studiul de lucru „Fixarea obiectivelor naţionaliste în Europa de Est”, din iulie 1941, că politica Germaniei faţă de România trebuie să evite orice fel de animozităţi, ca să se sugereze ţărilor est-europene că Germania ar avea doar de îndeplinit un mandat, o menire. Avertiza, însă, totodată că politica germană să nu fie dependentă de bunul plac al României. „Trebuie să se procedeze astfel – explica Bormann –, pentru a se împărţi uşor uriaşa prăjitură, în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să administrăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este nevoie să se amputeze nişte teritorii, Germania trebuie să apară în ochii populaţiei ca cea care apără legalitatea şi populaţia…”

Continuitatea Reich-ului, azi, în UE

Dacă în toamna lui 1943, ideologul nazist Cecil von Renthe-Fink explica în „Proiect pentru întemeierea unei Uniuni Europene de State”, la capitolul „Interesul Germaniei pentru unitatea Europei”, că, „având în vedere situaţia sa geografică şi puterea sa demografică, Germania este chemată să medieze interesele speciale ale statelor europene individuale în interesul întregii Europe de a avea unitate”, peste ani, în 1995, Joschka Fischer (fost ministru PSD de Externe şi vice-cancelar în guvernele Germaniei conduse de Schroeder) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o hegemonie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale”. 

Ziarul francez Le Monde scria şi el, în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder (cancelar al Germaniei, atunci), împreună cu ministrul său de externe, Joschka Fischer, au reuşit, printr-un joc subtil, să reconcilieze opinia publică germană şi partidele politice cu noţiunea de putere, ei mergând până la a afirma că „Germania are tot interesul să se considere ea însăşi o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica externă în acest sens”.

Şi mecanismele economice ale actualei Uniuni Europene sunt cele inventate de Germania nazistă. Astfel, în iulie 1934 rezervele germane de aur şi valută au scăzut la 78 milioane mărci imperiale. Guvernul german a întocmit atunci aşa numitul „Plan Nou” economic, care implica un control direct al statului şi un sistem de manevrare a comerţului extern. Oricum, Germania înlocuise „etalonul aur” (nemaiavând rezerve după anteriorul război mondial, pierdut), cu „etalonul muncă”, pentru emiterea propriei monede, prin care se făceau plăţile interne, iar în plan extern a propus şi a obţinut succesul în sud-estul Europei cu sistemul de cliring (clearing), ceva între barter şi decontări reciproce în schimbul de mărfuri, fără a folosi valute străine precum dolarul american.

„Noul plan”, al controlului central, de stat, pentru export-import şi al cliringului, a fost conceput nu numai ca o reacţie pe termen scurt la reducerea valutei, ci şi ca un instrument de „schimbare sistematică” în ceea ce priveşte activitatea de import a Germaniei. Guvernul era singurul care decidea asupra cererii şi ofertei, reglementând importul printr-o listă de priorităţi pentru materii prime, acoperit prin contracte de schimb de produse, fără bani.

În Europa confederată („Statele Unite ale Europei”), concepută de Germania nazistă, şi pe care trebuia să o conducă, acest sistem economic urma să fie extins la nivel continental, iar convertirile de cliring urmau să fie practicate de către Banca Central-Europeană, conform planului propus de Funk. Întrebat fiind dacă, în concluzie, şi actuala Bancă Central-Europeană a Uniunii Europene (cu sediul la Frankfurt, în Germania, ce administrează moneda unică europeană, euro, şi defineşte şi pune în aplicare politica economică şi monetară a UE) îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică, dr. Golban răspundea că: „Asta este situaţia. Proiectata Bancă Central-Europeană [nazistă] nu se deosebeşte absolut deloc de actuala BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e mama, ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezerve, nu are active proprii, ci e doar o bancă ce gestionează creanţele reciproce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un produs al cliringului; o fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a transformat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dezvoltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi aceeaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de posibilităţi de acţiune.”

Revelaţiile privind continuitatea proiectelor naziste pentru Europa şi Uniunea Europeană de azi, pleacă de la dr. german Mathias Rath, care, la 23 aprilie 2003, arăta către New York Timescă „Bruxelles-UE” – Uniunea Europeană este o construcţie politică nedemocratică, funcţionând ca un Politburo al cartelului petrolului şi medicamentelor şi este de sorginte nazistă. Apoi, în cartea Rădăcinile naziste ale „Bruxelles-UE” publicată de Fundaţia dr. Rath, se arată că, în conformitate cu arhivele devenite publice – 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la München, puse în ultimii ani la dispoziţia publicului – Europa de la Bruxelles „a fost concepută în structura şi finalităţile sale reale înainte de al Doilea Război Mondial”. Astfel, directorul concernului german IG Farben a vorbit în 1940, într-o scrisoare, despre o monedă unică europeană, o legislaţie unică şi un sistem juridic european. IG Farben a finanţat campania electorală şi accesul la putere al lui Hitler. În 1941 era întocmit „planul de creare a Noii Europe” al nazistului Arno Solter, care conducea Institutul Central de Cercetare pentru Ordine Economică Naţională şi Economia Sferei Extinse, condus de Cartelul Marelui Spaţiu (chimie-farmacie-petrol), a cărui „operă perfectă este Comunitatea Economică Europeană”.

Conform arhivelor evocate, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în conducerea componentelor refăcute ale lui IG Farben (Bayer, Hoechst, BASF) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bruxelles”. Planurile concepute de ei – scrie dr. Rath – au dus „la această magistrală structură antidemocratică care este Comisia Europeană, nealeasă, dotată cu o putere exorbitantă şi aflată în întregime la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în guverne din Europa Occidentală”.

După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombardamentelor masive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situaţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. O mare parte din contribuţia la această reuşită i s-a datorat lui Ludwig Erhard, care a fost pregătit special în acest scop încă din timpul războiului şi a devenit lider influent în Germania de după război, fiind cel dintâi ministru al economiei al RFG, iar între 1963 şi 1966, cancelar. În timpul Germaniei naziste, Erhard fusese o vreme director adjunct al unui Institut de cercetare de marketing, dar, între semi-oficial şi secret, a lucrat la scenarii economice de după război. Oficial astfel de studii erau relativ prohibite, dar Erhard a continuat să lucreze pe această temă, din 1942, prin ordin al „Reichsgruppe industrie” (Grupul Industrial al Reichului, unul din cele mai mari grupuri industriale create conform politicii „sincronizării” asociaţiilor de salariaţi a naţional-socialiştilor, fiind compus din 31 de alte grupuri economice şi departamente).

În 1944 Erhard a scris studiul Finanţele de război şi consolidarea datoriei, în care presupunea că Germania a pierdut deja războiul şi a discutat acest scenariu cu Otto Ohlendorf – SS-Gruppenführer şi şef al Inland-SD, o secţiune a SD, agenţia de informaţii a SS şi a Partidulului nazist, responsabilă de informaţii şi securitate în Germania, totodată secretar adjunct de stat în Ministerul Economiei Reichului. Ohlendorf s-a pronunţat pozitiv pentru acest „antreprenoriat activ şi curajos”, destinat să înlocuiască după război planificarea de stat birocratică a economiei.

Ohlendorf a coordonat planurile de reconstrucţie a economiei germane după război, un război pe care şi el şi alţii îl considerau a fi pierdut. O astfel de planificare pentru momentul de după război nu putea fi publică sau oficială. Totodată, Heinrich Himmler, care detesta regimul intervenţionist de stat promovat de Albert Speer, ministru de Armament şi Producţie de război, ca fiind „total bolşevic” şi spera el însuşi într-o carieră militară într-o viitoare Germanie învinsă, a protejat grupul de lucru din jurul lui Ohlendorf, Erhard şi alţi experţi, ce planifica, printre alte, cum să introducă noua monedă germană Deutsche Mark.

Postbelic, Erhard a conceput această relansare a Germaniei prin exporturi masive în Europa, iar aceasta presupunea subordonarea premeditată a suveranităţii naţionale unui organism internaţional. Acest organism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, precursorul economic al Uniunii Europene, creat în aprilie 1951 de către şase state vest-europene. Dar înainte de crearea acestei pieţe comune, industria şi naziştii trebuiau deculpabilizaţi iar bancherii şi oficialii nazişti reintegraţi. 

În 1957, înaltul comisar american pentru Germania, John J. Mc Clay, i-a amnistiat pe industriaşii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eliberaţi din închisoare, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au devenit printre cele mai puternice din Europa. 

„Continuitatea economiei Germaniei după război este şocantă – scria istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky – Figuri marcante ale economiei naziste au devenit fondatori de frunte ai Uniunii Europene”. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic bancher al Germaniei postbelice, prosperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din boardul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finanţat şi cercetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a devenit una dintre cele mai importante figuri ale reconstrucţiei Germaniei de după război, ocupându-se, prin administrarea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Germaniei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi membru al Ligii europene pentru cooperare economică, un grup de presiune intelectuală creat în 1946, care milita pentru o piaţă comună, precursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea cancelariei federale, Abs a devenit principalul său consilier financiar şi s-a ocupat de refacerea lui Deutsche Bank.

„Klaus Iohannis este noul Konrad Adenauer”, declara la finele anului 2014 Elmar Brok, membru al Uniunii Creştin Democrate (CDU) din Germania şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe din Parlamentul European (PE). Konrad Adenauer a fost primul cancelar federal de după război al Germaniei. Fost primar al Kolnului încă din 1909, Adenauer a avut de suferit odată cu venirea nazismului la putere, deşi a reuşit să obţină o pensie şi era admirat chiar şi de către Adolf Hitler, pentru spiritul său gospodăresc. De numele lui Konrad Adenauer este legat mitul „miracolul economic” postbelic, ce a permis Germaniei occidentale (RFG) „să renască din ruinele celui de-al Doilea Război Mondial şi să devină una din cele mai mari puteri ale lumii” (cum recunosc chiar şi ruşii). Este evident că el a fost preferatul americanilor (care ocupau vestul Germaniei), atunci când în 1949 a fost numit/ales în funcţia de primul cancelar postbelic, dar în spatele lui erau aliniaţi mulţi foşti nazişti.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, autorităţile militare americane l-au repus în funcţia de primar al oraşului Koln, dar britanicii, care au preluat controlul oraşului în iunie 1945 l-au înlăturat din funcţie în octombrie acelaşi an. Această cădere de la putere în loc să-l determine să se retragă din viaţa publică l-a revigorat şi mai mult, implicându-se în crearea partidului Uniunea Creştin Democrată (ce reconcilia catolicii cu protestanţii şi celelalte confesiuni creştine).

Primele alegeri pentru Bundestag-ul Germaniei de Vest au avut loc pe 15 august 1949, creştin-democraţii fiind cel mai puternic partid nou creat. În timpul alegerilor din 1949, Adenauer – care apărea ca un fel de anglofob – acuză guvernul britanic că îi susţine din umbră pe social-democraţi, dar că un guvern socialist ar ruina Germania din punct de vedere economic, eliminând, astfel, un potenţial rival economic al Marii Britanii. Existau două viziuni contradictorii ale unei viitoare Germanii: cea susţinută de Adenauer şi cea a principalului său rival, social-democratul Kurt Schumacher. Adenauer se uita spre Occident, favorizând „integrarea” Republicii Federale a Germaniei cu alte state occidentale, în special cu Franţa şi cu Statele Unite ale Americii, în scopul de a lupta în Războiul Rece, chiar dacă preţul acesta era continuarea divizării Germaniei (cea de Est fiind ocupată de sovietici şi orientată spre comunism). 

Prin contrast, Schumacher, deşi anti-comunist, era în favoarea neutralităţii în timpul Războiului Rece, voind să vadă o Germanie unită, socialistă şi neutră. Prin urmare, Adenauer era în favoarea aderării Germaniei la NATO, fapt la care Schumacher se împotrivea cu fermitate.

Cât de corecte au fost alegerile sub o ocupaţie americană, este greu de spus, dar Adenauer a câştigat, spre satisfacţia SUA (cam ca cele de sub ocupaţie sovietică, am crede). În spatele lui Adenauer au stat, însă, o mulţime de planificatori economici ce-şi dezvoltaseră planurile în timpul Germaniei naziste, mai ales în ce priveşte integrarea europeană („Statele Unite ale Europei”, cu Germania putere dominantă), dar şi noul serviciu secret (BND-ul), aşa că atribuirea „miracolului economic” lui K. Adenauer este exagerată, el se datorează mai multor forţe.

La scurt timp după înfiinţarea sa, Serviciul German de Informaţii Externe, BND, a efectuat activităţi de spionaj şi pe plan intern şi a strâns date despre politicieni şi partide. Totul la ordinele celui care ar fi trebuit de fapt să controleze activitatea serviciului, dar care a abuzat de serviciul de informaţii: guvernul cancelarului Konrad Adenauer, care a guvernat astfel din 1949 până în 1963.

Adevărul acesta a fost descoperit în rândurile scrise la începutul anilor ’60 de fostul şef al BND Reinhard Gehlen (care şi mai înainte fusese tot general, nazist). Aflăm astfel că foşti nazişti au fost angajaţi după război, fără rezerve, în cadrul serviciilor de informaţii. Cancelaria lui Adenauer ar fi trebuit de fapt să supravegheze activitatea BND, dar „suspiciunea că serviciul este folosit în mod abuziv de către guvern a planat în întreaga eră Adenauer asupra BND. Dar nu a putut fi niciodată dovedită” – spune dr. Henke. Astăzi ştim că prezenţa pe plan intern a BND a fost mult mai amplă decât şi-au închipuit oamenii la vremea aceea.

Cancelarul Adenauer a folosit serviciul de informaţii externe pe plan intern, în interes politic personal. A însărcinat BND să strângă informaţii despre prietenii şi duşmanii săi, despre opoziţie şi aliaţi. În arhivele BND se găsesc cel puţin 210 dosare despre politicieni, oameni de ştiinţă şi jurnalişti; de exemplu despre politicianul social-democrat Willy Brandt (care, ca primar al Berlinului de vest „ar fost impus berlinezilor de către aliaţi”, fiind „mânat de o mare ambiţie”, conform raportului secret), dar şi despre ministrul conservator Franz Josef Strauß, biroul cancelarului dând ordin ca aceste date să fie colectate prin acţiuni de spionaj. Câteva sute de informatori, plasaţi strategic în toate domeniile importante din politică şi viaţa socială, transmiteau date către BND, iar şeful BND Gehlen retransmitea mai departe informaţiile către Cancelaria federală.

Walter Hallstein, „arhitectul cheie al Uniunii Europene” a fost un jurist puternic în Germania nazistă, însărcinat cu formularea legii pentru „protecţia sângelui german şi a onoarei germane”, în 1939. El, Hallstein, fusese instruit de profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Germaniei după pierderea Primului Război Mondial, cât timp a studiat la Kaizer Wilhelm Institute din Berlin, instituţie privată finanţată de cartelul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein participase la negocierile oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în scopul de a crea, pe baza politicilor lor, o platformă pentru Europa viitoare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania, unde îşi avea sediul, de asemenea, IG Farben. Câţiva ani mai târziu, Tribunalul pentru crime de război de la Nürnberg susţinea că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cucerirea economică a Europei. 

După invazia aliaţilor (anglo-americani) din 1944, Hallstein a ajuns într-o tabără de prizonieri de război în Statele Unite, unde – culmea – a înfiinţat un fel de „universitate” specială pentru a-i educa pe ceilalţi prizonieri cu privire la legislaţie şi drepturile lor. Reuşeşte să îi convingă şi pe americani că n-ar fi fost vreun nazist important, este eliberat alături de ceilalţi prizonieri germani şi, după război a fost numit vicecancelar al Universităţii din Frankfurt, iar în 1948 este invitat în SUA, la Universitatea Georgetown în calitate de lector. Numărându-se printre primii „savanţi” germani invitaţi la o universitate americană, înţelege beneficiile unei alieri cu Statele Unite precum şi aderarea Germaniei la alianţe internaţionale precum ONU şi NATO, ca fiind necesare pentru revenirea Germaniei pe scena internaţională, pentru început.

În 1950, după ce şi-a curăţat (ascuns) trecutul nazist faţă de „Aliaţi”, Hallstein a devenit principalul consilier şi coordonator al politicii externe a cancelarului vest-german Konrad Adenauer, acesta desemnându-l în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile cu francezii asupra uniunii europene embrionare (Planul Schuman).

Istoria spune că, în mai 1950, cancelarul Adenauer primise o scrisoare de la ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman (luxemburghez, dar german prin naştere şi formare), în care îi sugera instituirea unei „Înalte Autorităţi”, supranaţională, abilitată în controlul industriilor cărbunelui şi oţelului din Franţa şi Germania de Vest, ca fiind cel mai bun mod de a promova creşterea economică comună şi de a pune capăt adversităţii seculare franco-germane.

Schumann ar fi compus scrisoarea la „instigarea” diplomatului Jean Monnet, personaj dubios, care a conceput, practic, „Planul Schuman”. S-a aflat mai târziu că totul era parte dintr-o mare conspiraţie, Monnet având acordul SUA de a acţiona. În anii războiului, Monnet „a ajuns ca la un moment dat, în SUA, să fie anchetat pentru evaziune fiscală, iar FBI-ul să îl suspecteze de spălare de bani pentru nazişti. Avea însă un mare talent de a-şi face prieteni printre oamenii cei mai influenţi şi a ieşi mereu curăţat de toate păcatele.” Aşa că, de la începutul anilor ’40, Jean Monnet a devenit prieten cu Harry Hopkins, mâna dreaptă a preşedintelui american Roosevelt, căruia şi Monnet i-a devenit consilier personal în problemele Europei. Astfel s-a înfiripat, şi în SUA, „Grand Design for a unified Europe” a la Monnet.

Acum se recunoaşte că proiectul „a fost rodul unui complot”. Jean Monnet şi „colaboratorii săi” au redactat în aprilie 1950 nota de câteva pagini ce conţinea expunerea de motive şi dispozitivul propunerii, bulversând toate schemele diplomaţiei clasice, cu tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, preferându-se cel mai mare secret pentru a se evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri. În timp ce Robert Schuman prezenta planul în dimineaţa zilei de 9 mai colegilor săi de guvern, un emisar secret îl înmâna personal cancelarului german Konrad Adenauer. Astfel, la ora 4.00, în după-amiaza aceleiaşi zile, proiectul era făcut public sub numele de Declaraţia sau Planul Schuman.

După ce, la 23 mai 1950, Adenauer s-a întâlnit cu Monnet pentru lămuriri, iar discuţiile franco-germane au început la Paris, la 20 iunie 1950, dată care a marcat primul moment când Republica Federală Germană a apărut ca un egal pe scena internaţională, cancelarul Adenauer l-a numit pe juristul ex-nazist Walter Hallstein în fruntea delegaţiei germane pentru negocierile asupra Planului de „integrare” a industriilor de oţel şi cărbune franceză şi germană, ceea ce acesta reuşeşte cu brio, fiind pregătit de ani buni să joace cartea germană. Astfel, în 1951, el reuşea să reunească, prin Tratatul de la Paris, mai multe ţări, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi Olanda în fondarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (European Coal and Steel Community), ECSC sau ceco.

Tot Walter Hallstein, în 1955, la Messina, în Italia, a negociat cu miniştrii de externe ai celorlalte ţări CECO pentru mărirea „integrării” economice şi scăderea tarifelor vamale între cei 6, ceea ce le „va stimula relaţiile comerciale şi dezvoltarea economică”. Astfel a obţinut ca, la 25 martie 1957, Franţa, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburgul să semneze, la Roma, Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE sau Piaţa comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA). Germania a semnat, evident, prin Adenauer şi Hallstein. Intrarea în vigoare a Tratatului a avut loc în ianuarie 1958, cu structurile ei: Consiliul de Miniştri, Comisia şi Adunarea Parlamentară Europeană, iar Walter Hallstein a fost primul preşedinte al Comisiei Comunităţii Economice Europene (azi Comisia Europeană) în perioada 1958-1967.

Sovieticii, însă, credeau de la început despre Planul Schuman că:
„Acest plan este dictat de către imperialiştii americani, care acceptă să-l finanţeze… Dl. Harriman [secretar al Comerţului SUA, sub preşedintele Harry Truman] a declarat, în iunie 1950, că 600 milioane din ajutorul Marshall pot fi folosiţi pentru realizarea Planului francez. Explicaţia acestei duble paternităţi este că legătura strânsă care există între monopolurile americane şi cartelurile germane … este bine cunoscută… Planul Schuman nu este un plan de pace, ci este un plan de război… este o prelungire a Planului Marshall, ce tinde să facă din Germania de Vest, sub controlul SUA, o bază politică, economică şi militară cheie în Europa, pentru al treilea război mondial.”

Timp de zece ani de zile, începând din 1958, Hallstein a comandat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui control democratic. Abia „la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus elementele cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tratatului de la Lisabona, 27 şefi de state, au semnat un «act de activare»; similar cu anul 1993, ei au deschis porţile pentru guvernarea asupra Europei a intereselor corporatiste de cartel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.”

Deşi germanii au ieşit bine în noua construcţie europeană, condiţiile pe care a trebuit să le accepte Germania Occidentală ca membră a CEE au fost criticate de Ludwig Erhard, membru al partidului lui Adenauer, Uniunea Creştin Democrată, care, în calitate de ministru pentru afacerile economice din anul 1949, era considerat artizanul principal al „miracolului economic” al Germaniei în refacerea economiei distruse de război. În 1957, Erhard a devenit vicecancelar, dar antagonismul dintre el şi Adenauer s-a accentuat şi, în 1959, Adenauer a încercat să-l excludă de la eventuala succesiune la funcţia de cancelar.

Vom reaminti că Ludwig Erhard a produs din timpul războiului, în 1944, studiul Finanţele de război şi consolidarea datoriei, în care pleca de la supoziţia că Germania a pierdut deja războiul, dar va reuşi să se refacă ca putere economică, detaliind acest scenariu cu Otto Ohlendorf, SS-Gruppenführer, ei aflându-se sub protecţia şi încurajarea directă a lui Heinrich Himmler însuşi, unul dintre liderii nazişti de prim rang, comandantul SS (Schutzstaffel) şi al poliţiei secrete de stat, Gestapo-ul.

Erhard a fost căsătorit cu sora lui dr. Guth, conducătorul organizaţiei „Reichsguppe Industrie”, asociaţia oficială nazistă a industriaşilor din Reich-ul german. În funcţiile sale postbelice, el a reintegrat managerii IG Farben condamnaţi la Nurnberg pentru crime împotriva umanităţii, în poziţii de conducere corporatistă în Germania occidentală. El s-a apărat public pentru această decizie declarând că „a fost necesară datorită experienţei acestora în domeniul tehnologiei economice şi chimice”.

Apoi, când în 1963, Adenauer a fost forţat să demisioneze din funcţia de cancelar de către aliaţii săi (nemulţumiţi de abuzurile lui interne), a fost succedat tocmai de Ludwig Erhard, care a devenit, astfel, noul şef al Germaniei occidentale, pe care o reprezenta şi la „Bruxelles UE”, condusă de co-naţionalul său Walter Hallstein. 

Astfel, într-o fotografie din 24 aprilie 1964 prezentată de publicaţia Fapte UE, în articolul Cunoaşteţi finanţatorii „Bruxelles UE”, erau prezentaţi aşa-zişii „arhitecţi cheie ai Bruxelles-UE, toţi membri activi ai coaliţiei dintre nazişti şi IG Farben din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, întâlnindu-se la sediul «Bruxelles UE» pentru a-şi susţine declaraţiile cu privire la viitorul continentului european”. Aceştia erau: preşedintele Comisiei Europene Walter Hallstein; cancelarul german Ludwig Erhard; Ludger Westrick, şeful cancelariei Germaniei; Karl Carstens, secretar de stat al ministerului german al Afacerilor Externe; Karl-Günther von Hase, şeful Serviciului de Presă şi Informaţii al guvernului german. Publicaţia dă şi trecutul „nazist” al acestor importante personaje.

Rezultatul de azi: „Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring [dintre Germania nazistă şi celelalte ţări] nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate [în UE] nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, România a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări. 

Acest efect este indus, indirect, şi de o depreciere reală a preţurilor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intra-comunitar a generat un excedent comercial german. Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, spaniol, portughez sau italian…” (Radu Golban, Mihaela-Brînduşa Tudose, De la cliring la euro)

Fragment din cartea IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum, de Cornel-Dan Niculae


(va urma)

Citiți și:
Ce nu ştiaţi despre Uniunea Europeană
Interviu acordat de dr. Matthias Rath pentru BCN Lighthouse – Rădacinile Naziste ale Bruxelles UE 



yogaesoteric
14 iulie 2017

Falimentul evident al regimului euro-atlantic în România (I)

 Este axiomatic faptul că a conduce o țară este o îndeletnicire dificilă. Dificultatea este în parte dată și de lipsa definirii și urmăririi coerente a interesului național profund, cel de termen lung, ceea ce face ca interesele de termen scurt să ajungă adeseori să fie tratate prioritar, iar costurile cu care se obțin anumite interese de termen scurt să nu poată fi evaluate corect.

Cu această situație s-a confruntat și România în primul deceniu post-comunist. Rămasă fără umbrelă militară externă protectoare, a încercat zadarnic să-și asigure securitatea alături de Rusia, iar apoi s-a reorientat către Occident, fără convingere și cu un entuziasm simulat. Reorientându-se către Occident, conducătorii României au întors complet spatele Rusiei, ceea ce a condus la vulnerabilități de securitate care se rostogolesc în continuare, generează riscuri și produc îngrijorări.

Oligarhia fesenisto-securistă care a preluat țara în decembrie 1989 din mâinile generalilor Iulian Vlad și Victor Athanasie Stănculescu nu a oferit României o aderare corectă la structurile euro-atlantice. Având în vârful ei exclusiv minoritari etnici, oligarhia a fost mult mai preocupată de propria înavuțire decât de a conduce în interes național o țară cu nivel ridicat de suveranitate în cadrul NATO și al Uniunii Europene, așa cum au procedat alte state din centrul și estul Europei care au făcut și ele parte din zona de influență a fostei Uniuni Sovietice. Dintre acestea, exemplele cele mai sugestive au fost și au rămas Polonia și Ungaria, iar în ultimii ani s-au adăugat Grecia, Cehia, Slovacia și Bulgaria.

Oligarhia fesenisto-securistă care a condus negocierile de aderare la NATO și la UE nu a calculat prețul aderării. După 1992, la cererea NATO conducerea României și a serviciilor secrete a predat toate rețelele de agenți și toate secretele țării, ceea ce o țară suverană nu trebuie să facă și, de regulă, nu face niciodată. Apoi, după anul 2003, tot la cererea NATO, ne-am desființat armata, reducând-o la câteva unități antrenate să lupte în războaiele din Orientul Mijlociu pentru interesele SUA, în Afganistan și pentru a distruge Irakul, inamic istoric al Israelului.

Aderarea la UE s-a făcut prin acceptarea altor cedări inacceptabile. Profesorul economist Ilie Șerbănescu a rezumat negocierea României pentru aderarea la UE prin reducere la formula acceptării condiției: „Vreți aderarea? Ne dați economia!”. Dar economia s-a dat cu resursele naturale cu tot. Cu ocazia negocierii aderării, conducerea României (președintele Iliescu și prim-ministrul Năstase) nu au luat niciun fel de măsuri de protecție a României în fața invaziei lăcustelor occidentale, care au jefuit România „cap-coadă”, până astăzi.

Ca urmare, liderii acceptați de structurile euro-atlantice să conducă România, singurii care au avut acces la putere, au primit de la străini sprijin personal și s-au îmbogățit în voie. Serviciile secrete și magistrații au fost aliniați activității în slujba noilor stăpâni ai României și puși sub directa lor conducere.

În anul 2015, într-un raport al CIA privitor la România s-a arătat că în perioada 1990-2015, din această țară au plecat spre bănci străine din offshore-uri suma de 350 de miliarde de dolari. Suma nu reprezintă totalul fraudelor, distrugerilor economice, pierderilor de resurse naturale, banilor negri etc., ci doar sumele care s-au depus în diverse conturi din offshore-uri, sume care nu au fost fiscalizate și care provin din activități economico-financiare ilicite.

Promovarea politicii de aderare la structurile euro-atlantice, concesiile făcute companiilor occidentale, susținute de statele occidentale, a condus la distrugerea aproape totală a economiei românești și la înlocuirea ei cu o economie străină, beneficiară a resurselor naturale și umane ale României și la o politică economică a guvernelor de la București care protejează activitățile și interesele acestei economii străine, inclusiv fraudele fiscale, încălcarea legilor în domeniul economico-financiar și imixtiunea în politicile publice ale statului și ale organelor administrative locale.

Este evident că regimul politic din România este într-o situație care, imaginat pe o axă, glisează între limitele de la „mare suferință”, până în apropiere de „faliment”. Situația bună a companiilor producătoare străine din România, situația bună a marilor complexe comerciale străine, situația bună a companiilor străine care exploatează și vând resursele naturale ale României (apă minerală, apă potabilă și pentru consum casnic, petrol, gaze, curent electric, aur, metale rare, lemn, materii prime pentru industria materialelor de construcții, pământ agricol etc.), situația bună a companiilor străine de transport, situația bună a societăților străine de asigurări, situația bună a băncilor străine etc., nu este echivalentă cu o situație bună a României. Multă lume face confuzie între binele străinilor care dețin economia din România și binele românilor. Economia străină din România nu este a noastră, chiar dacă sunt mulți români care muncesc și-și câștigă o pâine mai neagră, sau mai albă, de la acești străini.

Acapararea activităților economico-financiare din România de către străini a fost favorizată de lupta continuă a grupărilor românești de interese între ele. Grupate în jurul partidelor politice, aceste grupuri de interese se sfâșie între ele și, în schimbul ajutorului primit de la străini pentru a-și putea duce lupta politică, cedează, bucată cu bucată, părți din economia și resursele românești. Lupta între partidele politice este dublată de conflictele dintre președinții României și prim-miniștrii, conflicte care se datorează prevederilor constituționale care conferă atribuții executive care se suprapun președintelui și prim-ministrului.

Situația aceasta de conflicte cvazi-permanente s-a agravat datorită racordării serviciilor secrete ale României la Comunitatea Informativă a NATO. În cadrul acestei comunități (structură militară ierarhică), serviciile secrete au ajuns sub influență străină și au trecut la protejarea intereselor străine în România. Această situație a fost acceptată de conducerea politică a României începând cu anul 2003 și s-a accentuat în timpul mandatelor președinților Băsescu și Iohannis.

Cu toate că serviciile secrete, cu deosebire SRI, au controlat parchetele, numeroase instanțe, poliția și organele de control financiar, fiind principalii furnizori de informații/ dosare ale acestora și au fost structurile care au catalizat sau au stopat promovarea unor dosare de infracțiuni economico-financiare. Economia străină din România a fost ferită de controale și de presiunea obligațiilor care decurg din aplicarea legislației în vigoare. Companiile multinaționale străine nu au fost oprite să jefuiască resursele României, în timp ce controalele s-au prăvălit asupra firmelor românilor, cu brutalitate, fără niciun fel de activitate preventivă. 

Serviciile secrete din România nu se pot deroba de răspunderea care le revine, alături de factorul politic, pentru situația dezastruoasă în care a ajuns capitalul românesc în raport cu capitalul străin din România, nu se pot deroba de răspunderea pentru fraudarea generală a țării de către străini și nici pentru vulnerabilitățile mari de securitate națională în care se găsește țara. De asemenea, serviciile de informații și ultimii doi președinți ai României sunt responsabili pentru încălcarea drepturilor și libertăților cetățenești și pentru abuzurile care s-au practicat în societatea românească, cu deosebire de către magistrați și de către ANAF, uneori, în aceste abuzuri fiind târâte și structuri ale Ministerului de Interne.

O cauză agravantă a acestei situații este acțiunea consilierilor străini de la servicii, din justiție și din alte instituții ale statului. Prin intermediul serviciilor secrete, acești consilieri străini conduc justiția, parchetele, ANAF-ul, Anti-frauda, Poliția, Jandarmeria, Armata, ANI și alte organe de control. Dar imixtiunile străine care au aservit total România s-au făcut cu contribuția decisivă a conducătorilor politici ai României. Argumentăm această afirmație amintind doar telegrama din 2006, publicată de WikiLeaks, privitoare la întâlnirea de la București a președintelui României cu directorul FBI, Robert Müller, când Traian Băsescu a spus că și-ar dori să vadă o prezență FBI în România la fel de robustă ca cea a CIA. Aceste atitudini, determinate uneori din interese de obținere a protecției personale din partea serviciilor secrete străine, alteori din simplă slugărnicie, au subjugat România, din aproape în aproape.

În cei 25 de ani ai regimului ceaușist, Securitatea a băgat frica în români și s-a oprit la acest nivel de acțiune în majoritatea zdrobitoare a cazurilor în care s-a implicat. Spre deosebire de fosta Securitate, actuala poliție politică represivă nu se joacă! Ea distruge oamenii incomozi și se prăvălește și asupra familiilor lor!

Aceste fenomene negative s-au accentuat în ultimii ani, ceea ce a condus la agravarea crizei social-politice din România și la conflicte între Parlament și Guvern, pe de o parte și SRI+Președinție+DNA, pe de altă parte. Cea de a doua grupare este și gruparea care sprijină cu multă hotărâre interesele străine din România, reprimă spiritul național românesc și promovarea unor politici asemănătoare cu cele promovate în SUA de către noul regim național-protecționist al administrației președintelui Donald Trump. Ca urmare, cu toate că România are un parteneriat strategic cu SUA, singura țară pe care se bazează în mod real pentru apărarea securității naționale, președintele Iohannis, care este conducătorul politicii externe a țării, menține linia politică a vechiului regim politic iudeo-globalist de la Washington. Întâmplător sau nu, conducătorii celor trei instituții din această a doua grupare de forțe opuse din România sunt toți trei minoritari etnici…

După 1990, efectivele serviciilor secrete ale României au crescut exponențial, depășind de câteva ori efectivele fostei Securități a regimului socialist de stat. De asemenea, au fost mult întărite Jandarmeria și Poliția de Frontieră. În paralel, cum am arătat, armata a fost redusă până la aproape de desființare, totalul efectivelor ei, cu angajați civili cu tot, nereușind să umple un stadion de fotbal. În România se vorbește de „democrație”, dar un stat în care forțele de represiune sunt mult mai numeroase decât armata, nu poate fi un stat democratic.

Democrația, în înțelesul dat termenului de regimul bazat pe existența mai multor partide, regim în cadrul căruia partidele își dispută conducerea societății prin alegeri aparent libere, nu este un model de regim politic care să fi avut performanțe în istoria României. Această afirmație este, probabil, de-a dreptul șocantă, pentru o parte a opiniei publice, dar este reală. România este o țară majoritar ortodoxă care păstrează în mentalitatea poporului numeroase acumulări provenite din cultura și civilizația orientală. Din această cauză nu toate modelele de tip occidental se potrivesc poporului român. Introducerea forțată a unor modele occidentale nu a făcut bine românilor, ci i-a bulversat, situație de care au profitat străinii și minoritățile naționale, ai căror reprezentanți au condus țara în cea mai mare parte după decembrie 1989. Este suficient să rostim doar câteva nume pentru a argumenta afirmația de mai sus: Iliescu (bunicul: Ivanovici), Roman (Neulander), Militaru (Lepădat), Măgureanu (Asztalos), Brucan (Brukner), Bârlădeanu (Goldenberg), Năstase, Constantinescu (Kazbich), Ungureanu, Ponta (Naumovici) ș.a. Toți cei numiți mai sus, ca și numeroși alții, poartă nume românești dar niciunul nu este român, nici de sânge și, după cum au dovedit prin faptele lor, nici de simțire. 

Măcar astăzi deținătorii minoritari etnici ai puterii reale din România nu sunt deghizați în români, ci poartă numele reale: Iohannis, Hellvig… Kövesi este numele de căsătorie al „șefei cătușelor”, pe care l-a preferat celui de familie, respectiv Lascu, care trădează originea etnică reală…

Erodarea energiilor naționale românești în lupta dintre partidele politice, instituțiile represive, interesele străine din țară etc., este un fenomen care are vechi rădăcini istorice și este o vulnerabilitate foarte mare a României. Pentru eliminarea acestei vulnerabilități, clasa politică românească a încercat diverse soluții, începând din secolul al XIX-lea. S-a început cu aducerea prințului străin, cu rotativa guvernamentală și cu alte inițiative, dar de fiecare dată s-a ajuns la soluția care pare singura: regimul bazat pe o legislație autoritară, condus cu fermitate. 

În istoria României nu au fost înregistrate progrese și nu au fost promovate interesele naționale decât în timpul unor regimuri autoritare. Până în prezent, nu există excepții. Începând cu epoca modernă, după unirea Principatelor Române, regimuri autoritare au promovat A.I. Cuza, I.I.C. Brătianu, Carol al II-lea, Antonescu și cei doi lideri comuniști, Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Toți au contribuit la înălțarea României, unii mai mult, alții mai puțin.

Astăzi, regimul euro-atlantic din România a dat faliment. Recunoașterea acestui faliment este doar o chestiune de timp, de înfrângere a unor emoții, de înțelegere a situației, de împăcare/ de punere în acord a mentalului opiniei publice cu realitatea.

Partenerul strategic al României, SUA a transmis un mesaj foarte coerent tuturor statelor europene, prin care a afirmat că susține o „Europă a națiunilor” și că este „împotriva globalizării”, pe care președintele Donald Trump a numit-o „gogorița băgată forțat pe gâtul popoarelor”. Mai mult decât atât, președintele Donald Trump a transmis și avertismentul amenințător că „statele care nu ne vor urma pe această linie politică, vor avea mari probleme!” Nu cred că este necesar un discurs mai coerent pentru ca europenii cărora le pasă de relația cu SUA și sunt dependenți de ea să înțeleagă ce au de făcut.

Președintele României, Klaus Werner Iohannis, aservit regimurilor politice masono-globaliste, în frunte cu cele ale Germaniei și ale UE, nu a reacționat în niciun fel și nu a dat nici cel mai mic semnal de încercare de a pune în acord politica României cu politica partenerului strategic de la Washington. Discursul politic prezidențial din acest an, 2017, se referă exclusiv la interesele UE, la românii din afara granițelor care-i slujesc pe occidentali, la nevoia de a respecta dispozițiile de la Bruxelles, la necesitatea de a sluji flancul NATO din Balcani, la primirea de emigranți de pe alte continente etc. 

Președintele României face totală abstracție de faptul că UE scârțâie din toate încheieturile și satisface doar interese oligarhice occidentale, care nu ajută cu nimic România și, de asemenea, ignoră faptul că numeroși analiști și politicieni din întreaga lume întrevăd destrămarea Uniunii Europene. Președinția României nu a dat niciun semnal privitor la nevoia unor proiecte politice alternative, strict necesare situației în care Uniunea Europeană s-ar destrăma, sau dacă interesele supraputerilor Lumii ar decide reconfigurări ale sferelor de influență. Totul este posibil, nimic nu trebuie exclus din analiză și România ar trebui să fie pregătită pentru orice alternativă.

Până în prezent, interesele naționale românești profunde nu se regăsesc în proiectele prezidențiale, iar când acestea sunt promovate de la nivel de guvern și de parlament, sunt boicotate, atât pe față, cât și cu mijloace ascunse, de trinomul amintit mai sus, Președinție+SRI+DNA.

În aceste condiții, reformarea societății românești apare multor gânditori ca o necesitate stringentă. Ea nu va avea efect decât dacă este concepută și pusă în aplicare pe baza intereselor naționale românești, de către români care să nu fie aserviți intereselor străine, primul pas obligatoriu fiind ridicarea substanțială a nivelului suveranității naționale.

Prin unele din scrierile mele, am încercat să aprind lumina pentru a arăta adevărul. Desigur că pentru orbi sau pentru cei care vor cu tot dinadinsul să-și țină ochii închiși, cu pleoapele strânse, nu am putut face nimic. 

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

(Va urma)
Citiți și:
Adevăruri şocante pe care nu o să le găsiți niciodată în presa «sistemului»! Dialog «la gura sobei» cu istoricul Corvin Lupu despre Decembrie 1989 (1)
Adevăruri deranjante: Protejarea interesului național sau al camarilei politice?


yogaesoteric
12 iulie 2017

Proiectul înființării FDSI. Urmează devalizarea finală a României. Președinte ar putea fi Vâlcov

Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții (FDSI), unul dintre argumentele care au stat la baza dărâmării guvernului, dar al cărui proiect nu a fost prezentat public, va include aproape 30 de mari companii din majoritatea domeniilor, dintre care unele societăți vor trebui să participe la capitalul social al Fondului cu întregul capital propriu. Unele dintre companii sunt listate la bursă, dezvăluie Profit.ro. 

Președintele Fondului ar putea fi Darius Vâlcov, spun surse din anturajul președintelui PSD, Liviu Dragnea! 

Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții a fost unul dintre instrumentele invocate de Liviu Dragnea ca nerealizare a guvernului Grindeanu, pe motiv că nu a fost avizat și implementat deși face parte din programul de guvernare. Pe de altă parte, pe fondul unor informații conform cărora Fondul va facilita scoaterea banilor din trezorerie și alocarea discreționară a acestora, premierul Sorin Grindeanu a repetat că important este conținutul Legii de înființare a Fondului, nu modul de adoptare, și nu a aprobat documentul, ci l-a trimis la PSD pentru a fi promovat ca proiect de lege în Parlament.

Proiectul nu a fost pus niciodată în dezbatere publică. Acum, documentul obținut relevă că politicienii nu s-au putut încă hotărî prin intermediul cărui ministru vor fi exercitate, în numele statului, drepturile și obligațiile rezultate din calitatea de acționar unic al FSDI, surse oficiale explicând că această atribuție a fost „plimbată” de la Ministerul Economiei, la Ministerul de Finanțe, la Ministerul pentru Mediul de Afaceri, iar ultima variantă în discuție este tot Ministerul Economiei.

Capitalul social subscris la data constituirii Fondului va fi format din aport în natură, reprezentând pachete de acțiuni deținute de stat la companiile din portofoliu, și din aport în numerar în cuantum de 1,85 miliarde de lei, care va trebui vărsat, prin derogare de la Legea societăților comerciale, după următorul plan: 50 de milioane de lei în numerar la constituirea Fondului și diferența de capital social vărsată în cel mult 3 ani de la constituire, relevă actualul proiect.

Fondurile vor fi alocate de către Ministerul Finanțelor din veniturile din privatizare în lei disponibile în soldul contului curent general al trezoreriei statului. Valoarea aportului în natură la capitalul social inițial al FSDI va fi astfel evaluată: 
a) prin metoda prețului de piață, determinat ca medie ponderată a prețurilor de tranzacționare înregistrate în ultimele 120 de ședințe de tranzacționare consecutive anterioare datei de 31 martie 2017, în cazul pachetelor de acțiuni emise de societățile ale căror acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată sau pe un sistem alternativ de tranzacționare, în cazul cărora, în perioada de referință menționată, au fost înregistrate tranzacții cu acțiuni care să reprezinte cumulat mai mult de 0,5% din totalul capitalului social al societății; 
b) prin metoda activului net contabil corespunzător valorii capitalurilor proprii evidențiate în situațiile financiare la data de 31 decembrie 2016, în cazul celorlaltor pachete de acțiuni aduse ca aport în natură la capitalul social al FDSI.

Fondul va putea dispune liber de pachetele de acțiuni, în calitate de bunuri proprii, fără să își piardă însă controlul majoritar acolo unde este cazul. Funcționarea și activitatea FSDI se vor supune regulilor cu privire la deficitul bugetar și datoria publică conform metodologiei UE pentru a menține clasificarea FSDI în afara sectorului public, pe toată durata existenței sale.

„Propunerea de fonduri, de 1,85 miliarde de lei, nu are însă ca fundamentare un studiu sau o strategie de investiții a FSDI sau orice alt proiect de plan de afaceri sau financiar al FSDI. Din acest motiv, există posibilitatea ca, cel puțin în primii ani de funcționare, fondurile alocate FSDI să fie mult mai ridicate decât oportunitățile de investiții. Totodată, atragem atenția asupra faptului că veniturile bugetului de stat se vor reduce cu valoarea dividendelor încasate de FSDI în contul acțiunilor transferate în portofoliul FSDI, risc care, în anii următori primului an de funcționare, va fi diminuat prin valoarea dividendelor pe care statul le va încasa de la FSDI în calitate de acționar unic”, este atenționarea dintr-un act anexat proiectului, care include și o recomandare: să fie cerută opinia ex-ante a Eurostat, pentru modul de clasificare a FSDI în afara sectorului administrației publice.

Practic, intenția este ca Fondul Suveran de Investiții să fie înființat astfel încât, prin scop, guvernanță, surse de finanțare și recuperarea investițiilor, să fie clasificat ca o companie în afara sectorului administrației publice de către Eurostat potrivit metodologiei UE, respectiv să nu aibă impact pe deficit și datorie guvernamentală. Unul dintre aspectele sensibile din perspectiva Eurostat și care ar putea ridica întrebări se referă la deținerea permanentă de către FSDI a pachetului majoritar de acțiuni la unele societăți.

Astfel, și pe aceste pachete de acțiuni FSDI trebuie să efectueze intermediere financiară și să administreze efectiv activele financiare pe care le deține și nu să reprezinte doar o sursă de venituri anuale. Potrivit cerințelor metodologiei UE, FSDI trebuie să își asume riscul pentru toate tranzacțiile pe care le realizează, pentru a nu fi încadrat ca instituție financiară captivă, iar pentru pachetele majoritare de acțiuni de 50% care nu pot fi diminuate, FSDI se poate expune la risc și efectua tranzacții doar în limita resurselor disponibile.
Veniturile Fondului vor fi asigurate atât din dividende încasate de la companiile din portofoliu și operațiuni cu instrumente financiare, dar și din vânzarea de pachete de acțiuni.

„FSDI este exceptată de la aplicarea prevederilor OG 64/2001 privind repartizarea profitului la companiile de stat. FSDI este exceptată de la aplicarea prevederilor OG 109/2011 privind guvernanța corporativă (de instalare a unor manageri privați – n.r.). Înstrăinarea de către FDSI a unor acțiuni sau alte active aflate în proprietatea sa ori a societăților în care FDSI deține capital, nu este supusă OU 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale și nici Legii 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării. Prezenta lege derogă de la orice dispoziție contrară”, sunt reguli menite să asigure liniștea autorităților.

Pe listă au fost incluse aproape 30 de mari companii, precum Engie, E.ON, Electrica, OMV Petrom, Telekom România, Loteria Română, Oil Terminal, Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Aeroporturi București, Societatea Națională a Sării și multe altele, pentru fiecare companie în parte fiind indicat cuantumul numeric cu care va trebui să participe la capitalul Fondului, unele fiind obligate să contribuie cu întregul capital propriu.

Din totalul celor aproape 30 de companii, 10 sunt listate la bursă. Pentru fiecare companie, în cazul cărora lista a fost redactată la nivel politic și nu neapărat în linie cu discuțiile din comitetul interministerial, este indicată atât cota de participare la capitalul FSDI, cât și cuantumul pachetului de acțiuni care nu poate fi înstrăinat. De exemplu, Societatea Națională a Sării va trebui să participe la capitalul social al FSDI cu 125,1 milioane de lei dintr-un total al capitalului propriu de 245,4 milioane de lei, iar pachetul de acțiuni care nu poate fi înstrăinat reprezintă echivalentul a 122,7 milioane de lei. Loteria Română va trebui să participe cu întregul capital propriu, de 447,3 milioane de lei, din care statul nu va putea înstrăina decât echivalentul a 223,6 milioane de lei.

Precizări similare, dar cu diferențe mult mai mari valorice, sunt indicate în document pentru fiecare companie în parte. Fondul, ca instrument care va finanța din fonduri proprii și atrase, proiecte de investiții în diverse sectoare economice, prin participare directă ori prin intermediul altor fonduri sau societăți de investiții, singur sau împreună cu alți investitori instituționali sau privați, va fi administrat în sistem dualist, de către un consiliu de supraveghere și un directorat, iar primii membri ai consiliului vor fi numiți prin hotărâre a Guvernului pe o perioadă de 1 an, având ca mandat numirea directoratului și organizarea activității FSDI.

Administrarea FSDI se va realiza de o manieră independentă, în vederea obținerii de profit, în condiții de piață, prin dobândirea de active si pasive și cu asumarea riscurilor asociate unor astfel de activități comerciale, se arată în document. FSDI poate înființa filiale și sedii secundare de tipul sucursalelor, reprezentanțelor, punctelor de lucru sau altor unități fără personalitate juridică, durata de funcționare fiind nelimitată. Domeniul principal de activitate va fi „Alte activități de intermedieri financiare, exclusiv activități de asigurări și fonduri de pensii”.
Citiți și:
Pas cu pas, proiectul de distrugere în secret a României, ce se derulează implacabil
Iluzii anesteziante în care cred românii şi care blochează evoluţia şi dezvoltarea poporului român, a societăţii româneşti, a României

yogaesoteric
12 iulie 2017