Cum a fost jefuită România de ocupanţii sovietici în anii 1945 – 1958

LECȚIE DE ISTORIE ADEVĂRATĂ

TERIFIANT !!

Au trecut mulţi ani de când trupele sovietice au ocupat România şi au rămas în ţara noastră până în 1958, deşi războiul se terminase din anul 1945. Puţinii supravieţuitori ai acelei perioade poate că-şi mai amintesc de nemernicia cu care sovieticii au jefuit fără milă ţara noastră, slăbită şi sărăcită după un război devastator. Majoritatea concetăţenilor noştri – cei mai mulţi tineri – ştiu însă foarte puţin despre suferinţele pe care le-au îndurat românii în acei ani. În perioada regimului comunist, era interzis să se discute despre acest subiect, iar după 1990, cei care au preluat puterea nu au fost de fel interesaţi de adevărul istoric.

În anul 1993, regretatul Constantin Ticu Dumitrescu, Preşedintele AFDPR, fiind senator, a avut acces la unele arhive secrete şi a descoperit textele pe care le reproducem în continuare. Cu acordul său, Gheorghe Boldur Latescu le-a inclus în lucrarea Genocidul Comunist din România– vol. II, apărută în Editura Albatros în anul 1994. În acea perioadă preşedinte al României era Ion Iliescu. Mijloacele de informare erau controlate de puterea de atunci, care a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca această lucrare să fie cunoscută de cât mai puţine persoane. Autorul afirmă că s-a mers până acolo încât a fost cumpărată o mare parte din tiraj, şi aşa destul de de mic, şi a fost distrus.

Iată de ce textele de mai jos sunt practic necunoscute de opinia publică. Importanţa acestor texte este extraordinară, nu este nevoie de niciun comentariu pentru a înţelege cum îşi băteau joc sovieticii de ţara noastră.

SCRISOAREA

Primului-ministru dr. Petru Groza si a ministrului afacerilor externe Gheorghe Tătărescu către general-colonelul Ivan Susaikov, vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control din România

Confidenţial.

11 martie 1946

Domnule,
În vederea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, poporul român şi-a mobilizat întreaga economie naţională. Întreaga producţie a ţării a fost adaptată la necesităţile care rezultă din această convenţie şi toate mijloacele financiare au fost alocate pentru plata obligaţiilor cerute de îndeplinirea cu scrupulozitate a clauzelor sale.

În perioada începând din 12 septembrie 1944 până la 31 ianuarie 1946, Guvernul român a adunat suma de 1.263 miliarde lei (din care 1.079 miliarde lei au fost cheltuite efectiv, iar 184 miliarde lei rămase) pentru a face faţă obligaţiilor care decurg din Convenţia de Armistiţiu, precum şi acordurilor semnate la Moscova în septembrie 1945.

Acest efort financiar din partea Guvernului român poate fi observat în tabelul următor:

Comparând această sumă cu totalul cheltuielilor bugetare ale statului, rezultă că efortul financiar pentru a îndeplini obligaţiile ce decurg din Convenţia de Armistiţiu depăşeşte cheltuielile normale ale Statului român.

Cheltuielile Statului pentru administrare şi pentru armată pe perioada începând din 12 septembrie 1944 până la 1 februarie 1946 au fost comparativ cu cheltuielile cerute de îndeplinirea Armistiţiului după cum urmează:

Pe de altă parte, examinând mijloacele prin care au fost acoperite cheltuielile bugetare totale ale Statului, se poate observa că mai puţin de jumătate din aceste cheltuieli au fost acoperite din încasări fiscale şi alte venituri permanente, în timp ce restul au fost acoperite prin împrumuturi şi alte mijloace ale Trezoreriei, şi în special prin noi emiteri de bancnote de către Banca Naţională.

Totalul cheltuielilor Trezoreriei în timpul primelor 10 luni ale anului bugetar 1945-1956 au fost acoperite după cum urmează:

Aşadar, se poate trage concluzia că obligaţiile ce decurg din Convenţia de Armistiţiu nu au putut fi acoperite de Stat prin mijloacele financiare existente. Cea mai mare parte a acestor cheltuieli au fost acoperite de Stat prin noi emiteri de bancnote, adică prin mijloace inflaţioniste.

Evoluţia emiterilor de bancnote de către Banca Naţională pe perioada începând cu 1.09.1944 până la 23.02.1946 a fost următoarea:
- 1 septembrie 1944 – 228,4 miliarde lei;
- 31 martie 1945 – 437,3 miliarde lei;
- 31 decembrie 1945 – 1212,9 miliarde lei;
- 23 februarie 1946 – 1348,0 miliarde lei.

Deoarece efortul financiar făcut de Statul român pentru îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din Convenţia de Armistiţiu este exprimat în lei, care au o putere variabilă de cumpărare în perioada începând din august 1944 până în ianuarie 1946, este necesar să fie convertit în dolari SUA şi efortul financiar din partea Statului român să fie evaluat astfel. Baza de calcul o reprezintă efortul financiar în lei şi rata dolarului SUA care rezultă din executarea Articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu.

Pe baza acestor elemente de calcul, efortul financiar depus de Statul român în timpul perioadei de mai sus se ridică la aproximativ 280.000.000 dolari.
Dacă adăugăm suma de 280.000.000 dolari la valoarea livrărilor neincluse în Convenţia de Armistiţiu şi care s-a ridicat, conform cifrelor aproximative, la circa 114.000.000 dolari, este posibil să afirmăm că valoarea totală a efortului financiar depus în vederea îndeplinirii Convenţiei de Armistiţiu s-a ridicat până la 31 ianuarie 1946 la o cifră rotundă de 400.000.000 dolari.

Pentru a stabili pe deplin valoarea efortului financiar român, trebuie subliniat că executarea obligaţiilor ce decurg din Convenţia de Armistiţiu a dus la o apreciabilă penurie de bunuri, ceea ce a diminuat considerabil capacitatea economică a ţării.

Este, aşadar, util a se oferi o listă a plăţilor în natură efectuate până la 31 decembrie 1945:
- Vite – 317.000 capete;
- Oi – 365.000 capete;
- Porci – 135.000 capete;
- Cai – 120.000 capete;
- Cereale – 608.000 tone;
- Nutreţ – 3.611.000 tone;
- Produse petroliere – 94.000 tone;
- Cherestea – 557.000 m cubi.

Analizând efortul financiar şi livrările efectuate în vederea îndeplinirii Convenţiei de Armistiţiu, rezultă că povara principală o reprezintă livrările şi cheltuielile de întreţinere a trupelor sovietice staţionate în România.

Astfel, din totalul de 1079 miliarde lei menţionaţi mai sus, 663 miliarde lei, adică peste 60% din total, reprezintă livrările efectuate conform Articolului 10 din Convenţia de Armistiţiu şi ca urmare a acordurilor suplimentare semnate la Moscova. Această cifră nu include livrările efectuate fără documentele necesare şi care deci nu au fost incluse în planurile de livrări.

Acordurile semnate la Moscova la 11 septembrie 1945 au facilitat considerabil îndeplinirea marilor obligaţii care decurg din Convenţia de Armistiţiu.
Aceste acorduri au rezolvat mai ales problemele ridicate de executarea Articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu.

Situaţia economică a ţării a evoluat, totuşi, nefavorabil, după 11 septembrie 1945, creând noi condiţii dificile şi agravând vechile dificultăţi provocate de executarea simultană a obligaţiilor ce decurg atât din Convenţia de Armistiţiu, cât şi din acordurile semnate la Moscova în septembrie 1945.

Situaţia este următoarea:

a. Cereale
Seceta fără precedent existentă în 1945 a reprezentat cauza principală a faptului că producţia de cereale s-a ridicat doar la jumătate din producţia medie care, înainte de reducerea în suprafaţă a ţării, s-a ridicat la 840.000 de care.
În 1945 producţia s-a ridicat doar la 385.000 de care. Producţia de cereale din 1945 acoperă doar 85% din consumul intern strict raţionalizat de 449.000 de care.
Ajutorul binevoitor al Uniunii Sovietice, reprezentând un împrumut de 300.000 tone cereale, nu acoperă necesarul pentru consum intern până la noua recoltă.

b. Petrol
Producţia de ţiţei din 1939, considerată drept normală, a fost de 6.240.000 tone.
Datorită scăderii normale a producţiei de ţiţei, precum şi în urma pagubelor suferite de industria petrolieră română şi a lipsei de echipament de foraj necesar, producţia de ţiţei din 1946 a fost evaluată la numai 3.600.000 tone.
Pe de altă parte, necesarele minime de petrol pentru 1946 sunt:
- 1.700.000 tone pentru consum intern
- 1.700.000 tone pentru obligaţiile din Armistiţiu
- 200.000 tone de livrat în Rusia conform acordurilor la Moscova
- 100.000 tone pentru a îndeplini alte obligaţii
TOTAL
3.700.000 tone

Aşadar, din cifra de mai sus rezultă un deficit de aproape 100.000 tone, ca să nu mai vorbim de necesitatea de a exporta produse petroliere pentru ca România să-şi poată plăti datoriile externe şi obligaţiile comerciale dinainte de război care vor trebui onorate imediat după semnarea tratatului de pace.

c. Cherestea
Producţia de cherestea din 1946 a fost evaluată la cifra maximă de 3.150.000 metri cubi.
Circa 4.150.000 metri cubi vor fi necesari pentru a acoperi atât consumul intern (celuloză, suporţi de lemn în mină, traverse de cale ferată, poduri, reconstrucţia parţială a uzinelor şi a clădirilor distruse în timpul războiului), precum şi obligaţiile ce decurg din Convenţia de Armistiţiu şi acordurile comerciale încheiate cu Uniunea Sovietică.
În acest domeniu ne confruntăm cu un deficit de circa 1.000.000 metri cubi, calculând doar executarea obligaţiilor asumate până în prezent.

d. Animale
Vom examina aici doar situaţia în privinţa cailor.
În 1939 existau 1.700.000 cai în interiorul graniţelor prezentului teritoriu al ţării.
În 1945, în septembrie, existau încă 868.000 cai de foarte slabă calitate.
Este demn de menţionat că un număr de 708.000 cai au fost refuzaţi de comisia însărcinată cu colectarea cailor urmând a fi livraţi conform înţelegerii din 16 ianuarie 1946 privitor la executarea Articolului 11 din Convenţia de Armistiţiu.
Restabilirea şeptelului iniţial nu este posibilă în momentul de faţă deoarece creşterea anuală a cailor (71.000 capete) este deocamdată depăşită de o mare mortalitate (82.000 capete).

e. Transporturi
Refacerea căilor ferate române a fost considerabil împiedicată de condiţiile actuale în care trebuia să funcţioneze sistemul român de căi ferate.
Cu toate acestea, obligaţiile asumate prin Convenţia de Armistiţiu au fost îndeplinite cu rigurozitate. Astfel, caracteristica situaţiei prezente a căilor ferate o reprezintă faptul că în 1945 sistemul român de căi ferate a fost utilizat în proporţie de 80% pentru îndeplinirea obligaţiilor de mai sus şi numai 20% pentru necesităţile interne ale României.

f. Industria 
Industria română suferă astăzi datorită unei diminuări generale a produdţiei cauzate de distrugerea produsă de război, precum şi ca urmare a lipsei de materii prime care trebuie importate şi a cantităţii insuficiente de combustibil.
Producţia generală a industriei s-a diminuat cu 45% comparativ cu producţia din 1941.

Prezentat conform principalelor categorii industriale, volumul producţiei din 1945, exprimat în procente şi cantităţi, comparativ cu anul 1941, a fost următorul:

Perspectivele economiei româneşti din anul acesta sunt mult mai proaste decât cele care au dominat viaţa românească în 1945.
O majorare a producţiei care este singura capabilă să îmbunătăţească situaţia actuală este posibilă numai prin reconstrucţia echipamentului industrial care a atins limita de folosire şi prin importul de materii prime fără de care nu poate fi menţinută nici măcar producţia actuală.

Evoluţia economiei româneşti este, aşadar, copleşită de o mare povară:
a. În industrie:
- lipsa de materii prime,
- echipament într-o avansată stare de uzură datorită lipsei de întreţinere şi imposibilităţii de a procura piese de schimb,
- lipsa de fonduri în întreprinderi datorită continuei majorări de preţuri.
b. Clasa salariată şi muncitoare subnutrită, simultan cu atingerea limitei în ceea ce priveşte articolele de primă necesitate (îmbrăcăminte, încălţăminte etc.)
c. În agricultură:
- lipsa de echipament,
- lipsa de animale de tracţiune.
d. Preţurile artificial ridicate datorită creşterii rarităţii articolelor de primă necesitate, în ciuda tuturor eforturilor de a menţine stabilitatea monedei naţionale.

Aceasta este pe scurt situaţia în majoritatea domeniilor importante ale economiei noastre naţionale.

După ce am enumerat condiţiile rezultate din încheierea acordurilor din 11 septembrie 1945, trebuie să menţionăm în continuare că executarea Articolului 12 a întâmpinat dificultăţi de natură economică şi tehnică, având drept urmare întârzieri păgubitoare.

De fapt, Convenţia încheiată la Moscova la 11 septembrie 1945, cu referinţă la executarea Articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu, prevede următoarele:

1. Guvernul Uniunii Sovietice a recunoscut că la data semnării acestei Convenţii au fost restituite bunuri în valoare de 348 miliarde lei.

2. Restul de bunuri datorate sunt acoperite prin angajamentul din partea Statului român de a livra Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste bunuri în valoare de 300 miliarde lei la preţurile în vigoare la 1 aprilie 1945, în trei rate anuale egale începând cu 1 ianuarie 1946.

Interpretarea acestui text a dat naştere în aplicarea lui la următoarele probleme:
A. Conform textului exact al Articolului 1 din Acord, Guvernul român a crezut că, întrucât Guvernul sovietic a fost atât de amabil încât să recunoască restituirea acestor bunuri în valoare de 348 miliarde lei la data Convenţiei, nu va fi necesară o analiză suplimentară pentru enumerarea bunurilor returnate sau evaluarea lor.

Comisia Aliată de Control în scrisoarea nr. R. 5.350 din 26 septembrie 1945 a cerut numirea unei Comisii mixte sovieto-române care să evalueze bunurile returnate în cadrul sumei de 348 miliarde lei, precum şi acele bunuri care au fost reparate şi gata de expediere în URSS.

Lucrările Comisiei nu au ajuns până în prezent la nicio decizie concretă. Comisia nu s-a găsit într-o poziţie de a stabili exact tabelul valoric al bunurilor returnate până acum, pentru că:
- Bunurile returnate se află pe teritoriul URSS şi evaluarea lor reală de către Comisie este imposibilă din punct de vedere practic,
- O evaluare fundamentală nu poate fi efectuată pe baza declaraţiilor de livrare şi primire, pentru că acestea nu conţin decât date sumare, insuficiente pentru un raport complet şi tehnic,
- Declaraţiile de livrare şi primire nu au fost întocmite pentru toate bunurile returnate, mai ales pentru cele livrate direct agenţilor Comisiei Aliate de Control de către persoane particulare,
- Din punct de vedere contabil, evaluarea prezintă dificultăţi insurmontabile datorită considerabilei cantităţi şi varietăţi de bunuri restituite (nomenclatorul cuprinde circa 15.000 de obiecte diferite).

În acelaş timp, Guvernul român crede că toate bunurile care au fost returnate după 11 septembrie 1945 trebuie incluse în suma de 300 miliarde lei rămasă încă de plată.

B. A doua dificultate cuprinde preţurile care trebuie stabilite pentru bunurile livrate în cadrul sumei de 300 miliarde lei.

Guvernul român consideră că preţurile de bază sunt cele stabilite oficial pentru perioada începând din 1 aprilie 1945, pe baza legilor din 3 mai 1945 şi că aceste preţuri trebuie să aibă adăugate, în plus, costul transportului de la locul de producţie la frontieră, în conformitate cu ratele în vigoare la 1 aprilie 1945, precum şi impozitele şi taxele vamale care intră în vigoare la această dată.
Punctul de vedere al Comisiei Aliate de Control a fost că preţurile oficiale dinainte de 1 aprilie sunt cele care trebuie luate în considerare la evaluare, adică preţurile de la fabrică, excluzând costul transportului peste graniţă şi taxele şi impozitele vamale.
Rezultatul direct al acestei măsuri va fi de a dubla obligaţiile Statului român.

Guvernul român îşi bazează punctul de vedere pe textul Convenţiei care se referă la preţurile de la 1 aprilie 1945, precum şi pe faptul că Guvernul URSS în Articolul 1 al Convenţiei a recunoscut suma de 948 miliarde lei indicată de Guvernul român drept suma finală de returnat în conformitate cu Articolul 12.

Această sumă de 948 miliarde lei a fost indicată în Memoriul nr. 781 din 2 iunie 1945 semnat de primul – ministru Petru Groza, prin care s-a arătat că bunurile incluse în această sumă au fost calculate la preţurile fob* şi cif ** frontieră, în vigoare la data înaintării memoriului. Întrucât Guvernul sovietic în Articolul 1 din Convenţie recunoaşte suma de 948 miliarde lei, este natural că bunurile livrate în cadrul sumei de 300 miliarde lei, care fac parte integrantă din suma de 948 miliarde lei, să fie calculate la fel, adică fob şi cif frontieră.
* Liber la bord, adică costul la frontiera română.
** Cost, asigurare, transport, adică costul la importator.

Având în vedere gravele aspecte ale situaţiei financiare şi economice din România, Guvernul român este obligat să ceară Guvernului Uniunii Sovietice să analizeze măsura în care pot fi îndeplinite simultan obligaţiile Statului român ce decurg din Convenţia de Armistiţiu în cadrul condiţiilor şi limitelor de timp stabilite.

În condiţiile actuale, România trebuie să acopere următoarele obligaţii printr-o producţie care a scăzut cu 50% comparativ cu producţia din 1939:
- Trebuie să execute obligaţiile care rezultă din Convenţia de Armistiţiu;
- Trebuie să creeze un surplus de export pentru a fi capabilă să-şi procure materiile prime şi echipamentul industrial absolut indispensabile economiei naţionale şi să asigure reluarea plăţilor la datoria publică şi la restanţele comerciale pentru a restabili creditul extern al Statului;
- Trebuie să asigure un minimum de consum şi un minimum de satisfacţie necesităţilor sociale interne.

După cum s-a arătat, până acum toate activele şi chiar o parte a substanţei economice a ţării au fost transferate pentru a îndeplini obligaţiile din Convenţia de Armistiţiu.

Pentru anul fiscal care începe la 1 aprilie 1946, aceste obligaţii apar cu precădere uriaşe. Calculate la preţul probabil de la 1 aprilie 1946, ele vor fi:
- pentru Articolul 10 din Convenţie circa 175 miliarde lei lunar;
- pentru Articolul 1 al Convenţiei circa 140 miliarde lei lunar;
- pentru Articolul 12 din Convenţie circa 85 miliarde lei lunar.
Total: circa 400 miliarde lei lunar. *
* Valoarea cerealelor care trebuie livrate începând cu 1 iulie 1946 nu este inclusă.

Dacă volumul livrărilor ar fi menţinut la nivelul la care au fost calculate cifrele de mai sus, obligaţia financiară din Armistiţiu pentru întregul an va fi de 5000 miliarde lei. Rezultatul ar fi astfel că procentul cheltuielilor de Armistiţiu din totalul cheltuielilor Statului ar depăşi nivelul actual (circa 55%).

În situaţia prezentă, credem, aşadar, că este necesar să se revizuiască şi să se întocmească un inventar al posibilităţilor noastre, pe de o parte, iar pe de altă parte, trebuie determinate din nou obligaţiile pe care trebuie să le îndeplinim după această revizuire.

Pe baza acestor considerente, Guvernul român cere ca punctele expuse în acest memoriu să fie cercetate şi ca Guvernul Uniunii Sovietice să ia decizii asupra următoarelor cereri:
- Suspendarea executării Articolului 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu pe întreaga perioadă cât trupele sovietice sunt staţionate în România;
- Prelungirea pe o perioadă mai lungă de timp a îndeplinirii tuturor obligaţiilor decurgând din aceste articole, după care va fi reluată executarea lor.
Guvernul român s-ar angaja să renunţe la această nouă împărţire şi la noile limite de timp în cazul în care situaţia generală economică şi financiară ar permite o asemenea măsură în viitor.

În ceeace priveşte Articolul 12, dificultatea întâlnită în refacerea producţiei industriale ne obligă să cerem reducerea sumei de 300 miliarde lei plătibili în bunuri şi pentru care am luat deja primele măsuri şi sunt aşteptate deciziile Guvernului Uniunii Sovietice.

3. Interpretarea Articolului 1 şi a Articolului 2 din Convenţia din 11 septembrie 1945 în sensul că:
a. Evaluarea bunurilor returnate de Guvernul român în cadrul sumei de 348 miliarde lei să nu mai fie luată în considerare, deoarece Guvernul URSS a fost atât de amabil să recunoască faptul că bunurile în cadrul acestei valori au fost de fapt returnate.
b. Să se admită ca prin bunuri returnate până la 11 septembrie 1945 să fie recunoscute toate bunurile care au fost primite de agenţiile sovietice, pe baza declaraţiilor purtând data anterioară celei de 11 septembrie 1944.
Bunurile returnate după 11 septembrie 1945 să fie incluse în suma de 300 miliarde lei datorată de Guvernul român pentru executarea completă a Articolului 12. Prin bunuri returnate după 11 septembrie 1945 se înţeleg toate bunurile reparate şi primite de agenţiile sovietice pe baza declaraţiilor purtând data de după 11 septembrie 1945.
c. Să se admită că preţurile în vigoare la 1 aprilie 1945, referitoare la Convenţia din 11 septembrie 1945 (Articolul 1 şi 2), sunt înţelese preţuri fob sau cif din punct vamal de frontieră, ca rezultat al aplicării legilor economice din 3 mai 1945 – preţurile au constituit baza pentru determinarea sumei de 948 miliarde lei în Memoriul din 2 iunie 1945, semnat de primul ministru Petru Groza.

4. Includerea în cadrul Articolului 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu a tuturor livrărilor efectuate şi urmând a fi efectuate de Statul român de la data încetării ostilităţilor în Europa, calculată la 1 iunie 1945, pentru întreţinerea trupelor sovietice staționate în România.

5. Reducerea cotei de 1.235 tone grăsimi care trebuie livrată la fiecare 3 luni de către Statul român pentru trupele sovietice din România conform Convenţiei de la Moscova din 11 septembrie 1945. Reducerea numărului de porci ca urmare a epidemiilor şi a secetei din vara anului 1945 face imposibilă acoperirea cotei fixate de Convenţia de la Moscova.

6. Anularea penalizărilor pentru întârziere la bunurile nelivrate în cadrul termenelor prevăzute de Convenţia din 16 ianuarie 1945, pentru primul an de aplicare a Articolului 11, deoarece:
a. În intervalul dintre 12 septembrie 1944 şi 12 septembrie 1945, au fost livrate bunuri a căror valoare a depăşit obligaţiile contractuale pentru această perioadă;
b. Chiar dacă în unele sectoare cantităţile fixate de Convenţie nu au fost atinse în fiecare lună, cu toate acestea, în ansamblu, bunurile livrate au depăşit cantitatea obligaţiilor pentru lunile respective, întrucât deficitele din unele sectoare au fost acoperite prin livrări suplimentare de produse petroliere.

7. Revizuirea convenţiei asupra căilor ferate, încheiată la Moscova.

Pe lângă aceste cereri, Guvernul român este obligat de situaţia gravă în domeniul alimentar din ţară să ceară Guvernului Uniunii Sovietice să urgenteze vânzarea a 20.000 care de grâu, solicitată iniţial de primul ministru Petru Groza şi repetată de Comisarul General Oeriu cu ocazia ultimei sale vizite la Moscova.

De asemenea, Guvernul român profită de această ocazie pentru a cere Guvernului Uniunii Sovietice:
a. Repatrierea cât mai grabnică a ofiţerilor români care se află încă prizonieri în Uniunea Sovietică;
b. Restituirea cu prioritate a navei-şcoală „Principele Mircea”, care a fost construită prin contribuţie naţională şi este necesară instruirii marinarilor noştri, deoarece este singura noastră navă şcoală;
c. Revizuirea situaţiei bunurilor cetăţenilor români absenţi care au fost blocate, drept urmare a aplicării Articolului 8 din Convenţia de Armistiţiu, care prevede că Guvernul român are obligaţia de a reţine, printre altele şi bunurile aparţinând persoanelor care, la 12 septembrie 1944, se aflau în teritoriul inamic sau în teritoriul ocupat de inamic.

În conformitate cu prevederile acestui articol, bunurile cetăţenilor români absenţi au fost blocate. În această situaţie se aflau cetăţeni români care au fost sau deportaţi de trupele germano-ungare, mai ales cei de origine etnică evreiască, sau evacuaţi din cauza războiului, sau au plecat în misiuni legale pentru aceste interese comerciale, sau din motive de sănătate ori alte motive valabile.

Bunurile acestor persoane au fost declarate blocate pentru a nu servi în nici un fel maşina de război a inamicului. Încetarea ostilităţilor în Europa şi alte decizii ulterioare ale Naţiunilor Unite necesită reexaminarea prevederilor Articolului 8 din Convenţia de Armistiţiu.

De fapt, odată cu încetarea războiului, blocarea bunurilor cetăţenilor români ca urmare a faptului că se aflau pe teritoriul inamic nu mai are niciun sens, deoarece starea de război a încetat să existe, iar cetăţenii români nu pot fi obligaţi să contribuie la reparaţiile de război ale Germaniei sau Ungariei.

Deblocarea acestor bunuri prezintă un important aspect economic, social şi politic.
În baza acestor consideraţii, Guvernul român cere deblocarea tuturor bunurilor aparţinând cetăţenilor români absenţi sau deportaţi, care sunt în prezent administrate de Oficiul de Administrare şi Supraveghere a Proprietăţii Inamice (CASBI), ca rezultat al interpretării acestei aplicări a Articolului 8 din Convenţia de Armistiţiu.

11 martie 1946

Anexe la scrisoare

SECRET

Anexa Nr .1
Cota de livrări trimestriale de alimente, nutreţ şi provizii de către Guvernul român pentru întreţinerea trupelor Armatei Roşii din România:

ALIMENTE ŞI NUTREŢ

1. Carne – 3.000 tone
2. Unt şi grăsimi – 900 tone
3. Zahăr – 400 tone
4. Tutun – 180 tone
5. Ţigări – 45 milioane
6. Legume, cartofi – 12.000 tone
7. Fân – 7.000 tone
8. Paie – 250 tone
9. Săpun – 260 tone

FURNITURI

1. Cizme de piele – 30.000 perechi
2. Mantale – 10.000 bucăţi
3. Tunici – 30.000 bucăţi
4. Pantaloni – 30.000 bucăţi
5. Cămăşi – 30.000 bucăţi
6. Indispensabili – 30.000 bucăţi

SECRET

Anexa Nr. 2
Cota de livrări trimestriale de combustibil de către Guvernul român pentru Armata Roşie din România

1. COMBUSTIBIL – 10.000 tone
(din care):
Benzină de avioane – 2.500 tone
Automobil – 12.000 tone
Petrol – 1.000 tone
Motorină – 2.000 tone
Ulei mineral şi unsoare consistentă – 1.500 tone

2. LEMNE DE FOC – 50.000 metri cubi

3. CĂRBUNE – 3.000 tone

Contrasemnat
Şeful Statului Major,
Comisia Aliată de Control
General-locotenent Vinogradov


SCRISOAREA

general – colonelului Ivan Susaikov

TRADUCERE
COPIE CONFIDENŢIALĂ

PRIMULUI-MINISTRU ROMÂN
Dr. Petru Groza
24 aprilie 1946

Dle Prim-ministru,
Referitor la scrisoarea dvs şi a domnului Tătărescu, datată 11 martie, în legătură cu îndeplinirea anumitor articole din Convenţia de Armistiţiu, Guvernul sovietic m-a însărcinat să vă informez asupra următoarelor:

1. Guvernul sovietic consideră că obligaţiile asumate de România prin Convenţia de Armistiţiu sunt valabile pentru întreaga perioadă a Armistiţiului, adică până la încheierea tratatului de pace. Aşa stând lucrurile, nu este de acord cu propunerea înaintată de Guvernul român ca acesta să fie scutit de cheltuielile prevăzute în Articolul 10 din Convenţia de Armistiţiu, a cărei valabilitate ar fi încetat la 1 iulie 1945, după cum arătaţi în scrisoarea dvs.

Cu toate acestea, întrucât Guvernul sovietic este dornic să faciliteze îndeplinirea obligaţiilor din cadrul Articolului 10 de către Guvernul român, este de acord să reducă cheltuielile Guvernului român pentru hrana, echipamentul şi alte aprovizionări ale trupelor sovietice aflate în prezent în România.

Comandamentul sovietic din România a primit ordinul de a înainta Guvernului român, începând de la 1 iulie 1946, cereri trimestriale substanţial reduse pentru întreţinerea trupelor Armatei Roşii, conform anexelor 1 şi 2.

Comandamentul sovietic din România a primit, de asemenea, instrucţiuni de a înainta Guvernului român cereri care să nu depăşească 13 miliarde lei pe lună în numerar pentru lunile aprilie şi mai 1946 şi să reducă această sumă în lunile următoare, după ce se ia în considerare nivelul de preţ din România.

În privinţa livrărilor de făină, mălai şi ovăz pentru necesităţile trupelor sovietice din România, deoarece acestea nu sunt livrate, urmează a se definitiva problema cantităţilor de furnizat în cursul lunii iunie.

Guvernul sovietic a decis să scutească Guvernul român de livrarea acelor cantităţi de alimente şi materiale care nu au fost livrate până la 1 aprilie 1946, în contul cererilor făcute de Comandamentul sovietic pentru trimestrul IV 1945 şi trimestrul I 1946, în conformitate cu Articolul 10 din Convenţia de Armistiţiu.

2. Guvernul sovietic nu consideră corect să se îndeplinească obligaţiile din cadrul Articolelor 11 şi 12 din Convenţia de Armistiţiu în funcţie de îndeplinirea obligaţiilor din cadrul Articolului 10 din numita Convenţie. Din acest motiv, Guvernul sovietic nu poate fi de acord cu propunerea Guvernului român de a înceta livrările din cadrul Articolelor 11 şi 12 pentru restul staţionării trupelor sovietice în România. Având în vedere cererea Guvernului român, Guvernul sovietic a fost de acord şi a informat Guvrnul român cu prelungirea termenului de îndeplinire a obligaţiilor din cadrul Articolului 11 din Convenţie de la 6 la 8 ani.

3. În ceeace priveşte interpretarea Articolelor 1 şi 2 din acordul sovieto-român din 11 septembrie 1945 conţinută în scrisoarea dvs. – referitor la reparaţiile datorate Uniunii Sovietice conform Articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu – Guvernul sovietic nu poate fi de acord cu propunerea de a stabili preţul bunurilor urmând a fi livrate către Uniunea Sovietică, până la plafonul de 300 miliarde, la preţul stabilit cu începere de la 1 aprilie 1945, Guvernul sovietic consideră corect şi necesar să se stabilească drept bază preţurile de până la 1 aprilie 1945 şi interpretează în acest sens conţinutul Articolului 1 din acordul din 11 septembrie 1945, care se referă la preţurile în vigoare la 1 aprilie 1945.

Cu toate acestea, Guvernul sovietic este gata să prelungească termenul de îndeplinire a obligaţiilor din cadrul Articolului 12 din Convenţia de Armistiţiu de la 3 la 6 ani, dar Guvernul sovietic nu poate să se angajeze să plătească cheltuielile suplimentare (transport, taxe, impozite vamale etc.) rezultate din livrările către uniunea Sovietică a bunurilor în contul celor 300 miliarde lei, prevăzuţi în Acordul din 11 septembrie 1945, deoarece aceasta contrazice principiul compensaţiei pentru pagubele produse.

Guvernul Sovietic consideră ca înapoiate URSS, în contul celor 348 miliarde lei, acele bunuri înmânate delegaţilor sovietici până la 11 septembrie 1945, în conformitate cu chitanţele definitive sau temporare eliberate. De asemenea, consideră ca fiind în cadrul aceleiaşi categorii acele bunuri care în prezent sunt reparate în România, ca exemplu material de cale ferată.

4. Având în vedere executarea satisfăcătoare de către România a planului general de livrări în contul reparaţiilor către URSS, care are precedenţă în acordul sovieto-român în vigoare, Guvernul sovietic este de acord să scutească România de penalizarea pentru neexecutarea totală a livrărilor, acolo unde este vorba de anumite tipuri de bunuri pentru primul an.

5. Având în vedere cererea Guvernului român, Guvernul sovietic va da instrucţiuni autorităţilor navale sovietice să returneze românilor nava-şcoală „Bricul Mircea”.

6. Respectând cererea Guvernului român, Guvernul sovietic a dat ordin de eliberare şi întoarcere în România a 500 prizonieri de război, ofiţeri.

7. Guvernul sovietic nu se opune ridicării de către Guvernul român a sechestrului pe bunurile personale ale cetăţenilor români, indiferent de naţionalitatea lor, care la sau după 12 septembrie 1944, în perioada de operaţiuni militare pe teritoriul german, ungar sau al altor ţări ocupate de armatele germano-maghiare, s-au găsit pe aceste teritorii. În cazul acesta, bunurile personale sunt considerate locuinţele şi terenul pe care sunt construite, bunurile de uz casnic, micile ateliere din zonele rurale, care nu au fost încă menţionate şi catalogate, inventarul gospodăriei rurale, animale şi pământul.

În ceea ce priveşte industriile comerciale productive şi depunerile de valori aparţinând categoriei mai sus menţionate de cetăţeni, acestea vor fi deblocate atunci când Guvernul va fi livrat toată proprietatea germană din România către Uniunea Sovietică.

8. În privinţa analizării regulamentelor temporare asupra comunicaţiilor feroviare, conform convenţiei, această problemă se află acum în studiul Ministerului Sovietic al Comunicaţiilor.

9. Privitor la posibilitatea livrării de către URSS către România a unei cantităţi suplimentare de grâu şi porumb, ambasadorul sovietic din România a comunicat deja Guvernului român decizia luată de Guvernul sovietic de a furniza 100.000 tone de cereale României.

24 aprilie 1946

Rămân, Domnule Prim-Ministru, Al Dvs.
Vicepreşedinte al Comisiei Aliate de Control
din România.
General – maior, Corpul de Tancuri
ss Ivan Zaharovici Susaikov

Citiți și:

Francmasoneria a susţinut instalarea regimurilor comuniste în întreaga lume 

O istorie inconfortabilă care le displace unora

yogaesoteric

22 septembrie 2017

Jurnalist britanic, șocat de dezastrul de la Herculane: «Acesta este patrimoniul vostru, oameni buni!»

Autorităților române ar trebui să le fie rușine de ruinele din Herculane

Jurnalistul britanic Charlie Ottley, realizatorul serialului documentar Wild Carpathia, difuzat de BBC, s-a aflat în luna iulie în România, pentru un nou proiect – „Flavours of Romania”, un concept prin care realizatorul și echipa sa promovează turismul și gastronomia din România. Realizatorul TV s-a arătat șocat de dezastrul de la Băile Herculane și face un apel către români să ia atitudine.

Charlie Ottley a publicat pe pagina de Facebook dedicată proiectul „Flavours of Romania” o filmare realizată în Herculane, Caraș Severin, în care se arată șocat de situația în care se află astăzi ceea ce a fost cândva cel mai mare spa al Europei: Băile Imperiale Austriece Neptun.

„Oameni din înalta societate din Europa veneau aici, la Herculane, să facă o baie în apele vindecătoare. Această clădire era opulentă, magnifică și era cunoscută în toată Europa ca locul unde mergi să te vindeci. Acum, uită-te la ea! Din păcate, a fost vândută de către stat unor grupuri de interese, după ce a fost transformată într-o clădire demolată și părăsită, pentru care nimeni nu avea bani să o reabiliteze. Statul a luat clădirea înapoi, dar nu a mai putut cumpăra și pământul pe care stă clădirea, așa că nu o pot atinge și oricum nu au fonduri necesare pentru restaurare. Deocamdată guvernul nu face nimic, cum nu a făcut nici în ultimii 20 de ani, și este păcat că e lăsată să putrezească. Nici nu se încearcă măcar salvarea ei. Noi am venit aici în 2012, când filmam «Wild Carpathia» și, pentru că filmul a fost sponsorizat de către guvern, episodul respectiv a fost scos pentru că au zis că e rușinos și nu voiau să fie menționat și arătat. Le era rușine, așa cum trebuie să le fie”, spune Ottley.

Jurnalistul britanic face apel pentru salvarea unui patrimoniu extraordinar al Europei. „Această clădire trebuie să fie salvată, pentru că nu este doar o clădire importantă din România, ci din Europa. Dacă nu se face nimic, în câțiva ani va cădea și vom pierde o comoară de neprețuit. Acesta este patrimoniul vostru, oameni buni, și este ceea ce guvernul face sau mai bine zis nu face cu el. Dacă vă pasă, haideți să facem ceva în sensul acesta. Haideți să facem o campanie, haideți să-i determinăm pe oameni să reacționeze până nu este prea târziu”, spune Charlie Ottley.

Citiţi şi:România, jefuită: Cum a ajuns Masivul Retezat în proprietatea austriecilor de la Schweighofer, care acum au început defrișărileRomânia ar putea deveni un El Dorado al Europei, dacă ar autoriza 100.000 de ferme țărănești în regim agroturistic! 

yogaesoteric
20 septembrie 2017

Precupeţele de sentinţe. Cum negociau ca la piaţă decizii două judecătoare corupte. «Mie mi-a adus treizeci şi cinci. Noi cât să ne oprim?»

 Antonela Costache

 

Judecătoarele Antonela Costache şi Viorica Dinu, de la Tribunalul Bucureşti, condamnate la 8 ani de închisoare după ce au fost găsite vinovate că vindeau sentinţe ca la piaţă, trebuiau să ajungă în închisoare pentru ca „astfel de fapte să nu se mai comită sau acestea să fie cazuri izolate”. Aceasta este motivarea sentinţei într-unul dintre cele mai mediatizate dosare privind corupţia din magistratură.

 

„Fii atentă! Aici avem cinşpe şi cinşpe... Eu mi-am oprit o mie. A fost şaişpe – şaişpe... sunt cinşpe – cinşpe. Sunt treizeci. I-am numărat. Şi asta nu-i tot, că nu-i dau lu’ ... Mie mi-a adus treizeci şi cinci. Noi cât să ne oprim?”/ „Păi, cât zici tu!” /„Să ne oprim... ne oprim câte două jumate, dăm treizeci? Că ajunge…”.

Acesta este unul dintre dialogurile care le-a adus judecătoarelor Antonela Cristea, fostă Costache (47 de ani) şi Viorica Dinu (57 de ani), de la Tribunalul Bucureşti, câte opt ani de închisoare pentru corupţie. Concret, cele două judecătoare primiseră o şpagă de 35.000 de euro, pentru „rezolvarea” favorabilă a unor dosare la Curtea de Apel Bucureşti (CAB). Fiecare dintre ele şi-ar fi oprit suma de 2.500 de euro, iar 30.000 de euro urmau să ajungă prin intermediul Vioricăi Dinu la magistraţi de la CAB.

 
Viorica Dinu

Motivarea condamnării

Interceptările ambientale apar în motivarea sentinţei prin care Antonela Cristea şi Viorica Dinu au fost condamnate la închisoare. Cele două au fost găsite vinovate că ar fi luat mită pentru a da soluţii favorabile în dosarele penale de la Tribunalul Bucureşti sau că ar fi intervenit la colegii de la Curtea de Apel Bucureşti.

În acelaşi proces, alte 21 de persoane – grefieri, avocaţi sau justiţiabili – au primit condamnări între 2 şi 10 ani de închisoare. Cazul este fără precedent în România, deoarece era vorba de eliberarea sau achitarea unor nume sonore, cum ar fi afaceriştii Dinel Staicu şi Ştefan Rădulescu, un director din cadrul ANAF implicat în dosarul „Mafia Zahărului”, sau interlopi din clanurile „Cămătarilor”, „Duduianu” sau „Sportivilor”.

Motivarea condamnării a durat aproape 9 luni, iar sentinţa are aproape 350 de pagini. Decizia în acest caz a fost dată de Curtea de Apel Bucureşti, iar Antonela Cristea şi Viorica Dinu au contestat-o la Curtea Supremă. Cele două judecătoare, avocatul Daniel Petre, soţia acestuia, Daniela Petre şi unul dintre liderii clanului „Sportivilor”, Petrică Bogdan Bagoli, au susţinut că sunt nevinovaţi. Celelalte 18 persoane implicate în acest caz au recunoscut acuzaţiile.

„Pedepsele trebuie să fie exemplare”

„Curtea consideră că gravitatea faptelor este cu atât mai mare, cu cât au fost comise de o persoană responsabilă şi care putea să realizeze consecinţele faptelor sale, atât în raport cu propria persoană, dar şi cu ceilalţi membri ai societăţii”, a motivat Curtea cei 8 ani de închisoare în cazul Vioricăi Dinu. Femeia şi-a dat demisia din magistratură în timpul procesului. „Pedepsele ce îi vor fi aplicate inculpatei pentru aceste infracţiuni trebuie să fie exemplare, menite să realizeze atât prevenţia, dar şi scopul educativ, pentru ca astfel de fapte să nu se mai comită sau acestea să fie cazuri izolate”, a motivat CAB.

Potrivit sentinţei, Dinu nu a înţeles rolul pe care îl avea în societate, iar prin conduita şi comportamentul său a făcut ca încrederea în actul de justiţie să fie grav afectate, „fapt pentru care pedepsele ce îi vor fi aplicate pentru aceste fapte vor fi orientate spre limita superioară a acestora”. Dinu şi Cristea au stat în arest preventiv mai mult de un an, în perioada 14 martie 2013 - 27 aprilie 2014 şi în arest la domiciliu încă un an, 27 aprilie 2014 - 18 iunie 2015. De altfel, Dinu s-a plâns în repetate rânduri judecătorilor de condiţiile din penitenciar: „Faptul că sunt închisă mă umileşte şi nu îmi oferă nicio altă formă de educare. În prezent, în România, penitenciarele nu sunt pregătite să încarcereze persoane cu studii superioare. Acestea sunt amestecate cu analfabeţi, cu care nu ai ce să discuţi şi care nu te înţeleg”.

S-a căsătorit la Târgşor

Antonela Cristea, fostă Costache, a fost suspendată din funcţia de judecător după arestarea preventivă. În perioada în care a fost închisă la Târgşor, judecătoarea s-a măritat cu avocatul care o reprezenta în proces, iar ceremonia a fost oficiată în penitenciar. Antonela Cristea nu a dat declaraţii în timpul procesului. „Fapta inculpatei, pe deplin dovedită de mijloacele de probă existente la dosarul cauzei, este de o gravitate deosebită, datorată – în principal – faptului că aceasta soluţiona procese penale în care erau judecaţi oameni pentru comiterea de infracţiuni, stabilea şi aplica pedepse, rolul său în societate fiind unul deosebit”, se arată în sentinţa de condamnare.

Curtea de Apel Bucureşti a arătat că judecătoarea realiza care era rolul său socio-profesional şi, de aceea, comiterea faptei apare ca o acţiune de o gravitate deosebită. „Antonela Costache trebuia să realizeze şi să aibă în vedere în permanenţă faptul că puterea conferită de lege, aceea de a judeca oameni, este de natură să-i determine un comportament şi o atitudine ireproşabile”, se mai arată în sentinţă. Judecătoarea ar fi dat dovadă de superficialitate, uşurinţă, indiferenţă, „şi-a periclitat propria existenţă şi activitatea profesională, dar şi încrederea în actul de justiţie, precum şi în instituţiile şi personalul din autoritatea judecătorească.”

„A visat urât azi-noapte şi că se ştie în penitenciar”.

Nonşalanţa cu care cele două judecătoare şi cei implicaţi discutau despre şpăgi şi sentinţe vândute este surprinzătoare în acest caz. Multe dintre discuţii sunt interceptate în liftul Tribunalului Bucureşti, după ce ofiţerii anticorupţie le-au spus celor doi magistraţi, în discuţii private, că în ascensoarele capitonate cu tablă şi aluminiu nu se pot face interceptări. Costache ar fi aflat în acelaşi mod că nu ar putea fi interceptată dacă ar deţine un telefon mobil de generaţie veche, aşa că cele două judecătoare şi-ar fi achiziţionat astfel de telefoane mobile pentru a se feri astfel de o presupusă anchetă.

De altfel, Dinu era veşnic precaută: „Tre’ să aveţi grijă! Aveţi grijă, că DNA-u’ e în foc continuu!”. Într-o discuţie telefonică, Dinu povestea despre Costache că i-a fost frică să primească şpaga pentru eliberarea lui Dinel Staicu, 150.000 de euro, deoarece ar fi avut coşmaruri. „Şi Antonela: «Nu şi nu» şi că ea a visat urât azi-noapte şi că se ştie în penitenciar şi că-i e frică. Numai aşa o ţinea!”/ „I-am şi arătat banii de dimineaţă”, povestea magistratul. Judecătoarele nu ar fi avut nicio reţinere, în funcţie de suma de bani dădeau decizii pentru orice infracţiuni, mai puţin cele cu trafic de droguri. „A zis să nu fie cu kilograme (droguri- n.r)... Şi rămăsese că mă duc să-i spun”, explica Dinu.

Judecătorii care nu luau mită, „prea tâmpiţi”

Curtea de Apel Bucureşti a lăsat în motivare o discuţie dintre Dinu şi avocatul Daniel Petre, condamnat la 10 ani de închisoare, în care o criticau pe Antonela Cristea: „A fost aiurea să ia Antonela jumătatea ta, fiindcă şi l-a pus pe completu’ ei”. Petre a găsit imediat explicaţia: „De fomistă! Că nu, eu din ce ştiu e distrusă cu banii, mie îmi plac...”. Dinu a încercat să-i găsească parte bună, în sensul că sigur va accepta bani în contul unei posibile şpăgi pentru intervenţii în cazul Dinel Staicu: „E cheltuitoare şi nu cred că o să…”. Ce doi au discutat şi despre judecători care refuză şpaga, „prea tâmpiţi” ca „să facă” bani, „accentele filozofice ale conversaţiei fiind axate pe aceea că cei care dau şi primesc mită nu fac altceva decât «să mănânce o pâine»”, se arată în motivare.

Citiți și:Derapajele surprinzătoare ale anticorupţiei din România 
Din revelațiile lui Swedenborg: ce îi așteaptă în lumea de dincolo pe judecătorii corupți, orbi la dreptate și adevăr
 

yogaesoteric 
18 septembrie 2017