Alo !, domnilor Dragnea, Tăriceanu & co, n-ar fi mai bine să plecați voi și să lăsați țara să fie condusă de oameni cinstiți , capabili să oprească acest exod național sinucigaș, prin măsuri de ridicare a nivelului de trai și de realizare profesională?CM
România a pierdut în Primul Război Mondial 220.000 de soldaţi şi ofiţeri şi încă 250.000 de civili (morţi mai ales ca urmare a tifosului exantematic); probabil încă 50.000 de români au murit luptând în armate străine (austro-ungară sau rusă).
Aproape 100.000 de români au murit sub haina militară în cel de-al Doilea Război Mondial şi încă 200.000 au murit în lagărele de prizonieri. Câteva sute de mii de evrei cetăţeni români au murit în timpul războiului (cei mai mulţi dintre ei din teritoriul aflat sub stăpânirea maghiară în Ardealul de Nord).
Deşi greu de numărat, victimele regimului comunist (deţinuţi politici morţi în lagăre de muncă, deportaţi sau în puşcărie) sunt probabil câteva sute de mii (raportul Tismăneanu indică 350.000 de victime, dar este puternic criticat ca minimalizând acest număr).
Practic, în timpul celor mai ucigătoare războaie pe care le-a cunoscut România şi în timpul celei mai criminale prigoane împotriva românilor (cea comunistă), ţara a pierdut 2 milioane de cetăţeni.
Ei bine, după anul 2000, au plecat din ţară cel puţin 3,5 milioane de români (după cum estimează Organizaţia Naţiunilor Unite), adică 17% dinpopulaţie. Practic, în intervalul în care România se afla „în cea mai bună perioadă din istorie”, am pierdut de două ori mai mulţi oameni decât în două războaie mondiale plus prigoana anilor ʼ45-ʼ60!
Istoricii spun, pe bună dreptate, că imediat după preluarea puterii de către regimul comunist, între 1945 şi 1960, România şi-a pierdut aproape întreaga elită intelectuală, deşi o parte bună dintre supravieţuitori au fost „reintegraţi cu restricţii pentru funcţiile de conducere” în societate.
Dar acum? Peste 14.000 de doctori au plecat din ţară după 2008, la care putem adăuga şi aproape 30.000 de asistenţi medicali. Aici au rămas aproximativ 57.000 de medici, adică o cincime din medicii români au plecat, probabil definitiv.
În spitale profesează sub 15.000 de doctori, cam jumătate din câţi ar fi necesar să fie pentru a întreţine funcţionalitatea sistemului. Anual, România „produce” cam 3.000 de doctori şi pierde 500, adică a şaptea parte.
După 1990, 300.000 de ingineri au plecat din ţară, adică am pierdut o treime din totalul cadrelor tehnice, cei mai mulţi dintre ei în anii de până la intrarea în Uniunea Europeană. Astăzi „doar” aproximativ 18-20% dintre inginerii români mai pleacă în străinătate.
Vârful acestui exod s-a atins în 1999, când au rămas în ţară doar 5 dintre cei 250 de absolvenţi de Automatică şi Calculatoare de la Politehnica bucureşteană; în 2000, situaţia s-a îmbunătăţit: au rămas 7, iar în 2001 au rămas 11! În deceniul 1990-2000, un sfert din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români.
România a pierdut teritorii vaste (Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul), a pierdut resurse naturale preţioase (petrolul şi gazele exploatate iraţional în anii ’60-’90), a pierdut o treime din suprafaţa împădurită, a pierdut mlaştinile din Lunca Dunării, a pierdut un sfert din Delta Dunării (pe care l-am transformat în ferme de porumb!), a pierdut a noua flota a lumii, a pierdut 1% din producţia de oţel a lumii, a pierdut dreptul de a-şi extrage jumătate din petrolul propriu, a pierdut jumătate din resursa de peşte (în special în Dunăre şi Deltă), a pierdut unele dintre cele mai productive perimetre de pescuit oceanic ale lumii, dar nimic nu se compară cu pierderea catastrofală şi ireparabilă a unei cincimi de populaţie.
Toată lumea „bună” de la Bucureşti (politicieni, analişti, jurnalişti, experţi, moderatori de televiziune, invitaţi permanenţi, kilograme de gigibecali şi geluvișani) deplânge în fel şi chip orice subiect european, mondial, regional, dar foarte puţini realizează, şi şi mai puţini vorbesc, despre cea mai dureroasă şi (singură) ireversibilă pierdere a ţării: unul din cinci români a plecat definitiv!
Ce consecinţe a avut exodul unui român din cinci
În primul rând, politicienii au scăpat de presiunea de a avea grijă şi a gândi pentru români mai mulţi şi mai deştepţi şi, trecând la aspecte serioase, s-a echilibrat deficitul de cont curent: românii plecaţi în străinătate au trimis acasă mai mulţi bani decât toate investiţiile străine la un loc; practic, banii (aşa, puţini, trimişi acasă) au hrănit consumul intern, permiţând perpetuarea la putere a unor incapabili.
În al doilea rând, s-a pierdut orice posibilitate de a aduce în România investiţii în industrii cu valoare adăugată mare: dacă ne-au plecat inginerii, nu se mai investeşte în tehnologie, ci în fabrici de nivelul anilor ’80, unde mulţi oameni produc lucruri simple şi ieftine.
Nu mai există astăzi nicio firmă românească mare capabilă să proiecteze şi să construiască mari realizări inginereşti. Ar mai avea cine să facă astăzi un baraj ca cel de la Vidraru? Sau ca cel de la Porţile de Fier? Poate firmele străine care câştigă pe bandă rulantă contractele de modernizare.
Ar mai fi vreo firmă românească acum capabilă să construiască un pod la Cernavodă sau la Ruse? Din câte se pare, românii participa la astfel de lucrări doar cu partea de săpături şi cu cantina mobilă, toată tehnologia vine „de afară”…
Nefiind suficienţi contribuabili, iar cei existenţi având salarii prea mici, deficitele fondurilor de pensii şi sănătate au devenit cronice, insuportabile pentru o societate modernă.
România a ajuns să depindă de capriciile pieţei imobiliare pentru a afla dacă are sau nu creştere. Suntem săraci (averea gospodăriilor din România era la mijlocul lui 2016 de numai 229 miliarde de dolari, în scădere puternică faţă de anii de dinainte de criză, din cauza prăbuşirii preţurilor imobilelor, mult sub averea de 256 miliarde de dolari a ungurilor, sau sub cea de peste 400 de miliarde de dolari a cehilor şi sub cea de aproape 800 miliarde de dolari a polonezilor), pentru că nu avem altă avere decât cea imobiliară şi nu avem altă avere pentru că suntem lipsiţi de forţă de muncă înalt calificată, care să producă şi altceva…
Unde am fi fost dacă acest exod nu ar fi avut loc?
Am fi avut astăzi un PIB nominal cu cel puţin o treime mai mare (cei 3,5 milioane de români plecaţi reprezintă 70% din forţa de muncă activă rămasă – cam 5 milioane de oameni), adică eram la nivelul celei de a 33-a economii a lumii (nu a 52-a), peste Hong Kong, Danemarca, Singapore şi muuult peste Grecia sau Cehia, pe care visăm să le depăşim la anul.
România ar avea a şaptea populaţie medicală din Uniunea Europeană şi ar fi a cincea putere inginerească a Uniunii Europene şi am fi, probabil, a patra putere a fizicii din Uniune (aici s-a produs cel mai mare exod procentual).
Veniturile de la fondurile de pensii şi de sănătate ar fi mai mari cu cel puţin 50% (dacă nu chiar cu 70%), adică am avea bani să ne tratăm cu decenţă copiii şi bătrânii…
Poate nu în ultimul rând, România ar fi una dintre principalele destinaţii mondiale pentru investiţii în tehnologie şi în industrii cu valoare adăugată ridicată, având resursa umană necesară.
Dacă mâine Uniunea Europeană ne-ar da, la sacoşă, toate zecile de miliarde de euro fonduri structurale promise până în 2020, nu am şti şi nu am putea să le folosim singuri. De ce? Nu ar avea cine să gândească marile proiecte (de infrastructură energetică sau de transport), nu ar avea cine să le proiecteze şi nici cine să le execute.
Spre final, o dureroasă întrebare: oare de ce nu am exportat doctori în „securitate naţională” (eventual pe cei încruntaţi şi stingheriţi de limba română) în loc de medici, arhitecţi, ingineri, fizicieni?
Nu era mai bine să fi rămas cu inginerii de aeronave şi IT plecaţi în gheţurile Canadei şi să ne fi plecat primarii de sectoare-generali, patronii cluburilor de fotbal, miniştrii cu facultăţi incerte, dar cu doctorate în „siguranţă”, doctorii în sociologie care au semnat mai multe cărţi decât au citit, miniştrii cu cartea pe „genunche”?
Citiți și:
yogaesoteric
31 ianuarie 2018
