Europa de Est în epoca post-modernă. Implicaţii geopolitice

Bizanț după Bizanț, Occident după Occident

„Bizanţ după Bizanţ” este formula prin care istoricul Nicolae Iorga descria aderarea culturală a Ţărilor Române aflate sub conducere fanariotă la spaţiul cultural bizantin. Fenomenul se petrecea în secolele XVII-XVIII, adică la peste două sute de ani de la cucerirea Constantinopolului de către otomani, act care încheia din punct de vedere istoric ciclul glorios al Bizanţului.

La sute de ani de la căderea Bizanţului, intelectualitatea laică sau ecleziastă din Ţara Românească şi Moldova vorbea, predica, citea şi scria/tipărea în greacă şi în slavonă, pictura şi arhitectura aveau reminiscenţe bizantine, iar domniile se negociau la Constantinopol.

Entuziasmul pentru Bizanţ şi lumea greacă, remarca just Iorga, este cu atât mai paradoxal cu cât domniile pământene de pe vremea marilor voievozi români Mircea, Ştefan, Mihai fuseseră indubitabil mai legate de culturile apusene decât de lumea greacă, deşi impactul religios al ortodoxismului nu poate fi subestimat. Domnitorii moldoveni şi valahi din secolele XIV-XVI ne apar ca nişte prinţi apuseni, înarmaţi şi îmbrăcaţi aidoma contemporanilor lor central europeni. Cu atât mai anacronică pare retrăirea Bizanţului la sute de kilometri și la secole distanță aici în spațiul nostru.

La alte două secole distanţă, Estul European pare să reînnoade povestea nostalgică, dovedind un ataşament special pentru instituția Uniunii Europene, tot mai intens criticată în înseşi ţările care au constituit-o. În Germania, Franța, Italia, Spania, Grecia, Marea Britanie, Suedia, Austria curentele de opoziţie faţă de instituţia Uniunii Europene sunt tot mai puternice. Sunt atacate, între altele, moneda unică, birocraţia ineficientă şi lipsa de responsabilitate în faţa cetăţeanului, şomajul în creștere îndeosebi în rândul tinerilor, dispariţia industriilor manufacturiere, calitatea tot mai proastă a educaţiei, vârsta de pensionare în creştere, imigraţia necontrolată şi copleşirea populaţiei autohtone de alogeni care nu au nimic comun cu Europa şi tradiţiile ei, degenerarea morală şi dictatura corectitudinii politice.

La ea acasă, UE se zbate să supravieţuiască, realităţile vieţii de zi cu zi fiind mai convingătoare decât o presă de sistem şi „analişti politici” care vântură de zeci de ani viziuni mincinoase. Euroscepticii, de orice coloratură, de la patrioţi naţionalişti la centrişti motivaţi economic până la stânga radicală câştigă procente în cam toate ţările din Vestul și Centrul Europei.

Între timp, în Ucraina

Estul Europei, confruntat cu propriile vicisitudini istorice de la invazia mongolilor la cea otomană, care nu a reușit în secolele trecute să participe decât marginal la marile momente ale Europei, a ajuns să fie invitat să participe la marșul civilizaţiei europene cam la momentul retragerii cu torţe spre cazarmă.

Cu entuziasmul neofitului, est-europenii se identifică entuziast cu un vis din trecut, nu cu prezentul. Ca un paradox al geografiei, entuziasmul pentru Uniunea Europeana este cu atât mai mare cu cât mergi spre est! Între cauzele principale ale acestui entuziasm estic se numără: nivelul de trai precar, fricile care izvorăsc din trecut și neîncrederea în sine.

Frica de ruşi

Problema cea mai des pusă pe tapet de presa „mainstream” atât din ţările Occidentale cât şi de cea din Europa de Est adăpată la izvoarele adevărului occidental, este securitatea naţională. Sigur că la o analiză „la rece” este destul de greu de înţeles cum este sporită securitatea naţională prin aderarea la nişte organisme care atacă direct suveranitatea naţională. În subconştientul colectiv însă este atinsă o coardă sensibilă – ne păzim de ruşi, aceştia nu vor mai putea veni şi ocupa sau impune guverne marionetă, nu vor mai băga oameni în puşcării, nu vor mai putea lua cu japca bogăţiile Europei de Răsărit.

Această temă justifică un articol, dacă nu o carte, ea însăşi. Vom urmări foarte pe scurt să atacăm câteva idei principale. În primul rând, pare absolut incredibilă egalitatea pusă între ruşi şi sovietici, între victimă şi călău. Cum e posibilă translatarea vinei colective (în cazul în care am accepta că există aşa ceva) de la cei care au inventat şi implementat comunismul şi teroarea roşie la poporul decapitat de elite care a dat, probabil, chiar şi numeric cele mai multe victime sacrificate pe altarul roşu?!

Tot paradoxală pare incapacitatea de a sesiza similitudinea intelectuală între „globalismul roșu” al sfârşitului de secol XIX şi începutul de secol XX şi „globalismul neoconservator” al începutului de secol XXI. Aceleaşi origini troţkiste, acelaşi mod de implementare prin teroare, aceeaşi ură faţă de societăţile tradiţionale. Chiar aşa de repede să fi uitat Ucraina de Troţki şi Iagoda încât să-şi dorească integrarea în lumea construită după ideile lui Perle şi Wolfowitz?

Neîncrederea în sine

Totuşi, Rusia este o marotă. Este greu de înţeles cum partide care se declară naţionaliste sau de orientare naţională din Europa de Est preferă integrarea europeană în locul unei suveranităţi dobândite după sute de ani de suferinţe. Presupunând prin absurd că mâine Rusia ar dispărea de pe hartă, majoritatea populaţiei ucrainene sau româneşti ar vota mai degrabă integrarea în UE decât un regim de independenţă totală şi ar vota acest lucru nu din solidaritate umană sau din conştiinţa apartenenţei la familia naţiunilor europene, ci din considerente pragmatice, din neîncredere că prin propria muncă şi administrare ar reuşi să îşi ridice nivelul de trai la un nivel comparabil cu al vecinilor din vest. Acesta este adevărul dureros pe care noi, est-europenii, nu îndrăznim decât arareori să-l privim în faţă şi pe care îl falsificăm prin argumentul „securităţii naţionale”. Despre ce securitate naţională poate fi vorba în cazul Ucrainei când jumătate din populaţie se împotriveşte oricărei forme de organizare ostile Rusiei?

Câteva consideraţii economice

Economia, ca şi calculul raţional în sine, joacă în această piesă de teatru un rol secundar. Ca mai toate aspectele importante în viaţă, subiectul integrării europene este unul abordat emoţional, nu logic, pe cifre. Acesta este şi motivul pentru care presa alocă foarte puţin spaţiu acestui subiect.

O abordare analitică ar demonta rapid orice perspective de creştere a bunăstării în spaţiul estic prin aderarea la UE. Reprezentanţii UE înşişi, puşi să nominalizeze produsele industriale ucrainene care ar avea căutare în spaţiul vest-european, tac mâlc. La fel, UE spune pas, ca şi atunci când i se cere drept contrapartidă la renunţarea la resursele energetice ieftine venite din Est, o finanţare de 200 de miliarde de dolari, bani mulţi pentru un organism supra-naţional incapabil să gestioneze propriile economii, după cum o dovedesc experienţele portugheze, italiene, spaniole, greceşti – PIGS cum le spun frăţeşte anglofonii. Se oferă însă cu generozitate un miliard, probabil gazul pe care îl arde Ucraina în câteva zile de iarnă, iar pentru restul se arată calea împrumuturilor de la FMI. Reţeta acestora o cunoaştem de bună seamă: vânzarea proprietăţilor agricole individuale, închiderea industriilor locale pe motiv fie de neprofitabilitate, fie ecologic, în paralel cu cedarea resurselor minerale către multinaţionalele care nu respectă niciun criteriu ecologic, şomaj în masă, export de forţă de muncă spre Europa de Vest, totul în paralel cu şi mai importanta agendă culturală implementată de organismele asociate.

Nu am fi adus economia în discuţie dacă nu intervenea din nou problema rusească. Cu ani în urmă, un reputat profesor universitar, membru în Consiliul de Administraţie al BNR, menţiona că în perioada comunistă Rusia ar fi subvenţionat de facto economiile ţărilor CAER prin vânzarea materiilor prime la preţuri inferioare celor practicate pe plan mondial. La acea vreme, analistul Bogdan Herzog s-a opus tezei respective susţinând că adaptarea rezonabilă a economiilor Cehiei şi Poloniei la competiţia din UE prin comparaţie cu dezastrul din economia rusă, dovedeşte că acestea erau mai performante. Dar discuţia avea loc în epoca lui Elţin şi a oligarhilor…

Implicații geopolitice. Riscuri pentru strategia eurasiatică a Rusiei

Situația din Ucraina poate avea, pe lângă consecințele foarte grave asupra țării în cauză, și câteva efecte geopolitice majore care merită să ne atragă atenția.

Strategia anaconda. Nu pot fi suspectați nici birocrații de la Bruxelles, nici maeștrii acestora că nu ar putea dormi noaptea din compasiune pentru ucraineni sau pentru alți est-europeni. Ucraina cu toate bogățiile ei naturale, terenuri agricole, resurse minerale importante și industrie grea dezvoltată poate reprezenta un pol de atracție care trebuie atras pe orbită și ulterior ocupat. Mai importantă însă decât acapararea Ucrainei este încercuirea Rusiei conform strategiei „anaconda” imaginată pentru prima dată la începutul secolului XX de Halford Mackinder. Prin această strategie spațiul euro-astiatic este sugrumat încet dar sigur de către atlantiști prin limitarea accesului la mările calde.

Aceeași strategie „anaconda” este argumentul care explică în bună parte multe din ultimele mutări geopolitice:
- Invitația adresată Georgei – un stat cu o economie nesemnificativă măcinat de conflicte interne și cu două provincii ostile pe care nu le controlează – Osetia de Sud si Abhazia. În acest caz un argument strategic suplimentar îl constituie și segmentarea relației Rusia – Iran, plus încercuirea completă a Iranului din toate punctele cardinale: Est – Afganistan, Pakistan; Sud – Arabia Saudită, Țările Golfului; Vest – Turcia, Irak; Nord – Georgia;
- Invitația adresată Moldovei – cu probleme economice la fel de grave ca și Georgia și provinciile rebele Transnistria si Găgăuzia;
- scutul de la Deveselu – ridicolul „argument” de anihilare a rachetelor cu focoase nucleare iraniene îndreptate împotriva Europei, care l-a făcut să izbucnească în râs pe președintele Putin în cadrul unui interviu, devine irelevant chiar și pentru profani în contextul recentelor negocieri;
- recentul conflict americano-chinez în jurul spațiului de notificare aeriană declarat de China (ADIZ – East China Sea).

Ucraina – poliță pentru Siria și Iran

Dezlănțuirea crizei ucrainene cu larga asistență a birocraților europeni și a țuțărilor acestora – vezi declarațiile insipidului Van Rompuy și prezența lituaniană și poloneză în mijlocul demonstranților de la Kiev– nu vine întâmplător la scurt timp după marile succese diplomatice rusești în problemele Siria și Iran. Faptul că medierea rusă a condus, poate, la evitarea pentru moment (?!) a unui război de anvergură, poate mondial, pare să nu fi satisfăcut toate părțile implicate. Reacția a fost mutarea teatrului de acțiune mai aproape de Rusia, percepută ca principal opozant al sistemului hegemonic actual.

Riscul de „balcanizare” al Ucrainei. Regiuni întregi din Ucraina de Est, în jurul bazinului Donbass și Ucraina de Sud, în mod special Crimeea au o populație majoritar rusofonă. Implicit, o situație instabilă în Ucraina conduce la riscul atragerii Rusiei într-un conflict regional, ceea ce ar fi o imensă greșeală strategică după cum scria și Alexandr Dughin în cartea sa Bazele Geopoliticii apărută și în românește la Editura Eurasiatica în anul 2011. Atu-ul militar și politic al Rusiei în orice alianță geopolitică, argumenta Dughin, este tocmai capacitatea de răspuns strategic, – efortul militar rusesc trebuind să fie îndreptat în direcția armamentului strategic de tip intercontinental și nu spre conflicte regionale. Îndreptarea atenției și a efortului militar spre micile conflicte regionale ar înscrie Rusia în rândul puterilor regionale, puteri de rangul doi și ar transforma-o într-un aliat neinteresant pe plan global, într-o alianță de tip BRICS.

În cazul de față, întrucât nu poate ignora soarta celor cca. 10 milioane de ruși din Ucraina, Rusia va fi pusă fie în situația de a ajuta o Ucraină independentă în întregul ei, fie de a se implica în conflictele etnice care mocnesc în țara vecină. O implicare directă ar însemna tocmai căderea în capcana întinsă de inamici iar asistarea pasivă la ceea ce se petrece în imediata vecinătate unei părți importante din populația rusă este echivalentă cu renunțarea la statutul de mare putere. Ieșirea dintr-o astfel de dilemă nu poate avea decât trei soluții:
- salvarea integrității Ucrainei în contextul unei independențe prietenoase față de Moscova (ceea ce încearcă Rusia acum);
- partajarea oficială a Ucrainei pe linia greu de trasat a identităților etnice și lingvistice, un proiect care nu va fi posibil fără un veritabil scenariu bosniac, pe care orice forță pacifistă din lume ar trebui să-l evite;
- partajarea neoficială, de facto, a Ucrainei, după modelul transnistrian, osetin sau abhazian, guvernul de la Kiev încetând să controleze vaste regiuni ale țării – acestea fiind guvernate de regimuri locale pro-moscovite. Având în vedere dimensiunea regiunilor și importanța lor economică și demografică, acest lucru echivalează cu pierderea de către Ucraina a suveranității sale atât în fața Bruxelles-ului – în Vestul Ucrainei cât și în fața Moscovei în regiunile rusofone din Est și Sud. O atare strategie pe care o văd foarte probabilă în lipsa unui compromis de natură să salveze Ucraina independentă se va realiza pe cât posibil fără intervenția externă a Rusiei ci prin activarea unor forțe politice locale, sprijinite evident de bazele militare din Crimeea.

Un alt risc major al crizei ucrainene constă în posibilitatea deteriorării relaţiei Moscova – Berlin, una din axele fundamentale ale proiectului eurasiatic pentru renașterea Europei.

Pe lângă implicațiile asupra Rusiei, o situație conflictuală în Ucraina favorizează net acele forțe care încearcă cu orice preț să blocheze o apropiere între Europa Centrală și Rusia. Toți aceia care doresc să mențină actualul statut al Germaniei de țară ocupată militar, la 70 de ani de la sfârșitul războiului, gigant economic dar pitic politic, au tot interesul să creeze obstacole permanente pentru a bloca apropierea Centrului European de Rusia, singurul aliat potențial capabil să ofere anvergura militară și politică necesară pentru renegocierea statului.

O ultimă considerație – O Rusie care încearcă să se regăsească pe sine după coșmarul comunist este totodată aliatul natural al forțelor conservatoare tradiționaliste europene, probabil unul din inamicii cei mai de temut ai actualului sistem care domină continentul. Aplicând strategia divide et impera, orice conflict fratricid între europeni nu poate decât să avantajeze actualul sistem și manipulatorii acestuia.

Citiți și:Iurie Roșca: «Statul Român ca vârf de lance al imperialismului american» 
Scurt punctaj pentru 2018. Spre un «point of no return»? 
Cum și de ce se schimbă lumea  

yogaesoteric
18 mai 2018

Generarea şi tranzacţionarea bitcoinului consumă mai mult curent electric decât 159 de ţări din lume

Consumul de curent electric pentru generarea monedei virtuale bitcoin depăşeşte consumul de curent electric din 159 de ţări, între care Croaţia, Irlanda, Islanda, Serbia şi majoritatea statelor africane, informează platforma britanică Power Compare, citată de RIA Novosti.

Creşterea valorii bitcoinului duce şi la creşterea consumului de curent electric pentru generarea acestei monede virtuale. Conform Power Compare, procesul de generare şi tranzacţionare a bitcoinului se ridică în prezent la 31 TWh, adică 0,13% din consumul global de curent electric.

Dacă generatorii de bitcoini ar avea un stat al lor, atunci acesta s-ar situa pe locul 61 în lume la consumul de curent electric, peste Croaţia, Irlanda, Islanda, Serbia şi majoritatea statelor africane.

Scenariile cele mai pesimiste sugerează că deja în februarie 2020 procesul de generare şi tranzacţionare a bitcoinului ar putea să înghită întregul volum de electricitate produsă în lume.

Citiți și: 
Locul de unde se extrage… Bitcoin-ul, moneda digitală. Hangarele Bitmain sunt unele dintre cele mai mari cybermine din lume 
Criptomoneda – o escrocherie care va duce la înrobire totală 

yogaesoteric

18 mai 2018

22 noiembrie 1968, ora 4 dimineaţa – URSS pregătea invazia României

Cei care acum au cel puţin 55-60 de ani îşi pot aminti că în 1968, în noiembrie, noaptea, treceau prin Bucureşti spre graniţa de est a României, trupe, tancuri şi alte utilaje de tehnică militară. Lumea era speriată, nu se ştia prea mare lucru, erau bănuieli… logice. Comasarea întregii armate române la graniţa de est însemna doar pregătirea de ceva neplăcut: un război, o invazie a sovieticilor. Mai toţi fuseseră speriaţi de gestul lui Ceauşescu de a se opune URSS-ului în problema invadării Cehoslovaciei. Se temeau de represalii dure. Serviciile noastre cunoşteau şi data precisă: 22 noiembrie, ora 4 dimineaţa. Despre ce era vorba mai exact?

În august 1968 ruşii au lansat operaţiunea „Dunărea”: invadarea Cehoslovaciei. Este bine-cunoscută intervenţia lui Ceauşescu de la vremea respectivă, discursul lui din 21 august – aplaudat de occident pentru îndrăzneala nebănuită. Interesante sunt câteva rapoarte informative ale CIA-ului făcute public (relativ) recent (2001), privind posibila invadare a României de către ruşi trei luni mai târziu, în ziua de 22 noiembrie 1968. Agenţii operativi raportau (din fericire) doar zvonuri privind o invazie de aproximativ 150.00 de militari.

Unul din comentariile raportului spune: „Sovieticii probabil îşi permit să joace un joc al aşteptării cu românii ca să vadă dacă aceştia au tras vreo învăţătură din invadarea Cehoslovaciei… şi dacă or să fie vizibil cooperanţi în afacerile Pactului de la Varşovia.”

Unul din puţinele lucruri pe care le-a putut face Ceauşescu la vremea respectivă, pentru a contracara invazia, a fost să înfiinţeze Gărzile Patriotice – cu băştile alea urâte. Ruşii nu ne-au mai atacat, drept care gărzile au plecat la strâns cartofi.

Odată cu instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, politica de autonomie a Securităţii româneşti faţă de serviciile secrete sovietice a început să se manifeste din plin. În primăvara anului 1965 au fost „demascaţi” câţiva ofiţeri, din rândurile Armatei Române cu activitate în slujba serviciilor de spionaj sovietice, punându-li-se în vedere să întrerupă orice legătură cu acestea.

După cum notează dr. Cristian Troncotă, specialist în istoria serviciilor de informaţii române, „momentele de încordare, chiar de adversitate, între Securitatea română şi instituţiile similare sovietice s-au intensificat în contextul evenimentelor de la Praga, din 1968“.

Generalul (r) Neagu Cosma, Direcţia de Informaţii Externe (DIE), a obţinut prin intermediul unui ofiţer polonez – aflat în contact cu colonelul Ion Bichel – informaţia că Brejnev personal, împreună cu Andropov, şeful KGB, şi comandanţii Armatei Roşii au pregătit o invazie în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia. Date ulterioare aduse la cunoştinţa lui Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului, au arătat că această acţiune se datora nemulţumirii Kremlinului faţă de politica lui Dubcek, Ceauşescu şi Tito. Un colectiv restrâns din Statul Major al Comandamentului Tratatului de la Varşovia lucra la elaborarea planului în detaliu. Din acel colectiv făcea parte şi ofiţerul polonez, ceea ce înseamnă că era bine informat. Invazia trebuia să se desfăşoare în etape, mai întâi Cehoslovacia, după care, la intervale de două-trei săptămâni, urmau România şi Iugoslavia.

Iniţial, Nicolae Ceauşescu nu a luat în serios rapoartele Securităţii, iar Ion Stănescu l-a auzind spunând, textual: „Informaţiile pot fi adevărate numai dacă Brejnev e nebun! Numai un nebun, un descreierat ar face aşa ceva; mai trimiteţi-l pe omul vostru să adâncească informaţia.”

Pe 5 august 1968, Securitatea întocmea nota-sinteză nr. 148 „privind unele acţiuni ostile întreprinse de autorităţile sovietice împotriva R.S. România“. Documentul arată că, dincolo de informaţiile culese, serviciile secrete trimiseseră pe teritoriul României şi dirijaseră spre ambasadele româneşti din ţările socialiste, sub diverse acoperiri, îndeosebi ca turişti, agenţi bine instruiţi şi cu sarcini operative precise.

S-au fotocopiat şi s-au ascuns arhivele!

Imediat după celebrul miting din 21 august 1968 din faţa sediului CC al PCR, au fost luate măsuri rapide. Securitatea a fost pusă în stare de alarmă, iar în centrele direcţiilor de Securitate s-au ridicat bariere din saci cu nisip la ferestre şi la uşile de acces, punctele întărite fiind prevăzute cu guri de foc şi rezerve de muniţie. În concepţia lui Ceauşescu, în cazul unui război, Securitatea trebuia să organizeze, prin aparatul informativ, un război de partizani. S-au studiat atât varianta evacuării lui Ceauşescu în China, cât şi varianta căilor rutiere de la sud de Carpaţi, pentru o deplasare sigură şi rapidă.

Spionii sovietici ies din umbră

Planul de invadare a României a fost cât se poate de real, Oficiul Arhivelor Publice din Marea Britanie dezvăluind în anul 2000 că, în septembrie 1968, serviciile secrete britanice şi olandeze reuşiseră să afle detalii ale planului de invadare a României. Potrivit acestui plan, trupele sovietice, ungare şi poloneze urmau să invadeze România pe 22 noiembrie, ora 4.00 dimineaţa. Ministrul de externe britanic, Michael Steward, a transmis la Bucureşti în ziua de 21 noiembrie un telex cu următorul conţinut: „Am analizat informaţiile de ultimă oră şi am ajuns la concluzia că ruşii pregătesc în cel mai scurt timp o acţiune militară împotriva României.” Totalul efectivelor trupelor de invazie urma să se ridice la 150.000 de militari.

În vara anului 1968, reţeaua sovietică din România a fost pusă la muncă. Cu această ocazie, Securitatea l-a identificat pe generalul Ion Şerb drept agent GRU (serviciul de informaţii militar sovietic). Generalul Şerb, comandant al Armatei a 2-a Bucureşti, a fost surprins de contrainformaţiile militare române în timp ce le oferea agenţilor sovietici planurile de dislocare a forţelor militare din Moldova, aplicaţii militare şi tipurile de armament, altele decât cele din Tratatul de la Varşovia, procurate de Armata Română. Tot în 1968 „au căzut” alte două „cârtiţe” GRU, generalii Floca Arhip şi Vasile Petruţ.

Operaţiunea „Dnester” contra UM 0110

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Ceauşescu printr-o intervenţie militară. La ordinul lui Brejnev, după cum susţine generalul Ion Mihai Pacepa, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr”). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

Că operaţiunea „Nistru” a fost cât se poate de reală ne-o demonstrează şi istoricul Alex Mihai Stoenescu, în ultima sa carte, România postcomunistă 1989-1991 – Editura RAO, 2008: „O primă aripă era cea militară, avându-l în frunte pe generalul (r) Nicolae Militaru, şi care îşi găsea originea în complotul organizat de GRU începând cu anul 1969 (operaţiunea „Nistru”). Această aripă viza o răsturnare a lui Ceauşescu printr-un puci organizat la nivelul unor comandanţi activi sau în rezervă din armată şi al unor foşti lucrători din Securitate, sub coordonarea agenturii militare sovietice din România. Rezervele arătate de Ion Iliescu în privinţa suprimării lui Ceauşescu au condus la iniţiativa grupului militar de a-l contacta pe omul de afaceri de origine română Ion Raţiu, în Anglia, sub titulatura de Frontul Militar Român (FMR), cu scopul de a le furniza armament şi muniţie cu efect tranchilizant.

Lipsa de rezultate îl determină pe Nicolae Militaru să caute contactarea directă a reprezentanţilor oficiali ai URSS acreditaţi în România, fapt ce se va petrece la Consulatul sovietic de la Constanţa”, dezvăluie Alex Mihai Stoenescu. Şi istoricul Dennis Deletant certifică existenţa planului „Nistru“, în cartea sa Ceauşescu and the Securitate.

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte. „Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…) Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult.“

PLAN
Cinci puncte ale operaţiunii „Nistru“1) Preluarea conducerii Armatei şi Securităţii de către un înalt ofiţer român recrutat de organele sovietice;
2) Crearea unui Front al Salvării Naţionale – care figura şi în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne prosovietice în Grecia şi Spania;
3) Atragerea simpatiei internaţionale prin lansarea zvonului că zeci de mii de oameni au fost ucişi de terorişti străini, veniţi în ajutorul lui Ceauşescu;
4) Informarea permanentă a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat;
5) Solicitarea intervenţiei militare a URSS, în cazul în care succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat.

Citiţi şi:Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentateleCRIMINALII CE AU AJUNS SĂ FIE PERFECȚI AI FIINȚELOR UMANE (III)O analiză lucidă, puțin cam tardivă. Avem nevoie de soluții acum, după 27 de ani de rătăcire bezmetică 

yogaesoteric
17 mai 2018

Suntem de mult trecuţi de ceasul al doisprezecelea. Deja am intrat în lumea lui Kafka

Cine și în ce scop a folosit alibiul luptei anticorupție, împinsă până la formele de abuz cele mai grosolane, amintind izbitor de „Justiția” stalinistă?

Lumea Justiției: CONDAMNARE CONTRA NATURII – Motivare halucinantă în dosarul în care fostul ministru Constantin Niță a primit 4 ani de închisoare cu executare. Înalta Curte a luat de bun denunţul lui Tiberiu Urdăreanu şi l-a condamnat pe Niță pentru că nu a adus probe care să infirme acuzaţiile DNA: „În ceea ce priveşte acuzaţia că ar fi primit 30.000 euro nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea ei… Lipsa unei probe directe cu privire la faptă nu este de natură să excludă inexistenta ei.”

Motivare halucinantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul în care a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare ex-ministrul Energiei Constantin Niță, acuzat de trafic de influenţă pe baza unui denunţ formulat de Tiberiu Urdăreanu. Deşi nu existau probe directe care să susţină acuzaţiile parchetului anticorupţie, aspect constatat chiar de judecători, denunţul lui Urdăreanu a fost luat de bun, iar Constantin Niță a fost condamnat.

Grupul de Investigaţii Politice condus de Mugur Ciuvică a publicat pasaje din motivarea ÎCCJ în care se arată, cu subiect şi predicat, că în ceea ce priveşte acuzaţia că ar fi primit 30.000 euro Niță nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea ei, dar şi că lipsa unei probe directe cu privire la faptă nu este de natură să atragă inexistenta ei. Ne întrebăm ce rost mai are prezumţia de nevinovăţie având în vedere că inculpatul este condamnat nu pentru că au existat probe directe care să demonstreze fără dubiu vinovăţia, ci pentru că nu a adus probe care infirme acuzaţiile DNA, deci nu a putut să-şi „probeze nevinovăţia”, o sintagmă cât se poate de periculoasă, dar extrem de uzitată în prezent. În plus, instanța nu a avut vreun dubiu cu privire la denunţătorul Urdăreanu, acelaşi ca şi în dosarul în care preşedintele PNL Ludovic Orban a fost achitat definitiv, căci aşa cum a explicat DNA „nu au fost motive de a aprecia că denunţul formulat este real doar în parte”.

Având în vedere aceste aspecte, concluzionăm că procurorii DNA pot trimite în continuare fără probe dosare în judecată, doar pe baza unui denunţ. Iar inculpatul va trebui să aducă el însuşi probe care să combată delaţiunile scrise pe o foaie de hârtie. Dacă nu, va ajunge la puşcărie. Prezumţia de nevinovăţie pare că a devenit un moft pentru unii magistraţi. Lucru extrem de periculos.
[…]

Dan Diaconu:„În condiţiile în care pe parcursul cercetării judecătoreşti inculpatul a încercat, prin solicitarea încuviinţării unor probe, să combată învinuirile aduse, în ceea ce priveşte afirmaţia că ar fi primit 30.000 EUR nu a adus vreo probă care să infirme veridicitatea ei.”

Citiţi vă rog de două sau de mai multe ori citatul cu care am început acest articol. Dacă aveţi impresia că face parte dintr-un referat al vreunui student repetent de la drept, vă înşelaţi. Citatul este luat din motivarea condamnării la patru ani cu executare a fostului ministru Constantin Niță. Poate că individul, cu faţa lui de chelner, nu vă place. Dar nu despre asta este vorba.

Lucrurile stau în felul următor: DNA vine cu denunţul lui Urdăreanu (ştiţi, băiatul ăla cu ochi albaştri care, între altele, şi-a făcut cavou cu lift) conform căruia lui Niță i s-ar fi dat o şpagă de 30.000 EUR. Asta e singura „probă” pe care DNA o pune la dosar. Şi, întrucât – conform judecătorilor de la ÎCCJ (!!!) – nu a reuşit să-şi probeze nevinovăţia, Niță e condamnat la patru ani de pușcărie. Aşa, ca-n stalinism.

Pentru a emite o asemenea enormitate, în mod normal, n-ar trebui să ai acces nici măcar pe scările Facultăţii de Drept. Oriunde în lumea civilizată aşa ceva pur şi simplu nu e de imaginat. Criticaţi Rusia lui Putin? Aflaţi că acolo aşa ceva pur şi simplu nu există! Poţi să acuzi sistemul judiciar rusesc că face abuzuri, însă niciodată într-un mod atât de grosolan! Probabil nici în Coreea de Nord aşa ceva nu e de imaginat. În România însă, asta e normalitatea.

Pentru o asemenea aberaţie magistraţii respectivi ar trebui dați afară […]. Nu e posibilă atâta lipsă de cultură generală, atâta prostie şi o asemenea lipsă a noţiunilor de bază. Aici, repet, nu e vorba de drept ci de o minimă cultură generală. Culmea e că această lipsă de bun simţ nu se manifestă la vreun tribunal insignifiant, situat undeva într-un colţ rupt de lume, ci la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică acolo unde se presupune că e rezerva de competenţă în materie juridică, unde cică se află vârfurile vârfurilor.

Haideți să judecăm logic: dacă aşa ceva se petrece la vârful Justiţiei autohtone, oare ce se petrece pe la baza sistemului juridic? Oare ce motivări tembele se dau acolo? Şi, mai mult, ce aşteptări să ai de acolo?

E o întreagă retorică a „justiţiei independente” şi a „neamestecului în treburile justiţiei”. O retorică avându-l ca vârf de lance pe Plăvanul naţional. Înainte de a avea o justiţie independentă, n-ar fi mai corect să avem o justiţie? Ceea ce este acum e un sistem stalinist, în care bunul plac, „paradeala”, arbitrarul şi prostia sunt cele mai pregnante constante. Un sistem croit de Băsescu şi acoliţii săi, menit strict a răspunde comenzilor venite via Securitate. Înainte de orice, ar trebui să vedem cum facem să nu mai avem asemenea specimene acolo. Cu alte cuvinte, înainte de a vorbi despre „independenţa justiţiei”, hai să vedem cum facem să avem justiţie, nu paradeală. Pentru că o prostie sau ticăloşie de acest tip realmente distruge oameni!

Oameni buni, reţineţi ce vă spun: suntem de mult trecuţi de ceasul al doisprezecelea. Deja am intrat în lumea lui Kafka. Iar asta, probabil, e cea mai cumplită veste pe care o aflaţi.

Dan Diaconu: În timp ce probele devastatoare efectiv îngroapă DNA, factorii politici gen Plăvanul se declară mulţumiţi de activitatea instituţiei

Cu toate că se constată limpede că numai justiţie nu se face acolo, absolut niciun fir de păr din capul lui Kovesi nu se clatină. Şi nici nu se va clătina! Mai mult, pentru ca sfidarea opiniei publice să fie şi mai mare, şefa DNA începe să-şi şteargă în văzul tuturor urmele, prin închiderea marilor dosare de corupţie: Microsoft, Alro, EADS. Mai vreţi altă imagine mai sugestivă pentru zicala „Câinii latră, caravana trece”?
[…]

Constatând atâtea nebunii, atâta incompetenţă şi ticăloşie te-ai putea întreba sincer cum de mai poate avea cineva tupeu să apară în faţa publicului să spună că „sunt mulţumit de activitatea DNA” şi să zâmbească sfidător? Cum poate exista cineva care să încalce în acest mod bunul simţ? Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu şi am ajuns la concluzia că cel care e în eroare nu e Plăvanul, ci fix cel care are asemenea dileme.

Când mă declar (sau vă declaraţi) dezamăgit de DNA o fac pentru că mă raportez la scopul pe care consider eu că ar trebui să-l aibe această instituţie şi nicidecum la scopul real al existenţei sale. Din punctul meu de vedere care, cu siguranţă, coincide cu al dumneavoastră, DNA ar trebui să fie instituţia care vânează marii corupţi, care demantelează scheme sofisticate de fraudare a statului, care descoperă organizaţii oculte lipite de banul public şi care, în final, despăduchează în masă şi recuperează cel puţin o parte a miliardelor de euro care se scurg ilicit din Buget. Ei bine, dacă asta vă este opinia, vă aflaţi în totală eroare!

În fapt, scopul real al DNA nu pare a fi acela de a preveni vreo fraudă. Ştiu că veţi fi şocaţi, dar aceasta nu este o instituţie a noastră ci a ocupantului, iar scopul ei este strict acela de a se asigura că treburile se desfăşoară „aşa cum trebuie” în colonie. DNA nu trebuie să recupereze prejudicii, ci să facă dosare oricărui individ mai răsărit, iar în momentul în care a ridicat capul, să-l reteze rapid cu sabia aşa-zisei justiţii. DNA nu este o instituţie al cărei scop e legat de cinste sau corectitudine, ci de cine şi cum trebuie să conducă România. Iar din acest punct de vedere, Plăvanul are perfectă dreptate atunci când afirmă că e mulţumit. Dacă gândiţi altfel, nu ştiţi unde-aţi intrat şi, mai mult, nici măcar n-aveţi habar că deasupra uşii de la intrare scrie limpede: „Lasciate ogni speranza, voi ch’intrate”.

Adan Justias:El nici nu ştie încă, „Este un mort viu!” spune procurorul Negulescu referitor la Sebastian Ghiţă. Este esenţa activităţilor de poliţie politică! Întâi se defineşte ȚINTA după care se CAUTĂ! „Nu există persoane nevinovate, ci doar persoane de care nu ne-am ocupat destul.” Citatul este din Dzerjinski, cel care a înfiinţat NKVD.

Răzvan Savaliuc/ Lumea Justiției (ianuarie 2017): Aleşii conduc ţara! Statul mafiot trebuie destructurat!

[….]
În România, transformată sub regimul Băsescu în colonie, cu un actual preşedinte autist care nu face decât să preia mesajele propagandei soroșiste, puterea politică a fost distrusă programat şi înlocuită cu marionete impuse de afară. Totul s-a operat cu ajutorul serviciilor secrete, a marilor parchete, precum şi a autorităţilor fiscale de control – care au devenit aşa cum a recunoscut creatorul Traian Băsescu „un stat mafiot”.

Parlamentul a fost discreditat şi adus în stare de paralizie politică, zeci de senatori şi deputaţi fiind urmăriţi penal, arestaţi, trimişi în judecată, acuzaţi de ANI de conflicte de interese, şi supuşi linşării mediatice de o propagandă plătita ocult prin servicii.

Mass-media a fost distrusă, „mogulii” de presă băgaţi la închisoare, iar cele mai importante posturi de televiziune şi publicaţii au fost închise sau aduse în stare de insolvență, pentru a fi preluate de paravane ale serviciilor. Nicăieri în Uniunea Europeană nu a avut loc un asemenea pogrom împotriva presei, fiind evident atentatul instituţiilor de forţă împotriva libertăţii de exprimare.

Cea mai grea lovitură s-a dat mediului de afaceri românesc, care a fost decimat cu parchetele şi cu ANAF-ul pentru a se face loc multinaţionalelor, primele la scutiri fiscale şi facilitaţi guvernamentale, şi niciodată urmărite penal sau controlate de fisc.

Toţi liderii politici, mogulii de presă şi toţi oamenii de afaceri români importanţi au primit etichete de „penali”, în vreme ce România a trecut sub o influenţă străină fără precedent.

Există informaţii că personaje din afară au impus României şi Moldovei un plan numit MINERVA, de preluare a controlului asupra României prin arma cătuşelor, ştiindu-se că în aceste ţări în care există o corupţia mică generalizată de pe vremea comuniştilor (când totul se rezolva cu bacşiş) orice român îşi doreşte să vadă corupţi la închisoare. Un plan similar s-a încercat şi în Polonia, dar nu a prins.

Planul a vizat formarea de dosare penale tuturor liderilor politici şi factorilor decidenţi importanţi din politică, aparat guvernamental, presă, mediu de afaceri, astfel încât nimeni să nu mai apere România şi, cu ajutorul instituţiilor de forţă, să se impună o conducere dirijată din afară.

Guvernul tehnocrat a fost apogeul planului MINERVA, care însă a eșuat lamentabil la nivelul percepţiei românului de rând, întrucât românii au văzut diferenţele de tratament între ei şi tot ce este extern, şi faptul că nu se pun cătuşe decât lor, nu şi celor care vând țara străinilor şi ne transformă în colonie.

Planul MINERVA a distrus România pentru mulţi ani de acum încolo şi s-a bazat în ultimii 12 ani pe întărirea continuă a instituţiilor de forţă! Fiţi atenţi la cifre: dacă pe vremea lui Ceauşescu odioasa Securitate avea peste 2000 de securişti, azi SRI are peste 11.000 – (faceţi calcul la 1000 euro/lunar media pe un lucrător de informaţii x 12 luni, ca să vedeţi cât ne costă anual).

Dacă pe vremea lui Ceauşescu existau 2000 de magistraţi, azi există circa 7000, iar procurorii au ajuns să îşi formeze propria republică băgând frica în judecători, în afara oricărei răspunderi pentru oamenii nevinovaţi desfiinţaţi cu dosare penale – (faceţi calcul la 3000 euro/lunar media pe un magistrat x 12 luni, ca să vedeţi cât ne costă anual).

Au fost create armate întregi de inspectori fiscali, jandarmii au fost transformaţi în trupe de intervenţie cu miile, au fost create agenţii de prigonit politicieni şi oameni de afaceri precum ANI, DLAF, structuri de poliţie speciale şi alte instituţii de acelaşi soi: iată imaginea a zeci de mii de reprezentanţi ai instituţiilor de forţă, care lovesc nu doar în aleşii politici ai acestei ţări, ci în mediul de afaceri care susţine prin taxe şi impozite bugetul acestei ţări! Bugetele acestor instituţii de forţă au crescut an de an, şi au crescut atât de mult încât dacă vă întrebaţi de ce nu se construiesc coridoarele de autostrăzi aşa cum a aprobat Uniunea Europeană, e din cauză că bugetul de stat a devenit prea împovărat de instituţiile de forţă pentru a mai putea susţine asemenea investiţii.

Citiți și:Simona Popescu, despre spectacolul grotesc pe care ni-l oferă un sistem bolnav: Justiția, băieții deștepți și cercurile prostiei din RomâniaPreotul Chris Terheș despre caracatița care deja a cuprins și a acaparat presa și justiția din România, după model rusesc 

yogaesoteric
16 mai 2018

Polițiștii chinezi îi spionează pe cetățeni cu ajutorul unor ochelari cu funcție de recunoaștere facială

 

Polițiștii chinezi sunt echipați cu niște ochelari speciali care pot fi folosiți ca dispozitive de recunoaștere a feței. Cu ajutorul acestora pot scana pasagerii ajunși pe principalul aeroport din Beijing, pentru a preîntâmpina infiltrarea în Beijing a potențialilor teroriști sau infractorii periculoși. Până în prezent, poliția a prins șapte persoane acuzate de omoruri și alte 26 care au folosit cărți de identitate false pe timpul călătoriei, notează cei de la People’s Daily, citați de presa occidentală.

Wall Street Journal mai informează faptul că LLVision Technology Co. din Beijing este firma care a dezvoltat dispozitivele și că în bazele sale de date sunt înmagazinate peste 10.000 de persoane potențial periculoase, cu antecedente penale. Căutarea unei persoane durează doar 100 de milisecunde. În plus, în afară de faptul că sunt portabile, o altă diferență între aceste dispozitive și sistemele tipice de recunoaștere facială este că baza de date utilizată pentru compararea imaginilor este conținută într-un dispozitiv de mână și nu pe un server aflat într-un birou și pe care dispozitivul ar trebui să-l acceseze prin satelit sau internet.

Evident, există preocupări privind confidențialitatea în legătură cu această tehnologie și nu toți cred că poliția ar trebui să o folosească. William Nee a declarat pentru Wall Street Journal: „Potențialul de a oferi ofițerilor de poliție individuali tehnologie de recunoaștere a feței în ochelari de soare ar putea duce la un control al populației mult mai strict, la un Big Brother care este tot timpul cu ochii pe cetățenii de bună credință”.

Rapoartele au arătat faptul că Beijingul folosește recunoașterea facială cu precădere în regiunea Xinjiang, dominată de musulmani, o mișcare care a atras critici din partea mai multor grupuri pentru drepturile omului. China lucrează de asemenea la construirea unei baze de date de recunoaștere a feței, care va conține informații despre toți cei 1,3 miliarde de cetățeni ai săi.

Citiți și:Poliția din Marea Britanie folosește softuri de recunoaștere faciala pentru a identifica oamenii din mulțimeBig Brother ia proporţii foarte mari în AustraliaNe obișnuim deja cu ideea de a fi mereu supravegheați? Nu o fi împotriva «Drepturilor și libertăților fundamentale ale omului»? 

yogaesoteric
16 mai 2018

«Ilegalii» – elita agenţilor din intelligence

Un secret bine păzit: directoratul «S» al KGB

Despre faima şi acţiunile KGB (Komitet Gosudarstvenoi Bezapasnosti) s-au scris romane, s-au făcut filme, însă despre un anumit compartiment din organigrama spionajului sovietic se cunosc puţine elemente concrete şi, până la un punct, credem că este de înţeles acest lucru. Este vorba despre Directoratul „S”, care pregătea o categorie aparte de spioni: „ilegalii” sau „fantomele”.

Integraţi complet în realitatea unei ţări străine sub o identitate falsă, „ilegalii” nu au niciun fel de contacte cu reprezentanţii ambasadelor sau consulatelor Federaţiei Ruse din ţara de reşedinţă şi nu reacţionează decât la ordinele ofiţerului de caz, singurul (sau aproape singurul!) care le cunoaşte adevărata identitate şi le îndrumă paşii din Centrală, pe baza unui sistem de legătură convenit la plecarea în misiune.

Pentru vecini, prieteni sau colegi de muncă, „ilegalii” trec drept cetăţeni oneşti, respectuoşi şi loiali ţării în care trăiesc. Pe toată durata misiunii, aceştia nu mai au niciun fel de legături cu familia sau rudele rămase în Rusia. De asemenea, li se interzice folosirea limbii ruse, chiar şi în familie. După ani şi ani, totul intră în normalitate, „ilegalii” ajungând chiar să viseze în altă limbă.

Misiunile „ilegalilor” sunt diverse: crearea de relaţii în medii ce concentrează informaţii secrete; pregătirea logisticii (cazare, documente de identitate/călătorie, găsirea unui loc de muncă...) pentru o operaţiune specială (implantarea unui agent, extragerea altuia etc.); avansarea în carieră şi ocuparea unor funcţii cât mai importante în sectoare sensibile din ţara de reşedinţă; activarea unor măsuri deosebite în eventualitatea unui conflict cu Federaţia Rusă etc.

Orice serviciu secret care se respectă are un compartiment de „fantome” (există „ilegali” americani în Rusia, dar şi în unele state europene aliate!!!), iar Centrul de Informaţii Externe din România comunistă nu făcea excepţie de la regulă, pentru că „ilegalii” reprezintă cea mai bună sursă de informaţii.
Aceştia sunt elita agenţilor din intelligence, recrutaţi de serviciile secrete pentru profesionalismul, abnegaţia şi patriotismul de care dau dovadă.

Reînvierea morţilor din cimitire

Generalul-locotenent Vladimir Efimovici Semiciastnîi, fost preşedinte al KGB (1961-1967), aduce în atenţie o serie de aspecte de principiu ale pregătirii „ilegalilor”, valabile pentru toate structurile de intelligence, inclusiv pentru cele ale României dinainte de 1989:

General-locotenet Vladimir Semiciastnîi

- Sarcina Directoratului „S” consta în pregătirea unor ofiţeri de informaţii care să nu se deosebească cu nimic şi în nicio împrejurare de nativii din unele state occidentale, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa şi Germania fiind ţinte prioritare. Totul trebuia să fie perfect, de la vorbirea fluentă, fără accent străin, a limbii viitorului stat de „adopţie” şi terminând cu unele mici detalii, aparent nesemnificative, cum ar fi, de exemplu, legarea şireturilor la pantofi: de obicei, ruşii îşi leagă şireturile aplecându-se în faţă sau lăsându-se pe un genunchi, în timp ce occidentalii caută mai întâi ceva (un scaun?) pe care să pună piciorul.

- Pregătirea „ilegalilor” se face în mod individual, vârsta recomandată pentru începerea antrenamentelor fiind în jur de 30 ani. Este riscant să angrenezi într-o asemenea aventură un tânăr de 20 ani, pentru că este „necopt” şi nici nu poate trece testele, care sunt de o duritate de nedescris. Hipnotizat, viitorul ofiţer de informaţii nu trebuie să vorbească limba rusă, ca să nu mai vorbim de provocările legate de băutură sau femei.

- Durata de pregătire a unui „ilegal” nu este standard: pentru unii candidaţi patru ani sunt suficienţi, în timp ce alţii au nevoie de cinci-şase ani. Ofiţerii ruşi sunt transformaţi în americani, englezi, francezi sau germani autentici: aceştia ştiu cum şi cât se plăteşte un apartament în New York, cum se completează un mandat poştal la Londra, o declaraţie fiscală la Paris sau cum te poţi descurca pe cont propriu la Bonn.

- În timp ce viitorii spioni se pregătesc din greu, în rezidenţele din străinătate se lucrează intens la crearea unei „legende” (biografie falsă), care să ateste că „ilegalul” este american/englez din naştere. O posibilă soluţie ar fi găsirea unui mormânt al unui copil decedat prematur şi radierea din evidenţele bisericii a oricăror referiri la moartea acestuia. Ştergerea din registrele bisericii este, de obicei, doar o chestiune de bani, evident cu o motivaţie plauzibilă (o moştenire, de exemplu).
Cel mai uşor de rezolvat o asemenea problemă este atunci când copilul a murit şi a fost înhumat într-o localitate diferită de cea natală. Dacă serviciul de contraspionaj autohton vrea să verifice identitatea „ilegalului”, va constata că, într-adevăr, este născut în localitatea respectivă. Cine se mai apucă să cerceteze dacă o persoană a murit într-un alt stat (american) sau într-o altă ţară?

- După ce s-a rezolvat problema viitoarei identităţi, iar candidatul a dovedit că este apt să fie trimis în misiune îndelungată, intră în scenă Serviciul tehnic, care pregăteşte toate documentele necesare: certificat de naştere, permis de conducere, paşaport cu o mulţime de vize de călătorie etc. Pentru confecţionarea acestora, specialiştii ruşi primesc de la rezidenţele externe hârtia originală, cerneala folosită, mostre de documente de identitate, semnături sau ştampile etc.

- La sfârşitul unui lung şi dificil proces de instruire, „ilegalul” trebuie să înceapă o nouă viaţă. Să nu vă imaginaţi că odată ajuns în SUA/Marea Britanie acesta îşi va cumpăra imediat o casă, va organiza petreceri cu vecinii etc. De regulă, „ilegalul” apare ca un „bătut al soartei” (şi-a pierdut serviciul, a investit într-o afacere care s-a dovedit riscantă, a pierdut la Bursă etc.) şi aşa poate intra mai uşor în contact cu oameni dispuşi să-l ajute sau să-l recomande unor persoane influente. Va trebui să treacă o bună bucată de vreme până ce „ilegalul” va fi pe picioarele sale.

„Ilegalii” – actori pentru toată viaţa

La rândul său, generalul-locotenent Vadim Alekseevici Kirpicenko, care a condus mult timp Directoratul „S” din KGB, susţine că afirmaţiile despre spioni şi activităţi clandestine vehiculate pe diferite canale atât în Vest cât şi în Est sunt una, şi altceva este o declaraţie a unui fost şef al Directoratului „S”, relevând următoarele: Este dificil şi nepotrivit să dezvăluim fapte concrete despre activitatea „ilegalilor”, chiar dacă ne referim la trecut. Este un subiect extrem de sensibil şi la fel de bine păzit. Selecţionarea, verificarea, recrutarea şi pregătirea unui ofiţer care să lucreze sub acoperire neconvenţională, cu documente false, reprezintă o afacere dificil de gestionat, care implică eforturi conjugate ale unor specialişti din diverse domenii ale muncii de intelligence.

Vadim Kirpicenko

Munca aceasta este unică, iar candidaţii extraordinari: curajoşi, culţi, cu voinţă puternică, capabili să anticipeze reacţia adversarului, rezistenţi la stres şi eforturi (fizice şi intelectuale) prelungite, cu excelente cunoştinţe de limbi străine, adaptabili la noi condiţii de trai etc.

Chiar dacă o persoană selecţionată termină pregătirea şi dispune de asemenea calităţi, nu înseamnă că poate deveni şi un bun ofiţer care să acţioneze în clandestinitate. Unele trăsături de caracter se formează cu greu şi deci ar trebui să fie native: arta disimulării, stăpânirea de sine şi chiar o uşoară înclinaţie spre mister şi aventură.

Paradoxal, dar „ilegalii” nu pot fi comparaţi cu actorii care se transformă pentru o seară – poate o stagiune – într-un anumit personaj. Este altceva să te transformi în cineva care trăieşte efectiv o nouă viaţă, vorbeşte şi visează într-o altă limbă.

Activitatea unui „ilegal” este total diferită de cea a unui ofiţer dintr-o rezidenţă diplomatică. Oricât de stresantă ar fi munca acestuia din urmă, noaptea se culcă liniştit lângă soţie şi copii, uitând de grijile zilnice. Un „ilegal” nu are o asemenea acoperire, nu are un loc unde să se relaxeze şi să uite de sine, iar deseori nici familia nu-i este aproape. Supravieţuirea sa într-un mediu ostil depinde numai de mintea sa şi de profesionalismul ofiţerului de legătură din Centrală.

În antrenamentul viitorilor „ilegali” apar deseori momente sensibile, legate îndeosebi de familie şi viaţa socială, dificil de gestionat. Ofiţerul este pregătit individual de experţi în diverse domenii, ceea ce presupune timp, discreţie totală şi, în consecinţă, limitarea contactelor şi a comunicărilor. Pentru depăşirea unor astfel de momente, conducerea KGB încuraja crearea unui microclimat prietenos, cu persoane „compatibile” (de regulă cadre de încredere din serviciu!), ca un echipaj pentru un zbor de lungă durată.

România – o prioritate evidentă a „ilegalilor” sovietici

În capitolul „Operaţiunile Progress” din cartea Arhiva Mitrohin – KGB în Europa şi în Vest, ne sunt prezentate date confidenţiale referitoare la acţiunile informativ-operative desfăşurate de serviciile secrete sovietice pe teritoriile ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, o atenţie aparte fiind acordată României.

Începând din 1968 (după invadarea Cehoslovaciei!), KGB a hotărât folosirea „ilegalilor” şi în ţările socialiste. Astfel, în afară de reţeaua deja existentă, în 1971 au mai fost infiltraţi trei „ilegali” în Bulgaria, patru în Ungaria, şapte în RDG, nouă în Iugoslavia şi 13 în România! Prioritatea acordată României după 1970 reflecta nemulţumirea crescândă a sovieticilor faţă de politica externă a lui Nicolae Ceauşescu, care cum bine remarca istoricul Alex Mihai Stoenescu, combina o versiune a neostalinismului în interior cu o independenţă crescândă faţă de URSS pe plan extern.

Preşedintele Vladimir Puţin: legal printre „ilegali”

Directoratul „ilegali” nu apare în organigrama oficială a Serviciului de Informaţii Externe (Slujba Vneşnei Razvedki – SVR), însă este puţin probabil ca SVR să fi renunţat la folosirea unor astfel de ofiţeri de intelligence. Recentele dezvăluiri ale FBI şi MI-5 (contraspionajul britanic) atestă că operaţiunile clandestine deţin o pondere însemnată în gândirea strategilor de la Iasenevo (Cartierul general al SVR), fapt confirmat chiar de liderul de la Kremlin.

Astfel, într-un interviu acordat postului de televiziune Rossia-1, preşedintele Vladimir Putin a susţinut că activitatea sa în structurile sovietice de spionaj a fost legată nu doar de Serviciul de Informaţii Externe, ci şi de cea a „ilegalilor”, subliniind următoarele: „Aceşti «ilegali» sunt oameni care posedă calităţi deosebite, convingeri puternice şi o construcţie psihică specială... Nu oricine poate lăsa în urmă familia şi prietenii, pentru a-şi sacrifica viaţa pentru Patrie. Doar cei mai buni dintre cei buni sunt capabili de acest lucru. Pot să spun – şi nu exagerez deloc – că «ilegalii» sunt unici şi trăiesc cu dorul de ţară în sufletul lor. Le doresc fericire şi prosperitate, fiind convins pe deplin că urările mele vor fi auzite.”

Fără a fi deloc ironici fi cunoscând relativ bine dăruirea fi loialitatea „ilegalilor” ruşi, noi suntem siguri că aceştia au receptat cu satisfacţie mesajul prezidenţial, la care unii, probabil, au și mulţumit prin sistemul de legătură stabilit cu Centrala.

Citiţi şi:

Arhiva Mitrohin şi istoria secretă a KGB (I)Bani mulți pentru recrutarea agențilorO analiză lucidă, puțin cam tardivă. Avem nevoie de soluții acum, după 27 de ani de rătăcire bezmetică

yogaesoteric

15 mai 2018