probleme de interes general: economice, politice, sociale, culturale.
............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ
Cred că maghiarimea ar trebui să adopte, în locul izolării cauzate de frustrările istorice, calea dublei identităţi, calea biculturalității! Despre aceasta nu se vorbeşte, deși reprezintă o formă de păstrare a identităţii în relaţie de armonie cu majoritatea! Ceea ce ar însemna asumarea istoriei, chiar dacă, eventual, aceasta a fost nefavorabilă ungurimii şi secuilor!
Uneori omul, ca să fie salvat, trebuie să-şi amputeze anumite părţi ale corpului! Câteodată aşa este şi în istorie! După părerea mea, o Ungarie mare în exces ar fi pus în pericol chiar existenţa maghiarimii! Nimeni nu se gândeşte ce s-ar fi întâmplat în cazul supravieţuirii Austro-Ungariei! Oare nu cumva a existat pericolul ca ungurimea să se fi dizolvat în alte neamuri, care erau majoritare în cea mai mare parte a Austro-Ungariei!? Trebuie să fim realişti: Ungaria aşa-numită mare, mult prea idealizată, în mod nerealist, de către naţionaliştii maghiari, nu mai era demult viabilă în sine! Dacă am judeca aşa, am înţelege că Trianonul a venit ca un sfârşit normal, natural, al Imperiului Austro-Ungar şi că durerea şi frustrarea care i-au urmat au fost nefondate!
Merită reţinută, în legătură cu frustrarea istorică a maghiarimii, afirmaţia lui Eugen Drewermann, teolog romano-catolic şi psiholog jungian, care zicea că, dacă cineva devine frustrat în urma unui eveniment oarecare, înseamnă că era şi înainte! O identitate problematică, precum cea a maghiarimii, nu se vindecă prin imagini neverosimile, cum e imaginea Ungariei Mari şi prin dureri/frustrări legate de această imagine (de dispariţia ei), imagine care niciodată nu s-ar mai putea reface! O frustrare nu se vindecă niciodată prin confruntare duşmănoasă cu mediul, cum cred naţionaliştii maghiari! Şi nu reprezintă o apărare a identităţii, a cărei problemă este boala în sine! Această confruntare nu poate genera decât tensiuni! Din păcate aşa se petrece în judeţul Covasna, prin primarul oraşului Sfântu Gheorghe, Antal Árpád András, pentru care Ziua Naţională a României reprezintă în fiecare an prilejul de a provoca tensiuni interetnice!
Cred că de alt comportament avem nevoie noi, secuii şi ungurii, în România, faţă de istorie, faţă de prezent, comportament care ar putea decide viitorul nostru comun în bună înţelegere! Chiar un sociolog secui, Magyari Nándor László, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, scria, că „în loc să plângem pentru Trianon şi pentru ceea ce i-a urmat, ar trebui să ne confruntăm cu ceea ce au simţit românii înainte de Trianon, adăugând la asta şi suferinţele românilor în timpul ocupației horthyste în Nordul Ardealului”!
Problema maghiarimii, sursa frustrărilor ei, este neputinţa integrării în conştiinţa naţională a părţii întunecate a neamului maghiar! Avea dreptate scriitorul evreu Kertész Imre, care zicea că „maghiarimea este frustrată din cauza că n-a conştientizat niciodată atrocităţile sale comise în istorie faţă de alte neamuri, adică n-a avut curajul de a se confrunta cu propria istorie”! Lipsa curajului duce totdeauna la frustrare şi la idealizarea iluzorie a eroismului neamului!
Cred că, după ’89, noi, secuii şi ungurii, trebuia să începem o altă eră în România: cea a loialităţii faţă de Statul Român, pe care încă n-am acceptat-o după Trianon. Ar trebui să începem prin a recunoaşte public şi a cere iertare pentru crimele noastre faţă de români! Cred că un astfel de gest ar fi însemnat o împăcare istorică între două neamuri şi ar însemna începutul integrării noastre, adevărate, în România. O integrare adevărată, fără izolaţionisme şi separatisme, pe care încă n-am făcut-o!
Guvernul maghiar anterior guvernului Orban a făcut un gest frumos faţă de România, când a acceptat ca ziua de 1 Decembrie să fie sărbătorită, la Budapesta, într-un teatru renumit. Guvernul Orban însă, ajuns la putere, a interzis acest lucru! Şi nu numai atât, el a declanşat și o retorică intensă antiromânească, revizionistă! Să nu uităm însă că Orban este aliatul lui Putin, deci nu trebuie ca noi, secuii şi ungurii, să cădem în capcana revizionismelor. Trebuie să fim loiali Statului Român, căci revizionismul serveşte unei cauze străine, nu cauzei noastre comune! Nu vom câştiga nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! Ocupaţia, administraţia horthystă, i-a discriminat pe secui, chiar în secuime! Ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, asimilând-o cultural în maghiarime, în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit! Viitorul nostru, dacă va fi, va fi comun. Dacă nu – nu va fi!
O nouă hartă globală care arată rata defrișărilor și a replantărilor de copaci în lume a fost creată cu ajutorul Google Earth. Instrumentul este valabil online și poate oferi informații foarte detaliate.
Harta, care poate fi consultată aici (și este actualizată pentru anul 2018) spune povestea pădurilor din lume între anii 2000 și 2012, pe baza a 650.000 de imagini din satelit. În această perioadă, Pământul a pierdut o „pădure” de mărimea Mongoliei, adică o suprafață de șase ori mai mare decât cea a Marii Britanii.
Progresul Braziliei în reducerea defrișărilor a fost mai mare decât în Indonezia, Malaezia, Paraguay și Angola.
Harta a fost creată de o echipă de la Universitatea din Maryland, și dacă s-ar fi recurs la un singur calculator ar fi fost gata în 15 ani, dar folosind Google Earth a fost făcută în câteva zile, spune Matthew Hansen, coordonatorul echipei.
Pierderile de suprafețe împădurite s-au ridicat între anii 2000 și 2012 la 2,3 milioane de kilometri pătrați din cauza tăierilor ilegale, incendiilor, bolilor și furtunilor. Planeta a câștigat, de asemenea, 800.000 de kilometri pătrați de pădure în aceeași perioadă.
Brazilia are cel mai bun scor, reducându-și pierderea la jumătate între anii 2010-2011, comparativ cu anii 2003-2004. Indonezia însă a avut cea mai mare creștere a suprafeței defrișate, dublându-și pierderea anuală și ajungând astfel la 20.000 de kilometri pătrați în 2011-2012.
Paraguay, Malaezia și Cambogia au cele mai mari pierderi de suprafețe împădurite la nivel național. În total, însă, pădurile tropicale cresc cu 2.100 de kilometri pătrați pe an, arată cercetătorii.
Experții din Marea Britanie susțin că un atac cibernetic de proporții ar putea distruge complet rețeaua electrică a statului insular, cauzând nesiguranță, revolte și, într-un final, mii de morți. Cel mai important aspect este că un astfel de atac s-ar putea petrece oricând, dacă hackerii din Rusia ar vrea aceasta.
Viața noastră este atât de dependentă de serviciile de securitate bazate pe electricitate încât un astfel de atac asupra rețelei de curent ar duce Marea Britanie „la câteva zile depărtare de anarhie”. Totuși, acestea sunt riscurile la care Marea Britanie se expune în fața unei Rusii beligerante, avertizează experții citați de Daily Mail.
În cazul unei astfel de atac, forțele de ordine ar fi copleșite, iar ordinea și siguranța din stat ar dispărea în câteva zile. „Cred că acesta este un risc foarte real în Marea Britanie și este, în același timp, neglijat, iar un astfel de scenariu s-ar putea petrece în orice moment; s-ar putea petrece mâine”, a afirmat Julius Weitzdorfer, de la Centrul Cambridge pentru Studiul Riscului Existențial.
Același expert avertizează că furturile ar apărea imediat ce oamenii ar consuma tot ce au pus de o parte, iar autoritățile ar pierde controlul țării imediat.
Aprovizionarea cu apă și canalizarea se bazează pe electricitate, la fel și pompele de petrol, iar lipsa comunicațiilor ar însemna și imposibilitatea guvernului de a anunța populația.
După mai mult de opt luni de la prima supunere la vot și după mai multe modificări și reformulări, Legea Offshore a fost adoptată în forma sa finală de către Parlament în data de 24 octombrie 2018, iar pe 12 noiembrie 2018 a fost promulgată de președintele Klaus Iohannis.
Deși mascată de o denumire alambicată („Legea privind unele măsuri necesare pentru implementarea operațiunilor petroliere de către titularii de acorduri petroliere referitoare la perimetre petroliere offshore”), această lege este probabil cea mai importantă dintre cele emise de politicienii României post-comuniste. Pentru că este legea cu cea mai mare miză financiară din istoria țării, care a decis soarta unei uriașe resurse: gazele și petrolul din platoul Mării Negre. A fost ultima moștenire administrată de regimul Ceaușescu ce nu fusese încă înstrăinată sau distrusă de noua clasă politică, cea de după decembrie 1989. Condițiile stabilite de lege arată că, din păcate, politicienii trădători care ne conduc în prezent au „reușit” să dea pe mai nimic și această imensă bogăție naturală a României.
Potrivit unei estimări a Comisiei de Industrii din Camera Deputaților, în platoul românesc al Mării Negre au fost identificate 400 de miliarde de metri cubi de hidrocarburi, care valorează sute de miliarde de euro. Este una dintre cele mai mari resurse de acest tip din lume, care atrage zeci de mari companii străine.
Legea Offshore a fost adoptată pentru 30 de ani de acum încolo, perioadă în care statul român va câștiga 13,8 miliarde de dolari, adică 23% din valoarea resurselor extrase. În plus, investitorilor străini li se garantează că taxele nu vor fi schimbate de statul român pe parcursul derulării contractelor. În forma votată prima dată în Parlament, în februarie 2018, condițiile stabilite erau și mai proaste: României urmau să îi revină doar 3-13% redevențe (valoarea taxelor) din sumele obținute de exploatatori. Pentru a face o comparație, este util să știm că Norvegia îi taxează cu redevențe de 78% pe investitorii care extrag și comercializează gazul din platformele sale maritime.
Iată deci în ce condiție umilitoare este tratată România, ca o slugă care își recunoaște statutul de vasalitate în fața marilor puteri și a concernurilor străine. Se poate spune că forma finală a legii offshore reprezintă o trădare de țară deoarece României îi revin abia câteva sute de mii de euro pe an pentru resurse care aduc companiilor extractoare zeci de miliarde de euro pe an.
Pentru a înțelege și mai bine subtilitățile Legii Offshore, să mai intrăm în câteva detalii.
Printre cele mai stranii prevederi ale legii, care au atras atenția specialiștilor, este aceea a diferenţierii exploatărilor de uscat (denumite onshore) de cele din platoul maritim (denumite offshore) al ţării. Este o împărţire care nu mai există în nicio altă ţară din lume! Şi mai ciudat este faptul că redevenţele din exploatările din Marea Negră sunt mai mici decât cele de pe uscat, în condiţiile în care tocmai în platoul maritim se estimează că se află rezerve mult mai importante de petrol şi gaze.
O altă situație anormală a fost aceea că până în fazele finale ale adoptării legii nu a existat niciun calcul asupra impactului bugetar pe care îl va avea Legea Offshore. Nu a existat nici măcar o raportare despre cât încasa statul român până atunci din astfel de activităţi. Contactat de un reporter al cotidianului Evenimentul Zilei, un expert în domeniul explorării produselor petroliere a declarat că din cunoştinţele sale nici măcar la nivelul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale (ANRM) nu se ştia exact cât urma să încaseze România din redevenţe.
Dar ce se întâmplă dacă o firmă nu îşi plăteşte contribuţiile către stat? La articolul 5, punctul 3 al legii, scrie că „Autoritatea competentă este obligată să rezilieze de îndată concesiunea dacă titularul nu achită în termen de şase luni, de la data scadentă, redevenţa datorată statului”. Practic legea spune că se reziliază contractul, dar nu obligă în niciun fel firmele să plătească sumele restante. Adică, după cum au subliniat experții contactați de jurnaliști, „Prin această scăpare de reglementare din lege ne putem trezi în situaţia că o firmă extrage şase luni petrol sau gaze şi apoi pleacă fără să plătească nimic statului”!
Redevenţele pentru resursele din Marea Neagră sunt cu atât mai importante cu cât valorile administrate de statul român au crescut și mai mult după anul 2009, când România a câștigat un proces foarte important cu Ucraina. La acel proces, care a stabilit granița maritimă dintre cele două țări, Curtea de la Haga a hotărât că României i se cuvin pe drept zone întinse din platoul Mării Negre, care până atunci fuseseră abuziv trecute în custodia Ucrainei. În zonele respective au fost trasate şi concesionate 11 noi loturi de exploatare a hidrocarburilor.
Miza resurselor naturale în contextul internațional
Trebuie menționată și miza situației internaționale în care se desfășoară exploatarea gazelor din offshore. În Uniunea Europeană există o acută nevoie de combustibil pe bază de gaz. Oferta care vine din Norvegia, Danemarca și alte țări cu platforme maritime este cu totul insuficientă pentru marile companii multinaționale. De aceea există o reală dependență față de gazul rusesc. Dar afacerile cu Rusia sunt aspru criticate de administrația Statelor Unite, care vede în Federația Rusă un dușman strategic. În acest context, imensa resursă de gaz ce va veni din România, țară aflată sub o netă influență americană, are nu doar o valoare economică, ci și una politică. Tocmai de aceea ambasadorul american la București, Hans Klem, a exercitat prin toate mijloacele o presiune constantă pentru ca Legea Offshore să fie votată „cum trebuie”, adică în sensul obținerii de cât mai mari avantaje de către investitorii străini.
În opinia lui Iulian Iancu, președintele Comisiei de Industrii din Camera Deputaților, „În ultimii 14-15 ani statul român este ținut în conflict la nivelul celor mai importante instituții: președinție, guvern, parlament. Iar acest conflict vulnerabilizează România, ceea ce face ca pe acest fond cele mai importante decizii să fie luate împotriva statului român, care ajunge păgubit în fiecare an cu miliarde de euro”. Cât despre „sperietoarea” că dacă legea nu e favorabilă investitorilor străini există pericolul ca aceștia să plece, Iulian Iancu a explicat că aceasta este o absurditate, întrucât investitorii sunt extrem de interesați de zăcământul uriaș de gaz, de care toată Europa are nevoie. De fapt, statul român are dreptul să comercializeze resursa după bunul plac și să o exporte unde dorește.
O altă „sperietoare” menită să elimine opoziția în fața concesionării către străini este că dacă nu dăm resursele americanilor și Uniunii Europene „o să vină rușii să le ia”. Jurnalistul Lucian Davidescu a explicat însă că „Acest argument este caraghios. Noi avem deja printre concesionari un partener din Rusia, Lukoil. Asta nu prea se spune în Parlament pentru că nu dă bine în poză, ar cădea argumentele prin care sunt criticați rușii”. Lucian Davidescu a mai explicat că de altfel firma austriacă OMV și compania americană Exxon, care se numără printre concesionarii din Legea Offshore, au un lung și productiv parteneriat cu rușii și ajută mult mai mult interesele rusești decât dacă ar veni chiar GasProm-ul, marea companie rusească, să exploateze în Marea Neagră.
La inițiativa Uniunii Europene s-a stabilit deja că pornind de la Giurgiu (după ce gazul din Marea Neagră va fi adus prin conducte la țărm) vor fi trase alte conducte care să ducă gazul (în cantități secrete) spre țările Europei. Culmea este că tot noi vom plăti grosul cheltuielilor infrastructurii rețelei de conducte: România va achita cam două treimi (aproximativ 300 de milioane de euro) din prețul rețelei, iar UE o treime. Mai mult, Ungaria a declarat public, prin reprezentantul său Cristian Terheș, că va revinde țărilor Europei gazul primit din România la un preț mult mai bun. Terheș chiar a formulat retoric (și cu mult tupeu) o întrebare: „Ce să faceți voi, românii, cu atâta gaz? Un foc mare?”.
Ironia este că cetățenii români plătesc foarte scump pentru încălzire, care se efectuează cu combustibil de import. Iar două treimi din populația țării nu este racordată deloc la rețeaua de gaze naturale și face focul cu lemne. Nici măcar localitățile care vor fi traversate de conducta spre țările bogate ale Europei nu vor fi racordate la vreo rețea de gaz. Dar, în batjocură, se va acorda o „compensație” pentru terenul afectat din curțile și grădinile oamenilor: 14,01 lei pentru perioada celor doi ani cât va dura amplasarea conductei!!
O altă informație care completează imaginea jefuirii României este aceea că legea offshore, cu toate detaliile sale, a fost pregătită și premeditată de cel puțin 12 ani. Așa se explică de ce zone întinse de pe țărmul Mării Negre au rămas interzise investitorilor din turism. Este semnificativ că în a doua zi de Crăciun a anului 2016 (când toată lumea se preocupa de sărbători), Dacian Cioloș a dat „Ordonanța 100”, care stabilea că terenuri vaste de pe țărmul Mării Negre, care de peste 12 ani nu primiseră aprobare pentru investiții turistice, să rămână declarate ca „extravilane”, adică în acele zone să nu se aprobe construirea rețelelor de apă, curent și canalizare. Motivul era clar și fusese parțial recunoscut: terenurile respective erau demult destinate infrastructurii aferente extracției de gaz din Marea Neagră.
România, țara „aurului negru”
Acum 100 de ani România era cunoscută ca „țara aurului negru” datorită impresionantelor sale rezerve de hidrocarburi. România a realizat încă de atunci trei mari premiere internaționale: prima țară care a înregistrat producție petrolieră, prima găzărie din lume ce producea gaz lampant, și apoi Bucureștiul a fost, în 1857, primul oraș iluminat stradal cu gaz lampant.
România a început exploatarea resurselor din Marea Neagră în anii 1980, după ce Nicolae Ceaușescu a fost stimulat chiar de către președintele american Richard Nixon să exploateze giganticul zăcământ existent în Marea Neagră. Ca urmare, Ceaușescu a lansat România în cel mai important salt industrial din istoria țării. La Galați au fost construite primele platforme de foraj marin. Marea Neagră a fost împărțită în opt perimetre de exploatare, denumite Neptun, Luceafărul, Istria, Pelican, Muridava, Cobălcescu, Rapsodia și Trident. Au fost construite stații de prelucrare a hidrocarburilor, cea mai importantă fiind marea rafinărie de la Midia.
Efortul de industrializare menit să extragă și să prelucreze resursele din Marea Neagră a fost cea mai mare investiție pe care a făcut-o România vreodată. Întreaga tehnologie era la cele mai noi standarde din acea perioadă. Am fost curtați și atunci de companii străine, cam 16 la număr, dar regimul Ceaușescu a impus anumite condiții foarte drastice, care i-au descurajat. În 1989 România ajunsese să proceseze prin forțe proprii circa 34 milioane de tone de petrol pe an, ceea ce pe atunci era o cantitate record.
Dar din 1990 totul a intrat brusc în declin deoarece noua conducere a distrus întreaga industrie a României, pe care a catalogat-o – conform expresiei primului ministru de atunci, Petre Roman – ca fiind un „morman de fiare vechi”. Totul a fost privatizat, iar investitorilor străini li s-a dat mână liberă să acționeze cum doresc, discreția fiind garantată prin contracte de stat „strict secrete”. Compania de stat Rompetrol a fost privatizată de guvernul Văcăroiu, iar compania de stat Petrom a fost privatizată de guvernul Năstase. Adică vândute pe sume derizorii companiilor multinaționale. Platformele de foraj și industriile colaterale au fost fie preluate de străini, fie închise și lăsate în paragină. Mai întâi statul român a cerut, sub guvernul Iliescu, doar 45% din profitul obținut de străini de pe urma resurselor noastre. Apoi, din 2004, guvernul Tăriceanu a renunțat la cota de 45% și a stabilit că statul român va primi doar o redevență de 3-13% din valoarea resurselor extrase, redevență pe care se obliga să nu o modifice timp de 10 ani. Directorii și administratorii instituțiilor de stat care s-au opus acestor prevederi dezastruoase au fost concediați și înlocuiți cu alții mai „cooperanți”. Sub guvernele Ponta și Cioloș perioada cu redevența stabilită de Tăriceanu s-a extins până în 2016, când a început pregătirea unei noi legi.
Prima formă a legii care a stabilit noile condiții de extracție a hidrocarburilor României de către străini (Legea Offshore) a fost votată în Senat în februarie 2018. Legea a fost votată în unanimitate (fără nicio împotrivire!) în timpul guvernului Tudose, sub privirile atente ale ambasadorului Hans Klem. Forma de atunci menținea redevențele stabilite în 2004, adică între 3 și 13%, ca beneficiu pentru România. Se pare că prim-ministrul Mihai Tudose a fost demis de liderul PSD, Liviu Dragnea, tocmai pentru că făcea prea mult jocurile unor interese străine. Cel mai probabil, acesta a fost unul dintre motivele principale pentru care Dragnea a devenit imediat extrem de antipatic pentru manipulatorii României, care au lansat o campanie foarte dură în scopul de a-l demite. Este, desigur, naiv să ne imaginăm că Liviu Dragnea a urmărit din spirit patriotic o negociere mai bună a Legii Offshore. O explicație mult mai plauzibilă este aceea că el a folosit interesul național al României ca monedă de schimb pentru libertatea sa, amenințată de dosarele mai mult sau mai puțin inventate de DNA.
O analiză edificatoare a modului în care România a fost și este jefuită de resursele sale din Marea Neagră puteți urmări în următorul documentar, realizat de jurnalista Carmen Avram:
Planul național de adoptare a monedei euro, propus spre asumare politică până la 15 noiembrie 2018
La Congresul extraordinar al PSD din luna martie, președintele acestei formațiuni, Liviu Dragnea, promitea întărirea suveranității naționale, explicând cum „desenul suveranității românești trebuie făcut în România, nu în afara țării”.
„Cu un respect sincer și îndatorat față de statele occidentale, care au contribuit și contribuie la modernizarea noastră ca națiune, ca economie, ca societate și ca stat, afirm că desenul suveranității românești trebuie făcut în România, nu în afara țării”, spunea el atunci.
Puseul suveranist al liderului PSD s-a ofilit repede, însă. La scurt timp, guvernul PSD a înființat o comisie care va coordona trecerea României la moneda Euro, cu alte cuvinte, renunțarea la un atribut fundamental al oricărui stat suveran: baterea monedei proprii.
Pașii pe care România trebuie să îi urmeze pentru a adopta moneda unică euro în 2024 vor fi inițiați, urmăriți și coordonați de către comisia ce îi are printre membri pe prim-ministru, guvernatorul BNR, președinții de la Statistică și Prognoză, reprezentanți ai Administrației Prezidențiale și Academiei Române, după cum se precizează în textul Hotărârii de Guvern, publicată pe site-ul Secretariatului General al Guvernului. O astfel de participare largă are ca scop, spune guvernul, să creeze un consens național cu privire la strategia pe care trebuie să o adopte România în vederea unui pas atât de important cum este renunțarea la moneda națională și adoptarea euro ca monedă unică.
Conform guvernului, principalele atribuții ale Comisiei Naționale de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro sunt: a) elaborarea Planului național pentru trecerea la moneda euro și a calendarului acțiunilor necesare pentru adoptarea monedei euro; b) evaluarea stadiului de îndeplinire a criteriilor de convergență; c) evaluarea cadrului legislativ în vigoare și pregătirea de noi proiecte legislative pentru introducerea monedei euro; d) pregătirea sistemului statistic național pentru actualizarea seriilor de date; e) monitorizarea pregătirii sistemelor naționale pentru trecerea la moneda euro, modificarea/compatibilizarea sistemului de plăți, a contabilității naționale (dezvoltarea de ghiduri pentru societăți privind aspectele contabile); f) identificarea acțiunilor necesare și a entităților care să fie implicate în organizarea de campanii de informare a publicului larg privind adoptarea euro, dezvoltarea și actualizarea unor site-uri dedicate și înființarea de puncte info help-desk pentru cetățeni și companii. Comisia Națională se va asigura că publicul este informat clar, obiectiv, în timp util și cu acuratețe ridicată despre adoptarea monedei euro; g) stabilirea și monitorizarea elementelor specifice – circulația paralelă a monedei naționale – euro; perioada afișării prețurilor în moneda națională și euro.
Comisia va putea înființa grupuri de lucru tematice iar experții care vor lucra aici vor putea fi detașați din diverse instituții implicate, la nominalizarea Conducerii. Salarizarea lor va rămâne cea din instituția de proveniență.
Comisia Națională va prezenta pentru asumare politică calendarul de trecere la moneda euro și Planul național de adoptare a monedei euro până la data de 15 noiembrie 2018.
Proiectul tinerei românce Mihaela Noroc intitulat Atlasul Frumuseții conține fotografii-portret de femei, realizate într-o călătorie de 2 ani în jurul lumii în care a poposit în 37 de țări.
Fiecare femeie, spune Mihaela, reprezintă diversitatea, o autenticitate a ceea ce înseamnă frumusețe în orice cultură: Iran, Etiopia, China, Amazonul, Noua Zeelandă…. Fotografierea unei femei, în ipostazele ei cele mai naturale, surprinde cel mai pur moment de sinceritate și seninătate despre care Mihaela spune că este „esența frumuseții feminine”.
Portretele realizate de Mihaela Noroc ne vorbesc prin sinceritatea ochilor care ne privesc, acel moment de o secundă, sau poate câteva secunde în care artista a surprins femeia respectivă prin lentila aparatului său de fotografiat.
„Este o relație spirituală. Te adâncești în ochii ei, vezi în ochii ei povestea vieții ei, durerile, bucuriile ei, pentru că ochii nu mint niciodată!”, spune Mihaela.
Totul a început cu o călătorie în Etiopia unde Mihaela a descoperit frumusețea dată de simplitatea acelor femei. „Eu eram pasionată acasă de fotografia de portret, iar în călătorii făceam fotografia de călătorie și cele două se mixează foarte bine în Atlasul Frumuseții”, a declarat Mihaela pentru Agerpres.
„Timp de 2 ani am adunat imagini din toate colţurile lumii, iar acum le-am aşezat cu emoţie în tablouri spectaculoase. Multe dintre fotografii au apărut în cele mai importante publicaţii ale lumii, dar acum vor putea fi văzute pentru prima oară, nemijlocit, la dimensiuni mari.”
Proiectul a fost lansat în premieră mondială în luna aprilie 2015 într-o expoziție deschisă la Palatul Știrbei din București. Potrivit fotografei Mihaela Noroc, Atlasul Frumuseţii” este „un proiect românesc, unic în lume”, care „nu putea să aibă premiera decât aici, acasă”.
Site-ul televiziunii internaţionale CNN posta în februarie 2015 câteva imagini din proiectul Mihaelei, citând cuvintele fotografei: „Frumuseţea înseamnă diversitate, iar eu am străbătut lumea pentru a o descoperi. În opinia mea, frumuseţea înseamnă să ţii în viaţă originile şi cultura. Să fii natural, sincer, autentic, special.”
„Acesta este motivul pentru care fotografa română a cutreierat lumea pentru proiectul său Atlasul Frumuseţii, căutând să surprindă imagini ale frumuseţii în diferite ţări şi culturi”, preciza CNN.
„Am văzut mulţi tineri încercând să imite alte persoane, să copieze trenduri internaţionale. Am realizat că frumuseţea înseamnă să fii diferit, să fii tu însuţi şi să îţi păstrezi moştenirea culturală”, declara Mihaela Noroc, pentru publicaţia britanică The Independent.
Şi tabloidul britanic The Daily Mail a prezentat proiectul: „Sunt o femeie de 29 de ani din România, care şi-a părăsit locul de muncă plictisitor şi a început o nouă viaţă. În urmă cu doi ani, mi-am luat rucsacul, aparatul foto şi am început să călătoresc în jurul globului, folosind economiile pe care le-am făcut în ani de muncă”, spunea Mihaela Noroc, citată de dailymail.co.uk.
O creștere a populației „explozivă” în Africa va face ca Europa să intre într-o epocă de migrație în masă „fără precedent”, a afirmat Emmanuel Macron, susținând că destinele celor două continente sunt „legate”.
„Fenomenul migratoriu cu care ne confruntăm va fi unul istoric”, a declarat președintele francez într-o apariție televizată în luna aprilie a.c., în care a anunțat că „sărăcia cruntă”, „schimbările climatice” și „conflictele geopolitice” îi va împinge pe africani să năvălească în Europa „timp de mulți ani”. Pentru a-și susține punctul de vedere, Macron a remarcat creșterea „explozivă” a populației pe continentul african, adăugând că fenomenul a fost „descris foarte convingător” de către jurnalistul și profesorul franco-american Stephen Smith, într-o carte recentă intitulată Goana către Europa.
„[Africanii] se îndreaptă în mare parte către Europa deoarece continentul [Europei] nu e o insulă, datorită locației noastre, și pentru că Europa își are destinul unit cu Africa”, a declarat cu vehemență personalitatea franceză pro-UE în decursul interviului de două ore.
Smith, expertul în problemele Africii la care a făcut referire Macron în timpul apariției sale pe BFMTV, estimează că numărul africanilor domiciliați în Europa va crește de la nouă milioane la 150-200 de milioane în următorii 30 de ani.
În cartea Goana către Europa, profesorul Universității Duke descrie un transfer de populație masiv, fără precedent, aflat încă în faza incipientă, despre care afirmă că va fi – „paradoxal” – provocat în mare parte de ajutoarele financiare occidentale ce vor finanța călătoriile migranților din Africa.
Susținând că dorește să ofere o părere de expert „imparțială” despre cum explozia demografică din Africa va afecta Europa, Smith a evidențiat în cartea sa un număr de scenarii diferite despre care crede că pot reieși din această situație.
„Cel mai optimist” dintre acestea – potrivit Le Figaro – este „Eurafrica”, în care migrația în masă ar duce la o Europă „primitoare”, multiculturală, ce „ar îmbrățișa pe deplin noțiunea unui «tărâm de rasă mixtă al imigrației și încrucișării»”.
Acest scenariu ar presupune sfârșitul sistemelor de asistență socială în Europa, a spus Smith, remarcând incompatibilitatea imigrației pe scară largă și a programelor generoase de asistență socială.
Un alt posibil scenariu, „Fortăreața Europa”, implică o „bătălie în general considerată de necâștigat și chiar rușinoasă”, dar despre care Smith spune că „își are motivațiile și șansele sale de reușită”, remarcând eficacitatea tratatelor UE cu Libia și Turcia pentru a opri influxul de migranți.
Facebook a fost creat pentru a exploata „o vulnerabilitate în psihologia umană”, iar impactul asupra utilizatorilor, în special asupra copiilor, poate fi extrem de serios. O spune chiar unul dintre cei care au ajutat compania să devină gigantul de astăzi, Sean Parker, președinte fondator al Facebook, care a strâns o avere de miliarde în mare parte datorită site-ului lui Mark Zuckerberg.
Parker, în prezent președinte al Institutului Parker de Imunoterapia Cancerului, a participat la un eveniment organizat în Philadelphia, de site-ul de știri Axios, unde a vorbit despre progresele terapiilor pentru vindecarea cancerului. Cu acest prilej și într-un moment delicat pentru companiile de social media, a căror influenţă se afla în centrul unei investigații în Congresul american, antreprenorul de 38 de ani a făcut câteva dezvăluiri în legătura cu metodele de creștere folosite la Facebook încă din fazele sale incipiente.
Când site-ul se afla la început, povestește Parker, erau oameni care îi spuneau că nu sunt pe rețele de socializare, deoarece prețuiesc interacțiunile din viaţa reală. „Vei fi”, le răspundea el. „Nu știu dacă am înțeles cu adevărat consecințele a ceea ce spuneam”, a adăugat el, vorbind despre „consecințele neintenționate” care au apărut când Facebook a ajuns să aibă peste 2 miliarde de utilizatori. „Îți transformă relația cu societatea, transformă relațiile dintre oameni. Probabil că interferează cu productivitatea în moduri surprinzătoare. Dumnezeu știe cum afectează creierul copiilor noștri”, a spus Parker.
Încă de la început, obiectivul a fost crearea unui produs care să provoace dependența. „Cum îți consumăm cât mai mult din timp și din atenția conștientă”, a fost gândirea care a dus la crearea unor instrumente precum butonul „like”, a susținut Parker, echivalentul unei „mici doze de dopamină”, care îl încurajează pe utilizator să posteze mai mult. „Este o buclă de feedback pentru validare socială, exact genul de lucru pe care un hacker ca mine l-ar crea, pentru că exploatezi o vulnerabilitate în psihologia umană“, a continuat el. „Inventatorii, creatorii – că sunt eu, că e Mark Zuckerberg sau că e Kevin Systrom de la Instagram –, toți acești oameni au fost conștienți de asta. Şi am făcut-o oricum”, a mai spus Parker, care are o avere estimată la 2,6 miliarde de dolari.
Parker, care anterior a fondat site-ul de partajare de fișiere Napster, s-a alăturat echipei Facebook în 2004, la cinci luni după ce site-ul a fost lansat, inițial doar pentru studenții de la Harvard. Rolul său în transformarea Facebook dintr-un proiect studențesc într-o companie reală a fost vital, în conformitate cu spusele lui Zuckerberg.
În 2005, poliţia a găsit cocaină într-o casă de vacanță închiriată de Parker, care a fost arestat. Deși ulterior nu a fost pus sub acuzare, scandalul nu a fost privit cu ochi buni de investitori, iar Parker a demisionat de la Facebook la scurt timp. „Folosesc aceste platforme, nu mă las folosit de ele”, a mai susținut Parker în Philadelphia. Nu este singurul antreprenor din Silicon Valley care şi-a exprimat regretul față de tehnologiile la crearea cărora a contribuit.
Câţiva foşti angajaţi Google, Facebook şi Twitter militează împotriva tehnicilor prin care aceste companii şi altele ca ele îşi influenţează miliardele de utilizatori. Sunt chiar oamenii care au creat, pe la 20 şi ceva de ani, produsele despre care spun că au ajuns să dea dependență, arată The Guardian într-un amplu articol.
În urmă cu zece ani, Justin Rosenstein a creat butonul „like” pentru Facebook. S-a dovedit a fi modul perfect de a exploata nevoia de aprobare a utilizatorilor. Ideea a fost preluată sub diferite forme de Twitter şi apoi de Instagram, iar succesul social a început să se măsoare în „like”-uri şi inimioare. Astăzi, la 34 de ani, Rosenstein şi-a limitat drastic utilizarea de aplicaţii şi prezența pe site-uri ca acela la construcţia căruia a pus el însuşi umărul.
Rosenstein face parte dintr-un grup restrâns, dar în creştere, de „eretici” din Silicon Valley care denunţă amploarea luată de aşa-numita „economie a atenţiei”: atenţia unei persoane este, în era digitală, cea mai preţioasă resursă şi ea trebuie obţinută pentru ca acea persoană să fie motivată să cumpere bunuri sau să acţioneze într-un anumit fel. Aceşti disidenţi, designeri, ingineri sau manageri de produs sunt oameni care au lucrat direct la construirea lumii digitale de care încearcă acum să se elibereze. „Este foarte comun ca oamenii să aibă cele mai bune intenţii atunci când creează un lucru, dar acesta să aibă, în mod neintenţionat, consecinţe negative”, spune Rosenstein, care conduce acum o companie a cărei misiune este îmbunătăţirea productivităţii la birou, pentru jurnaliştii britanici.
Pe lângă faptul că generează dependență, tehnologia contribuie la fenomenul cunoscut ca „atenţie parţială continuă”, care limitează considerabil capacitatea oamenilor de a se concentra şi poate avea chiar un efect de reducere a IQ-ului.
Nir Eyal organizează conferinţe la care participanţii plătesc până la 1.700 de dolari pentru a învăţa cum să manipuleze oamenii pentru a le folosi produsele. „Tehnologiile pe care le avem s-au transformat în obsesii, dacă nu chiar în adevărate dependențe. Este impulsul de a verifica o notificare de mesaj, de a vizita YouTube, Facebook sau Twitter doar pentru câteva minute, trezindu-ne apoi că încă ne uităm la postări o oră mai târziu. Nimic nu se petrece din întâmplare, ci aşa cum au intenţionat creatorii lor”, spune Eyal.
Totuşi, în timp ce le spune ascultătorilor săi să nu abuzeze de designul persuasiv, Eyal apară tehnicile pe care le predă şi îi contrazice pe cei care compară dependența de tehnologie cu drogurile. „Nu ar trebui să îi învinovăţim pe producători pentru că produsele lor sunt atât de bune încât vrem să le folosim”, susţine el. Oferă, pe de altă parte, sfaturi pentru a rezista tentaţiei. În casa lui, de exemplu, accesul la internet este oprit după un anumit interval. „Ideea este să ne amintim că nu suntem lipsiţi de putere. Deţinem controlul”, insistă Eyal.
Tristan Harris
Dar chiar sunt alegerile noastre? Tristan Harris, un fost angajat Google care a devenit unul dintre cei mai vocali critici ai industriei, nu este de acord: „Minţile noastre pot fi manipulate. Alegerile noastre nu sunt aşa libere cum credem. O mână de oameni, care lucrează la o mână de companii din industrie, influenţează prin alegerile lor ceea ce milioane de oameni gândesc astăzi”, a spus Harris, care are 33 de ani, la o conferinţă TED din Vancouver.
Este modul în care LinkedIn exploatează nevoia de reciprocitate socială pentru a-şi extinde reţeaua, prin care YouTube şi Netflix pornesc automat videoclipuri şi următoarele episoade sau prin care Snapchat le arată utilizatorilor câte zile la rând şi-au trimis poze, încurajând comunicarea aproape constantă de teama de a nu pierde această „realizare”.
Companiile de social media pot influenţa chiar şi momentul în care o persoană primeşte „like”-uri pentru postările sale, asigurându-se că acestea ajung în momente de vulnerabilitate sau de plictis (da, este incredibil cât de bine au ajuns să îşi cunoască utilizatorii). Aceste tehnici pot fi vândute celui care oferă cel mai mult, care poate fi un comerciant sau poate fi un grup din Moscova care urmăreşte să influenţeze rezultatul alegerilor în Winsconsin, susţine Harris.
Alte tehnici de manipulare constau în elemente de design precum culoarea roşie, care alertează, pentru notificări. Se profită de aceleaşi slăbiciuni psihologice care creează dependența de jocurile de noroc: recompensele variabile. Te aşteaptă o surpriză în spatele acelor iconuri roşii.
Prin aceeaşi logică se explică şi folosirea excesivă a mecanismului „pull-to-refresh”, implementat prima dată de Twitter, prin care se actualizează feed-ul. Designerul care a dezvoltat mecanismul, Loren Brichter, spune că nu şi-a propus niciodată ca acesta să creeze dependentă. „Am doi copii şi regret fiecare minut în care nu le acord atenţie pentru că sunt distras de telefon”, spune Brichter. La fel ca Rosenstein, a blocat anumite site-uri, a oprit notificările, încearcă să stea mai puţin pe Twitter şi ține telefonul în bucătărie noaptea. „Smartphone-urile sunt instrumente foarte folositoare. Dar creează dependență. Înainte nu eram suficient de matur pentru a mă gândi la lucrurile acestea”, recunoaşte Brichter.
Nu toţi din industrie sunt copleşiţi de vină „Aceste aplicaţii conectează oamenii. ESPN te anunţă că s-a terminat meciul, WhatsApp îţi oferă un mesaj gratuit de la o rudă din Iran care nu are abonament”, argumentează Chris Marcellino, care a lucrat la tehnologia prin care utilizatorii Apple primesc alerte în timp real de la dezvoltatorii de aplicaţii. Este nevoie de reglementări. Dar ar putea fi prea târziu.
Roger McNamee, care a beneficiat substanţial de pe urma unor investiţii profitabile la Google şi Facebook, le reproşează acum celor două companii că misiunile lor originare au fost distorsionate de banii pe care i-au câştigat din vânzarea de reclame.
McNamee crede că ar trebui să existe norme mai stricte de reglementare, deşi se teme că au ajuns prea mari pentru a mai fi controlate. Iar dacă singura grijă este maximizarea profitului, riscăm să ajungem într-o distopie, mai spun oamenii citaţi de publicaţia britanică.
James Williams, un fost strateg Google, a creat împreună cu Harris grupul „Time Well Spent”, prin care militează pentru o schimbare a modului în care este gândit designul produselor digitale. Potrivit lui Williams, nu statul atotştiutor imaginat de George Orwell este marea ameninţare la adresa democraţiei ci, aşa cum a prezis un alt scriitor britanic, Aldous Huxley, mai subtila putere a manipulării psihologice.
