Este fundamental să înțelegem rolul pe care îl joacă pe eșichierul internațional această structură masonică foarte influentă numită Comisia Trilaterală. Această organizaţie a fost constituită în SUA în iulie 1973 la iniţiativa marelui magnat american David Rockefeller. Pentru a lămuri care a fost scopul înfiinţării ei este necesar să începem cu o succintă cronologie a evenimentelor din acel an, 1973, dar şi puţin dinainte. Este de asemenea important să urmărim evoluţia Comisiei în anii care au urmat şi sistemul pe care l-au construit membrii ei pentru a „ajuta” lumea.
În primul rând este necesar să observăm că indiferent unde citim sau vizionăm informaţii despre Comisia Trilaterală, întâlnim foarte des cuvântul „consolidare”. La ce se referă de fapt acest termen? Din ceea ce spun corifeii Trilateralei, „consolidarea” în acest context apare cu referire la unirea mai multor direcții, forțe, tendințe într-una singură şi vizează furnizarea unei puteri mai mari ansamblului nou format în noua lume globalizată. Dar despre ce fel de globalizare şi libertate de exprimare vorbesc ei dacă organizaţia lor se numeşte „Trilaterală”?
Această consolidare, fortificare a sistemului masonic ocult şi a marilor corporaţii care lucrează în slujba lor, slăbesc în mod evident forţa individului în societate. Prin intermediul taxelor aceasta poate fi făcută într-un mod imperceptibil, de-a lungul timpului.
Dar ce ziceţi de aşa o „dorinţă” a celor ce au condus America de a „promova” iniţiativa privată? Exact asta ne sfătuiesc și pe noi, pe români, ori de câte ori unul dintre braţele acestei Trilaterale, FMI-ul, vine la Bucureşti! De ce fac aceasta? Pentru că privatizarea înseamnă că mai devreme sau mai târziu corporațiile masonice înghit toate micile afaceri private care le interesează.
Consolidarea la scară globală a fost şi este un proces de înlăturare a individului din viaţa economică decizională. Ca urmare, marea majoritate a popoarelor ajung să creadă în „omnipotența” corporațiilor şi să se bazeze pe ele ca fiind un dat implicit, inevitabil. În realitate ceea ce rezultă este un sistem care creşte mereu taxele şi împinge oamenii spre a munci pe sume infime pentru marile firme trans-naționale. Efectul acestui ciclu este devastator la nivelul individului.
Ce mai înseamnă „consolidare” şi care este diferenţa dintre această consolidare propusă de Trilaterală şi planurile centralizate prognozate şi puse în practică?
Consolidarea văzută de Trilaterală este un fenomen economic ce urmăreşte favorizarea sau defavorizarea unor economii în funcţie de interesele celor care conduc Trilaterala şi care au banii necesari pentru a face ca evenimentele să se petreacă așa cum vor ei. Evident că România nu se poate număra printre favoriţii acestei Trilaterale şi nu poate fi vorba de un sprijin acordat ţării noastre. România poate fi în viziunea Trilateralei doar o unealtă care să fie folosită şi nu întreţinută.
Dominaţia actuală a alianței anglo-americane asupra întregii lumi a fost înfăptuită printr-o serie de decizii atent gândite care fac parte dintr-un plan minuțios pus la cale.
Supremaţia asupra petrolului a fost un prim obiectiv şi el a contat mult în decizia strategică de a înfiinţa Comisia Trilaterală. Stabilimentul anglo-american a obținut astfel dominaţia totală asupra economiei mondiale.
După al Doilea Război Mondial, sistemul economic global a fost programat la întâlnirea care a avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods (New Hampshire, SUA). Dolarul american a devenit de atunci moneda de schimb adoptată de întreaga lume în tranzacţiile care se efectuau la nivel global. În acel moment aurul era cotat la 35 $/uncie.
Acest sistem implementat la Bretton Woods, care aducea dolarul în prim plan, înlocuind aurul, era nevoie să se bazeze pe nişte instituţii mondiale care să pună în aplicare acest proiect, să îl promoveze şi să îl controleze în interes american şi occidental în general.
Pentru aceasta au fost creați cei cinci piloni ai viitoarei hegemonii economice vestice şi anume: UE, NATO, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială (BM) şi Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO, fostul GATT).
Aceste cinci organizaţii sinistre au înfăptuit politica vestică şi au sugrumat un număr enorm de ţări din punct de vedere politic, militar și economic. Toate au fost şi sunt în slujba acestei odioase Comisii Trilaterale.
Odată cu terminarea celui de al Doilea Război Mondial, americanii au iniţiat în „sprijin” pentru Europa vestitul Plan Marshall, prin intermediul căruia au fost acordate diferite ajutoare strategice economiilor vest-europene. Planul a prevăzut printre altele ca 10% din volumul total de bani oferiţi pentru refacerea țărilor afectate de război să se regăsească în tranzacțiile cu petrol. Petrolul era permis să fie cumpărat doar de la americani, astfel că în 1947 cele cinci companii americane uriaşe care dominau piaţa petrolului, prosperau din afacerile cu Europa de Vest.
Între 1945 şi 1948 aceste companii americane au dublat preţul petrolului pentru a acoperi mai repede volumul de bani pe care Statele Unite îl promiseseră Europei. În felul acesta americanii și-au întărit dominaţia şi controlul asupra preţului petrolului şi, bineînțeles, și-au mărit masiv fondurile. În același timp ei au refuzat orice propunere a europenilor de a construi rafinării pentru prelucrarea petrolului, dorind să deţină monopolul.
Situaţia nu a putut fi menținută totuși mult timp în felul acesta întrucât şi europenii au început să își construiască rafinării şi să aducă ei înșiși petrol din ţările exportatoare.
Totodată ţările Lumii a Treia au început să se dezvolte şi să acceadă la resurse care să le permită punerea în practică a unor planuri de dezvoltare economică. În felul acesta întreaga lume a demarat un proces prin care statele puteau deveni mai independente. Dar asta reprezenta o problemă pentru SUA şi Anglia pentru că lumea devenea mai puţin dependenţă faţă de puterea lor și în speță față de dolarul american.
SUA a refuzat să devalorizeze dolarul (să îi scadă prețul) în raport cu uncia de aur, iar multe naţiuni au descoperit că rezervele de aur pe care le încredințaseră spre păstrare în băncile din Statele Unite pur și simplu dispăruseră. În jurul anului 1971 rezervele de aur ale SUA reprezentau mai puţin de un sfert din fondul oficial de garanţie al dolarului.
Magnaţii de pe Wall Street l-au convins atunci pe Nixon să abandoneze politica de echivalare a dolarului în aur astfel că în data de 15 august 1971 Nixon a luat o decizie capitală la îndemnul unor sfătuitori personali. El a suspendat convertibilitatea dolarului în aur, punând întreaga lume în fața faptului împlinit. Din acel moment economia mondială a început să pună dolarul ca element axial, dar fără ca moneda americană să mai fie valorizată prin cantități echivalente de aur care să fie deținut în bănci americane sau engleze. Făcând aceasta, SUA a încălcat flagrant Acordul de la Bretton Woods care prevedea ca deţinătorii de dolari americani să aibă posibilitatea de a schimba bancnotele în rezerve de aur deținute în băncile americane sau ale Marii Britanii.
Imediat după această mişcare, președintele Nixon a anunţat că Rezervele Federale cumpără aur acordând un preț cu 8% mai mare, adică 38 $/uncie. Ceea ce urmăreau de fapt bancherii de pe Wall Street era o tardivă devalorizare a dolarului, de ochii lumii. Dar ei deja prinseseră în hora dolarului întreaga economie mondială şi doreau în plus să îşi asigure rezerve de aur în trezorerie. Ei știau că diferenţa de 8% este infimă faţă de cât vor câştiga din fluctuaţiile (pe care le puteau provoca) ale dolarului pe piaţa mondială. Iată că în felul acesta SUA putea avea şi dolarii de pe piaţa mondială, dar şi aurul care să acopere mai târziu valoarea bancnotelor. Însă mişcarea nu a avut succesul scontat.
În Februarie 1973 dolarul fost devalorizat cu 10% iar aurul a fost cotat la 42,22 $/unice. A fost o mişcare care s-a dovedit a nu fi cea mai bună pentru că în martie 1973 dolarul a căzut cu 40% în avantajul mărcii germane, ceea ce era o nebunie pentru economia americană.
Înființarea Comisiei Trilaterale
Dar a venit luna mai a anului 1973 când a avut loc o Consfătuire Mondială în Suedia a grupului Bilderberg, la Saltsjoebaden. Întâlnirea a devenit istorică pentru că acolo s-a luat decizia înființării Comisiei Trilaterale, ceea ce a și urmat efectiv două luni mai târziu, în iulie 1973. De remarcat că această organizație la care participă constant, an de an, cei mai importanți reprezentanți (marea majoritate masoni) din sfera politică, bancară, economică și culturală din aproape toate țările lumii are chiar și în prezent, ca și Grupul Bilderberg, un caracter secret. Unde este transparența democratică față de aceste întâlniri ale „Elitelor”? Și de ce presa nu comentează practic deloc acest subiect? E simplu: pentru că mass-media occidentală este un instrument obedient în mâinile globaliștilor care trag demult frâiele lumii prin aceste structuri ce lucrează ca un Guvern Mondial Secret.
La întâlnirea din Suedia au participat peste 84 de reprezentanţi din tot atâtea ţări. Erau politicieni, bancheri, oameni de afaceri, dar şi reprezentanţi ai guvernelor ţărilor respective. Momentul culminant al întâlnirii a fost atunci când economistul Walter Levy a subliniat necesitatea unui scenariu prin care preţul petrolului să crească cu 400% pe piaţa internaţională. Tot atunci a intrat în scenă strategul Henry Kissinger, cel care a devenit arhitectul dezastrului economic mondial. Planul elaborat de el împreună cu o echipă de „specialişti” avea în vedere crearea unui flux de petro-dolari, pe care ei l-au denumit „reciclarea curgerii petro-dolarilor”.
Acum vine momentul care ne interesează, şi anume crearea acelui grup influent din jurul nucleului Bilderberg. Acest grup, care a fost numit „Comisia Trilaterală”, dorea să lanseze un atac complex împotriva creşterii economice globale cu scopul de a păstra balanţa puterii globale în favoarea stabilimentul anglo-american. Singura armă posibilă şi la îndemână a fost PETROLUL, de care toată lumea avea nevoie, mai exact curgerea lui în pieţele mondiale. În acest moment a intrat în scenă Comisia Trilaterală.
Așadar, începând din anul 1945 comerţul mondial utilizează ca monedă de schimb dolarul american. O creştere masivă în preţul petrolului a adus apoi o creştere a cererii de dolari pe piaţa mondială, bani care era nevoie să fie folosiţi pentru plata petrolului.
Niciodată în istorie un aşa de mic cerc de oameni nu conduseseră lumea şi întreaga economie mondială. Acest grup a utilizat puterea petrolului într-o manieră nemaintâlnită până atunci. A creat cea mai sinistră schemă economică la nivel mondial şi vom vedea cum.
În 1973, cu asentimentul lui David Rockefeller, Kissinger aruncă în aer Orientul Mijlociu şi declanşează un război simulând o invazie egipteano-siriană a Israelului. Prefăcându-se că intervin pentru restabilirea dreptății, americanii au obținut accesul la petrolul din peninsulă. În plus, situația înscenată i-a ajutat să creeze un embargo asupra distribuirii petrolului (și decizia asupra prețului său), petrol care era extras în special din Orientul Mijlociu. Începând de atunci, petrolul arab și prețul său de vânzare au devenit subiectul discordiei în relațiile de pe piaţa internaţională. Dar în acest timp interesele anglo-americane erau derulate în linişte de Kissinger şi echipa lui.
Din 1949 până în 1970 preţul global al petrolului a rămas aproape neschimbat, el fiind menţinut de OPEC (Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol) la cote rezonabile. Între 1970 şi 1973 preţul a crescut însă de la 1,90 $/baril la 3,01 $/baril.
După începerea războiului din peninsula arabică, în toamna anului 1973, această Comisie Trilaterală, care îl avea coordonator pe Henry Kissinger, a dus petrolul (în urma unei întâlniri la Viena a şefilor OPEC), la prețul de 5,11 $/baril, deci o creştere de 70%, ceea ce însemna enorm pentru acea perioadă. Dar era clar că situaţia nu va rămâne aşa şi că americani vor împinge preţul și mai sus pentru ca banii împrumutaţi altor ţări (dolari americani) să ajungă să ducă ţările respective la supunerea totală.
La 1 Ianuarie 1974, americanii dau o altă lovitură prin mâna OPEC, care creşte preţul la 11,65 $/baril, deci cu mai mult de 100%. Una peste alta, la începutul anului 1973 şi 1974, preţul a crescut – aşa cum Comisia Trilaterală stabilise încă de la început – cu peste 400%! După această „reușită” simpatizanţii şi membrii Trilateralei au început să se erijeze în misionari ai „binelui” şi să aibă întâlniri cu ţările aflate în dificultate de plată şi să le propună oferirea de împrumuturi în dolari. Cu o substanțială dobândă de returnat, desigur.
Ca să ne putem da seama de cataclismul produs în economia mondială de „reglajul” american al petrolului, este necesar să coborâm la o scară mai mică şi să ne închipuim că în viața noastră de zi cu zi plătim 1,90 $/gallon la staţia de benzină într-o anume perioadă, după care în scurt timp preţul sare la 3,01 $/gallon. Apoi, după alte câteva luni sare la 11,65 $. Dacă reducem tot acest proces la scara individuală, înțelegem că nu am mai putea să ieşim din casă cu maşina pentru că nu am mai avea bani de benzină. Ei bine, acesta a fost jocul murdar premeditat de Comisia Trilaterală. Vom vedea în continuare cum Comisia începe să catalogheze ţările între „ascultătoare” şi „neascultătoare”.
În urma „cutremurului” creat, în scurt timp o mulţime de ţări au ajuns să vină la picioarele americanilor și să ceară bani cu împrumut. Conform planului, majoritatea au primit, dar au devenit victimele unor inginerii financiare concertate.
La un moment dat a venit și perioada când SUA aveau nevoie să consume petrol. Atunci elitele globaliste s-au gândit că ar fi cazul ca cei din OPEC să scadă preţul întrucât scopurile stabilite de Comisia Trilaterală fuseseră deja atinse: au îngenuncheat pe cine au dorit, au consolidat Guvernul Mondial Secret, au lansat cei trei piloni economici de bază în jurul globului (Banca Mondială, FMI și Organizația Mondială a Comerțului) așa că mai rămânea să pornească motoarele economiei americane, dar cu petrol ieftin, bineînțeles.
Însă, surpriză de proporţii! Bancherii din SUA au început să mârâie la ideea scăderii preţului la petrol și au cerut ca Nixon să adapteze programul economic la preţurile ridicate ale petrolului. În consecință Comisia Trilaterală a început în forţă, prin cele trei braţe economice ale sale (FMI, BM şi WTO) să producă programe devastatoare pentru ţările răvăşite de preţul petrolului şi împrumutate până peste cap la americani.
Câştigătorii absoluţi au fost bancherii americani, care în marea lor majoritate erau membri ai Trilateralei. O altă decizie importantă a fost că Arabia Saudită și apoi și celelalte țări OPEC au semnat o alianţă cu băncile americane prin care au acceptat ca dolarul american să fie singura monedă prin care să se tranzacționeze toate livrările de petrol. Rezultatul a fost o creştere semnificativă a cererii de dolari americani pe piaţa internaţională pentru achitarea aprovizionărilor cu petrol. Stabilimentele financiare anglo-americane au câştigat din nou, lăsând în sărăcie şi mai mare popoare întregi şi zone întinse ale globului.
(va urma)
yogaesoteric
22 octombrie 2019
