Mai
susţinut ca niciodată, corul bocitoarelor de la Bucureşti şi-a înălţat
spre văzduh cugetările copiate de prin site-urile care „dau bine”,
informându-ne asupra iminentei prăbuşiri a lumii în haosul unui război
comercial global, declanşat de către necontrolatul preşedinte al
statelor Unite, Donald Trump.
Şi
ce aflăm, îngroziţi, de la armata de sinecurişti care au trecut brusc
de la senzaţionalul cotidian dâmboviţean la viziunea pesimismului
global, care a cuprins omenirea de când la Casa Alba s-a instalat
posesorul celui mai neconvenţional limbaj diplomatic din istoria
Americii? Că lumea întreagă va fi distrusă, că toate ţările vor avea de
pierdut, că Trump este iraţional, că Trump i-a jignit pe
prea-nevinovații germani, că Trump s-a predat nemilosului Vladimir
Putin, căruia i-a oferit pe tavă Crimeea la pachet cu ridiculizarea
FBI-ului; în fine, în ultima vreme, Trump a devenit şi pentru români,
graţie televiziunilor, analiştilor şi doctorilor în securitate,
pericolul suprem, diavolul care dezbină omenirea unită în jurul
valorilor globaliste.
Fără
nicio îndoială, glorioşii globalişti autohtoni, probabil hrăniţi
intensiv cu roşii turceşti importate din Italia şi cu zmeură produsă în
Portugalia şi importată din Olanda, au neglijat perimata îndeletnicire a
cititului sau şi mai antica practică a recursului la cifre şi au
preluat, din dorinţa de a nu deranja axiomele comode ale modernismului,
toate frazele ditirambice înşirate de propaganda anti-Trump răspândită
de armata birocraţilor universali.
Lumea
încă trăieşte cu credinţa oarbă că toate statele lumii trebuie să aibă
reglementări comerciale asimetrice cu prea-puternica Americă. Adică, noi
cu toţii, europenii, chinezii, ruşii, japonezii trebuie să avem voie să
punem taxe vamale mari produselor americane, dar americanii să fie, în
schimb, nevoiţi să cumpere tot ceea ce nouă ne prisoseşte; toţi avem
datoria sfântă să ne subvenţionăm brânza, vinul sau grâul, dar
americanilor le este strict interzis să o facă.
Mai
mult, toţi putem să impunem ce restricţii vrem pe propriile pieţe, să
subvenţionăm gazul sau electricitatea industriei proprii, numai
americanii nu au dreptul moral să o facă, în numele echităţii mondiale.
Ba mai mult, americanii sunt şi obligaţi să plătească şi să susţină
securitatea unei Uniuni Europene a cărei birocraţie are ca sport favorit
demonizarea Washington-ului şi lupta împotriva intereselor acestora;
aceiaşi americani trebuie să îi apere pe europeni de ruşi şi nu au voie
să îi strângă mâna odiosului ocupant de la Kremlin, dar europenii au
voie să îşi facă ce conducte vor pentru a aduce gazul de la ruşi. În
fine, americanii sunt condamnaţi de nemiloasa opinie publică mondială
întruchipată de Federica Mogherini la a asista inerţi cum chinezii le
ocupa piaţa, băncile şi ţara cu produse contrafăcute sau subvenţionate.
Ei
bine, aceeaşi opinie publică „imparţială”, devotată dezvoltării
globale, i-a fraierit pe americanii lui Clinton să accepte (în 2000, cu
efect din 2001) intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului
(WTO-World Trade Organization), deşi nici pe departe chinezii nu
respectau regulile internaţionale. De atunci şi până acum, deşi a ajuns a
doua putere a lumii şi prima economie a acesteia, în cifre comparabile
(PPP), China tot o sărmană țară în curs de dezvoltare a rămas şi trebuie
să i se ierte micile derapaje de la regulile comerţului liber. Iată, de
exemplu, cum a evoluat comerţul bilateral dintre americani şi chinezi
din 2001 şi de ce este Trump îngrijorat:
Adevărul
este că politica oficială de la Beijing are încă (după 17 ani de la
aderarea la WTO) ca priorităţi hărțuirea celor care vor să vândă în
China produse fabricate în afara Chinei şi împiedicarea investiţiilor
străine care nu asociază parteneri chinezi (mai ales firme de stat). Mai
mult, obiectivul major oficial al guvernului chinez se numeşte „Made în China 2025” şi se referă la înlocuirea produselor de import cu produse chinezeşti!
În
pofida credinţei stupide că firmele occidentale investesc în China
pentru că acolo sunt salarii mai mici sau pentru a fi mai „aproape de
piaţă”, adevărul crud este acela că nu poţi vinde în China mai nimic
dacă nu ai un parteneriat (joint-venture) cu o firmă locală şi nu poţi
avea un astfel de parteneriat dacă nu accepţi să cedezi tehnologie
partenerului local: de exemplu, nicio firmă europeană, canadiană sau
japoneză nu a putut să vândă trenuri de mare viteză în China dacă nu
avea semnat un parteneriat cu compania publică chineză de căi ferate
dar, pentru a semna un astfel de parteneriat, trebuia să accepţi să faci
„transfer tehnologic” pentru a produce cea mai mare parte a trenului în
fabrici chinezeşti!
În
mod similar, companiile auto care vor să vândă sau să producă maşini
electrice în China o pot face numai dacă le echipează cu baterii produse
de o fabrică locală, dar singurele fabrici locale de baterii care
beneficiază de subvenţii guvernamentale (oferă, deci, produse cu preţ
mai mic) sunt cele cu acţionariat chinezesc!
China
utilizează cu mare succes subvenţionarea produselor sale atât prin
credite bancare preferenţiale, cât şi prin uriaşe fonduri de investiţii
guvernamentale care, chipurile, îşi determină investiţiile după „reguli
de profitabilitate”. De exemplu, autorităţile locale (guvernele
provinciale) au înfiinţat nu mai puţin de 30 de fonduri distincte de
investiţii care plasează în industria semiconductorilor peste 100
miliarde USD, inducând o creştere a producţiei globale de 25% în câţiva
ani; după doi ani de confiscare a pieţei cu produse ieftine,
competitorii chinezilor vor falimenta, permiţând firmelor chinezeşti să
rămână dominante pe piaţă. Beijingul a încercat să facă acelaşi lucru pe
piaţa mondială a panourilor solare în anii 2010-2011, dar a pierdut,
iar companii precum Suntech sau Chaori au generat pierderi gigantice,
imediat acoperite de sistemul bancar chinezesc.
Aici
este necesar să spunem că, spre deosebire de băncile occidentale, cele
chinezeşti beneficiază de o rată a economisirii din partea populaţiei de
câteva ori mai înaltă, datorită unei frugalităţi excesive a
consumatorului chinez: dacă un american mănâncă, în medie, o friptură de
250 gr. pe zi, chinezul mănâncă aceeaşi cantitate în două săptămâni...
Companiile
energetice de stat din China sunt responsabile de peste 90% din
achiziţiile în domeniu şi nu achiziţionează decât produse fabricate
local, în fabrici cu parteneri locali, iar planul „Made în China 2025”
prevede, de exemplu, creşterea achiziţiilor de produse locale în spitale
cu 70% până în 2025.
Toate
exemplele de mai sus indică modul pervers în care China şi-a construit
vastul excedent comercial cu Statele Unite şi explică şi acţiunile de
represalii decise de către POTUS (President of the United States).
Un
alt front deschis de către Trump în conflictul comercial global este
cel cu Uniunea Europeană. Al patrulea cel mai mare deficit comercial de
bunuri al Americii este în favoarea Germaniei (65 miliarde USD), în
condiţiile în care americanii cumpără peste 1,3 milioane de automobile
germane pe an. Ei bine, taxa vamală pentru automobilele europene vândute
în SUA este de doar 2,5%, pe când orice maşină americană vândută în UE
trebuie să suporte o taxă vamală de 10%.
Mai
pare Trump nebun sau iraţional acum? Unde mai pui că actualele niveluri
de taxe vamale asimetrice au fost convenite în timpul rundei Uruguay,
din vremea GATT (precursorul WTO), când Uniunea Europeană avea doar 12
membri, nu 28 ca acum şi o industrie auto explozivă în noile state
membre.
Ca
să înţelegem şi mai bine discrepanța de care vorbeşte Donald Trump,
iată cum arată media ponderată a taxelor vamale impuse de către
principalii actori comerciali occidentali:
Cu
alte cuvinte, SUA au o medie a taxei vamale de 1,7%, UE de 2% și
Japonia de 2,5%, China neîncăpând în scala graficului, cu peste 10%!
În raportul anual pentru 2017 USTR (US trade Representatives),
se atrage atenţia asupra unei multitudini de cazuri concrete care
„sabotează” soliditatea celui mai amplu spaţiu comercial din istorie:
schimburile dintre SUA şi UE (excedent european la comerţul de bunuri de
151 miliarde USD şi excedent american la comerţul de servicii de 31
miliarde USD): de la impunerea, în detrimentul standardelor
internaţionale, a standardelor armonizate UE, botezate bombastic „New Legislative Framework”
la Bruxelles, în 2008, până la impunerea standardelor franţuzeşti în
domeniul civil nuclear în detrimentul celor americane, acceptate
internaţional; europenii, sub masca luptei pentru energie regenerabilă,
subminează exportul american de pelete de lemn, de exemplu, sau interzic
inscripţionarea ca „whiskey” a unor produse americane, ca să nu mai
vorbim de împiedicarea accesului pe piaţa europeană a medicamentelor
americane, multe mai ieftine şi mai eficiente decât cele locale.
Europenii impun tot felul de bariere netarifare, care mai de care mai
comice, precum interzicerea menţionării pe etichetele vinurilor
americane a unor „termeni tradiţionali” precum „tawny”, „ruby” sau
„chateau”, dar şi bariere tarifare, adică taxe vamale ridicate pentru
anumite produse, cum ar fi 26% pentru peşte şi fructe de mare, 22%
pentru camioane, 14% pentru aparatura audio-video etc. Avocaţii şi
auditorii americani nu au drept de practică în UE, iar unele ţări
interzic o naţionalitate non-UE chiar şi farmaciştilor (Austria, Franţa,
Ungaria, de exemplu), toate acestea fiind un alt set de restricţii.
Parcurgând
toate aceste date şi exemple, este evident că Donald Trump nu face
decât să preia şi să exploateze nemulţumirile crescânde ale fermierilor,
oţelarilor sau ale celor din industria auto americană, iritaţi de un
tratament discriminatoriu care a indus Americii un deficit enorm, mai
ales în relaţia cu cei care sfidează America. Cum să explici
americanilor că trebuie să plătească sute de miliarde de dolari pentru
siguranţa unora care înjură valorile americane dimineaţa, la prânz şi
seara şi care interzic SUA folosirea cuvântului „whiskey” pe etichete?
Cum
să le explici contribuabililor că trebuie să plătească pentru
securitatea celor 10 milioane de slujbe din industria europeană auto,
iar europenii să îţi ceară un tarif vamal de 4 ori mai mare în schimb?
Cum să le explici americanilor că nu au voie să vândă gaz lichefiat în
Europa pentru a proteja piaţa Gazprom din Germania?
Ei
bine, cam asta e în esenţă ceea ce i se reproşează lui Trump la
Bucureşti sau în restul Europei: că nu e suficient de prost să se lase
ironizat, criticat sau chiar ridiculizat de unii care sunt apăraţi de
armata americană, care prosperă de pe urma accesului la piaţa americană,
dar care le închid uşa în nas exportatorilor americani! Păi oare cât de
lovit de sciatică să fii să îl crezi pe unul ca Donald Trump, care a
ajuns miliardar şi preşedinte al Americii fiind tocmai Donald Trump, să
accepte această realitate?
Citiți și:
yogaesoteric
18 octombrie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu