Trădarea elitelor
„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu profesorul Ilie Bădescu. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile
Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au
risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă.”
Fără
îndoială, proorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor
spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens
mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei
ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…
Rolul
acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata
elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii
duhovnici. După ei ar fi necesar să urmeze elitele spirituale, morale,
intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai
Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari,
jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti,
lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători
ştiinţifici…
Da, aţi ghicit: desigur, şi printre
dumneavoastră, care citiţi acum aceste rânduri, se află mulţi viitori
sau actuali membri ai acestor elite.
Elitele
înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice,
creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică,
mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi
modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi
alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele este necesar să
fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice,
sursele lui de lumină. Orientarea este nevoie să le fie dictată de
iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă:
domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau
Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau
Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu.
Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.
Pentru
Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare
domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a
gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă
maxim. Este corect, dar este necesar să fie adăugate componentele
obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei
mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele,
care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor
părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se
îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii
mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori
devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii
egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud,
Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma
dezastrului sau piere.
Se va spune că un popor
creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. Este
adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni.
Iar acel popor este necesar să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni
trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După
mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16).
Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”
În
anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale 1984, George Orwell i-a
trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului
celeilalte anti-utopii (Minunata lume nouă), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „Este îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.
Într-adevăr,
politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul celei descrise de Orwell, a
încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui
Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarketuri, fast food, fast love şi Playboy
pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe cea a
lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de
societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul
plăcerii, decât spre una totalitară de tip comunist, controlată prin
teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin
sau Mao, din 1984, oamenii sunt dominaţi prin frică de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din Minunata lume nouă, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce le place.
Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin
micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat
prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.
Din
confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv
învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii,
drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”, „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother
şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea
rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât
Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai
înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu
fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct.
Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de
FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale
„Consensului de la Washington”. Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt
vinovaţii.
Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?
Nu
cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în
forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie
genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai
virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu
cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a
confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind
vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar
suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate
pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele
între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă
ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?
Credem
că situaţia este chiar aşa. Şi vom invoca în acest sens două exemple
care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.
Lunacek
Aşa
cum se ştie, în decembrie 2013, Parlamentul European a fost nevoit să
respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor
masive ale cetăţenilor UE care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti
Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje
europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei
rezoluţii.
Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor UE, a recidivat.
Pe 4 februarie 2014, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”.
Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă
pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia
consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni
drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă
desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie
cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de
cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat
dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.
Ea
cere ţărilor membre UE să-şi modifice legislaţia naţională
„anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici
faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la
ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia
este desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită,
pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În
schimb, agenda LGBT se impune să fie promovată în şcoli, exprimări
publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept
inerent, nesupus niciunei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem
egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”.
Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de
veto” legal, de care majoritatea tradiţională este lipsită. Este din
nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din 1984 care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!
Întrucât
s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom
detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu
mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa
generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această
problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală,
confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict
numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!”
e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne
interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice,
filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.
De
pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică
legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci
problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată
un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine
antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de
gen.
„Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”.
Legalizarea
„filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele
două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi
copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol
nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului” – și ne amintim că în Manifestul comunist al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.
Ne aflăm deci în plină utopie funestă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.
Nu despre gay e vorba!
De fapt, paradoxal, şi aceasta este o idee foarte importantă, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează.
Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul
troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce
merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a
fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie
politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui
beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi
activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii
homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce
devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi
culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine,
sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la
una globală.
Cu titlu de exemplu al implicării
elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite
public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation.
IPPF e cel mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu
profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România
e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS). Finanţarea
din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor
organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a
„Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.
Este necesar aici să fieclarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este o ideologie,
care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi
homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic
promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de
afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită
(politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.
Homosexualismul ca utopie milenaristă
Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”.
În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev, ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.
În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev, ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.
Oricât
v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar
este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un
panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după
iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi
promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei.
Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată)
formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi
Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre
copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi
„gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele
pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu
„fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn
Uittenbogaard!) fără niciun risc al vreunei pedepse, cenzuri sau
restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără
nicio răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă
sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după
principiul infantil al plăcerii de dragul plăcerii satisfăcute
nelimitat. Este Minunata lume nouă a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip 1984,
dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune
între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără
limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu
Gheorghe, este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.
Scopul
nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a
fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult
mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii
noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini
sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu
familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi
naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului
şi a senzualismului haotic, net inferior şi nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971, „trebuie
eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu
familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false
convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”,
cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi
iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee
depăşite” şi retrograde.
Comunismul – o postmodernitate clandestină
Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”.
Surpriză?
Credeam că am scăpat de marxism şi iată când colo el revine, reşapat şi
vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de
societatea capitalistă pe care a combătut-o!
La fel ca şi Manifestul comunist, Manifestul Eliberării Gay îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată
lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nicio pretenţie sau
obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”.
De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary
White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul
propagandistic în etapa actuală.
Aşadar, vedem
că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft
marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea
occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente
politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu
afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi
exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom
explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare
spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul
„modelului” chinez.
Deocamdată încheiem cu
observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent,
căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul dintre
ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.
De
aceea comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, cum pe bună
dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi o modernitate impregnată
clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu
numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin
componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit
metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat
până la a nu mai putea fi distins de el.
Dacă
totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din
fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul
său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine.
Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos –
deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de
martirii din închisori.
Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.
yogaesoteric
21 decembrie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu