„«Ukraine
on Fire», un documentar despre criza din Ucraina, ar putea modifica
radical modul în care oamenii din Occident percep conflictul din această
ţară, dar filmul este puțin probabil să obțină o audienţă de mase,
deoarece contestă relatările oficiale dominanteˮ, scrie James DiEugenio.
Citiţi prima parte a articolului
Jocurile marilor puteri
Dacă
toate aceste evenimente s-ar fi desfășurat din cauza unor factori
proprii poporului Ucrainei, s-ar fi putut trece cu vederea, ca fiind o
națiune tânără care experimentează dureri specifice unei națiuni în
creștere. Dar, precum filmul subliniază, nu aceasta a fost situația.
Ucraina a continuat să fie un pion în jocurile marilor puteri, în care
mai mulți oficiali occidentali au sperat să atragă țara departe de
influența rusă, în staulul NATO și al Uniunii Europene.
Într-unul dintre interviurile din „Ukraine on Fireˮ, jurnalistul și autorul Robert Parry explică modul în care Fondul Național pentru Democrație
(NED) și multe ONG-uri politice subvenționate de stat au apărut în anii
’80 pentru a înlocui sau suplimenta ceea ce a făcut în mod tradițional
CIA, în ceea ce privește influențarea direcției în care se îndreaptă
țările vizate.
Robert Parry
Pe
parcursul investigațiilor Comitetului Bisericii din anii 1970, aparatul
de „acțiune politică” al CIA pentru îndepărtarea liderilor străini a
fost dezvăluit. Deci, pentru a ascunde aceste eforturi, directorul CIA
William Casey, Casa Albă a lui Reagan și aliații din Congres au creat
NED pentru a finanța o varietate de ONG-uri politice și media.
După
cum Parry a remarcat în documentar, multe ONG-uri tradiționale
împlinesc o sarcină valoroasă în ajutorarea țărilor sărace și în curs de
dezvoltare, dar acest tip de activism/propagandă a ONG-urilor a
promovat în străinătate obiectivele geopolitice ale SUA – și NED a
finanțat zeci de astfel de proiecte în interiorul Ucrainei în perioada
premergătoare crizei din 2014.
„Ukraine on Fireˮ
prinde viteză atunci când istorisește evenimentele care au avut loc în
2014, ducând la răsturnarea violentă a președintelui Ianukovici și
dezlănțuirea războiul civil. La alegerile din 2010, când Iuşcenko nu a
putut obține nici măcar zece procente, Ianukovici s-a confruntat și a
învins-o pe Iulia Timoșenko, un oligarh bogat care a slujit ca
prim-ministru al lui Iușcenko.
După alegerea sa,
Ianukovici a abrogat titlul lui Bandera de erou național. Cu toate
acestea, din cauza problemelor economice purulente, noul președinte a
început să caute un partener economic care ar fi putut oferi un împrumut
mare. El a negociat mai întâi cu Uniunea Europeană, dar aceste
negocieri s-au împotmolit din cauza cererilor draconice tipice Fondului
Monetar Internațional. Așa că, în noiembrie 2013, Ianukovici a început
să negocieze cu președintele rus Putin, care a oferit condiții mai
generoase. Dar decizia lui Ianukovici de a amâna acordul de asociere cu
U.E. a provocat proteste de stradă în Kiev în special de la oamenii din
vestul Ucrainei.
După cum „Ukraine on Fireˮ
subliniază, și alte evenimente neobișnuite au avut loc, de asemenea.
Aceste evenimente au inclus apariția a trei noi canale TV – Spilno TV, Espreso TV și Hromadske TV
– care au emis pentru prima dată între 21 și 24 noiembrie 2013, cu
finanțare parțială din partea Ambasadei SUA și a lui George Soros.
Simboluri naziste pe căștile de protecție purtate de membrii ai batalionului Azov din Ucraina. (Așa cum au apar într-o filmare făcută de o echipă norvegiană și prezentată la televiziunea germană)
În
februarie 2014, protestele pro-U.E. în piața Maidan din centrul
Kievului au devenit, de asemenea, mai violente când au început să apară
luptătorii de stradă ultra-naționaliști din Lviv și din alte zone
vestice, care au început să se dedea la provocări; mulți dintre aceştia
au fost sponsorizați de Right Sektor a lui Yarosh. Atacurile s-au
intensificat, de la marșuri cu torțe care erau similare cu ceea ce se
făcea pe vremurile naziste până la aruncarea de cocktailuri Molotov spre
poliție și la conducerea de tractoare mari spre liniile de polițiști –
toate prezentate în mod lămurit în film. După cum Ianukovici îi
povestește lui Stone, atunci când s-a petrecut această intensificarea
protestelor, a devenit imposibil ca el să negocieze cu mulțimea din
Maidan.
Unul dintre cele mai interesante
interviuri ale filmului este cel cu Vitaliy Zakharchenko, care a fost
Ministru de Interne la acel momentul, fiind responsabil pentru aplicarea
legii și conducerea poliției. El a cercetat intensificarea atacurilor
de la 24 până la 30 noiembrie (2016), care a culminat cu o ciocnire
între poliție și protestatari în jurul transportului unui brad uriaș de
Crăciun în piaţa Maidan. Zakharchenko a spus că acum crede că această
confruntare a fost aprobată în secret de Serhiy Lyovochkin, un prieten
apropiat al Ambasadorului SUA Geoffrey Pyatt, ca un pretext pentru a
spori violența.
În acest punct, filmul abordează
implicarea directă a politicienilor și a diplomaților americani. În
perioada crizei, politicienii americani au vizitat Maidan-ul, iar atât
republicanii cât și democrații, precum senatorii John McCain (republican
din statul Arizona), și Chris Murphy (democrat din statul Connecticut)
au întărâtat mulțimile. Ianukovici, de asemenea, a spus că a fost în
contact telefonic cu vicepreședintele Joe Biden, pe care îl acuză că l-a
indus în eroare cu privire la modul în care să se ocupe de criză.
Filmul
subliniază faptul că centrul real al influenței americane în
demonstrațiile din Kiev au fost ambasadorul Pyatt și asistentul
Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene, Victoria Nuland. După cum
Parry subliniază, deși Nuland slujea sub președintele Obama, alianțele
ei erau într-adevăr cu mișcarea neoconservatoare, aceasta fiind de
obicei asociată cu Partidul Republican. Soțul ei este Robert Kagan, care
a lucrat ca propagandist al Departamentului de Stat în timpul
războaielor din America Centrală din anii 1980 și a fost co-fondator al
Proiectului „New American Centuryˮ („Noul Secol Americanˮ),
în anii 1990, grupul care a organizat presiuni politice și media pentru
invazia SUA din Irak, din 2003. Kagan a fost, de asemenea, consilier de
politică externă al lui McCain la alegerile prezidențiale din 2008
(deși el și-a acordat sprijinul său lui Hillary Clinton în cursa din
2016).
Manipulatori versați
După
cum a explicat Parry, neoconservatorii au devenit destul de versați în
ascunderea adevăratelor lor țeluri și aveau aliați puternici în presa
mainstream. Această combinație le-a permis să împingă dezbaterea despre
politica externă la asemenea extreme, astfel încât atunci când oricine
avea vreo obiecție, putea fi imediat catalogat ca „apologetul” lui Putin sau al lui Ianukovici.
Astfel,
întâlnirile frecvente ale lui Pyatt cu demonstranți în ambasadă și
Nuland împărțind prăjituri protestatarilor din Maidan nu au fost
criticate ca interferență americană într-un stat suveran, ci au fost mai
ales lăudate ca fiind „promovarea democrației” în străinătate.
Cu toate acestea, pe măsură ce criza Maidan s-a accentuat,
ultra-naționaliști ucraineni s-au mutat în față, întețind atacurile lor
asupra poliției. Mulți dintre acești extremiști erau ucenici ai lui
Bandera și Lebed. Deja în februarie 2014, extremiștii erau înarmați cu
puști și pistoale semiautomate.
Pe 20 februarie
2014, un lunetist misterios, părând a trage dintr-o clădire controlată
de Right Sektor (Sectorul Dreptei), a împușcat atât polițiști cât și
protestatari, iar până la sfârșitul zilei de violență a ucis aproximativ
14 polițiști și circa 70 de protestatari.
Când
Kievul scăpa de sub control, Ianukovici a fost forțat să negocieze cu
reprezentanți din Franța, Polonia și Germania. Pe data de 21 februarie,
el a fost de acord să programeze alegeri anticipate și să accepte
reducerea puterii sale administrative. La insistențele vicepreședintelui
Biden, Ianukovici, de asemenea, a retras forțele de ordine.
Viktor Ianukovici
Dar
acordul – deși garantat de națiunile europene – a fost încălcat rapid
de noile atacuri din partea Right Sektor și luptătorii săi de stradă
care au capturat clădiri guvernamentale. Serviciile de informații ruse
au aflat că se pregătește un complot pentru asasinarea lui Ianukovici,
care a fugit pentru a-și salva viața.
Pe 24
februarie, Ianukovici a cerut permisiunea de a intra în Rusia pentru
siguranța sa și a parlamentului ucrainean (sau Rada), care se afla
efectiv sub controlul extremiștilor înarmați, și care au votat pentru
a-l elimina pe Ianukovici de la președinție într-un mod
neconstituțional, deoarece instanțele nu au fost implicate, iar votul
pentru a-l pune sub acuzare nu a atins pragul obligatoriu. În ciuda
acestor nereguli, SUA și aliații săi europeni au recunoscut imediat noul
guvern ca fiind „legitim”.
Numind lovitura de stat exact ceea ce este
Dar
alungarea lui Ianukovici a avut toate semnele distinctive ale unei
lovituri de stat. Un apel telefonic interceptat, aparent de la începutul
lunii februarie, între Nuland și Pyatt, a dezvăluit că aceștia au fost
implicați direct în înlăturarea lui Ianukovici și în alegerea
succesorului său. Perechea a analizat lista candidaților, iar Nuland
favoriza pe Arseni Iațeniuk, declarând „Yats este tipul” și discuta cu Pyatt cum să „lipești acest aspect”. Pyatt se întreba cum să „moșești acest fapt”.
Ei păreau ca niște milionari la vârsta de aur din New York, care
decideau cine să devină următorul președinte al Statelor Unite. Pe 27
februarie, Iațeniuk a devenit primul ministru al Ucrainei.
Nu
toată lumea în Ucraina a fost de acord cu noul regim, de altfel.
Crimeea, care a votat puternic pentru Ianukovici, a decis să organizeze
un referendum cu privire la posibilitatea de a se despărți de Ucraina și
să devină o parte a Rusiei. Rezultatele referendumului au fost
copleșitoare. Aproximativ 96% din poporul Crimeei a votat să se unească
cu Rusia. Trupele rusești – staționate în Crimeea pe baza acordului de
la Sevastopol pentru forțele navale – au oferit protecție împotriva
forțelor Right Sektor și a altor forțe ucrainene care se opuneau
întoarcerii Crimeei, deși nu au existat dovezi de intimidare a
alegătorilor sau de control al alegerilor de către trupele rusești.
Guvernul rus a acceptat apoi reunificarea cu Crimeea, care făcuse parte
din Rusia în urmă cu sute de ani.
Două provincii
estice, Donețk și Lugansk, au vrut, de asemenea, să se desprindă de
Ucraina și au recurs, de asemenea, la referendum pentru susținerea
acestei mișcări. Dar Putin nu a fost de acord cu solicitarea celor două
provincii, care şi-au declarat în schimb propria lor independență, o
mișcare pe care noul guvern de la Kiev a denunțat-o ca fiind ilegală.
Regimul de la Kiev i-a considerat pe insurgenți drept „teroriști” și a lansat o „operațiune anti-terorism”,
pentru a zdrobi rezistența. Milițiile ultranaționaliste și chiar
neonaziste, cum ar fi Batalionul de Azov, au preluat conducerea luptei
sângeroase.
De asemenea, demonstrații
antilovitură de stat au izbucnit la sud, în orașul Odessa. Liderul
naționalist ucrainean, Andrei Parubiy a mers la Odessa, iar două zile
mai târziu, pe 2 mai 2014, luptătorii săi de stradă au atacat
demonstranții, împingându-i în clădirea Sindicatului, care apoi a fost
incendiată. Patruzeci și doi de oameni au fost uciși, dintre care unii
au sărit de la înălțime, murind astfel.
„Cealaltă față a poveștii”
Faptul că filmul a explorat această „cealaltă față a poveștii”
oferă un aport informaţional important, din moment ce majoritatea
acestor informații au fost ignorate sau distorsionate de către media
occidentală, care pur și simplu dă vina pe Vladimir Putin pentru criza
din Ucraina.
În plus față de activitatea bine
lucrată de scenarist a Vanessei Dean, activitatea directorială a lui
Igor Lopatonok și de editare a lui Alexis Chavez sunt extraordinar de
meșteșugite și de elegante.
Prologul de 15
minute, în care se introduce informația despre colaborarea nazistă a lui
Bandera și Lebed, este o piesă excepțională ca tehnică a realizării de
filme. Se mișcă într-un ritm alert, folosind secvențe scurte și de
asemenea ecrane divizate pentru a prezenta fotografii și statistici în
mod simultan. Lopatonok folosește, de asemenea, grafica interactivă pe
parcursul filmului pentru a transmite informații într-un mod vizual și
cu scop demonstrativ.
Interviurile lui Stone cu
Putin și Ianukovici sunt, de asemenea, destul de interesante ca articole
de știri, care prezintă o față a acestor lideri străini demonizați,
care a lipsit în media occidentală propagandistică.
Cu
toate că filmul are o durată de aproximativ două ore, informaţiile se
derulează cu o viteză mare. În cazul în care doriţi să înţelegeţi mai
bine, este necesar să se încetinească în anumite puncte, deoarece o
foarte mare cantitate de informații sunt transmise. Pe de altă parte,
este o plăcere vizionarea unui documentar care este atât de inteligent
scris și încă atât de remarcabil de bine realizat.
Atunci
când se termină filmul, întrebarea stăruitoare este similară cu cele
ridicate la intervențiile americane din Vietnam și Irak. Cum de
Departamentul de Stat ar fi putut ști atât de puține despre ce era pe
cale să dezlănțuie, având în vedere diviziunile istorice adânci ale
Ucrainei și riscul de a isca un conflict cu o Rusie înarmată nuclear?
În
Vietnam, americanii știau puține aspecte despre lupta de decenii a
țărănimii vietnameze de a se elibera de colonialismul francez și
japonez. Într-un fel, America a avut de gând să câștige inimile și
conştiinţele lor și să creeze o „democrație” în stil occidental, în timp ce mulți vietnamezi au văzut în aceasta, pur și simplu, extinderea imperialismului străin.
In
Irak, preşedintele George W. Bush și clica lui de neoconservatori aveau
să-l alunge pe Saddam Hussein și să creeze o democrație în stil
occidental în Orientul Mijlociu, doar că Bush nu a știut diferența
dintre musulmanii sunniți și șiiți, și despre modul în care Irakul era
pregătit, mai degrabă, să se împartă între rivalitățile sectante și
astfel să pună capăt așteptărilor sale.
În mod similar, mesajul filmului „Ukraine on Fireˮ
este că oficiali înguști la minte, cu aspirații ambițioase și
ideologice – necontrolați de superiorii lor – au creat ceva chiar mai
rău decât ceea ce a existat. În timp ce corupția la nivel înalt
persistă, astăzi în Ucraina este poate chiar mai rău decât înainte, iar
nivelul de trai al ucrainenilor s-a deteriorat.
De
asemenea, conflictul din Ucraina a reaprins războiul rece prin
deplasarea forțelor geopolitice occidentale pe frontiera cea mai
sensibilă a Rusiei, care, precum savantul Joshua Shifrinson a remarcat,
încalcă o promisiune făcută de către secretarul de stat James Baker în
februarie 1990, în timp ce Uniunea Sovietică a acceptat, în mod pașnic,
retragerea influenței sale militare din Germania de Est și Europa de Est
(Los Angeles Times 5/30/2016).
Acest
film, de asemenea, ne amintește că ceea ce s-a petrecut în Ucraina a
fost un efort bipartizan. A fost început sub preşedinţia lui George W.
Bush și finalizat sub preşedinţia lui Barack Obama. După cum Oliver
Stone a remarcat în discuția care a urmat după premiera filmului din Los
Angeles, SUA are nevoie dureros de tare de o nouă conducere asemenea
lui Franklin Roosevelt și John Kennedy, oameni care să înțeleagă modul
în care ambițiile geopolitice ale Americii este necesar să fie temperate
de realitățile la nivelul solului și de nevoile mai largi ale
umanității de a fi eliberată de pericolele unui război total.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu