Toni Victor Moldovan;13 februarie la 01:49
Tot din Norvegia... reportaj de citit mâine...
Dragi prieteni,
Nu știu cum se face, poate că este normal, dar nevoia de-a va scrie mă apuca aici la Førde, cocoțat pe harta lumii.
Și vă scriam, nu de foarte mult timp, despre dorul meu de ferma mea de struți din Africa anilor 60. Cred ca dorul asta începe să mă lase, căci struți sunt peste tot; și-atunci când mi se face dor de mine și am timp să mă gândesc, văd până și struțul din mine…
Mă aflu în fața unei premiere. Am plecat cu mașina de la Sibiu joi, 26 iunie după-amiaza, căci am fost de gardă aici, la Førde duminică dimineața.
După cum pare, nu mi-am luat nici o rezervă de timp, pentru a străbate contra cronometru cei aproape 3000 de kilometri, căci lucruri aparent importante trebuiau rezolvate la Sibiu, înainte de drum.
Un tir răsturnat pe sosea înainte de Sebeș a făcut să mă aflu în fața unui trist record de-a parcurge primii două sute de kilometri în circa 8 ore, așa încât Viena a devenit un vis prea îndepărtat pentru ziua de joi.
Aveam sa dorm bine pe centura Budapestei la hotelul de pe M0 numit chiar M0Hotel.
Mi-am schimbat planul de a traversa Austria și Germania pe varianta lungă, dar civilizată, și am apelat de urgență la varianta scurtă, dar mai puțin comodă prin Bratislava, Praga, Dresda, Rostock. Prin urmare, mi-am rezervat prin internet o cabina la feribotul de noapte pe ruta Rostock – Trelleborg (Suedia).
Dar iată șirul evenimentelor mai în detaliu...
Vineri la ora 8 dimineața sunt deja în mașină, căci timpul e la limită, ultima strigare pentru îmbarcare fiind ora 22.00. Vremea excelentă pentru drum, circa 22 de grade, continui cu muzica simfonica la fel ca în prima zi de drum și mă trezesc rapid la granița ungaro-slovacă care pare părăsită. Un loc în care altă dată erau în tranzit și control sute de mașini, un loc care-i îmbogățea pe vameși, a devenit peste noapte o bază militară părăsită, stranie… Șoferi grăbiți parchează imediat în fata biroului care vinde matrica vignetta – taxa de de autostradă slovacă. Dau și eu să parchez în apropiere și totusi, mă răzgândesc și parchez undeva mai departe într-o parcare amenajată, altă dată vie, acum un loc mort ca după un atac cu bomba bacteriologică. Biroul, ascuns mult înăuntrul ”bazei”, căutat de câțiva șoferi grăbiți între care parcă plutește un sentiment de neîncredere. Îmi cumpăr matrița și caut o toaletă, dar se pare că orice altceva e greu de găsit aici, renunț după un timp și alerg la mașină.
În sfârșit, Bratislava ! Autostrăzi, centre comerciale înșirate ca în marile capitale, civilizație, o lume vie, în schimbare rapidă. Aș vrea să opresc, dar timpul nu-mi permite; numai mâine nu sunt de gardă… Traversez rapid orașul și mă îndrept spre Brno – Praga. Îmi schimb repertoriul simfonic și ascult Strauss. Depășesc un Jeep negru și imediat îl văd că revine în forță în paralel cu mine. Încetinesc, încetinește și el … și-atunci mă uit să văd ce vrea individul… Heee, o blondă! Dar ce blondă! Și mă gândesc rapid…. N-am timp de blonde… Și–mi vin din nou în minte reproșurile celebrului Dr. Mitică Bejan cum ca fac din nou armata romană de râs. Da, mi s-a mai întâmplat și în Ungaria să fiu interpelat pe autostradă de o blondă insistentă care îmi făcea semne disperate să o urmez în Szeged, dar parcă aia era mai puțin disperată decât asta. Îmi face semne să opresc și încearcă să-mi explice că … am pană! Ah, ce-nseamnă să ai prejudecați… nu toate blondele sunt … blonde, așa cum nu toți romanii sunt hoți. Și nu știu de ce gândul m-a dus la blonda mea din vis de care nu știu dacă v-am povestit. Eram după o gardă la Førde și dormeam așa de bine după-amiază, când… ding-dong la ușă. Pai, cine să mă caute la ușă în Norvegia? Evident o blondă? Visez? E, poate a greșit adresa … Și totuși, ding-dong din nou, insistent. Merg să deschid celei mai frumoase blonde din Norvegia, dar în fața ușii nu am decât un țigan urât, mai urât decât cei mai urâți țigani. Holbat la mine, agită o cană cu câteva monede în ea și cu un semn de Crucea Roșie și-mi face semn să pun bani pentru gatubarn (copiii străzii) din România. L-am pus pe fugă spunându-i în românește că chem poliția. Ce șocat am fost eu, dar ce șocat o fi fost și el! Și așa blonda mea imaginară mi-a dispărut în realitatea vitregă cu somnul meu cu tot...
Și… opresc, iar blonda dispare în trombă cu toate blondele imaginare… am pană!
Dar ce pană…. Nu numai ca roata din spate dreapta e total dezumflată, dar parcă și cea din stânga e pe cale sa se dezumfle. Înainte să cobor, asigur ușile de la mașina. Ce întâmplare… N-am mai avut pană de ani de zile, iar Honda, căci am acum o Honda Accord Tourer, nu mai livrează mașini cu roți de rezervă, căci are un chit rapid de reparare și un compresor care compensează pierderea de aer.
N-am avut nici măcar curiozitatea până acum să văd cum funcționează mecanismul… Ce sa mai…. Am pană și mai bine chem asistența rutieră. M-arunc la volan și ”mă târăsc” încă o sută de metri până în fața unui telefon de urgență. Trag chiar lângă el și dau să sun la un număr de urgență sub care este scris ”Pneuservis”. Sun și încep să explic problema în engleză, dar am de partea cealaltă a ”firului” un vorbitor de germană. Pneuservis pare sa fie cuvânt internațional, dar cel mai greu este să-i explic ca este vorba de kilometrul 37… În timp ce discut cu individul, în mașina fiind, observ că de partea cealaltă a autostrăzii parchează un BMW și un Audi, mașini noi, frumoase, și trei indivizi traversează partea lor de autostradă chiar în dreptul meu, apoi trec gardul metalic despărțitor, dar fluxul mare de camioane de pe partea mea le blochează trecerea mai departe, spre mine. Înțeleg acum că pana mea nu este întâmplătoare și ca indivizii sunt puși pe jaf. Sunt pregătit să pornesc mașina și să fac un raliu cu roți dezumflate, dar văd ca indivizii se răzgândesc și trec gardul înapoi, se urcă rapid în mașini și dispar. În spatele meu este… poliția. Nici unul nu vorbește altceva decât slovacă, dar îmi fac serviciul să explice celui de la Pneuservis unde mă aflu. Mai stau cu mine un timp, apoi dispar iar servisul apare în alte 10 minute.
A doua roată este deja dezumflată total și înțeleg ca am cauciucurile din spate distruse. E, așa am ocazia să cunosc ospitalitatea slovacă. Drăguț popor…. Aveam să fiu încărcat cu mașină cu tot și dus în orașul Malacki la un service. Toată povestea a costat circa 700 de euro și 4 ore pierdute aiurea și de ce… Pentru ca Toni a vrut să parcheze în zona gri, civilizat, în parcare. Mi s-a explicat ca la originea incidentului este mafia albaneză… așa o fi… Am anulat rezervarea pe feribotul de noapte urmând să găsesc planul de avarie. Mă pun după șase ore din nou la drum, dar după numai 200 de kilometri, în Cehia, autostrada e blocată de un accident în care sunt implicate mai multe mașini, aruncate pe lângă autostradă ca niște cutii de chibrituri. E clar că în cursa asta zeii nu țin cu mine. Deja mi-e greu să cred ca voi ajunge la timp în gardă. Îmi rezerv o altă cursă cu feribotul pentru a doua zi între Rostock și Gedser în Danemarca.
În sfârșit, traversez Cehia, Germania și ajung la Rostock la miezul nopții. Trag la hotel Belvue pe plaja stațiunii Wärnemunde și dorm tun 6 ore. A doua zi iau feribotul spre Gedser. Primii zeci de km după micul oraș sunt pe sosea națională și-i parcurg cu viteza melcului. Plouă mărunt, sunt 13 grade, norii sunt joși de tot, mai e un pic și ninge… Am timp să observ arhitectura caselor daneze cu cărămida roșie (căci ăștia nu au bani de tencuială), mici, ca de pitici și mă întreb ce minți de struți au putut să proiecteze astfel de cotețe. Poate că eu am fost bolnav când am construit o casă cu living-room de 80 de metri pătrați, dar astea nu au cu totul 80 de mp. Ce idei eronate are poporul român despre culturile vestice. Cred ca m-aș sufoca în casele astea daneze. Cele mai mari dormitoare nu cred că au mai mult de 8-9 mp. Mai acum câteva luni, mă luase dorul de construcții și mă gândeam la casa mea de pensionar, de la Poplaca , cu un singur plan, două dormitoare, un living și dependințe. În toate schițele, sub 200 de mp nu mi-au ieșit nicicum. Da, trebuie să fie și asta o chestiune de mentalitate de popor… Închiși în casă, pe vreme daneză, cu norii pe pământ, își iau antidepresivele și dorm. Păi, struții mei din Africa sunt totuși mai activi mai aleargă, mai fac o baie de soare și de nisip.
Încet – încet, traversez putregaiul numit Danemarca și trec podul spre Malmö pe ploaie, ceață, burniță. Opresc ca de obicei în prima parcare suedeza (un “svenk tregård), adică o grădină turistică amenajată cu wc-uri, cafenea, punct de informare turistică, ceva necesar la orice graniță. Cobor din mașină și întâlnesc primul handicapat în cărucior, și mai încolo un bărbat olog, stâlcit, slab și realizez ca sunt în SUEDIA. Nu cred că există vreo țară cu un număr mai mare de handicapați la suta de locuitori. Pentru mine reprezintă emblema țării, am scris și voi mai scrie despre asta. Stau și eu la coada de la toaletă. Deși sunt 6 toalete, este o coadă de circa zece oameni. Așteaptă liniștiți, „suedește”, și cu fiecare ușă care eliberează un vizitator, coada scade progresiv. Logic. Fiecare nou conducător de pluton ocupă toaleta din care iese o persoană. În această logică minimă , mă gândesc ca nu are rost să mai încui și ușa toaletei,… dar uit că sunt în Suedia și mă trezesc cu o blondă peste mine…Uitasem că aici, în nord, handicapul este total: fizic și mental…. Eh… beau o o cafea și înfulec un sandviș scârbos cu șuncă și ierburi ciudate de Skåne (regiunea sudica a Suediei) și conversez cu fetele de la casă într-o limbă pe care eram aproape sigur ca am uitat-o după o lună de stat în România. Mi-e imposibil să mănânc tot, dar hrănesc ciorile aciuite prin jurul meu... Cred că sunt ciori suedeze, dacă nu sunt daneze căci rezonează clar cu ierburile din Skåne și cu sandvișul meu.
Mă pun pe autostradă spre Göteborg și mai departe spre Oslo pe o vreme din ce în ce mai bună. Se face vară suedeză cu 20 de grade, soare, vânt, culori tari, nori ciudați. Opresc în Uddevalla la un restaurant cu preparate din peste - LAXBUTIKEN, de fapt numai din somon și mă răsfăț pentru 15 minute. Apoi, ora 20 mă prinde la Oslo. De aici mai am circa 600 de km de drumuri de munte, cu camere de control a vitezei, cu limite de viteză de handicapați și posibilități maxime de amenzi uriașe. Viteza maximă pe autostradă este de 100 km/oră, iar pe drum național de 80km/oră. Toleranta nu există, la 101km/oră pe autostradă amenda este de circa 400 de euro, iar la 135km/oră pe autostradă și 115 pe sosea națională se ridică carnetul cu amendă de circa 1000 de euro. La 151 km/oră pe autostradă și 131 km/oră pe drum național se face închisoare trei săptămâni, indiferent cine ești. Închisoarea nu se face imediat, ci cu programare în următorii doi ani, căci închisorile sunt pline.
Nu am mai ajuns niciodată atât de târziu la Oslo, dar asta e, indiferent de situație, mâine la 9 încep garda. În mod normal, un norvegian face 8 ore de la Oslo la Førde. Eu, hmm, depinde de vreme, de grabă, de anotimp, de peisaj, de muzica aleasă, de zei…. De obicei opresc de 5-20 de ori să fac poze, dar acum mi-am promis că nu voi opri; în primul rând ca am poze de pe tot traseul din toate anotimpurile și în al doilea rând că nu am timp. Ajung pozele pe care le voi face oricum din mers. Merg foarte atent la camerele dotate cu radar și evit pe cât se poate accelerările pe zonele lungi și drepte. În schimb, merg la limita luării carnetului pe zonele de curbe și cele care mi se par mai sigur ferite de poliție. Peisajul, magnific în orice anotimp, mă îndeamnă la visare aiurea. Ascult toată discografia Genesis din perioada Peter Gabriel în drum spre Førde. Vremea bună de soare și caldă se schimbă brusc. Trebuie sa spun ca în iunie este soare pe cer aproape toată noaptea, așa ca pe la ora 22 este lumină ca ziua în amiaza mare.
Nori de plumb acoperă rapid cerul și plouă torențial. Trec pe lângă un câmp cu rapiță mărginit de un șir de margarete sălbatice și nu rezist să nu cobor. E, merită să pierd 5 minute cu asta, căci nu văd în fiecare zi. Imortalizez unicitatea peisajului pe la ora 23.00 și-apoi calc din nou accelerația. Deodată, am o surpriză de proporții, căci în față se face brusc lumină, soarele aprinde norii din fața mea, iar în spate, în oglinda retrovizoare, văd cerul în nuanțe roșii portocalii.... ce ciudățenie. Am mai văzut cerul roșu de foc vara la Førde, dar acum e parca altceva... Cobor din nou căci ce contează cinci minute în plus!? OOOOOOO!!! Ce minunăție! Așa cer nu am mai văzut și nu știu dacă o să mai am parte să vad în viața asta. La miez de noapte, în iunie, am parte de cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată.
Este complet, chiar ușor dublat, în culori tari bine distinse, chiar deasupra capului meu, dar curiozitatea constă în culoarea roșie-portocalie din interiorul său, în contrast cu cea albastră-violet din afara sa. Iarba verde la miez de noapte, norii joși, farmecul locului și soarele bătând în nori de foc la 180 de grade de curcubeu realizează un moment ireal, un fantasm, în care mă regăsesc ca singur personaj excitat într-un mod unic de farmecul loculul … și am din nou acea senzație de atemporalitate și dorința ca frumusețea din jur să fie veșnică. Uit gardă, factorul timp este pe un loc neînsemnat, stau în ploaie și fac poze paralizat de frumos. Mulțumesc mafiei albaneze și întregului complex de situații care m-a dus atunci acolo în atemporalitate, în stupefacție.
Dar cum știți bine, tot ce e frumos e departe de-a fi veșnic, și curcubeul meu, căci a fost al meu și numai al meu, se destramă rapid, dar moare la fel de frumos într-un cer roșu-violet. Recunoscător lui Thor, lui Odin și întregii suite de zei vikingi, îmbătat de lumina magică a nopții, îmi reiau călătoria și ajung pe platoul înalt Hemsedal, cu adevărat tărâm al zeilor. Cobor apoi spre Lærdal și aștept feribotul ca să trec fiordul spre Songdal. Nu am ce face altceva decât… poze... și imortalizez apa albastră liniștită între munți. Cum să poți să dormi sau să te simți obosit cu atâta frumusețe în jur? Străbat rapid tunelurile, trec pe lângă Jostedalsbreen – cel mai mare ghețar din Europa , ii trag și lui o poză și-mi continui drumul spre Førde unde ajung la ora 03.23. Îmi iau cheia de la recepție și ajung să-mi descarc bagajul. Vreau să apăs pe butonul care închide hayonul și ochii mi se fixează pe două lumini jucăușe printre puzderia de stele amorțite în semiîntuneric. Eh două UFO; mi-au devenit atât de banale... Nu am timp de ele; am mai văzut și voi mai vedea cu siguranță.
La 03.51 sunt în pat pentru un pui de somn de 4 ore. La 9 intru în gardă. Am patru pacienți pe respirator, împinşi la supravieţuiri sau morţi supranormale, așa cum mai scriam odată. Preiau garda de la un coleg suedez şi-mi voi petrece timpul alături de Anne - , zeița norvegiancă a vânătorii, rezidentă de anestezie care are printre altele un mare merit: vorbeşte şi scrie norvegiana. Mă ajută mai tot timpul în producţiile mele intelectuale pe jurnalele electronice ale pacienţilor ... altfel aş fi nevoit să scriu 90% în suedeză. De ce este zeița vânătorii? Pentru ca are șapte arme de vânătoare... Mai apoi, am înțeles că toți au tot cam atâtea... Probabil ca de aceea nu mai sunt struți prin Norvegia?! Poate!
No, cam atat pe ziua de azi!
Vă îmbrăţişez pe toţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu