Anglia, în anii 1500. Majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie când încă, după baia din mai, încă mai miroseau cât de cât bine.. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros. De aici vine obiceiul de a avea un buchet de flori la nuntă. „Cada” consta dintr-un butoi mare, plin cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea iniatate, se spăla primul, apoi, în aceeași apă, restul membrilor familei de sex masculin, urmaţi de femei şi, în final, copiii – ultimii fiind bebeluşii.
Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea. De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa din troacă”).
Casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase din stuf sau strat gros de paie, fără căpriori de lemn dedesubt. Era singurul loc unde, pe timp răcoros, animalele se puteau încălzi, așa că pisicile, câinii şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua, totul din interior devenea murdar şi alunecos iar, uneori, animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş în interior. De unde și zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”).
Nimic nu împiedica ceva să cadă în cameră. Asta era o mare problema căci în interior, pe pereți sau peste așternuturi, se adunau gândaci şi lucruri care puteau murdări pereții patul și dușumeaua. Pentru protecție, în părțile laterale ale patului se fixau în pământ stâlpi care susțineau un cearșaf cu funcție de umbrelă. Aşa au apărut paturile cu baldachin.
Cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase, când se udau mai ales pe timpul iernii, aşa că locatarii împrăştiau pe jos paie (“thresh” – resturi de la treierat), ca să nu alunece..
Cu timpul, până în primăvară, stratul de paie devenea tot mai gros, până când aluneca afară, când se deschidea uşa. Asta-i determina pe locatari să proptească o bucată de lemn în ușa de la intrare, casă stea cât de cât închisă. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri).
Uneori, oamenii făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali, „înstăriți”. Pentru a se lăuda cu asta, atârnau şunca de tavan, ca musafirii să observe repede bunăstarea gazdelor. Pentru bărbatul care aducea acasă carne, era un semn de bogăţie; de aici și zicala: “could bring home the bacon” („ în stare să aducă şunca acasă”).
Tăiau puţină slănină cu care serveau oaspeţii, toți așezați în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”).
Pâinea era împărţită conform statutului social:
-) lucrătorii primeau partea arsă, coaja, de la fundul pâinii,
-) familia (proprietarii) lua mijlocul
-) iar musafirii, partea de sus (“upper crust”).
Se foloseau căni de plumb pentru a bea bere şi whisky. Combinaţia asta, de obicei, dobora un om pentru câteva zile. Cineva, care-i descoperea întâmplător în această perioadă de moarte aparentă, îi putea considera morți de-a binelea, și-i pregătea de înmormântare. „Mortul” era întins pe masa din bucătărie vreo două zile, timp în care familia, adunată în jurul mesei, mânca, bea şi aştepta să vadă dacă „defunctul”se mai trezește. De aici s-a moștenit „priveghiul” de astăzi (în engleză
se spune “wake”; „to wake up”– a se trezi).
Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că era penurie de locuri de veci, pentru înmormântarea decedaților.
Din acest motiv, după câțiva ani, cosciugele morților erau dezgropate iar oasele erau duse la „bone -house”(„casa-de-oase”), în locul eliberat în cimitir îngropându-se un proaspăt decedat.
Deschizând acele sicrie, oamenii au observat că, în medie, pe unul din 25 găseau urme de zgârieturi pe dinăuntru ceea ce însemna că „mortul” se trezise și încercase cu disperare să iasă din sicriu și din mormânt. Bieții oameni fuseseră îngropați de vii, moartea lor fiind doar aparentă și cauzată de otrava rezultată din reacția plumbului din căni cu băutura alcoolică consumată. Aşa că oamenii s-au gândit să lege cu o sfoară încheietura mâinii mortului, sfoara trecea printr-o gaură făcută în sicriu, ieșea din mormânt și ajungea afară, unde era legată de un clopoțel. Dacă „mortul” se trezea, mișcarea corpului trăgea de sfoară și clopoțelul suna, dând alarma celor de la suprafață (de altfel, în acest scop, de atunci, cineva stă noaptea în cimitir (Așa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”).
Astfel, supraviețuitorul era “salvat de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “clopoțelul mortului” (“dead ringer”).
Cam așa sta treaba cu popoarele care acum dau lecții de civilizație!
https://www.facebook.com/photo/?fbid=741201747796354&set=a.222159606367240
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu