Nimicnicia unui criminal care nici măcar nu recunoaște.

Rubin Morgenstern‎ în Pro Băsescu !

13 ore ·

Traian CruduUrmăreşte

19 ore

Bătrân și sătul de zile în libertate, Ion Iliescu propune o reconciliere națională și cere ca justiția si poporul român să nu mai caute criminalii oamenilor care au murit la revoluție, acum 30 de ani. Să ne dăm mână cu mână, să așezăm pe aceeași treaptă a istoriei, criminalii și victimele lor. Să iertăm. Să mergem mai departe.
După ce a furat o revoluție, 30 de ani din viața unei națiuni (până acum), licheaua asta are curajul să ceară, cu glas mieros, să punem batista pe țambal.

În anii 90, la aproape jumătate de veac de la izgonirea regelui Mihai de către comuniști, Iliescu nu dorea o reconciliere. Ba mai mult, la îndemnul său, membrii PSD-lui de atunci (PDSR) cereau public ca regele Mihai să fie declarat "persona non grata" și să i se interzică accesul definitiv pe teritoriul României.
Acum când justiția caută să pedepsească, bajbâind încă, autorii atrocităților de acum 30 de ani, șandramaua comunistă vrea, într-o ultimă forțare să mai dea un cap în gură statului de drept și ne cere să renunțăm la căutarea adevărului.
Este dorința unui criminal bătrân de a fi iertat, fără ca măcar să se spovedească.

https://www.facebook.com/

Munca grea a „aleșilor”

Florica Florica Deiu‎ în DOAR ROMANIA

Și dăi, și luptă.....pentru binele .....poporului !!!

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1139526842785160&set=a.483951748342676&type=3&theater

Migrația musulmană spre Europa

Credem că este necesar să pornim de la observația că, în istoria recentă, au existat două valuri ale migrației musulmane spre Europa. Primul s-a produs lent, insinuant și într-un timp mai îndelungat, pe la începutul anilor ʼ90 ai secolului trecut.

Migrația, inclusiv cea musulmană, a fost stimulată de căderea regimurilor comuniste, cu frontiere practic închise, și de o relaxare a regimului circulației persoanelor în țările occidentale. Musulmani pașnici, proveniți în principal din Turcia și din zona Magrebului, au pătruns continuu în Europa, atât pe căi legale cât și ilegale, în tentativa de a scăpa de sărăcie și de a căuta un trai mai bun. Astfel, treptat, în țările mari europene, Germania sau Franța, s-a ajuns la minorități musulmane integrate și stabile în jurul a cinci milioane de locuitori, reprezentând între 7-10% din totalul populației din respectivele țări europene. Aceste comunități musulmane au constituit apoi veritabile și eficiente capete de pod pentru puternicul asalt migraționist musulman asupra Europei începând din anul 2015. 
Al doilea val l-a constituit evident cel al refugiaților de război, de dată recentă. Însă minoritățile musulmane din țările europene vor deveni – din motive lesne de întrevăzut – din populații conlocuitoare, populații înlocuitoare.

În primul rând, e necesar să fie avute în vedere diferențele uriașe între cele două civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește mentalitatea referitoare la viața amoroasă. În cultura europeană post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun în prim plan componenta hedonistă.
După cum am arătat, în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie. Viaţa amoroasă, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase.

Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. 
Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur: obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică. 
Problema este o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul politic şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normalitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat. Acesta se va simți total liber și va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Omul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Pe de altă parte și pe termen lung însă, este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități. În rest Europa, ipocrită și decrepită, travestită și fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări.

Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atingând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu exactitate. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat împreună cu cele 3-4 neveste legitime formează o singură familie, care poate procrea până la 20-30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o populație înlocuitoare.

În al doilea rând, războaiele anti-musulmane din ultimele două decenii, declanșate de către SUA sau la instigarea SUA, au radicalizat lumea musulmană care, firește, a reacționat. De exemplu, războiul împotriva Irakului, de fapt bombardarea și devastarea Irakului. Evident, miza principală a destabilizării Irakului a fost acapararea petrolului, dar nu era singura. A existat şi o miză politică. Ţările arabe au două posibilităţi. Prima, să admită pe teritoriul lor baze militare americane şi să aibă conduceri-marionetă filo-americane. A doua, ţările arabe care nu îndeplinesc aceste condiţii, e nevoie să fie slăbite economico-militar şi „integrate” într-un sistem care să asigure dominaţia regională a SUA și a aliatului lor local. Aşa se explică şi de ce SUA acţionează cu atâta fermitate şi consecvenţă în această zonă. Prima metodă de slăbire a acestor ţări constă în a le pune în imposibilitatea de a decide ele însele, în virtutea suveranităţii naţionale, cu privire la bogăţiile lor naturale, respectiv rezervele de petrol. În unele ţări arabe au fost plantate mai demult guverne marionetă. În celelalte, guvernele au fost, sunt şi vor fi date jos cu forţa.

Următoarea etapă în războiul împotriva țărilor musulmane a constituit-o regizarea așa-numitei „primăveri arabe”. De ce s-a făcut această destabilizare a țărilor musulmane în lanț, din Tunisia până în Yemen, chiar și cu riscul ca această destabilizare să afecteze și Europa? Cel mai interesant răspuns la această întrebare îl aflăm de la William Engdahl, un economist şi politolog contemporan, consultant economic şi jurnalist independent. El descrie SUA de după al Doilea Război Mondial ca fiind un tip de Imperiu cu totul nou, care nu se bazează pe ocuparea militară a unui teritoriu, ci pe controlarea unor resurse vitale. Un imperiu informal, dar care controlează finanţele mondiale, lanţul alimentar de bază, energia, petrolul şi industria chimico-farmaceutică, un imperiu ajuns, după prăbuşirea fostei URSS, cea mai mare concentrare de putere din istorie. Şi acest super-imperiu, ca oricare alt imperiu din istorie, va avea un sfârşit, iar sfârşitul SUA va veni exact din această tendinţă a sa, aceea de a controla anumite resurse la scară planetară.

William Engdahl

Scopul final al SUA în momentul de faţă (arată în continuare Engdahl) este acela de a pune sub controlul său militar resursele din Africa şi Orientul Mijlociu, spre a putea bloca în acest fel creşterea economică în China şi Rusia, tocmai pentru a controla Eurasia în întregime. Numai că în prezent, după Engdahl, SUA au intrat în declin, deşi nimeni de la Washington nu este dispus să recunoască acest fapt, la fel cum în Marea Britanie, în urmă cu 100 de ani, nimeni nu voia să admită că Imperiul este în declin. În prezent, SUA depun toate eforturile nu numai ca să-şi menţină intactă puterea la care au ajuns, dar şi să-şi extindă dominaţia asupra întregii planete.

William F. Engdahl demonstrează că revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord nu sunt o serie de mişcări oneste şi spontane, pornite din interior şi menite să înlăture regimuri politice abuzive, ci aceste revolte au fost provocate din afară şi fac parte dintr-un plan politico-militar anunţat de către fostul preşedinte al SUA. G. W. Bush la o reuniune a G8 din anul 2003, proiect numit „Orientul Mijlociu Mare”. Acest proiect a fost pus la cale de către SUA pentru a lua sub control – prin „democratizare”, de fapt prin „balcanizare” – întreaga lume islamică, din Afganistan şi Pakistan, prin Iran, Siria, Egipt, Libia, până în Tunisia și Maroc, adică până la Gibraltar. Aşa-numita „primăvară arabă” a fost planificată şi organizată în prealabil, instigatorii de pe reţelele de socializare fiind plătiți și manipulaţi. Liderii arabi ai răscoalelor din statele islamice au fost instruiţi la Belgrad, de către specialişti americani din organizaţiile Canvas şi Otpor, unde s-a constituit o adevărată şcoală de diversiune şi destabilizare politică, după înlăturarea violentă de la putere a fostului preşedinte sârb Miloşevici.

Care ar fi motivele pentru care SUA ar urmări o demantelare sistematică a statelor musulmane? După Engdahl, primul motiv ar fi acela că în mâinile liderilor lumii arabe se află concentrată o bogăţie uriaşă, constând în fonduri acumulate şi resurse. Aceste state se urmăreşte să fie „democratizate”, cam în felul în care s-a procedat în Rusia pe la începutul anilor ʼ90, pentru ca aici să poată pătrunde „economia de piaţă”, respectiv să se poată restructura economia după indicaţiile imperative ale FMI, astfel ca „băncile şi societăţile financiare occidentale să poată veni şi să-şi ia prada”. 

Al doilea motiv ar fi „securizarea” şi militarizarea resurselor de petrol din locuri precum Libia şi Sudan, ţări care prezintă interes pentru creşterea economică viitoare a Chinei. Acest aspect nu a fost dezvăluit numai de către Engdahl și abia în anul 2014, ci a fost preconizat cu mult înainte de către Zbigniew Brzezinski, într-o carte publicată în anul 1998. Aici politologul american, fost consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Jimmy Carter, preconizează strategia SUA în Eurasia, arătând că niciun concurent al SUA nu este cazul să fie lăsat să ajungă capabil să domnie Eurasia şi să conteste pre-eminenţa globală a Americii. Pentru aceasta, în primul rând e necesar să fie blocat accesul Chinei la resurse petroliere, la resursele Africii în general.

În anul 2006, China a invitat la Beijing 40 de şefi de state din Africa, făcându-le oferte de afaceri deosebit de avantajoase și propunându-le în acelaşi timp să facă investiţii, să construiască în Africa locuinţe, spitale şi să realizeze mari proiecte de infrastructură, tot ceea ce nu a făcut FMI în Africa timp de 30 de ani de când se află înfipt acolo. Imediat după acest eveniment, Pentagonul a constituit un „centru de comandă” special pentru Africa, Africom, şi a început cu destabilizarea ţărilor bogate în resurse din nord. Rezultatele înfricoşătoare ale politicii americane se văd la tot pasul: Tunisia, Egiptul, Siria şi Libia – altădată ţări prospere – sunt acum ajunse prin ele însele la anarhie şi ruină. În fine, exodul refugiaților din cauza războaielor civile din țările musulmane destabilizate anterior de către SUA, cu concursul unor state europene, este lovitura de grație pe care o primește Spiritul creștin european.

yogaesoteric

9 decembrie 2019

Trecutul bolșevic al PSD (VI)

Citiţi partea a cincea a articolului 

Anii ’90 – Lovitura de Stat dată de ruși la București după înțelegerea cu americanii (continuare)

După ce în articolul precedent am prezentat câteva repere esențiale din activitatea din anii ’90 a lui Ion Iliescu și a lui Silviu Brucan, vă oferim acum câteva date cu privire la rolul jucat în aceeași perioadă de alți trei exponenți de bază ai bolșevismului în România.

Petre Roman – fiul lui Valter Roman, ajunge Primul-Ministru al României

Petre Roman a intrat pe scena evenimentelor publice de anvergură a istoriei României în data de 26 decembrie 1989, când Ion Iliescu și Consiliul FSN l-au numit prim-ministru al guvernului provizoriu FSN. Dar cine era Petre Roman în acel moment și ce îl recomanda pentru o asemenea funcție atât de înaltă în primul guvern de după „epoca Ceaușescu”?

În 1989, Petre Roman era lector universitar la Politehnica din București, șeful catedrei de Hidraulică. Versiunea oficială susține că s-ar fi remarcat prin implicarea sa printre protestatarii de la „Baricada Revoluției”, o manifestație ad-hoc din 20-21 decembrie 1989 în fața fostului sediu al Comitetului Central al PCR. Roman spune că astfel a ajuns, purtat de evenimente, în balconul de la care vorbea de obicei Ceaușescu și că a devenit primul care a făcut o declarație emblematică „pentru popor și pentru libertate” în acele momente dramatice. După care, foarte simplu, ar fi fost apreciat și desemnat de Silviu Brucan și Ion Iliescu în postul de prim-ministru al României.

Versiunea neoficială susține însă că propulsarea lui Roman în primul eșalon de conducere a fost de fapt aranjată. Tatăl său, evreul Ernő (Ernest) Neuländer, fusese un bolșevic notoriu, ce a ocupat funcții de mare importanță. În 1945, ocupanții sovietici l-au numit pe Valter Roman general-maior în armata română, apoi șef al Direcției de Educație, Cultură și Propagandă a Armatei, șef al Direcției Superioare Politice a Armatei, apoi ministru al Poștelor și Telecomunicațiilor. Valter Roman a fost oarecum mai marginalizat de către Nicolae Ceaușescu (ce dorea diminuarea puterii URSS în România), care i-a permis să rămână „doar” director al Editurii Politice. Prin influența tatălui său, Petre Roman a trăit înainte de 1989 destul de mult și prin afara țării, ceea ce era ceva excepțional în acea perioadă. Și-a făcut studiile de master și doctoratul în Franța și a predat timp de doi ani fizica fluidelor la Touluse. Deși el susține că numirea sa ca prim-ministru l-a „surprins total”, observând bazele de pe care venea și maniera prin care acțiunile sale s-au conjugat perfect mai târziu cu cele ale celorlalți puciști în vederea distrugerii României, înțelegem că alegerea sa nu a fost deloc o „întâmplare”.

Petre Roman susține și în prezent că în decembrie 1989 ar fi avut loc o „revoltă populară” spontană, pe care „teroriștii” lui Ceaușescu ar fi încercat să o înăbușe în sânge. Și că ar fi o „lipsă totală de logică” să apreciem că a fost lovitură de stat. Este ceea ce susțin și ceilalți mari „revoluționari” ce au acționat în acea perioadă, în primul rând Ion Iliescu și Gelu Voican-Voiculescu. Faptul că toți aceștia mint cu insolență este demonstrat chiar de rezultatele anchetei Parchetului Militar, care a pus în evidență probe că „Revoluția” a fost planificată, provocată și orientată în mod intenționat spre un parcurs violent. Anchetele au ajuns la concluzia că „Fenomenul terorist” nu a fost decât o diversiune lansată de cei care au preluat puterea prin lovitură de stat. Diversiunea a fost susținută din afara țării și a avut scopul precis de a crea o stare de psihoză colectivă menită să justifice asasinarea soților Ceaușescu și confiscarea imediată a conducerii de către „Frontul Salvării Naționale”.

O altă informație relevantă pentru ascensiunea lui Petre Roman în structurile post-decembriste este aceea că el acționează de fapt în slujba masoneriei, ca și toți ceilalți nomenclaturiști bolșevici, precum Iliescu sau Voican Voiculescu. Dincolo de faptul că apartenența lui Roman la masonerie apare și pe Wikipedia, informația este confirmată și de alte surse. De exemplu ziarul Cotidianul a menționat un document ultra-secret din 1990 care consemna indicațiile pe care Petre Roman le dădea pentru afilierea în Loja Memphis-Mistraim a viceprim-ministrului de atunci, Gelu Voican Voiculescu. De asemenea, deputatul Vasile Matei a afirmat public în februarie 1998, că Petre Roman este mason de grad mare, intens susţinut de Marele Orient al Franţei şi de lojile italiene.

Dar ceea ce denotă cel mai clar misiunea-țintă la care a luat parte Petre Roman, de distrugere intenționată a situației socio-economice a României, este activitatea sa efectivă de prim-ministru, începută pe 26 decembrie 1989. El este cel care a preluat oficial toate sectoarele administrative ale României ceaușiste și, așa cum faptele o demonstrează, le-a orientat decisiv spre un dezastru iremediabil.

Să ținem cont că în 1989 infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Exista platforma Pipera, construită în colaborare cu francezii, unde se produceau calculatoare; autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti aveau patente germane; avioanele Rombac erau construite printr-o colaborare cu englezii; locomotivele de la Electroputere Craiova erau cu patent elveţian; la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania; Centrala nucleară de la Cernavodă fusese adusă din Canada. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone. Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile, care se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială: România şi Japonia. Iată deci că România avea certe domenii de performanță, la standardele cele mai înalte de atunci.

Cu toate acestea, Petre Roman a numit industria românească „un morman de fiare vechi”, afirmând că ar fi fost complet nerentabilă, cu „un handicap tehnologic enorm”. Atunci când i s-a pus în vedere că economia lui Ceaușescu a fost totuși capabilă să achite integral datoria externă a țării către FMI, fapt excepțional de rar, Roman admite că este corect, dar o ține pe a lui că s-a lucrat în pierdere. Așa încât în 1990 Petre Roman a trecut să ia măsuri de „eficientizare” a economiei. Una dintre primele măsuri a fost aceea de a „privatiza” uriașele întreprinderi, adică să le vândă pe mai nimic străinilor sau șmecherilor cu ochii albaștri (securiști gen Dan Voiculescu, Dinu Patriciu sau Sorin Ovidiu Vântu). Efectul? Tot ceea ce lucra în avantajul poporului a fost spulberat! Securiștii au făcut averi fabuloase, cu conturi externalizate în alte țări, iar străinii ne-au spoliat de aproape tot ce se putea. Din cele peste 1200 de uriașe fabrici și uzine, la care lucrau chiar și câte 10.000 de oameni în trei schimburi, s-a ales praful. Au fost dezmembrate și date literalmente la casat și la fiare vechi. De exemplu, în 1990, România deținea a treia cale ferată din Europa ca densitate și avea peste 153.000 de vagoane (pentru trenurile de călători și de marfă) şi 4.400 de locomotive. În prezent au rămas doar 1.700 de locomotive și pe parcursul a aproape 30 de ani a fost dată la casat zilnic, în medie, câte o garnitură de 12 vagoane. Călătorii mergeau în 1990 cu 11.000 de vagoane, iar azi mai sunt în exploatare doar 1000 pe toată țara. Iar CFR-ul se plânge că „nu avem destule vagoane”.

Petre Roman recunoaște că România a privatizat în acea vreme foarte mult şi în același timp a lichidat un mare număr de întreprinderi.

În 1991, în urma unei mari crize sociale generate de hiperinflație și a unei noi mineriade, Petre Roman și-a dat demisia din postul de prim-ministru. FSN s-a scindat în aripa conservatoare (Frontul Democrat al Salvării Naționale, FDSR, devenit apoi PDSR-PSD) condusă de Ion Iliescu, și aripa devenită ulterior liberală (FSN devenit Partidul Democrat - PD, apoi Partidul Democrat Liberal - PDL), condusă de Petre Roman. Roman a rămas la conducerea partidului până în anul 2000, după care a fost succedat de Traian Băsescu. În perioada 22 decembrie 1999 - 28 decembrie 2000, Petre Roman fost ministrul afacerilor externe în Guvernul Mugur Isărescu. A rămas parlamentar până în anul 2016, ultimul mandat fiind în perioada 2012-2016, ca deputat din partea PNL.

Adrian Năstase – Ministru al Afacerilor Externe

Adrian Năstase a fost fiul ofițerului Marin Năstase, un apropiat al conducătorilor Partidului Comunist Român (PCR) dinainte de 1989. Marin Năstase a avansat până la gradul de colonel (în retragere) al armatei române și în anii 1970 a ajuns director în cadrul Ministerului Educației și Învățământului – Direcția învățământ superior și cercetare științifică.

În 1989 Adrian Năstase activa în domeniul dreptului, ca profesor, judecător, președinte al unor organizații. În 1985 se căsătorise cu fiica lui Angelo Miculescu, fost ministru și vicepremier în România socialistă. Năstase a fost ales pentru prima dată în Camera Deputaților din partea Frontului Salvării Naționale în 9 iunie 1990 și apoi a exercitat funcția de Ministru al Afacerilor Externe între 1990 și 1992. În 1992 a îndeplinit funcția de Președinte al Camerei Deputaților. Între 1993 și 1997 a fost ales președinte executiv al Partidului Democrației Sociale din România (PDSR, fostul FSN). După pierderea de către PDSR a alegerilor din 1996, Năstase a devenit liderul grupului parlamentar de opoziție al PDSR, vice-președinte al Parlamentului, membru al Biroului Permanent și membru al delegației României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.

Dar care au fost criteriile pentru care a fost promovat atât de rapid în unele dintre cele mai înalte funcții ale statului? În afară de competențele profesionale, ca și în cazul lui Petre Roman, se pare că rădăcinile ideologice (fiu al unui nomenclaturist notoriu) au cântărit mult. Dar poate că și mai mult a mai contat ceva: gradul înalt în masonerie.

Este important să știm că după anul 1990 francmasoneria s-a activat în forță în România și toate structurile de putere și administrative ale statului au fost înțesate de masoni. Este semnificativă o declarație a lui Dan Amedeo Lăzărescu, el însuși mason de grad înalt, vicepreședinte al PNL în anii 1990 și tată adoptiv al lui Călin Popescu Tăriceanu. Potrivit acestuia, la acea dată „Parlamentul României are 90% dintre membri masoni. Templul provizoriu al masonilor este clădirea Parlamentului”. Teribilă situație! Dar ca să înțelegem mersul evenimentelor, adevărul este necesar să fie cunoscut.

La rândul său, într-un interviu din anii ’90, Adrian Năstase recunoștea că este cavaler de Malta şi că ceremonia de primire în lojă a avut loc undeva în afara ţării. Pentru a-şi justifica apartenenţa la acest Ordin el declara că „urmează tradiţia familiei” deoarece tatăl său, Marin Năstase, după absolvirea Şcolii Militare de ofiţeri ca şef de promoţie, a fost și el desemnat cavaler al Ordinului de Malta. Într-un mod apreciativ, Năstase sublinia că „în România dintre cele două războaie mondiale majoritatea cadrelor militare de elită făceau parte din acest Ordin”.

Chiar și în CV-ul său, postat inclusiv pe site-ul Parlamentului, Adrian Năstase recunoaște că din 1992 este cavaler de Malta și că a fost decorat de Marea Lojă Națională a României. Mai mult decât atât, sursele ne-oficiale arată că Năstase este mason de gradul 33 și face parte din elitistul Club Rotary al francmasoneriei internaționale.

Este mult mai ușor să înțelegem în aceste condiții de ce Adrian Năstase a urcat rapid în ierarhia structurilor administrative ale României, ajungând în anul 2000 președinte al PSD și apoi prim-ministru. Devoțiunea sa față de masonerie s-a dovedit cu prisosință, așa cum vom vedea, în perioada cât a condus guvernul, trecând gruparea ocultă satanică a francmasoneriei la halucinantul statut de „instituție de utilitate publică”!

Un domeniu de mare interes pentru Adrian Năstase îl au activitățile cu conotații spirituale. Dar nu atât pentru a explora aceste dimensiuni înălțătoare, cât mai ales pentru a bloca ceea ce în viziunea sa reprezintă o amenințare la adresa societății (masonizate): sectele. Este relevant un raport pe care Adrian Năstase l-a înaintat în anul 1999, în calitate de reprezentant al Parlamentului României, către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei. Raportul a vizat „Activităţile ilegale desfăşurate de sectele religioase” și a fost supus dezbaterii în cadrul Comitetului pentru probleme juridice şi drepturile omului al Consiliului Europei. Sub titulatura de Recomandarea nr. 1412/1999, inițiativele propuse de Năstase au fost înaintate apoi ca recomandări din partea UE pentru politica (legislativă, executivă şi juridică) guvernelor Europei în domeniul „grupărilor de natură religioasă, ezoterică sau spirituală”. Mai exact, raportul prevedea măsuri despre cum ar fi necesar să se implice guvernele țărilor Europei în monitorizarea grupărilor religioase şi spirituale. Cu privire la modul în care înțelegea Adrian Năstase să aplice în practică aceste prevederi urma să se vadă chiar în propria sa țară, când în anul 2004, pe când era prim-ministru, a ordonat o campanie de distrugere pe toate căile a Școlii de yoga MISA. Caracterul abuziv al campaniei a fost semnalat chiar și de forurile juridice europene, care au condamnat de mai multe ori România prin intermediul CEDO pentru respectivele acțiuni. Motivația acestor preocupări perfide ale lui Adrian Năstase este destul de transparentă pentru cei lucizi: ca reprezentant al grupării oculte malefice a masoneriei internaționale, Năstase era mandatat să elimine orice mișcare socială cu potențial de trezire spirituală a maselor. Iar pretextul utilizat era că guvernul reglementează „activitățile ilegale ale sectelor”...

Să mai observăm o latură notorie a caracterului lui Adrian Năstase: sadismul cu care a împușcat mii de animale sălbatice, din postura de vânător profesionist. Începând cu anul 1993, Năstase a fost timp de 13 ani preşedinte al Asociației Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din România (AGVPS). A participat la nenumărate competiții oficiale și campanii de vânătoare individuale în care a ucis mii de animale sălbatice de toate felurile: urși, cerbi, căprioare, porci mistreți, lupi, râși, păsări, iepuri și toate celelalte animale ce viețuiesc pe la noi. În perioada când a ajuns la conducerea PSD și a guvernului, Adrian Năstase era denumit „vânătorul alfa” al țării și a încurajat foarte mult acest „sport”. Remarcând că Năstase și reprezentanţii PSD din toate eşaloanele au transformat vânătoarea într-o veritabilă cruciadă împotriva animalelor, senatorul Puiu Hașotti afirma cu o tristă ironie în plenul unei ședințe parlamentare din 2004 că „România a devenit parcul de vânătoare al premierului Adrian Năstase”.

Adrian Severin – nepotul lui Silviu Brucan

Adrian Severin este de etnie evreu și ca să ascundă acest fapt și-a schimbat (ca mulți alți evrei) numele său adevărat (Skvosnik), adoptând un nume românesc. S-a născut în 1954, a absolvit în 1978 Facultatea de Drept a Universității București, iar în 1986 și-a luat doctoratul în drept. Fiind favorizat de Silviu Brucan (pe numele real Saul Brukner, care era unchiul său), Adrian Severin a ajuns înainte de 1989 să fie lector la Academia de învăţământ social-politic Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al PCR. De asemenea, a mai fost membru al Societății Române de Drept Internațional și Relații Internaționale (între 1987-1990), președintele Secțiunii de Integrare Europeană (din 1985) și membru al Societății Române de Drept Comparat (tot din 1985).

Imediat după ce brigada cominternistă-bolșevică-masonică a preluat puterea în decembrie 1989, a obținut o ascensiune fulminantă în structurile de conducere ale țării. În anii 1990 a îndeplinit funcții-cheie în guvernările FSN (1990-1992) și apoi în cele atribuite Partidului Democrat (PD). Printre multe altele, a fost Vice Prim Ministru, Ministru pentru Reformă și Relațiile cu Parlamentul (1990-1991), apoi Ministru de Externe (1996-1997). În anii 1990 a fost deputat în Parlamentul României: mai întâi pe listele FSN (1992-1996), apoi pe listele PD (1992-2000).

O dovadă clară a orientării anti-românești a lui Adrian Severin este că în anul 1997, în calitate de ministru de externe, a contribuit decisiv (impulsionat de Silviu Brucan) pentru convingerea președintelui Emil Constantinescu de a semna un tratat „de bună vecinătate” cu Ucraina. Prin acel tratat România a cedat Ucrainei teritoriul numit Insula Șerpilor și totodată a dat o garanție oficială granițelor pe care le avea în acel moment noul stat ucrainean.

Este necesar să fie precizat că Ucraina a apărut ca subiect de drept internațional abia în anul 1991. Este un stat artificial, format prin ruptura unor teritorii din spațiul țărilor învecinate: Federația Rusă, România, Polonia și fosta Cehoslovacie. Din teritoriul României au fost abuziv incluse în Ucraina nordul Bucovinei, Herța, sudul Basarabiei și Insula Serpilor. Cei care au interesul să mențină împreună, prin forță, etnii foarte diferite, pe teritorii care aparțin de drept altor state, sunt puterile vestice, în special SUA. Motivul este că în felul acesta Statele Unite obțin anumite avantaje geopolitice, dintre care cel mai important este acela că pot să își creeze un avanpost ofensiv esențial în imediata apropiere a Federației Ruse.

Ademenit în principal prin Adrian Severin cu „glorioasa” admitere a României în NATO, Emil Constantinescu a decis să facă „un sacrificiu istoric” și să renunțe la orice pretenții teritoriale doar pentru „pacea din regiune”. Ceea ce este însă foarte straniu este că în luarea acestei decizii Parlamentul României nu a fost deloc consultat (de decidenții Adrian Severin și Emil Constantinescu), iar poporul român a fost pus direct în fața faptului împlinit.

Așa cum explica situația academicianul Florin Constantiniu, „În 1997, pentru prima dată de la constituirea României Mari (în 1918), un guvern român a cedat părți ale teritoriului național fără a fi amenințat cu agresiunea (ca în 1940), sau fără a se găsi sub presiunea ocupantului străin (ca în 1944 și 1947). Opinia publică românească nu a perceput dimensiunea dramatică a evenimentului. (...) Practic, prin Tratatul din 1997, noi am reconfirmat diktatul Molotov-Ribbentrop și am acceptat pe deasupra și viciile de consimțământ.”

Să mai observăm că pe Insula Șerpilor s-au aflat până în secolul al XIX-lea ruinele unui monument cu mare valoare istorică și simbolică: Templul lui Ahile, construit din blocuri de marmură albă, motiv pentru care insula se mai numește și „Insula Albă”. În plus, încorporarea Insulei Șerpilor la Ucraina a diminuat suprafața mării teritoriale a României. Faptul este important pentru că zona este extrem de bogată în resurse minerale: peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale, 500 de milioane de tone de petrol și uriaşe rezerve de hidrogen sulfurat. Informațiile au fost date publicității în anul 1992, după ce firma Oil Enterprise (ulterior Oil Terminal) efectuase măsurători prin satelit.

Adrian Severin a pierdut postul de ministru de externe în urma unui scandal pe care l-a declanșat singur, după ce a declarat în 1997 că deține (de la generalul Pacepa) o listă cu șefi de ziare și ziariști care ar fi ofițeri acoperiți ai SRI. Întrucât erau implicate nume grele și „forțe oculte”, care duceau inclusiv la conexiuni cu Băsescu, Adrian Severin a refuzat să facă publică lista. În anul 2006 a încercat să mai liniștească speculațiile prin articolul „Şarada ofiţerilor acoperiţi din presă”.

(va urma)

yogaesoteric
5 decembrie 2019

Prostia și infatuarea trebuie plătite.

‎Piloiu Mariana‎ în Alaturi de Rares,Oreste si Oana

Ieri la 00:18

Am scris asta imediat după alegeri. Se spune ca să nu-l mai lovești pe cel căzut. Să știți că ASTA N-A CĂZUT câteva zile de după alegeri. A stat BĂȚOASĂ și ÎNFI...

Piloiu Mariana

25 noiembrie la 10:04

Dăncilă, ieri a fost doar ÎNCEPUTUL! De azi trebuie să răspunzi
- CE AI FĂCUT CU MILIARDELE DE EURO ÎMPRUMUTATE PENTRU ROMÂNIA?
- CU CÂT L-AI ÎNGLODAT ÎN DATORII PE FIECARE ROMÂN, copiii și nepoții lui??
- CÂTE spitale ai făcut?
- CÂȚI kilometri de autostradă ai făcut?
- CÂȚI kilometri de căi ferate ai reabilitat ?
- CÂTE școli, grădinițe ai făcut?
- CÂȚI BANI ai cheltuit de ”AI SCOS ȚARA DIN NOROI”?
- 10 AUGUST 2018!!!
- GAFELE cu care ai făcut România de rușine în peripluurile tale prin lume?

UNDE-S BANII ROMÂNILOR VASILICO-VIORICO?
R Ă S P U N D E ???

https://www.facebook.com

Finalul penibil al Dosarului Revoluției. O victorie a Securității

În luna decembrie a anului trecut, Secția Parchetelor Militare a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, a amiralului Emil „Cico” Dumitrescu și a generalului Iosif Rus.

Conform procurorilor, măcelul de după 22 decembrie 1989 a fost rezultatul acceptării și oficializării de către persoanele numite (și de Nicolae Militaru, Victor Stănculescu, Ștefan Gușă, Silviu Brucan, morți, deci neinculpabili) a unor măsuri cu caracter militar în scopuri diversioniste. Acestea au dus la o psihoză teroristă, la focuri fratricide şi la folosirea armelor împotriva unor persoane „care nu desfășurau activități potrivnice mișcării revoluționare“.

Dosarul Revoluției, deschis cu 29 de ani în urmă, amânat, blocat, clasat în 2015, redeschis în 2016, menit să stabilească vinovățiile pentru cele aproape 1.300 de persoane ucise și mai multe mii rănite în decembrie 1989, s-a finalizat astfel cu identificarea a patru responsabili în viață. Între timp, Statul român fusese obligat de către CEDO să plătească peste 1.700.000 de euro unor răniți și urmași ai unor victime care depuseseră plângeri la instanțele din țară și, pierzând, s-au adresat Curții de la Strasbourg.

Acțiunea penală s-a referit la Securitate doar pentru a afirma că instituția s-ar fi pus la dispoziția CFSN pe 22 decembrie 1989. Vinovații identificați colectiv ar fi, exclusiv, conducerea Armatei și liderii de-abia formatului CFSN. Securitatea, ca instituție, și oamenii ei nu ar fi jucat niciun rol în carnagiul decembrist. Securiștii scoși din adăposturile de unde trăgeau, numiți „teroriști“ atunci, pe care-i vedeam pe ecranele televizoarelor, și șefii acestora lipsesc cu desăvârșire din documentul acuzator.

Odată definitivat rechizitoriul, la 8 aprilie 2019, Augustin Lazăr, Procurorul General, a susținut o conferință de presă în care asuma apoteotic rezultatele echipei de procurori – o elită a Ministerului Public, susține domnia sa, „cu experiență, știință și conștiință“. Conform lui Lazăr, soluția emisă ar fi o dovadă de respect pentru memoria eroilor din decembrie 1989, o dovadă de responsabilitate pentru educația generațiilor tinere, marcând un moment deosebit pentru Justiția militară și Justiția română, „îndeplinirea unei datorii profesionale, dar și a unei datorii de onoare față de istorie și față de patrie“.

Studiul „istoric“ semnat de Andrei Ursu, Mădălin Hodor și Roland O. Thomasson

Alarmați de direcția spre care se îndrepta rechizitoriul, la 14 decembrie 2018, trei cercetători care și-au dedicat ani de viață dezvăluirii activității Securității, inclusiv acțiunilor ei din timpul Revoluției, au publicat un studiu de 145 de pagini asupra evenimentelor din intervalul 16-25 decembrie 1989 (aici).

Analiza lor, bazată pe o cercetare sistematică a probelor directe și indirecte, a deconstruit la detaliu susținerile Secției Parchetelor Militare aplaudate la 8 aprilie 2019 de Procurorul General. Ursu, Hodor și Thomasson au folosit un număr covârșitor de probe acoperind „mitul atacului extern“, responsabilitatea Parchetelor Militare în mușamalizarea activităților criminale ale ofițerilor de Securitate din Timișoara, identitatea trăgătorilor după fuga cuplului Ceaușescu, implicarea trupelor USLA și Cazul Trosca, folosirea gloanțelor speciale și rolul „comandourilor de Securitate“, documentele medicale, acuzațiile de „spionaj“ aduse generalului Nicolae Militaru, diversiunea radio-electronică, planurile „luptei de rezistență pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic“ și rețeaua „R“, dezinformarea și originile disimulării represiunii, ștergerea urmelor ș.a.

Concluzia autorilor este că eludarea vinovățiilor instituționale și individuale ale Securității și ale cadrelor sale perpetuează, în ciuda dovezilor, mistificările întreținute chiar de securiști și adepții lor timp de 29 de ani. Mizându-se pe amnezia generală a poporului român, procurorii îi scot din ecuație tocmai pe cei care au tras și au montat simulatoarele, deci cadre ale Securității sau afiliate acesteia. Prin necercetarea și neinculparea lor, rechizitoriul constituie, cităm, „încă o tragedie pentru victimele de la Revoluție, încă o lovitură dată supraviețuitorilor și urmașilor celor căzuți pentru libertatea noastră“; „o rușine pentru memoria revoluționarilor uciși și pentru demnitatea națională“; o „mistificare juridică și istorică cu profunde implicații pentru capacitatea noastră de a ne face dreptate, de a ne gestiona propria justiție“. Rechizitoriul Parchetelor Militare dă un semnal viitoarelor generații că până și în noile condiții, la 30 de ani de la instaurarea democrației, adevărații vinovați (Securitatea) pot scăpa de pedepse, iar caracterul esențialmente represiv al instituției poate fi eludat.

Cea mai recentă victorie a Securității

Eliminarea Securității din istoria sângeroasă a revoluției este revoltătoare și penibilă în același timp. Narațiunea responsabilităților oferită de procurorii militari și susținută apologetic de către Procurorul General contrazice amintirile proprii ale celor care au participat la evenimentele de acum 30 de ani și bunul nostru simț. Cum să lipsească din acuzare („inexplicabil“, comentează ironic autorii studiului amintit) cei care au desfășurat „activitățile potrivnice mișcării revoluționare“? De vreme ce se face referire la ele, de ce nu au fost identificate persoanele care au pus în aplicare comenzile „diversioniste“ și au deschis focul în seara zilei de 22 decembrie în București (și mai devreme în Sibiu, Timișoara etc.), inducând astfel „psihoza teroristă“?

Raționamentele rechizitoriului desfid și ele logica elementară. Se afirmă că, pentru a evita tragerea la răspundere penală pentru acțiunile represive de până la 22 decembrie 1989, vârfurile decizionale ale MApN ar fi declanşat şi coordonat inducerea în eroare, în virtutea unei înţelegeri cu noua forţă politică a ţării. Acest veritabil pact ar fi fost benefic ambelor părţi: pentru factorii de decizie ai MApN a însemnat impunitatea dorită, iar pentru factorii de decizie ai CFSN a garantat preluarea puterii politice, menţinerea la putere şi legitimarea în faţa poporului român. Or, întreabă Roland O. Thomasson într-o postare recentă, de ce numai vârfurile decizionale ale MApN ar fi căutat un pact care să le asigure imunitatea? De ce nu și vârfurile decizionale ale Ministerului de Interne și ale Departamentului Securității Statului? De ce persoanele care au îndeplinit funcţia de ministru de Interne, şefii direcţiilor Securității și Miliției, țintă atunci a urii întregii populații, nu și-ar fi manifestat interesul pentru un asemenea pact?

Este inutil să adăugăm argumente pentru a sublinia voința Parchetelor Militare și a Procurorului General de a exonera Securitatea pentru crimele din decembrie 1989. În acest moment, ne rămâne întrebarea: cum este posibilă, la 30 de ani de la schimbarea de regim, o astfel de invitație la amnezie generală?

yogaesoteric
4 decembrie 2019

ÎNCOTRO?

‎George Aninosan‎ în DOAR ROMANIA

5 decembrie la 15:11 · 

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=161113078609729&set=gm.1286153518254230&type=3&theater

Pensie specială de 1.400 euro pentru Nicolicea, „tatăl” legii care a eliberat criminali și violatori

DE OCTAVIA CONSTANTINESCU | Actualizat: 04.12.2019 - 11:58

Inquam Photos

POLITICĂ

 Vă prezint pe unul dintre cei mai imbecili și neevoluați parlamentari români ai tuturor timpurilor.
Niciun alt deputat nu s-a bătut pentru eliberarea infractorilor din pușcării așa cum a făcut-o deputatul PSD, Eugen Nicolicea.

Potrivit declarației de avere din iunie 2019, deputatul PSD Eugen Nicolicea a încasat în 2018 o pensie plus „indemnizații” (probabil că acesta se referă la pensia specială pe care o primește în calitate de parlamentar) în valoarea totală de 74.184 de lei (peste 1.370 de euro pe lună).

În 2016, la rubrica „pensie plus indemnizație” el declarase o sumă de doar 27.636, ceea ce arată că aceste venituri aproape că s-au triplat în ultimii doi ani. Pensionarul Nicolicea are doar 63 de ani.

Citește și: Cine sunt politicienii care au votat pentru Recursul compensatoriu

Nicolicea se află la cel de-al șaptelea mandat de parlamentar. El a câștigat, ca parlamentar, suma de 133.000 de lei. Nicolicea a fost unul dintre membri Comisiei Juridice din Camera Deputaților care a promovat și apărat cu toate puterile Legea recursului compensatoriu care a eliberat, înainte de termen, mii de infractori care, ulterior, au recidivat.  

„Aşa cum a fost modificată, nu face altceva decât să respecte Decizia CEDO, în cazul Mursic contra Croaţiei, în care sunt definite condiţiile inumane de tratament… Cert este că nu s-a întâmplat altceva la comisie decât că s-a pus în aplicare Decizia CEDO, o chestiune tehnică făcută de jurişti care-şi respectă meseria”, spunea Nicolicea pe 8 mai 2017 apărând recursul compensatoriu.  

Ulterior,  peste 7.000 de violatori, criminali și tâlhari au fost eliberați grație Legii recursului compensatoriu. Unii au recidivat.

 https://newsweek.ro/politica/pensie-speciala-de-1400-euro-pentru-nicolicea-tatal-legii-care-a-eliberat-criminali-si-violatori?fbclid=IwAR1Q4nJzlkpU7s7MQ72W6bP9EMG55BCAJFSiz_OmSI-V3y4c4IEqm2HgduI