România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează, în realitate?

Probabil mai toți ați aflat motivul pentru care construcția autostrăzii Sibiu – Pitești a fost oprită de Comisia Europeană: chipurile, pentru a nu periclita o specie de gândaci!!! Aceeași Comisie Europeană nu a zis nimic în urmă cu câțiva ani când o altă autostradă din Transilvania s-a construit peste zeci de situri arheologice de mare importanță. Asta nu i-a deranjat pe neomarxiștii de la Bruxeless!

Ei bine, în urmă cu 2 ani, publicam un articol în care arătam de ce nu vom fi lăsați să construim o autostradă peste Carpați. Citește-l și lămurește-te!

România nu va fi lăsată să își construiască autostrăzi peste Carpați!!! Ce interese străine ne blochează?

Informații pe surse… De aproape 30 de ani reclamăm incompetența și ticăloșia politicienilor români care, pe lângă faptul că au lăsat România la mâna prăduitorilor străini, nu au fost în stare să construiască măcar 1.000 de km de autostrăzi, pentru a ne face viața mai ușoară și pentru a stimula transporturile pe teritoriul țării, facilitând astfel dezvoltarea economiei. Printre marile nereușite este și cea a măcar unei autostrăzi peste Carpați care să unească Transilvania cu sudul țării. Proiecte au tot apărut dar, ca prin blestem, toate au sfârșit prost. Și, desigur, concluzia românilor a fost aceea că hoții și incompetenții care ne conduc nu sunt în stare să facă mai mult, că ei nu trăiesc decât pentru șpagă. Și dacă aceste nereușite fac parte, în realitate, dintr-un plan bine ținut în frâu de anumite puteri străine?

Istoria ultimelor două milenii ne-au arătat că aceste pământuri au fost la intersecția valurilor migratorii și a marilor puteri, că bogățiile acestor locuri au fost și blestemul nostru. Migratorii, mai apoi Imperiile Otoman, Țarist sau Austro-Ungar au făcut tot posibilul să exploateze la maxim aceste teritorii și pe locuitorii lor, să îi împiedice să se unească și să se dezvolte… Ce s-a schimbat de atunci? Mai nimic: România este și astăzi o țară tampon la intersecția marilor puteri, este în continuare jefuită de „partenerii strategici” și i se blochează dezvoltarea pe direcțiile care nu le convin acestora.

Revenind la subiectul acestui articol, am identificat două motive principale care nu ne vor permite prea curând să construim autostrăzi peste Carpați, oricât ne-am da cu fundul de pământ. Iar pentru a le înțelege trebuie să plecăm de la conștientizarea statutului de colonie economică occidentală pe care îl are România, o țară aservită în mod evident unor interese străine. Așadar, cele două motive care blochează construirea unei autostrăzi care să lege Bucureștiul și sudul țării de Transilvania sunt următoarele: 1) Arcul carpatic este o linie de demarcație geostrategică între civilizația occidentală și cea orientală și așa trebuie să rămână deocamdată; 2) Transilvania urmează să devină în viitor un principat autonom, mai apropiat de Vest decât de București. Și acum să și dezvoltăm:

DEMARCAȚIA GEOSTRATEGICĂ. Dacă analizăm puțin perioada comunistă, și în special perioada de mari prefaceri din epoca Ceaușescu, vom constata un lucru foarte interesant: Regiunea Moldova a beneficiat de mai puține investiții în fabrici și uzine decât restul țării, de unde și conservarea sărăciei acestei părți din România până astăzi. De ce a dezavantajat Ceaușescu Moldova? De teamă că rușii o vor ocupa și că vor pune mâna pe industria strategică a României. Așadar Moldova a fost mai puțin industrializată din rațiuni considerate bine întemeiate – nu a avut nici prea multe fabrici și uzine, nici drumuri bune, ca să nu le primească cadou rușii, în cazul unei posibile ocupații.

Din nefericire, pentru americani și occidentul european România este astăzi un fel de provincia Moldova din epoca comunistă. Ea nu trebuie să se dezvolte prea mult, nu trebuie să aibă o rețea de autostrăzi bine pusă la punct, nu trebuie să bată palma cu prim ministrul Japoniei (adică o putere din Orient) pentru a beneficia de investiții majore făcute de a treia putere economică a lumii (vă amintiți scandalul diplomatic din anul 2018, al cărui unic scop a fost descurajarea Japoniei de a face investiții în România), etc. România trebuie să deservească interesele occidentale și atât, alții fiind cei care stabilesc lucrurile esențiale pentru noi. Așadar, vrei ca om politic important să inițiezi construirea unei autostrăzi peste Carpați? Nicio problemă, pușcăria îți va bate la ușă și o să te liniștești.

Ca să înțelegeți mai bine, în anul 1996, Samuel Phillips Huntington, profesor la Harvard și analist politic, a publicat lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” în care susține teza unei noi ordini mondiale, instaurată la sfârșitul Războiului Rece, o ordine care plasează România în zona civilizației ortodoxe, adică într-o lume diferită de cea occidentală, catolică și protestantă, dificil de armonizat cu aceasta. De altfel, el nu face decât să confirme politica de secole a occidentului european în care Carpații delimitau lumea catolică condusă de Papa de la Roma și orientul ortodox.

Civilizațile lumii după Huntington

Să nu îl uităm nici pe George Friedman, de la Stratfor, care vorbea nu demult despre necesitatea ca România și alte țări din estul Europei să fie transformate în țări tampon menite să înconjoare Federația Rusă, pentru a-i bloca expansiunea și a servi astfel interesele americane. A spus-o limpede, cu cinism, iar vocea lui este una dintre cele care dă direcție jocurilor geostrategice mondiale. Ori o țară tampon NU ARE VOIE să devină o Elveție, așa cum România ar avea potențial să devină dacă ar fi lăsată. Prin urmare, interesele geostrategice americane (vezi și mega țeapa Bechtel) nu coincid cu nevoia firească a unei țări ca România de a avea o rețea mare de autostrăzi.

La toate aceste interese geostrategice se adaugă încă unul major: transformarea Transilvaniei în Principat Autonom, un alt plan care trebuie să descurajeze construirea unei autostrăzi peste Carpați. Astfel, în timp de Ungaria se leagă de Transilvania prin autostrăzi, Bucureștiul nu o face!!! Să fie doar lipsă de viziune a politicienilor români? Nu, este o gândire strategică căreia i se subordonează și mulți penali din politica românească, cu putere de decizie.

Desigur, naivii vor reclama Teoria Conspirației, faptul că ungurii nu pot pleca cu pământul în spate sau că, oricum, românii sunt majoritari în Transilvania. Doar că în momentul în care chiar și românii din Transilvania vor fi convinși că le-ar fi mult mai bine fără MITICII de la București, treaba este mai mult de jumătate rezolvată. Iar la acest lucru se muncește din greu: în primul rând se fac investiții străine majore care ridică și mai mult nivelul de trai al celor din interiorul Arcului Carpatic, care oricum este peste cel al moldovenilor, oltenilor sau muntenilor. Simultan, în anumite mijloace importante de presă din Transilvania se marșează din greu pe stimularea unei revolte împotriva Bucureștiului, care ia banii din Ardealul mai bogat ca să îi prăduie în alte zone și în interes personal. În același timp, în afara țării, Transilvania este promovată turistic cel mai adesea independent. Ungaria investește major în Ardeal, cumpără terenuri, susține cu foarte mulți bani populația de etnie maghiară. Un sistem judecătoresc corupt și trădător „restituie” terenuri, imobile, chiar sate întregi urmașilor unor grofi unguri, fără ca aceștia să aibă drepturi reale asupra lor… Prințul Charles al Marii Britanii, care nu va fi niociodată rege al Regatului Unit al Marii Britanii, a devenit un apostol al intereselor Transilvaniei de pe poziția revendicată de urmaș genetic al lui Vlad Țepeș, visând probabil la tronul regatului independent al Transilvaniei…

Marea greșeală a multor români care se cred foarte isteți (ăia care zic că nu pot lua ungurii pământul Transilvaniei ca să îl ducă în Ungaria), este aceea că nu înțeleg faptul că ruperea Transilvaniei de România NU trebuie să însemne alipirea acesteia la Ungaria. Nicidecum! Proiectul este cel al unei Transilvanii independente, expresie a voinței locuitorilor ei, un proces care nu trebuie realizat neapărat prin violență. Nu uitați că Europa Occidentală a avut grijă să rupă atât Cehoslovacia, cât și Iugoslavia, că în 1989 a vrut să rupă și România, dar asta nu le-a ieșit. De ce ar vrea să o facă? Pentru că toată istoria ne arată că marile puteri vor să aibă vasali mici și slabi, nu țări care să le facă concurență economică sau militară!

Ori, din perspectiva acestui proiect, nu este de dorit ca restul României să se lege prin autostrăzi de Transilvania, pentru că asta ar stimula major circulația între provinciile românești, ar duce la o dezvoltare economică sporită și la o omogenizare a prosperității.

Tocmai de aceea, din păcate, cu o clasă politică (și mă refer la toate partidele parlamentare) incompetentă, coruptă și aservită unor interese străine, nu avem șanse ca în viitorul apropiat să construim autostrăzi peste Carpați. Stăpânii coloniei România nu sunt de acord cu asta! Punct!

P.S. Pentru cei cu creier puțin, care ar fi tentați să mă acuze de simpatii rusești, în urma scrierii acestui articol, menționez că în ultimele două secole, nicio forță străină nu a fost atât de toxică pentru români precum Rusia (Țaristă și apoi Comunistă) și că sunt convins că rușii nu ne sunt prieteni nici astăzi!

Daniel Roxin

http://daniel-roxin.ro/index.php/2020/01/15/romania-nu-va-fi-lasata-sa-isi-construiasca-autostrazi-peste-carpati-ce-interese-straine-ne-blocheaza-in-realitate/?fbclid=IwAR1pQglOT6oalvpjA9AYZ2PQJ8Pniimdxu2JTd-LTrCGnsI-40pE7c3M5ZY

Vizionează aici filmul documentar ZALMOXIS:

«Discriminarea», «Intoleranța» și «Toleranța represivă» – concepte marxiste ale Școlii de la Frankfurt, care au reapărut altfel deghizate (I)

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu profesorul Ilie Bădescu. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă.”

Fără îndoială, proorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar fi necesar să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici…

Da, aţi ghicit: desigur, şi printre dumneavoastră, care citiţi acum aceste rânduri, se află mulţi viitori sau actuali membri ai acestor elite.

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele este necesar să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină. Orientarea este nevoie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. Este corect, dar este necesar să fie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. Este adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor este necesar să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:16).

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale 1984, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii (Minunata lume nouă), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „Este îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul celei descrise de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarketuri, fast food, fast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe cea a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât spre una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din 1984, oamenii sunt dominaţi prin frică de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din Minunata lume nouă, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce le place. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”, „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”. Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii.

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că situaţia este chiar aşa. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013, Parlamentul European a fost nevoit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor UE care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor UE, a recidivat.

Pe 4 februarie 2014, Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs UE împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

Ea cere ţărilor membre UE să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia este desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT se impune să fie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus niciunei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională este lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din 1984 care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen.

„Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”.

Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului” – și ne amintim că în Manifestul comunist al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.

Ne aflăm deci în plină utopie funestă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri.

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este o idee foarte importantă, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS). Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

Este necesar aici să fieclarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este o ideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent.

Homosexualismul ca utopie milenaristă

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”.
În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev, ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard!) fără niciun risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nicio răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii de dragul plăcerii satisfăcute nelimitat. Este Minunata lume nouă a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip 1984, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe, este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi a senzualismului haotic, net inferior şi nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971, „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

Comunismul – o postmodernitate clandestină

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”.

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi iată când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

La fel ca şi Manifestul comunist, Manifestul Eliberării Gay îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nicio pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

Deocamdată încheiem cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul dintre ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

De aceea comunismul nu este doar o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.

Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.

yogaesoteric

21 decembrie 2019

Afară cu Raed Arafat !!

‎Alexandru Sandu Danciu‎ în Pro Băsescu !

14 ore · 

Diaspora Europeană Oficial

16 ore · 

#FrățiaPSD, verii ! “Tatal lui Omar Hayssam este frate cu tatal lui Raed Arafat! Cand au fugit din Iordania in Romania, tatal lui Arafat, Ferzat Hayssam (fost sef al serviciilor secrete iordaniene, dat afara din Intelligence si considerat persoana non-grata in Iordania si Palestina) i-a facut rost de un pasaport fals schimbandu-i numele, in Arafat! Pe numele lui Arafat Raed (nu s-a nascut in Siria, si nici Omar nu s-a nascut in Siria, ci ulterior si-au luat cetatenia siriana!) in Palestina si Iordania exista mandat de ARESTARE, imprescriptibil, pe viata, pentru infractiunea de DEZERTARE din armata!

Domnule Prim-Ministru Orban cereti #SRI si #SIE sa va dea mapele informative despre istoricul lui Arafat! O vor face cu deosebita placere! Domnule Prim-Ministru Orban Legea Sigurantei Nationale precum si Legea Combaterii Terorismului INTERZIC ca un individ ce are in familie rude pana la GRADUL IV inclusiv care sunt suspectate sau, si mai grav, CONDAMNATE de catre o instanta din România pentru TERORISM INTERNATIONAL, sa detina functii in STATUL ROMAN!

Omar Hayssam a fost condamnat de instanţele din România în mai multe dosare: 20 de ani de închisoare pentru răpirea jurnaliştilor români în Irak, 16 ani de închisoare în dosarul "Volvo Truck", trei ani de închisoare în dosarul "Foresta Nehoiu", doi ani de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei.

Totodată, Hayssam a fost condamnat definitiv de Curtea de Apel Bucureşti la 24 de ani şi patru luni închisoare în dosarul "Manhattan", în care a fost trimis în judecată de procurorii DIICOT pentru săvârşirea unor infracţiuni economice.

Domnule Orban nu repetati greseala fostilor Prim-Ministri care desi au fost informați (cautati mapele informative ale SRI si SIE inregistrate legal la Cabinetul Primului Ministru cu privire la obiectivul Arafat!), in loc sa il demita din Ministerul Sanatatii unde Arafat era secretar de stat, si-au permis sa creeze o structura pe care s-o conduca Arafat in ... MINISTERUL DE INTERNE! Este o incalcare a SIGURANTEI NATIONALE fara precedent in lume! Va reamintesc ca exista si institutia #DEMITERII DEMITETI-L!”- UnderCoverCitizens

  https://www.facebook.com/DiasporaEuropeanaOficial/photos/a.1140053396182132/1307661229421347/?type=3&theater

Presa zombie, salariată a statului bancar mondial

Da, sigur, cei mai mulţi credem în democrație. Adică: credem – sau mai bine spus: știm – că, din păcate, democrația este cea mai bună (a se înțelege: pașnică) metodă de gestionare a dezastrului antropologic numit modernitate, în care vrând, nevrând, trăim.

Prin urmare, orice partid pe care alegi să-l susții într-un moment M nu poate fi decât răul cel mai mic într-un sistem bazat în întregime pe strategia răului cel mai mic. Orice altă caracterizare esențialistă, precum „stânga” sau „dreapta” logic va fi subordonată acestei determinări primare de rău mai mic.

Există, din păcate, oameni care consideră „câmpul de bătălie” democratic ca fiind (fantasmatic) potrivit continuării unor lupte seculare, filosofice, metafizice.

Bieții adolescenți au impresia că „lupți împotriva comunismului” doborând PSD-ul. Greșeala lor rămâne pardonabilă, chiar lesne de înțeles, când are omul 16 ani. Unii, însă, rămân în astfel de poze și de atitudini până la înaltă bătrânețe. Sunt oamenii cei mai periculoși din lume, singurii care întrunesc și condițiile acțiunii, și lipsa instinctelor de auto-prezervare. Despre tragicul lor adolescent și sângeros, una dintre cele mai bune descrieri filmice se află în pelicula fraților Taviani, Allons enfants. Oameni din această subspecie tragico-patetică a Don Quijoților dreptaci, călare pe tigrul principilor eterne, cu pereat mundus tatuat pe frunte, deasupra privirii bolnăvicios de fixe, par să nu ezite să-i linşeze pe cei care contrazic crezul lor.

Stângiștii nu sunt periculoși. Sunt, de obicei, femei singure și bărbați cu virilitate deficientă, isterici, guralivi, hamletieni. Nimeni nu are intenții serioase de a muri în apărarea feminismului, sau a societății de consum, sau a așa-numitei „Uniuni Europene”. Discuțiile cu stângiști duc invariabil la împăcări mai mult sau mai puțin sincere, bazate pe convingerea lor că au dreptate dar nu o pot demonstra, fiindcă îţi ascunzi prea isteț „fascismul”, „rasismul” și alte însușiri fantasmatice cu care ei se luptă în continuare, înjurând pereții.

Există, însă, condiții cognitive în lipsa cărora și mecanismele democrației pot duce la dezastru, și anume:
1. O piață a informației dominată de propagandă și
2. O neînțelegere masivă, prin inerție culturală, a mizelor politice contemporane.

Primul aspect ar merita numele de fake news, prin care jurnaliștii mainstream au decis să se auto-denunțe, verbalizând în sfârșit, ca printr-un lapsus linguae, conduita lor din ultimii 15 până la 30 ani.

Dacă ideile tale nu se înscriu în liniile comune, eşti rapid acuzat de „fascism” sau „comunism” sau alte asemenea acuze caraghioase în speță, însă totodată îngrijorătoare, dacă luăm în considerare faptul că folosirea lor trădează existența unui orizont de așteptare, a unei doxe, în care ele par a avea un sens. Ceea ce arată că există încă – indiferent de gradul de polarizare a fiecăruia – tranșe consistente din opinia publică blocate în convingerea anacronică după care viața politică ar fi despre lupta dintre „stânga” și „dreapta”. Și aici vorbim de orbire colectivă, potențial catastrofică.

Dezbaterea politică din Europa occidentală în deceniile centrale ale secolului al 20-lea – importată anacronic în România după 1990 – era despre (varii grade de) acceptare sau refuz față de proiectul central al epocii: proiectul social-democrat, însemnând, în esență, o amenajare a capitalismului bazată pe un deal între clasele sociale, care poate funcționa doar într-un context de creștere economică, fiindcă ceea ce social-democrația, în esență, propune muncitorilor, este să consimtă la o formă de complicitate politică cu orânduirea burgheză-inegalitară, primind în schimb progres, adică „trickle down” (ne îmbogățim cu toți, deși în ritmuri diferite) și îmbunătățire inter-generațională a condițiilor de trai.

După distrugerea capacității industriale occidentale de către parazitismul financiar, după ridicarea Asiei, creșterea, în lumea noastră, este și va rămâne o amintire. Prin urmare, proiectul social-democrat rămânând fără obiect, stânga și dreapta, așa cum funcționau în Europa occidentală acum 40 sau 50 de ani, sunt forme politice golite și moarte. Ambele cadavre, însă, au fuzionat, și, din miasmele putrezirii, s-au format două holograme: dreapta zombie, esențial identică cu o strategie sinucigașă de double-down al unor politici magico-tehnocratice care și-au arătat de mult inanitatea, și stânga zombie, care, scurtcircuitând problema mijloacelor de producție, a reținut din proiectul bolșevic doar aspectul lui cel mai toxic nerealist: proiectul omului nou, nedeterminat etnic, sexual neutru, al individualității abstracte și anti-sociale, al narcisismului ontologic total.

Disensiunea internă din partidul zombie, desigur, este doar aparentă, fiindcă lipsa noastră de viitor economic, garantată pe termen lung de politicile neoliberale ale dreptei zombie, furnizează cel mai prielnic context existențial pentru „alternativele” ontologice propuse de stânga zombie (să-ți amputezi organele sexuale cu care ai fi putut procrea copiii pe care oricum n-ai din ce să-i crești, să imporți de pe alte continente forța de muncă și potențialul de consum pe care sinuciderea ta etnică este pe cale să le anihileze etc., etc.). „Dreapta” și „stânga”, așa cum le înțelege în continuare discursul public anacronic, sunt două fracțiuni complementare ale Partidului Sinuciderii Colective.

Alternativele existente – așa-zis „populiste” – la politicile PSC, apărute spontan și anarhic în urma dialecticii istorice, cum ar fi regimul Orbán din Ungaria, sunt imperfecte, precare și de multe ori expuse riscului de a confunda apărarea interesului colectiv/public cu naționalismul agresiv, „conservatorismul” cultural cu supralicitația etnicistă, respingerea formelor postmoderne ale „omului nou” cu idolatrizarea formelor lui moderne etc. Dar nu există altă cale democratică de depășire a aspectelor perimate din modelul politic moștenit. Iar reformarea acestor încercări imperfecte presupune posibilitatea criticii constructive, exclusă de la bun început de maximalismul pseudo-moralist care domină clasa mediatică globală în situație de echo chamber și de legături incestuos de primejdioase cu cleptocrația financiară globală.

Și aici este una dintre problemele principale: spre deosebire de „regimul Orbán”, a cărei reformabilitate este garantată de confruntarea regulată cu votul popular, organele presei mainstream din România și din Occident nu sunt reformabile. Nu mai există, de cel puțin 10 ani, niciun ziar mare, niciun post de televiziune pentru publicul larg care să fie rentabil, sau măcar auto-finanțat; indiferent de natura (statală sau privată) a proprietarului, patronul de presă nu mai are, stricto sensu, cum să fie un capitalist, deoarece „investește” într-o „afacere” zombie destinată din start să fie ținută pe pierdere atâta timp cât va funcționa. De la Mihnea Măruță la Jeff Zucker, toți patronii presei (pro-)occidentale zombie sunt de facto salariați ai statului bancar mondial și/sau ai statelor lor de baștină (oficinele respective, adeseori specializate în condamnarea „asistaților sociali”, fiind de multe ori și mari mâncătoare de… bani publici).

România, cu cei 38.000 de agenți ai săi, din care mulți acoperiți în presa zombie, este doar un caz extrem, ușor caricatural, al structurii comune întregii prese occidentale de azi. Iată corupția, iată dictatura (informațională) de care niciun vot (cel puțin, cât timp se păstrează neutralitatea instituțiilor de stat), niciun protest nu te scapă: dictatura presei zombie, care garantează supraviețuirea hologramatică a dreptei zombie și a stângii zombie. Niciodată n-a fost atât de potrivită metafora marxiană a capitalului ca muncă moartă parazitând organismul muncii vii.

Pare că singura soluție probabilă va fi cea organică: presa zombie se va auto-lichida, nu în pofida lipsei de concurență, ci tocmai din cauza ei. Endogamia și monocultura produc sterilitate. Mecanismul de feed-back capitalist („incentive structure”) fiind profund avariat, scăderea vertiginoasă a ratelor ei de audiență, în loc s-o incite la o îmbunătățire a ofertei sale (spre mai mult realism, mai puțină propagandă zombie), o confirmă în tendințele sale monopolistice, producând, într-o spirală a prăbușirii accelerate, retorica fake news, cu utopiile sale distopice despre filtrarea conținuturilor online etc. Este ca și cum, la intrarea noastră în Galaxia Guttenberg, un monah copist din secolul 15 ar fi spus: „Bine, mă, tipăriți, dacă țineți atât de mult la tiparul vostru, dar să se tipărească doar conținuturi deja prezente în manuscrisele noastre copiate!”. Acest vis infantil și criminal, de fapt, a existat, născând inchiziția și cenzurile statale. Rezultatul meciului este bine cunoscut.

În perioade de secetă, în timp ce popoarele aflate pe o treaptă tehnologică mai înaltă caută soluții de irigare, anumite popoare primitive, prin imitarea zgomotului ploii în copaci etc., încearcă să influențeze condițiile meteorologice cântând din fluier și din tobe, ilustrând mecanismul psihologic de bază al gândirii magice: simularea unor consecințe interpretate greșit drept cauze. Salivarea câinelui este menită biologic să înlesnească digestia, dar ne-a arătat Pavlov că poate fi declanșată și de un sunet deloc hrănitor. Fluierând – când vor să fluiere – retorica „fake news”, Jeff Zucker și replicile lui folclorice din triburile de pe Dâmbovița și Someș încearcă din răsputeri să încolțească o competiție digitală al cărei succes este cauzat tocmai de închiderea în sine a presei zombie, de discursul ei hipercorect și rupt de realitate, favorizat de efectul echo chamber în care trăiesc dreapta zombie și stânga zombie. Încă un mic efort, domnilor, și veți ajunge curând la puritatea sterilă a monologului puterii cu ea însăși. Moartea fizică este, până la urmă, o formă extremă a singurătății: El coronel no tendrá quien le escriba.

yogaesoteric
7 ianuarie 2020

Două măsuri care ar atrage electoratul.

Aspecte mai puțin cunoscute din viața și activitatea lui Victor Ponta

Cu aceeași nerușinare cu care ne-a obișnuit, fostul prim-ministru își pregătește revenirea pe scena politică. Victor Ponta, politicianul despre care s-a vorbit cel mai mult în ultimii ani în media, se pregătește să preia o funcție importantă, posibil aceea de șef al Partidului Social Democrat.

În ultimii 25 de ani, românilor le-a fost dat să vadă diverse modele de politicieni mincinoși, corupți, prefăcuți, dar Victor Ponta a depășit cu mult până și imaginația vastă, de altfel, a românilor. Cel mai probabil, din acest motiv, reacția oamenilor la politica făcută de V.V. Ponta a venit cu o oarecare întârziere. Dovedit ca plagiator, cu diplome de master inventate şi deconspirat ca fost colaborator sau agent al SIE, fostul prim-ministru al României a avut o ascensiune politică fulminantă, parcă scoasă dintr-un manual al KGB. Cu toate acestea, Victor Viorel Ponta nu este special, nicidecum un personaj. Este doar un alt politician, care a fost împins pe scena politică să facă treburile murdare, în grabă și fără nicio justificare față de cetățeni. Iată că, până să ne dezmeticim noi, românii, din perplexitatea fenomenului Ponta, el a schimbat legile în țară și a coborât ștacheta în politica românească mult sub nivelul zero.

Să observăm în continuare unele aspecte bizare mai puțin cunoscute din viața lui Victor Viorel Ponta, cel care a fost ales și pregătit încă din tinerețe să aibă un rol pe scena politică românească.

Bizarul episod parizian. Cum a fugit Ponta de acasă cu aprobarea mamei sale

Acest episod, care a avut loc în anul 1990, este descris pe larg chiar de Ponta pe blogul său. Detalii din această relatare au fost reluate de mama sa, Cornelia Naum, cu ocazia unor interviuri televizate. Fuga lui Ponta la Paris în 1990 constituie o înşiruire de evenimente cel puţin bizare.

Victor Ponta, la 17 ani, la finalul clasei a 11-a, în iunie 1990, pleacă la Nancy într-o tabără şcolară, la recomandarea profesoarei de franceză, doamna Felicia. La finalul taberei, după 3 săptămâni, Ponta decide să nu se întoarcă acasă, ci să fugă la Paris. „Am mulțumit frumos, m-am dus spre peron, am ieșit pe altă ușă și am luat-o la picior cu rucsacul în spate, spre ieșirea din oraș. Doar nu era să fiu atât de aproape de Paris – oraşul la care am visat toată adolescența, şi să ratez ocazia.”

Ponta, un elev minor din România, reuşeşte să se descurce la Paris cu ajutorul unor români. Doarme în gară, în parcuri, pe stradă. Faptul că un elev minor din România nu s-a întors acasă nu a trezit nimănui suspiciuni. Explicaţia este că mama lui Ponta a aprobat acest vagabondaj al fiului ei: „Mama avea o veche prietenă la Paris şi am sunat-o a doua zi; am constatat că nu o ducea deloc bine şi s-a speriat cumplit că o să stau pe capul ei, aşa că a făcut mari eforturi să mă convingă să plec acasă.”

Prietena mamei lui Ponta nu este nimeni alta decât Nadia Marcu (Pandrea), fiica lui Petre Pandrea, ilegalist comunist, avocat ilustru şi scriitor, nepoata de soră a lui Lucreţiu Pătrăşcanu, stabilită din 1988 în Franţa. Deci mama lui Ponta avea ca prietenă foarte bună un personaj bine ancorat în grupul restrâns care a format în ilegalitate Partidul Comunist din România!

La Paris, Ponta a trăit o perioadă boemă, de vagabond. Făcea bani culegând fise din cărucioare, a încercat să se înroleze în Legiunea Străină, cu toate că avea 17 ani şi se afla ilegal în Franţa („Am mers cu alţi români la Centrul de recrutare al Legiunii Străine de lângă Paris, am trecut testele medicale, dar când am aflat condiţiile (contract de minim 5 ani) am dat înapoi înainte să semnez, şi bine am făcut!”). Apoi a primit drept temporar de muncă, probabil chiar după ce împlinise 18 ani şi a început să lucreze într-un fast food.

O mare parte din detaliile prezentate de Ponta par neverosimile. Să nu uităm că e vorba de un elev de clasa a 11-a în Franţa, înainte de intrarea în UE şi chiar după revoluţie, când era extrem de dificil să locuieşti, darămite să lucrezi în occident, mai ales ca minor.

Ponta se mută din casa Nadiei Pandrea, la un fost elev al aceleiaşi profesoare de franceză, Felicia, un anume Mihai: „El m-a ajutat enorm, am rămas până azi foarte ataşat de el şi, chiar dacă nu ne mai vedem prea des, o să-i fiu toată viaţa recunoscător pentru ce am învăţat de la el.”

Acest episod este prezentat diferit de senatorul Valer Marian, care afirmă că Mihai era de fapt un agent al SIE, pe numele său real Marin Bobeică, cunoscut ca fiind homosexual.

Pe internet mai poate fi găsit un interviu cu un agent francez care l-a interogat personal pe tânărul agent Victor Ponta. Articolul a fost postat inițial de Robert Horvath-Deva pe blogul lui, însă ulterior a fost retras de acesta. Redăm în continuare fragmente din acest interviu, care prezintă într-o cu totul altă lumină informațiile romanțate furnizate de Victor Ponta despre fuga sa la Paris.

„Palmaresul DST-ului (Direction de la Surveillance du Territoire – Direcția de supraveghere teritorială, fost departament al serviciului de informații francez) în materie de descoperire a reţelelor de spionaj străine în Franţa, este apreciabil. Cu atât mai mult cu cât majoritatea afacerilor grave de spionaj n-au fost, din păcate, niciodată făcute publice, din motive ce ţin de înalta diplomaţie. Una dintre marile reușite ale DST este neutralizarea unei reţele de spionaj din care făcea parte și fostul prim-ministru Victor Ponta.

Agentul francez: L-am luat uşor, întrebându-l unde a locuit la Paris. Nu știa că a fost filat 24 de ore din 24. Începutul anchetei a avut loc la secţia de poliţie pariziană care îl arestase pentru furt de bani şi alimente de la McDonalds, unde găsise de lucru. Deci situaţia lui era fără ieşire. I-am pus pe masă două coli de hârtie şi Codul penal francez.

L-am întrebat, ca din întâmplare, cum de vorbea în argou într-un timp aşa de scurt, şi dacă nu a învăţat franceza acasă. Aveam informaţii de la Nancy că vorbea această limbă specifică de la sosire, spre uimirea tuturora.

Devenise nervos şi mâinile îi tremurau. L-am întrebat cine i-a aranjat voiajul spre Franţa. Ne-a spus că profesoara de franceză. Când l-am contrazis spunând că profesoara de istorie l-a trimis spre Nancy, a rămas cu gura căscată. Profesoara de istorie a domnului Ponta a fost doamna Stamatoiu, iar dacă numele ei nu vă spune nimic, aflaţi că era soţia celebrului Aristotel Stamatoiu, fostul șef al Centrului de Informaţii Externe din cadrul Direcţiei Securităţii Statului.

Nu a negat că e homosexual! I-am pus fotografiile cu orgiile respective pe masă. Acestea se găsesc în „Dosarul de urmărire Victor Ponta – cetăţean român”. Le au şi ruşii, ceea ce este grav. KGB-ul îndeosebi a folosit homosexualii deseori, deoarece aceştia au deja un tip de organizare în reţea, au coduri de comunicare şi au obişnuinţa conspirativităţii.

M-a ajutat situația. Victor Ponta purta un tricou cu Guevara. Într-o fracţiune mi s-a luminat mintea. Legătura cu ruşii se face prin serviciul secret cubanez! Ambasada Republicii Cuba la Paris a transformat zidului Berlinului, luând astfel locul în centrul nevralgic al spionajului pentru Europa. La nivel operativ există relaţii strânse cu serviciul rusesc, bazate pe acordul de colaborare militară între Rusia şi Cuba semnat în anul 1993.

L-am întrebat pe Ponta dacă are prieteni cubanezi sau din America latină. La Paris activau cel puţin 100 de agenţi specializaţi în operaţii speciale. Un dezertor specializat în filaj afirmase că fusese recrutat la vârsta de 19 ani ca şi Ponta, alegându-se cu precădere copii ai funcţionarilor guvernamentali sau din armata franceză.

Ponta a fost arestat în camera lui de hotel la Saint Denis, o suburbie a Parisului. În cameră s-a găsit o sumă uriaşă de bani în diferite valute, în special dolari americani, droguri extrem de puternice şi periculoase, dar ce atrăgea atenţia era numărul de paşapoarte (16 la număr). Deveniseră evidente legăturile acestuia cu lumea interlopă. Trebuia să stabilim dacă activa într-un grup organizat şi eventualele legături cu serviciul român, cubanez sau chiar rus.

L-am surprins cu o întrebare. Unde ai învăţat să furi portofele? La Paris sau la școala serviciilor române de informații, înainte de plecare? Avea minciuna în sânge, aşa că am hotărât să-i arăt nişte fotografii făcute de oamenii noştri de la Bucureşti.

Gard în gard cu Liceul „Ion Neculce” era şi sediul UM 0920/V1 Spionaj Politico-Economic pe Europa, situat exact în spatele Primăriei Sectorului 1. Ce căutai, monsieur Ponta, la această instituţie?

Nu era prima arestare la Paris. Ponta a fost prins într-o noapte de poliţiştii parizieni în celebra pădure Bois du Boulogne de lângă Paris, îmbrăcat în femeie. Putem râde, unii se simt oripilaţi, dar pentru un spion contează foarte mult locul unde primeşte informaţiile de la surse şi unde, la rândul lui, transmite mai departe ce au de făcut respectivii agenţi/coordonatori de celulă/surse. Bois du Boulogne, pădure recunoscută pentru traficul de droguri, prostituţie, sex în aer liber, faună infracţională extremă, reprezenta locul prielnic pentru aşa ceva: ai idee care sunt infractorii adevăraţi şi sursele poliţiştilor, poţi observa mai uşor dacă eşti filat, mesajul este camuflat perfect etc.

După acest incident, s-a mutat la un anume Marin Bobeică, spion român la Paris, cunoscut ca homosexual. Acesta era cunoscut de noi pentru legăturile cu un grup de gay ruşi. Toţi agenţii trimişi de serviciul român erau homosexuali ca şi Ponta.

Astfel, sub ochii noştri se forma o formidabilă reţea de penetrare, compusă din agenţii ruşi, români şi cubanezi. Era reţeta lui Caraman. Între 1960 și 1965, Mihai Caraman a reușit să creeze cea mai puternică rețea de spionaj care a reușit să penetreze vreodată NATO. Omul cheie în această rețea era un funcționar homosexual al organizației nord-atlantice. Furnizorul de informații era un anume Robert van der Vielle, șeful Biroului de documente secrete al sediului NATO din Franța. Caraman a fost primul şef al SIE (Serviciul Extern de Informații). Generalul Ștefan Kostyal a fost cea mai puternică verigă a KGB în România. Acesta l-a luat pe Victor Ponta sub aripa sa protectoare în decembrie ʼ89.

Întrebarea mea l-a luat pe surprindere pe tânărul Ponta:
– Este adevărat că i-ai băgat pistolul în gură lui Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului?
Am bătut cu pumnul în masă.
– Ai aflat codul conturilor din străinătate la care aveau acces doar fraţii Ceauşescu?
Ceauşescu a fost torturat pentru a se afla conturile, la Târgovişte, înainte de a fi împuşcat!

L-am sunat pe Pacepa (fost șef adjunct al Departamentului de Informații Externe al României comuniste și consilier personal al președintelui Nicolae Ceaușescu) dorind să aud opinia sa în legătură cu cazul Ponta, din perspectiva actuală. L-am felicitat pentru numirea sa ca şef al Contraspionajului American pentru Europa de Est şi ţările baltice.

Reporter: Crezi că Victor Ponta a fost  dublu spion?

A.f.: Dragul meu, întrebarea este pusă greşit. Din aceste organizaţii nu se poate ieşi... decât cu picioarele înainte! România antrena spioni sexuali pe care îi trimitea în vest. Unul din ei a fost şi este Victor Ponta. Țările foste comuniste foloseau bărbaţi „antrenaţi” în arta sexului pentru a spiona statele vestice. În România existau 150 de „case sigure” unde un „ilegal” petrecea între trei şi opt ani învăţând doar despre sex, şi totodată dobândind un accent perfect în limba ţării.

Reporter: Aşa cum spuneai, Ponta vorbea în argou parizian înainte de a pune piciorul în Franţa.

A.f.: Victor Ponta poseda contul din străinătate al lui Ceauşescu. Două vorbe despre conturi: la ele aveau acces doar fraţii Ceauşescu. Nici măcar Elena nu avea acces. Fiecare din ei cunoştea numai jumătate din cont. Ca să devină funcţional, datele trebuiau să fie puse laolaltă... Prin torturarea lui Ilie Ceauşescu, Victor P. a intrat în posesia contului. Aveam dovada faptului că Ponta este agentul ruşilor. Vroiam să o întrebuinţez la momentul potrivit.

Harold J. Nicholson, ofițerul cu cea mai înaltă poziție în cadrul agenției care a trădat în favoarea unei țări străine, a fost șeful celulei CIA de la București în perioada 1990-1992. Anchetat de americani, el a predat lista agenţilor români racolaţi de KGB. Ponta apărea pe această listă.

Mai multe servicii occidentale s-au arătat interesate de „dosarul de urmărire” a cetăţeanului român Victor Ponta – Paris. El se află în arhivele serviciului francez, am fost abordat direct în calitate de specialist în acest dosar, de colegii mai noi din serviciile germane, engleze şi americane. Chiar și un agent al Interpolului s-a arătat interesat de cazul fostului prim-ministru român.

Acest interes s-a amplificat datorită conflictului din Ucraina. Nu pot spune mai multe dar se pare că se deschide un nou dosar de urmărire Victor Ponta chiar de autorităţile franceze.”

yogaesoteric
29 mai 2016