„Obiectivitatea” mult-clamată nu este decât o tactică comercială. Presa de astăzi provoacă dependență și agresivitate, iar internetul folosește la monitorizarea reacțiilor publicului pentru a-i furniza și mai multă agresivitate și a crea o dependență si mai mare.
În Fabricarea consensului: Economia politică a mass-media, publicată în 1988, Edward S. Herman și Noam Chomsky au dezvăluit tehnicile pe care presa comercială le folosește pentru a promova și a apăra agenda economică, socială și politică a elitelor conducătoare. Aceste tehnici includ portretizarea victimelor ca fiind fie demne, fie nedemne de simpatie. Un preot catolic precum Jerzy Popieluszko, de exemplu, asasinat de regimul comunist polonez în 1984, a fost practic zeificat, în timp ce despre cele patru misionare catolice, violate și ucise în 1980 în El Salvador de către patrulele morții sprijinite de SUA, s-a „bârfit” doar că ar fi fost membre ale mișcării rebele marxiste. Tehnicile includeau, de asemenea, și restrângerea dezbaterilor astfel încât să susțină consensul elitelor și, în mod intenționat, să nu pună în discuție intențiile acestora sau ale structurilor de putere.
Fabricarea Consensului: Economia politică a mass-media a fost publicată în ajunul a trei revoluții majore care au transformat industria știrilor: apariția știrilor de radio și TV de dreapta, în stilul Fox, și care au abandonat falsa obiectivitate a presei; apoi a venit introducerea televiziunii prin cablu și a canalelor de știri cu emisie non-stop; în final, crearea platformelor de internet – deținute numai de câteva corporații – care controlează distribuția știrilor și a informațiilor și care adună datele noastre personale pentru firmele de publicitate, campaniile politice și pentru guvern. Păcatele presei dinainte, oricât ar fi fost ele de mari, sunt nimic în comparație cu cele ale noii prese, cea din zilele noastre. Mass-media a degenerat nu doar într-un furnizor de bârfe, teorii conspiraționiste și distracții lascive dar, cel mai grav, într-un generator de ură. Matt Taibbi, autorul cărții Ura SRL: Cum și de ce mass-media ne face să ne urâm unii pe alții, face o disecție a platformelor media contemporane cam în același fel cum au făcut Herman și Chomsky cu presa veche.
Taibbi arată că noua mass-media fabrică în continuare consens, dar o face prin stârnirea unui grup împotriva altuia, un fel de variantă comercială a celor „Două Minute de Ură” închipuite de George Orwell în romanul său 1984. Opiniile și prejudecățile noastre sunt alimentate și amplificate în mod abil, cu ajutorul analizei digitale a înclinațiilor și obiceiurilor noastre, fiindu-ne vândute înapoi. Rezultatul, scrie Taibbi, este „furie la pachet personalizată doar pentru tine”.
Publicul nu este în stare să se poată exprima în afara acestei divizări prefabricate. Este fermecat de falsele diferențe de opinie din războaiele culturale și de întrecerea dintre teoriile conspirației. Politica, sub un asemenea asalt, s-a atrofiat până la nivelul unui reality show strident și centrat pe personalități politice. Discursul civic se definește prin invective și remarci insultătoare postate pe internet. Între timp, puterea nu mai este monitorizată și trasă la răspundere. Rezultatul este impotența politică a populației. Mlaștina morală nu este doar un tărâm fertil pentru demagogi, ci totodată ea canalizează furia neostoită, intoleranța și dușmănia către cei definiți drept inamici interni.
Vechea presă se bătea cu pumnul în piept că este obiectivă deși, spune Taibbi, asta era mai degrabă o impresie, fără prea mare legătură cu realitatea. Mult-lăudata obiectivitate și imparțialitate era, în esență, un simplu element de tactică comercială, menit să ducă la câștigarea unui număr și mai mare de ascultători, telespectatori sau cititori.
„Obiectivitatea se traducea prin a mi se interzice să am o voce critică”, a declarat Taibbi atunci când a fost intervievat într-o emisiune de televiziune, „On Contact”. (Aici găsiți partea I și partea a II-a a interviului). „Nu aveam voie să-mi scriu punctul de vedere. Obiectivitatea însemna o relatare plată, monotonă, din perspectiva unei terțe persoane neimplicate. Fără păreri personale. Fără un limbaj prea colorat. Era, de fapt, cam în același stil pe care îl vezi astăzi în New York Times. Ideea de bază din spate era să nu alungi publicul din start, întrucât interesul era să obții o audiență cât mai mare. Asta a infectat în timp și radioul și televiziunea. Din această cauză vedeți astăzi acest stil de prezentare, precum cel al lui Tom Brokaw sau Dan Rather – monoton, plat, fără opinie. Foarte multă lume a crezut că în spate se afla vreun principiu de etică pe care organismele de presă țineau să-l respecte. De fapt, ceea ce ei urmăreau era să obțină o cât mai mare audiență pentru a putea vinde mai multă reclamă. Așa s-a dezvoltat această idee.”
Presa veche s-a agățat cu toată puterea de fantezia că există numai două tipuri de opinie politică – opinia democraților și, respectiv, cea a republicanilor. Aceste două poziții s-au transformat treptat în caricaturi la radio și la televiziune. Exemplul clasic este cel al emisiunii „Crossfire” („Foc încrucișat”) în care doi opozanți, un liberal stereotipic și un conservator la fel de stereotipic, nu cădeau niciodată de acord. Liberalul, spune Taibbi, „era ales întotdeauna ca o persoană care nu putea riposta. Era permanent în defensivă. Conservatorul era tot timpul în atac. O personalitate precum Tucker Carlson.” Astfel de confruntări regizate și cu o coreografie prestabilită erau, practic, doar un altfel de eveniment sportiv.
„Dacă vei urmări Sunday NFL Countdown vei observa că decorurile sunt concepute în aceeași manieră ca și pentru emisiunea Crossfire. Mediatorul este situat într-o parte. De regulă sunt patru comentatori – doi pentru fiecare tabără. Grafica îți arată permanent care este scorul, cine este în față și cine în spate. Vrem să-i facem pe oameni să perceapă politica drept ceva care ar fi necesar să-i intereseze în mod fundamental. Nu există nuanțe de gri. Identitatea ta politică nu are voie să se amestece cu identitatea politică a altcuiva. Ori ești într-o tabără, ori în cealaltă. Atât și nimic mai mult. Nu ne interesează cei care au păreri diferite. De exemplu, să fi antiavort dar să fi unionist. Sau orice altceva. Asta nu poate exista în presă.”
Presa ignoră complet faptul că, în privința problemelor politice majore, cele două partide sunt înțelese între ele. Dereglementarea industriei financiare, militarizarea poliției, explozia numărului de deținuți din închisori, dezindustrializarea, austeritatea, nesfârșitul război din Orientul Mijlociu, foarte umflatul buget de apărare, controlul alegerilor și al presei prin intermediul corporațiilor și supravegherea en-gros a populației de către guvern – toate aceste subiecte au susținere din partea ambelor partide. Din acest motiv, ele nu sunt discutate aproape niciodată.
„Tot timpul ni se prezintă drept două partide care sunt în permanență în dezacord despre orice”, spune Taibbi, „ceea ce este neadevărat”.
„Noi [oamenii din presă] nu ne concentrăm pe modul permanent în care sistemul funcționează”, spune el. „Noi nu ne gândim la banca centrală. Noi nu ne gândim la statul polițienesc. Nu ne interesează aceste probleme. Noi ne concentrăm pe personalități. Donald Trump versus Alexandria Ocasio-Cortez. Asta simplifică totul și ne permite să nu ne mai batem capul cu imaginea de ansamblu.”
„Noi [oamenii din presă] nu ne concentrăm pe modul permanent în care sistemul funcționează”, spune el. „Noi nu ne gândim la banca centrală. Noi nu ne gândim la statul polițienesc. Nu ne interesează aceste probleme. Noi ne concentrăm pe personalități. Donald Trump versus Alexandria Ocasio-Cortez. Asta simplifică totul și ne permite să nu ne mai batem capul cu imaginea de ansamblu.”
Din momentul în care modelul vechi de presă a implodat, odată cu apariția canalelor de știri 24 din 24 ore, în stilul Fox, și odată cu apariția internetului, monopolul câtorva ziare dominante și a câtorva rețele de știri a luat sfârșit. În noua aranjare, organizațiile de media își croiesc conținutul în funcție de criterii demografice.
„MSNBC, care a trecut prin modificări interesante de-a lungul timpului, se vinde pe sine ca o rețea de stânga”, spune Taibbi. „În 2002 a fost însă atât de pro-război încât au fost nevoiţi să renunțe la colaborarea cu Jesse Ventura și Phil Donahue. Ultima chestie a fost legată de Russiagate și inducerea obsesivă a ideii că «Dacă ne urmărești, ai putea afla din minut în minut că noi, împreună cu Robert Mueller, îl vom da jos pe președinte».”
Acest model media nu numai că învrăjbește între ele pături ale populației dar pune sub tăcere și distruge investigațiile asupra sistemului corporatist de opresiune și autentică dezbinare.
„Nici nu e necesar să inventezi știri pentru oamenii ăștia”, spune Taibbi referindu-se la modelarea publicului. „Este suficient să găsești povești care să le placă. Începi apoi să-i hrănești cu informații care vor confirma sistemul lor de credințe. Fox a fost primul canal care a făcut-o. A făcut-o foarte bine. A început să producă bani. A fost numărul 1 pentru o lungă perioadă de timp. Dar acest fapt s-a extins și în restul branșei. Foarte curând, toată lumea proceda la fel. Nu avea importanță că ești un canal gastronomic care furnizează conținut pentru cei cărora le place mâncarea sau că ești MSNBC și creezi conținut pentru oameni care tind să se uite într-o anumită direcție politică, furnizai publicului ceea ce voia el să audă.”
„Vorbeam înainte despre iluzia dezbaterii”, spune Taibbi despre vechiul model de presă. „Vedeai oameni certându-se la Crossfire. Pe foaia de prezentare erau persoane care nu erau de acord una cu cealaltă. Astăzi, experiența consumatorilor de știri este creată în întregime pe preferințele lor… Dacă citești numai presă care se potrivește pe sistemul tău particular de valori, nu mai intri în contact și cu altfel de idei. Iar aceasta te face din ce în ce mai vituperant.”
„Una din primele povești care ne-au arătat că poți realmente să vinzi furia ca pe un produs a fost scandalul [Monica] Lewinsky”, spune Taibbi.
MSNBC și-a construit, practic, brand-ul și audiența în timpul investigației Lewinsky, prin necruțătoarele avertizări că președinția lui Bill Clinton este în mare pericol. Au repetat apoi formula mestecând timp de doi ani povestea unei presupuse înțelegeri secrete între ruși și administrația Trump.
MSNBC și-a construit, practic, brand-ul și audiența în timpul investigației Lewinsky, prin necruțătoarele avertizări că președinția lui Bill Clinton este în mare pericol. Au repetat apoi formula mestecând timp de doi ani povestea unei presupuse înțelegeri secrete între ruși și administrația Trump.
„Ceea ce au urmărit ei să creeze a fost impresia că are loc un nou Watergate: mai bine stai cu ochii pe televizor pentru că din moment în moment totul se poate nărui”, spune Taibbi despre scandalul Lewinsky. „Au obținut o audiență enormă. Fox a mai și adăugat o răsturnare de situație. A luat personajele și le-a maleficizat în mod deschis. Au decis să-i caricaturizeze pe Bill și Hillary Clinton, transformându-i în personaje de desene animate, niște hipioți ajunși la bătrânețe. Difuzau în continuu, videoclip după videoclip cu Hillary Clinton spunând cum ea putea să stea acasă și să coacă prăjituri [«to bake cookies» – expresie cu dublu sens: a fi casnică; în sens argotic: a face sex, a avea orgasm n.t.]. Știau că audiența lor va reacționa la toate aceste imagini într-un anume mod. Au vândut oamenilor povești care să-i înfurie. Le-au tot spus că «dacă se uită în continuare, sunt și ei parte a procesului. Ești parte a acestei acuzări continue a inamicului cultural pe care ți-l prezentăm. Îți vorbim despre cineva de care nu-ți place. Și îți vom spune în continuu, pentru a face rating-ul cel mai mare».”
După spusele lui Taibbi, rezultatul este o strategie de marketing care provoacă dependență și agresivitate. Mai departe, cu cât obiceiurile cititorilor și telespectatorilor sunt mai monitorizate pe internet și pe dispozitivele electronice, cu atât mai mult sunt alimentate dependența și agresivitatea.
„Acest fapt crează mai mult decât stive de ranchiună politică”, merge mai departe Taibbi. „El creează mase întregi de consumatori de media gata antrenați să vadă într-o singură direcție, ca și cum ar fi fost transportați prin istorie într-un vagon de tren și purtând ochelari de cal, privind într-o singură direcție… Chiar dacă am da la o parte conținutul toxic, numai procesul în sine de navigare și citire a știrilor și tot ar semăna izbitor cu alte dependențe – așa cum sunt fumatul sau drogurile. Oamenii devin dependenți de a-și simți propriile telefoane. Devin dependenți de gestul de a derula pagini sau ecrane. În mod special, devii dependent de ideea că vei porni un canal de știri sau vei citi un articol care îți va spune ceva ce te va face și mai furios decât erai ieri.”
Rețeta știrilor, scrie Taibbi, este trânta profesională.
„Trânta era o formulă comercială despre care și-au dat seama că funcționează uluitor de bine” spune Taibbi despre proprietarii corporațiilor ca presă. „Era ca o piesă de teatru simplificată moral, în care aveai un băiat bun – numit și «chip de copil» – și un tip rău pe care îl numeau «ticălosul». În permanență îl scoteau la înaintare pe ticălos. Ticălosul era mult mai important în cadrul trântei decât chipul de copil. Nivelul audienței depindea direct proporțional de nivelul de ură al publicului împotriva tipului rău. Era necesar să găsești un ticălos cât mai detestabil pentru ca formula să aibă succes. Așa funcționează știrile.”
Taibbi mai scrie în cartea sa că „în prezent, reporterii fac de obicei pe eroii înfuriați, făcându-și din asta un obicei ori de câte ori se află mai aproape de 2 kilometri de Trump. Confruntările lui Jim Acosta cu președintele, de exemplu, par de-a dreptul reprize din campionatul mondial de wrestling. Întregul mandat de președinte al lui Trump s-a transformat într-o campanie ticălos/erou, cu Bob Mueller în rolul băiatului bun.”
„Trump se potrivește în aceasta formulă comercială ca o mânușă”, spune Taibbi. „Asta este fascinant în privința lui. El produce mai mulți bani pentru tabăra MSNBC, CNN, Washington Post și New York Times [presa de stânga, pro-democrată, n.tr.] decât pentru Fox și The Daily Caller [presa pro-republicani, n.tr.]. E ticălosul perfect dintr-un film de desene animate. Ai în față un peisaj politic cu totul simplificat. Ori ești de partea acestei figuri dăunătoare, ori ești împotriva ei.”
Dar, mai notează Taibbi, există și o altă față a monedei, ca în cazul oricărei dependențe.
„E necesar ca în permanență nivelul retoricii să crească pentru a păstra vie atenția publicului”, spune el. „Nu poți fi la nesfârșit doar «incompetent» sau «corupt». Mai devreme sau mai târziu, va fi necesar să fie folosite cuvinte ca «demagog», «autoritarism», «dictator». Finalmente, așa cum a descoperit Glenn Beck, vei începe să-i numești Hitler. Beck ajunsese la punctul în care numea aceleași persoane simultan Hitler și Stalin. Doar Hitler nu mai era suficient.”
„Dacă etichetezi pe cineva ca fiind rău, totul devine permis”, spune el. „Am văzut asta în cazul Russiagate. Aceeași comentatori liberali care, cu ere în urmă, ar fi fost interesați despre subiecte precum anularea privilegiului avocat-client, sau despre Legea privind Supravegherea și Spionajul Extern (FISA), orice altceva de acest gen, în zilele noastre nu le mai pasă de așa ceva. Ei țintesc acum doar persoana.”
Împărțirea publicului în triburi antagoniste funcționează din punct de vedere comercial. Funcționează din punct de vedere politic. Dar este o rețetă pentru dezintegrare socială. Am văzut cum grupuri etnice din fosta Iugoslavie asediată erau asmuțite de mass-media și folosite pentru a împroșca vitriol și ură împotriva altor grupuri etnice pe care le demonizau. Imaginile și retorica otrăvitoare erau pompate lună de lună într-o Iugoslavie împinsă pe drumul fratricidului.
„Dacă vei tulbura publicul constant, spunându-i că toate problemele lui sunt rezultatul celuilalt grup care este literalmente Hitler, că aceia sunt literalmente naziști sau că sunt Stalin, mai devreme sau mai târziu unii vor începe să scoată armele și să facă gesturi necugetate”, spune Taibbi. „De aceea oamenii sunt supărați pe bună dreptate pe Fox. Dar ar fi necesar să fie îngrijorați și de alte forme de presă. Formula este cam aceeași peste tot.”
„La un moment dat, sistemul nostru de bule economice va produce într-un fel sau altul o catastrofă”, concluzionează Taibbi, autorul uneia dintre cele mai bune cărți despre criza financiară, Griftopia. Când se va ajunge la asta, dacă ai repetat oamenilor suficient de mult că vecinul de alături este literalmente nazist sau terorist sau orice altceva, mai devreme sau mai târziu violențele vor începe. Inabilitatea societății de a se pune de acord pe baza unor fapte știute de toți arată că presa a eșuat deja. Arată că pur și simplu nu ajungem la oameni. Iar în această atmosferă nu vom fi niciodată capabili să rezolvăm problemele pe cale civilă.
