............................................................................................................................................................................................................................................................................................. PENSIILE SPECIALE ȘI FONDURILE ALOCATE PARTIDELOR POLITICE DIN BUGETUL STATULUI REPREZINTĂ FURT DIN AVUȚIA NAȚIONALĂ

miercuri, 7 decembrie 2016

De ce a câştigat Donald Trump? (I)

Donald Trump a câştigat votul popular şi după încheierea alegerilor avea mai mulţi electori decât Hillary Clinton, votul acestor electori desemnând, de fapt, preşedintele SUA. Trump devine al 45-lea preşedinte american, iar Putin l-a felicitat printre primii pe, cel puţin teoretic, cel mai puternic om al planetei.
Aceste alegeri, mai mult decât oricare altele, opuneau doi candidați foarte diferiți – unul reprezentând sistemul, iar celălalt anti-sistemul. Hillary (sistemul) avea alături banii elitelor şi influenţa mass-media convenţionale care au manipulat din plin opinia publică americană pentru a-i asigura duduii cât mai multe voturi, iar Trump (anti-sistemul) avea alături bani din surse proprii, donaţii şi o serie de proiecte ce fac parte din mass-media alternativă care încerca să se facă auzită într-o larmă de urlete pro-Hillary ale mass-media convenţionale.
Victoria lui Trump a stârnit multă mirare, părând a fi o prea mare reuşită împotriva sistemului, într-o Americă din ce în ce mai controlată de fel de fel de mecanisme care permit autorităţilor să spioneze, să controleze şi să manipuleze proprii cetăţeni fără nicio limită (vezi de ex. Patriot Act).
Iată deci, că Trump a contrazis scepticismul multora şi a demonstrat că uneori sistemul poate fi învins... sau nu? O întrebare răsare parcă fără voia noastră: „who’s the master of the puppet now?” – mai pe româneşte, Trump a câştigat, dar cine conduce de fapt America acum?
Cu o Casă Albă republicană, un Senat republican şi o Casă a Reprezentanţilor republicană, acum „dreapta” din America are şanse de a-şi demonstra adevărata valoare în faţa socialiştilor democraţi.
Trump won – Deal With it! (Trump a câştigat – Aţi face bine să acceptaţi victoria sa!)
Establishmentul american ar fi pierdut în urma votului popular masiv în favoarea lui Trump. Spunem „ar fi pierdut” pentru că în niciun caz Trump nu va face ceva de capul lui la Casa Albă. Să ne gândim doar la câţi republicani l-au părăsit în plină campanie electorală şi realizăm că nici măcar pe oamenii din tabăra lui nu se poate baza.
Şi totuşi, americanii sunt o populaţie nemulţumită de faptul că politicienii lor sunt mai preocupaţi de a îndeplini sarcini de jandarm mondial în loc să se aplece asupra treburilor interne. Ei sunt nemulţumiţi de condiţiile economice şi sociale din America (da, visul american s-a terminat demult, iar acum societatea este mult polarizată şi divizată). Astfel, era într-un fel de aşteptat ca populaţia să voteze masiv în favoarea celui care era prezentat de întreaga mass-media americană drept „nebunul care se doreşte la Casa Albă”.
Iată că „nebunul” a câştigat. Ce este de făcut?
Nimic! „Deal with it”, cum spune Donald Trump într-una din cărţile sale. Niciun motiv de îngrijorare, niciun motiv de teamă, niciun motiv de „şoc”, aşa cum au declarat apoi funcţionarii de la Bruxelles, la fel de nepregătiţi în cazul Brexitului ca şi acum când a ieşit Trump preşedinte.
De ce a câştigat Donald Trump alegerile?
Sunt mai multe motive, dar printre ele se numără şi acestea:
Spirala tăcerii – este acel efect de manipulare socială, care este folosit din plin şi în politică, care apare atunci când o mare parte din populaţie are o altă opinie decât cea pe care o trâmbiţează mass-media convenţională, însă de teamă sau ruşine pentru a nu fi blamaţi nu şi-o exprimă.
După prima confruntare între Trump şi Hillary, CNN s-a chinuit să prezinte un sondaj de opinie favorabil lui Hillary, care se baza pe doar câteva sute de respondenţi, în timp ce numeroase trusturi de presă neconvenţionale prezentau sondajele reale, în care Trump câştigase prima dezbatere. Povestea s-a repetat şi la a doua dezbatere între cei doi candidaţi, când Hillary a fost prezentată drept învingătoare pe CNN şi în lumea întreagă. Însă realitatea a fost alta. Oamenii cărora le era ruşine să spună deschis sau în sondaje că îl susţin pe Trump, au votat conform conştiinţei şi nu conform manipulării, iar la vot s-au văzut rezultatele reale.
Distragerea atenţiei electoratului a eşuat – la fel cum s-a petrecut şi în confruntarea dintre Băsescu şi Geoană din 2009, atunci când echipa care îl susţinea pe Geoană a ieşit cu un filmuleţ vechi în care Băsescu îi altoia una peste obraz unui copil din public, acum echipa care o susţinea pe Hillary a încercat să scoată la iveală nişte acuzaţii puerile privind hărţuirea sexuală pe care miliardarul american ar fi comis-o împotriva unor domnişoare prea dezbrăcate de haine şi de caracter, degrabă doritoare de faimă. Electoratul român se săturase după o săptămână de filmuleţul cu pricina şi a gândit corect, taxând încercarea prostească de a-l discredita pe Băsescu, la fel cum, în această situaţie, poporul american s-a săturat să audă cum pipăia Trump domnişoare în tinereţe şi le cerea favoruri sexuale.
Lipsa de preocupare a sistemului vizavi de problemele reale ale Americii – întocmai precum „ficusul de la Cotroceni” are impresia că românii sunt preocupaţi să aibă scut antirachetă în loc să pună ceva pe masă, la fel şi Hillary credea că americanii sunt mai preocupaţi de soarta Siriei şi Ucrainei decât de propria lor economie. Discursurile sforăitoare în legătură cu soarta planetei, care i-au tot prostit pe americani zeci de ani în şir, au fost în sfârşit înlăturate de un discurs în care Trump a spus-o franc că va retrage trupele din lumea întreagă şi se va preocupa de SUA mai mult decât oricare preşedinte de până acum.
Trump a câştigat – care sunt efectele pentru România şi întreaga lume? 
În mod normal nu ar fi trebuit să ne afecteze în niciun fel alegerile din SUA. Nici pe noi şi nici oricare alt stat din lumea aceasta. Spunem „în mod normal” pentru că, în realitate, toţi liderii de pe întregul mapamond stau cu sufletul la gură să vadă cui vor săruta inelul masonic în viitorii ani.
Diferenţa principală în materie de politică externă între Hillary şi Trump este următoarea: în timp ce Hillary intenţiona să consolideze politica expansionistă şi ocupaționistă americană în toată lumea, Trump a declarat că nu are absolut nimic cu Rusia sau cu alte naţiuni, ci se va preocupa de politica şi economia internă.
Câteva schimbări care se întrevăd în viitorul apropiat cu Trump preşedinte
Ambasadele „Înaltei Porţi” au devenit recent locuri de pelerinaj pentru liderii locali din lumea întreagă. Adică acum nu mai merge ambasadorul american în vizită la lider, ci se petrece invers – de la parlamentari, secretari de stat şi miniştri până la premieri şi şefi de state, toţi sunt convocaţi la Ambasada SUA pentru a fi urecheaţi şi „a primi lumina” de la „Marele Licurici”. Sperăm ca Trump să schimbe asta, iar americanii să nu mai fie stăpânii de facto ai României sau ai altor ţări.
Invazia militară a SUA în Europa şi în multe din statele arabe a devenit o rutină pentru establishmentul american. Sperăm ca odată cu venirea lui Trump la Casa Albă să fie retrase trupele americane din toate ţările care nu îşi doresc „bocanc militar” străin în ţară lor, şi ne referim aici şi la România. Trebuie să fii ori idiot, ori idiot, să îţi doreşti invazie militară în ţara ta, doar ca să nu te invadeze ceilalţi. Aceleaşi gânduri le-am fi avut şi dacă în ţara noastră ar fi intrat ruşii ca să ne apere de americani. Considerăm că poporul român, la fel ca toate celelalte popoare, are dreptul să îşi decidă singur viitorul şi să se apere singur.
Modul în care America a influenţat, din punct de vedere economic, întreaga lume (vezi căderea băncilor de pe Wall Street şi salvarea lor cu miliarde de miliarde de dolari) devenise o rutină – dacă tuşea America, trebuia să ne temem de propriile economii naţionale, iar asta este şi va fi veşnica problemă a globalizării. Sperăm ca, odată cu Trump, America să înceapă să îşi ţină tusea acasă. Este drept, acest deziderat nu se va înfăptui peste noapte, dar dacă noul preşedinte al SUA se va ţine de cuvânt şi doreşte să repatrieze capitalul şi firmele americane, care începuseră să migreze în afara graniţelor, prin oferirea unor reduceri de taxe, atunci, încetul cu încetul, vom asista la o diminuare a influenţei economiei americane asupra întregii lumi.
Concluzie? Hillary, you’re fired! (Hillary, eşti concediată!)Trump este noul preşedinte american, cel de-al 45-lea. Sperăm să îşi ţină promisiunile din campania electorală şi să îşi mute odată trupele înapoi în ţara lui. Ocupaţia americană din România şi din orice altă ţară a lumii trebuie să înceteze, iar americanii trebuie să se oprească din a se comporta precum „Înalta Poartă”, „Marele Licurici” şi „Jandarmul Mondial”.

yogaesoteric
7 decembrie 2016
 

marți, 6 decembrie 2016

În America, sistemul a luat-o peste bot de la popor. Când se va petrece aceasta şi cu sistemul corupt din România?


Duminică seara (6 noiembrie, n.red.), m-am repezit până la Cărtureşti, singura librărie din capitală şi din ţară deschisă la această oră când, între noi fie vorba, ar trebui să fie deschise toate librăriile şi anticariatele, pentru că duminica după-amiază, când oraşele se pustiesc, este cel mai bun timp ca să vinzi cărţi.
La noutăţi, am dat peste o carte despre Donald Trump – Linişte: vorbeşte Trump! – una pozitivă, ca să-i zic aşa, surprinzătoare într-o Românie aflată în proprietatea lui Hans Klemm, cel care l-a mituit pe Obama ca să-i dea și lui o gubernie pe planetă.
Cumpărasem din Belgia o carte care conţinea Programul lui Donald Trump, o carte despre care am scris, dat fiind că mă număr printre puţinii comentatori de la noi care nu s-au lăsat trași pe sfoară de manipulările grosolane de tip CNN.
Deşi eram interesat de Trump, n-am cumpărat cartea de la Cărturești. Mai era puţin până la marţea alegerilor şi n-aveam nicio îndoială că va câştiga Hillary Clinton, cea mai de fără sare şi piper femeie din America, varianta mai coaptă a Alinei Gorghiu de la noi.
Cum să câştige cel etichetat de sistemul american, puternic sprijinit de cel european, drept nebun, preşedinţia Americii, puterea nucleară numărul unu a lumii?
Ştiam din istorie că un candidat învins la prezidenţialele din America dispare din spaţiul public imediat după anunţarea rezultatelor. Avea vreun rost să mai pierd timpul citind ceva în plus despre Donald Trump?
Marţi spre miercuri, m-am culcat convins că va câştiga Hillary Clinton. Asta după ce m-am stricat de râs văzând fudulia imbecilă cu care toţi piţifelnicii de pe televiziunile de ştiri comentau din România realităţile din America (unul se găsise chiar să contrazică violent un român din America, un român care atrăgea atenţia asupra unor realităţi interne americane, cărora le răspundea Donald Trump), m-am gândit că voi scrie totuşi, după victoria lui Hillary Clinton, despre fenomenul Trump, de care orice preşedinte american trebuie să ţină seama.
Cu ceva timp înainte, discutând cu un român fan Trump din America îi spuneam că victoria lui Hillary Clinton poate fi începutul declinului american, în genul declinului prin care a trecut Imperiul Roman, pentru că fenomenul Trump dă semne de o nevoie uriaşă de schimbare în America.
Ce înţelegeam prin fenomenul Trump? Înţelegeam o voinţă populară ieşită din comun a americanilor pentru schimbare în America. 
Aşa cum am mai scris, chiar şi înfrânt, Donald Trump ar fi trebuit luat în serios, pentru că, iată, îmi ziceam, a fost umăr la umăr cu candidata sistemului, impunându-se chiar şi în faţa nomenclaturii republicane. Dacă politicienii americani nu ţin cont de acest semnal trimis de America profundă, atunci ei vor fi, în anii următori, groparii Americii.
– Da, a fost de acord cunoscutul meu de peste Ocean, dar o victorie a lui Trump ar însemna o ruptură prea bruscă.
Aşadar, până şi cineva care mă bătuse la cap cu Trump, care-mi atrăsese atenţia, în urmă cu două săptămâni, asupra unor schimbări din presă faţă de candidatul republican, nu credea că Donald Trump va ajunge preşedinte. Cum să cred eu din România?
Miercuri dimineața, când m-am trezit, am găsit pe telefonul mobil un mesaj de la cunoscutul din America: „Trump la un pas de preşedinţie!”.
Am dat drumul televizorului pe CNN. Aici, mai ceva ca în presa de la noi, marii ziarişti ai lui peşte, cei care ne învaţă pe noi, babuinii, ce înseamnă deontologia, mai că nu boceau de jale că a câștigat adversarul lui Hillary Clinton.
Ce-am făcut imediat? Mi-am luat umbrela şi, făcând un ocol în drumul spre BAR, m-am dus la Cărtureşti şi-am cumpărat cartea despre Trump. Dan Andronic, căruia îi spusesem la telefon ce şi cum, mi-a zis să-i cumpăr şi lui una. I-am cumpărat.
Şi uite aşa, un moment de nătângie de duminică seara m-a făcut să bat drumul prin ploaie miercuri dimineaţa până la Cărtureşti.
În drum spre bibliotecă m-am oprit la taraba de carte din Piaţa Amzei. Vânzător e un bărbat care se scoală în zori ca să fie om de servici la un bloc din Bucureşti. Face rost de cărți de la bucureșteni care au trecut cu tot cu copii pe facebook și, în consecință, sunt bucuroși când cineva vine și le ia cărțile din apartament, pe post de gunoi acum. După ce spală scările din blocuri, bărbatul vine în Amzei şi-şi amenajează, într-un colţ de lângă Florărie, mesele şi cutiile cu cărţi.
– Aţi văzut? – mi-a zis el – a învins Trump. Slavă Domnului! – mi-a zis cel care se scoală în zori ca să spele scările blocurilor din București, după care devine, în Piaţa Amzei, vânzător de cărți. Dacă ar fi fost în America l-ar fi votat pe Trump!
Discuţia cu acest om m-a lămurit unde greşisem când nu crezusem o clipă în victoria lui Trump. Crezusem şi eu, ca mulți alți români, în forţa sistemului american de-a se opune voinţei populare. Cum să-l lase sistemul pe Donald Trump să câștige?
Şi crezusem asta, pentru că greşisem confundând SUA cu România. La noi, în România, Donald Trump n-ar fi învins niciodată. Dar ce spun eu. N-ar fi ajuns niciodată să se înscrie în cursă pentru a deveni candidatul Partidului Republican. La ordinul sistemului, Codruţa Kovesi l-ar fi convocat la DNA şi l-ar fi făcut penal. Iar Partidul Republican, amenințat de Hans Klemm, l-ar fi respins imediat optând pentru Bușoi sau, în cel mai bun caz, pentru varianta cu fustă a lui Bușoi, legendara Alina Gorghiu. Agentura din presă s-ar fi năpustit asupra lui acuzându-l că e penal.
În America, sistemul a luat-o peste bot de la popor.
Când se va întâmpla asta şi cu sistemul din România?
de Ion Cristoiu

yogaesoteric
6 decembrie 2016

Rusia a interzis două ONG-uri ale lui George Soros. Departamentul de Stat al SUA: «Suntem foarte afectați de această decizie»


O știre apărută anul trecut arată o strânsă legătură între Departamentul de Stat (i.e. doamna Clinton) al SUA și George Soros.
Rusia a interzis o fundație și un alt ONG fondat de George Soros, motivând că este un pericol pentru securitatea statului dar și pentru Constituția Rusiei.
Luni, 30 noiembrie 2015, procurorul general al Rusiei a anunțat că două organizații fondate de magnatul George Soros – Fundația pentru o Societate Deschisă și Fundația pentru Asistență a Institutului pentru o societate deschisă – vor fi plasate pe o listă de ONG-uri ale căror activități sunt considerate indezirabile pentru statul rus.
S-au descoperit fapte care arată că activitatea Fundației pentru o Societate Deschisă și cea a Fundației pentru Asistență a Institutului pentru o societate deschisă reprezintă o amenințare pentru Constituția Federației Ruse și pentru securitatea statului”, se arăta în declarația Procurorului General, citată de Reuters.
În momentul în care un ONG este considerat indezirabil în Rusia, urmează înghețarea bunurilor, birourile se închid și distribuția materialelor sale este interzisă.
Departamentul de Stat al SUA și-a exprimat nemulțumirea față de decizia Rusiei.
Suntem foarte afectați de restricțiile Rusiei asupra societății civile. Desemnarea celor două fundații drept «indezirabile» va avea ca efect restricționarea muncii societății civile din Rusia care acționează pentru binele poporului rus. Această acțiune este încă un exemplu al oprimării vocilor independente de către Guvernul Rusiei și un pas făcut intenționat pentru a izola poporul rus de lume”, a afirmat la acea vreme Mark Toner, purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, într-o declarație postată pe site-ul oficial al instituției.
yogaesoteric
6 decembrie 2016

luni, 5 decembrie 2016

De la marxism-leninism la neomarxism, marxismul cultural și corectitudinea politică

Sub lozinca: „Proletari din toate țările, uniți-vă!” marxismul clasic a promovat lupta clasei considerate oprimate, proletariatul, împotriva capitalismului. Marx considera proletariatul clasa oprimată „cea mai revoluționară, care nu are de pierdut decât lanțurile”. Teoria marxistă prezicea că revoluția mondială va izbucni în țările cele mai dezvoltate economic, cum ar fi Germania sau Imperiul Britanic.
După Primul Război Mondial, singura țară în care revoluția comunistă a reușit a fost Rusia țaristă, țară subdezvoltată economic, și ea nu prea a avut nicio legătură cu proletariatul. Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, cum o numea istoriografia comunistă, a fost mai degrabă o lovitură de palat realizată de un grup de conspiraționiști bolșevici, lipsiți de scrupule, în frunte cu Lenin și Troțki care a reușit datorită dezorganizării generale a Rusiei și în primul rând a armatei, unde moralul și voința de luptă erau la pământ. Această dezorganizare a urmat revoluției burghezo-democratice din februarie, care l-a detronat pe țar iar cele două guverne provizorii care au urmat (Lvov și Kerenski) nu au făcut față situației și au creat serioase nemulțumiri în țară.
De această situație „revoluționară”, cum a numit-o Lenin, au profitat conspiratorii bolșevici mai hotărâți, mai bine organizați și mai lipsiți de scrupule. De fapt, deviza bolșevicilor era „cu cât mai rău, cu atât mai bine”, cu alte cuvinte, dezorganizarea, lipsurile, nevoile și scăderea dramatică a moralului populației favorizează revoluția socialistă.
Oare ce a fost, de fapt, Lenin? O butadă de pe vremea comunismului ne spunea că Lenin nu a fost, în mod sigur, savant căci atunci ar fi știut că socialismul nu trebuie experimentat pe oameni și probabil că a fost un filozof! Dar patriarhul social-democraţiei ruse, Gheorghi Plehanov, ne spune că Lenin nu a fost în niciun fel un filosof. Dar se dorea el a fi? Poate merită să ne reamintim ideea lui Louis Althusser, un filosof francez care ne spune: „Lenin nu a întemeiat o nouă filosofie a practicii, ci o nouă practica a filosofiei”. O practică a filozofiei soldată cu asasinate în masă.
Înainte de Primul Război Mondial teoria marxistă spunea că dacă în Europa va începe un război, atunci clasa muncitoare de pe continent se va revolta, va declanșa revoluția socialistă, va înlătura guvernele şi va forma o nouă Europă Comunistă. Când a izbucnit războiul în vara anului 1914 acest lucru nu s-a petrecut, ci din contră, muncitorii din toate țările au luptat fiecare în armata țării lor ca să-şi apere propriile ţări de inamic. Revoluţia comunistă din Rusia nu s-a extins în alte țări, nefiind susţinută de muncitori.
După încheierea Primului Război Mondial, teoreticienii marxiști s-au întrebat oare ce n-a funcționat. Răspunsurile au fost diferite! Lenin a creat Internaționala a III-a, comunistă, și o nouă teorie a revoluției socialiste mondiale, care poate izbucni și într-o țară dezvoltată politic, unde apare o situație revoluționară, cu referire la Rusia, nu neapărat într-o țară dezvoltată economic cum a prorocit Marx! În schimb, doi dintre conducătorii intelectuali marxiști, Antonio Gramsci în Italia şi Georg Lukacs în Ungaria (considerat cel mai strălucit gânditor marxist după Marx încoace), în mod independent au venit cu acelaşi răspuns: „cultura occidentală şi religia creştină au făcut ca muncitorii occidentali să fie orbiţi, să nu mai vadă interesele propriei lor clase”. Au concluzionat astfel că o revoluţie comunistă va fi posibilă în Occident numai după ce vor fi distruse atât cultura occidentală cât şi religia creştină. Ca urmare, acestea au devenit cele două obiective principale ale marxismului cultural şi nu s-au schimbat de atunci.
Gramsci a fost cel care a pus bazele unei noi şi faimoase strategii de distrugere a reperelor morale tradiţionale, care s-a dovedit a fi foarte eficientă. Această strategie a constat din înlocuirea revoluţiei comuniste ca mijloc de preluare a puterii (cum a fost în Rusia) cu un „lung marş” al marxiștilor prin instituțiile occidentale care formează cultura: şcoli, mass-media, biserici şi oricare altă instituţie.
Georg Lukacs s-a dovedit a fi şi mai influent. În 1918 el a devenit deputat-comisar pentru cultură în timpul scurtului regim bolșevic Bela Kun din Ungaria. În această postură el îşi punea întrebarea: „Cine ne va salva de la civilizaţia occidentală?” şi a instituit în cele din urmă ceea ce el a numit „terorismul cultural”. Una din principalele componente ale acestuia a fost introducerea educaţiei sexuale în şcolile maghiare. Lukacs şi-a dat seama că dacă va putea distruge morala sexuală tradiţională a ţării, atunci ar face un pas uriaş către distrugerea culturii tradiţionale şi a credinţei creştine în Ungaria. România a salvat Ungaria de comunism și de „terorismul cultural” al lui Lukacs intrând cu armata în Ungaria, ocupând Budapesta și alungând guvernul bolșevic al lui Bela Kun. Lukacs a dispărut, dar a reapărut în 1923, la „Săptămâna de studiu marxist” din Germania.
Georg Lukacs este filosoful marxist care afirma, prin 1970, deci la bătrânețe, într-un dialog cu sociologul italian Franco Ferraroti, că preferă cel mai rău socialism celui mai bun capitalism. Această afirmație venea după milioanele de victime ale gulagurilor și după eșecul vizibil al socialismului în toate domeniile. Mai rar atâta consecvență în promovarea răului, ca în cazul acestui neomarxist! Oare ce așteptări să avem de la epigonii săi?
În Germania, fiind finanțat de către un tânăr marxist cu numele Felix Weil, care moștenise o avere imensă și care după modelul lui Frederich Engels – care cheltuise averea părinților capitaliști pentru a finanța utopiile periculoase ale lui Marx – dorea să și-o cheltuiască sponsorizând revoluția socialistă mondială, Georg Lukacs a întemeiat Şcoala de la Frankfurt, care avea să devină locul unde a apărut şi s-a dezvoltat conceptul de corectitudine politică, aşa cum îl ştim şi astăzi.
Aici, alături de Max Horkheimer,Theodor Adorno, care va deveni cel mai creativ colaborator al lui Horkheimer şi doi psihologi, Eric Fromm şi Wilhelm Reich, care au devenit promotorii feminismului şi ai matriarhatului, şi un student tânăr absolvent pe nume Herbert Marcuse, Lukacs a pus bazele marxismului cultural. Horkheimer şi alți membri ai Școlii de la Frankfurt au decis că soluţia pentru distrugerea culturii occidentale este să intersecteze filozofia lui Marx cu psihologia lui Freud. Ei au argumentat că aşa cum muncitorii erau oprimaţi în timpul capitalismului, în cadrul culturii occidentale, fiecare individ trăiește într-o stare constantă de represiune psihologică. Eliberarea tuturor de această represiune devine unul din obiectivele principale ale marxismului cultural.
Chiar şi mai important, ei au înţeles că psihologia le oferă un instrument cu mult mai puternic decât filozofia pentru distrugerea culturii occidentale: condiţionarea psihologică prin care oamenii absorb o lecție de marxism cultural fără ca să-şi dea seama. De exemplu, pentru a promova homosexualitatea realizezi un film în care un homosexual este personajul pozitiv și acesta este oprimat de heterosexuali!
Un exemplu de condiționare psihologică „probabil involuntară” – căci nu credem că pe John Lennon l-au preocupat prea mult studiile Școlii de la Frankfurt dar, în același timp, el a fost produsul epocii sale, adică un „flower-power” cât se poate de sincer – este ilustrat foarte bine în piesa muzicală Imagine.
În 1934, Şcoala de la Frakfurt, inclusiv membrii conducători din Germania se stabilesc în orașul New York cu ajutorul Universităţii Columbia. Astfel, obiectivul Şcolii de la Frankfurt s-a schimbat curând de la distrugerea culturii occidentale din Germania la realizarea aceluiaşi lucru în Statele Unite. Ceea ce se va dovedi o reușită pentru ei.
Pentru a servi scopului său de „negare” a culturii occidentale, Şcoala de la Frankfurt a dezvoltat un instrument puternic care se numeşte „teoria critică”. Această teorie spune că trebuie criticat orice la nesfârşit. Se pun la îndoială și sunt relativizate și orice fel de instituţii, începând cu familia, care trebuie criticată fără încetare. Şcoala de la Frankfurt a căutat să definească atitudinile tradiţionale faţă de orice aspect al vieţii ca aducând un „prejudiciu”. Astfel au fost făcute o serie de studii universitare care au culminat cu o carte a lui Adorno care pretindea că leagă credinţa tradiţională privind morala sexuală, relaţiile dintre bărbaţi şi femei cu chestiuni care demonstrau sprijinul familiei faţă de fascism. Astăzi, termenul preferat utilizat de personajul care se pretinde „corect politic” faţă de oricine nu este de acord cu el, este „fascist”!
Şcoala de la Frankfurt a plecat de la marxismul ortodox, care susținea că istoria e determinată de cei care deţineau mijloacele de producţie. În acelaşi timp însă, istoria a fost determinată de grupuri de bărbaţi, femei, rase, religii care au avut puterea de dominaţie asupra celorlalte grupuri. Anumite grupuri, şi în mod special cel al bărbaţilor de culoare albă, au fost catalogate ca fiind „asupritoare”, în timp ce alte grupuri au fost definite ca fiind „victime”. „Victimele” au fost definite automat ca fiind „bune”, iar „asupritorii” ca fiind răi, fără a se analiza comportamentul fiecărui individ în parte. Adică bărbatul alb, creștinul, heterosexualul sunt automat opresori iar femeia (feministă, căci celelalte femei nu există), omul de culoare, ateul, musulmanul, membrul LGBT sunt automat victime!
La începutul anilor 1930, Horkheimer a lăsat deschisă întrebarea cine ar înlocui clasa muncitoare ca agent al revoluției marxiste? În anii ’50, Marcuse a răspuns acestei întrebări spunând că ar putea fi înlocuită de o coaliţie de studenţi, negri, femei feministe şi homosexuali, exact cei care au fost nucleul revoltelor studenţeşti ai anilor ’60 şi victimele „sacre” ale corectitudinii politice ale zilelor noastre. Marcuse a preluat apoi un alt termen favorit, şi anume cel denumit „toleranţă”, pentru a fi extins la toate ideile şi mişcările venite dinspre stânga, inducând antonimul de „intolerantă” pentru toate ideile ce veneau dinspre dreapta. Astfel, atunci când îi auziţi astăzi pe marxiştii culturali că fac apel la toleranţă, aceasta înseamnă, de fapt, referirea la termenul lui Marcuse „toleranţă eliberatoare”. Este acelaşi lucru ca atunci când se vorbește despre „diversitate”, aceasta însemnând uniformitatea credinţei în ideologia lor stângistă.
Se poate spune despre marxismul cultural că a realizat un nou limbaj cu „nou vorbe”, exact ca în romanul avertisment 1984 al lui George Orwell, unde Ministerul Adevărului stabilise că „Războiul este pace, libertatea este sclavie iar ignoranța este putere”!
Herbert Marcuse a rămas în Statele Unite ale Americii şi este cel care s-a ocupat de traducerea într-un limbaj simplu, ușor de înțeles pentru omul de rând, a scrierilor academice foarte dificile ale membrilor Şcolii de la Frankfurt. Cartea sa Eros şi civilizaţie a utilizat conceptul Şcolii de la Frankfurt, de intersecție a lui Marx cu Freud, pentru a argumenta că, dacă am elibera „erosul non-procreativ” prin intermediul „perversiunii polimorfe”, s-ar putea crea un paradis nou în cazul în care ar exista doar joacă şi nu muncă. Eros şi civilizaţie a devenit unul dintre principalele texte ale Noii Stângi, în anii 1960.
Deci dacă ești bărbat alb și pe deasupra creștin și heterosexual, ești automat triplu opresor și nu ai dreptate niciodată, iar dacă ești femeie de culoare, lesbiană și eventual atee sau musulmană, ești de patru ori victimă și ai dreptul să te adresezi justiției catalogând tot ce nu-ți convine drept discriminare!
Nu întâmplător un progresist român, ecologistul Remus Cernea, declara, în 2009, că „România va fi cu adevărat liberă şi democratică atunci când va avea preşedinte o femeie rromă, lesbiană şi atee, pentru că atunci oamenii înseamnă că vor alege un preşedinte trecând peste prejudecăţile lor”. Nu degeaba se spune că ecologiștii sunt ca pepenii, adică VERZI la exterior și ROȘII la interior!
yogaesoteric
5 decembrie 2016 

Cum a ajuns Oliver Stone să spună povestea senzațională a lui Snowden


Filmul Snowden, care a avut premiera pe 18 noiembrie, este un thriller politic biografic regizat de Oliver Stone și bazat pe două cărți: The Snowden Files, de Luke Harding (ziarist la The Guardian) și Time of the Octopus, scrisă de Anatoly Kuscherena. Acesta din urmă este însuși avocatul rus al lui Edward Snowden.
Avocatul Anatoly Kucherena, personalitate publică la Moscova, profesor și doctor în drept, are 56 de ani și s-a născut în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Mândra. Din 2013 el îl reprezintă din punct de vedere juridic pe azilantul politic în Rusia Edward Snowden. Pro bono. Între timp a scris și o carte despre fostul agent american.
În aprilie 2015, WikiLeaks a publicat sumele vehiculate în jurul filmului: Kucherena a primit un milion de dolari, iar ziaristul de la The Guardian 700.000 de dolari pentru drepturile de ecranizare a cărților. Regizorul Oliver Stone ar fi încasat 600.000 de dolari pentru scenariul filmului.
Inițial, Oliver Stone s-a ferit de subiectul „Snowden”
Prima oară când i s-a propus lui Oliver Stone subiectul „Snowden”, acesta s-a arătat destul de circumspect. La momentul acela era ocupat cu alt subiect controversat: ultimii ani din viața lui Martin Luther King, cu Jamie Foxx în rolul principal. Ulterior, acest proiect a fost anulat. Regizorul a spus că deocamdată nu-și dorește încă un proiect la fel de sensibil. Tocmai fusese criticat masiv pentru filmul său W. (2008), în care îl portretiza pe George Bush ca fiind „cel mai rău președinte al SUA din toate timpurile, e drept, după Nixon”.
O serie de evenimente ulterioare l-au convins pe Stone să facă filmul. Mai întâi, Glenn Greenwald (unul din jurnaliștii contactați anonim de Edward Snowden încă dinainte de „trădare”) l-a rugat pe Oliver Stone să-l ajute cu niște sfaturi în legătură cu o eventuală ecranizare după cartea sa. Apoi, câteva luni mai târziu, însuși avocatul lui Snowden, Anatoly Kucherena, l-a sunat pe regizor și i-a oferit spre vânzare drepturile de ecranizare a cărții sale. Cei doi s-au întâlnit la Moscova, într-o locație secretă, iar Oliver Stone a apreciat cartea ca fiind foarte „dostoievskiană”. La momentul respectiv, regizorul nu se hotărâse dacă filmul său va fi ficțiune, precum cartea (mai precis, cu numele personajelor schimbate), sau povestea reală.
În ianuarie 2014 a avut loc prima întâlnire dintre Oliver Stone și Edward Snowden, la Moscova. S-a hotărât că filmul trebuie făcut. Snowden nu a dorit să primească niciun ban pentru implicare. În schimb, a cerut ca banii săi să meargă către ziarul The Guardian.
Întrebat ce șanse sunt ca Edward Snowden să se întoarcă vreodată acasă, regizorul american Oliver Stone a răspuns că, din păcate, pragmatismul e la putere în America zilele astea.
Statele Unite nu-l vor ierta pe Snowden niciodată, poate doar dacă schimbarea vine de sus, de la președinte. Obama nu l-a ajutat deloc până acum. Din contră.”
Filmul a avut premiera anul acesta la Festivalul Internațional de Film din Toronto, iar o săptămână mai târziu a intrat în cinematografele din SUA.
Actorul Joseph Gordon-Levitt (InceptionThe Dark Knight RisesLooper500 Days of Summer) joacă rolul lui Edward Snowden.
Povestea lui Edward Snowden
În 2013, Edward Snowden, agent secret al CIA și ulterior al NSA, își părăsește definitiv postul împreună cu un mare volum de documente referitoare la programele de supraveghere și spionare derulate de serviciile americane, programe despre care nici măcar Congresul nu avea cunoștință (sau nu oficial). Zboară la Hong Kong, unde predă o mare parte din documente unor jurnaliști britanici. (În urma acestor întâlniri, în 2014 apare Citizenfour – Oscar pentru cel mai bun film documentar). Apoi cere azil politic la Moscova, unde se află și în ziua de azi.
yogaesoteric
4 decembrie 2016

duminică, 4 decembrie 2016

Donald Trump a câştigat democratic alegerile, dar este sub imperiul lui «a fi sau a nu fi»…


Are el un program economic prin care să introducă în economie sumele fabuloase „parcate” de căpuşele corporatiste în paradisuri şi în visteriile lor?
America lui Trump va fi cu siguranţă diferită din toate punctele de vedere, chiar dacă întreaga campanie electorală s-a dovedit o luptă între sentimentele inoculate votanţilor şi faptele reale care au grevat şi grevează viaţa lor.
Hillary a mers pe natura umană şi pe sentimentele umane, pe trăiri de moment, pe emoţii, pe atac gândit al zonei emoţionale a potenţialilor alegători. Ea a acţionat ca un om politic şi s-a ridicat în sondaje cu mult mai mult decât se aştepta oricine, după nivelul corupţiei scos la iveală, după jaful făcut în economie de ani de zile, după sutele de mii de morţi generaţi în teatrele de luptă inutile unde a implicat America şi aşa mai departe.
În schimb, Trump a acţionat ca un om al faptelor, stârnind cu mult mai puţine emoţii, dar scoţând la vedere ceea ce doreşte să facă, de cele mai multe ori acţionând extrem, fără ca nici el să creadă în rezolvări facile ale acestor subiecte.
A câştigat cel ce a discutat de fapte, un om de afaceri, lăsând impresia că poporul american s-a trezit şi ştie ce vrea, iar visele au fost năruite de o infractoare şi administraţiile de pungaşi coordonaţi prin telecomandă de pe Wall Street.
Ce moştenire preia Trump şi cum poate sincroniza departamentele economiei pentru a aduce succesul scontat? Este extrem de greu, nu pentru că Trump nu ar dori sau nu ar şti cum să facă acest lucru, ci pur şi simplu pentru că sistemul capitalist nu îl lasă să o facă.
Am văzut şi auzit în dezbaterile prezidenţiale cum cei doi candidaţi doreau să capteze atenţia publicului, spunând despre America în care părinţii lor au muncit din greu şi au realizat tot ce şi-au dorit, au educat copiii, au fost la şcoli de pregătire într-un domeniu sau altul şi au câştigat prin muncă respectul celor din jur, aceşti oameni având mobilitate socială şi devenind clasa de mijloc şi motorul întregii economii americane.
Este exact ceea ce acum nu se mai poate, este imposibil. De ce? Din cauza evoluţiei devastatoare a capitalismului ce este la mâna căpuşelor din sistemul financiar, care au pus în genunchi economia.
Trump va beneficia în economie de „aportul” unor mase largi de oameni foarte slab pregătiţi, care au făcut o „pauză” destul de mare în procesul de muncă, care şi-au pierdut abilităţile şi gândirea tehnică, care şi-au pierdut încrederea în ei, dar care sunt consumatori şi acceptă să consume mai puţin dar fără a face efort.
Va putea crea Trump şi echipa lui un sistem în care aceşti oameni să renunţe la pomenile guvernamentale venite lunar şi să îşi dorească să meargă la muncă? Va putea Trump să schimbe mentalitatea unor oameni care compară efectul muncii cu statul degeaba? Aici este un paradox de proporţii, pentru că ei, în cazul în care îşi vor dori să meargă la muncă, vor fi plătiţi cu un salariu comparabil cu pomenile primite fără să muncească, deci un venit care să le asigure minimul existenţial, pentru că sunt puţine lucruri pe care se pricep să le facă, însă au pretenţii.
Dacă aceste mase largi de oameni slab pregătiţi vor consuma, şi o vor face cu siguranţă, ei vor trebui să o facă conform bugetului lor, care va fi foarte „subţire”, ceea ce face ca ei să nu aibă posibilitatea cumpărării unor produse realizate în America, de companiile pe care Trump a promis că le va aduce înapoi. Aceste mase de consumatori cu posibilități limitate vor trebui alimentate din… China, care va deveni singura furnizoare de stabilitate şi exportatoare de deflaţie economică. Deci acest aspect face ca Trump să regândească politica comercială dură pe care a anunţat-o faţă de China.
Din acest punct de vedere, Trump a anunţat că el nu va semna niciun acord internaţional de mediu sau care să pună în pericol industria grea şi prelucrătoare din America, asta pentru că el realizează faptul că marea majoritate a acestor oameni slab pregătiţi îşi vor putea găsi un loc de muncă în această industrie grea americană, generatoare de noxe. Dar vor dori ei să muncească în aceste condiţii, din moment ce, stând acasă, pomenile instituţionalizate guvernamentale le asigură un trai mai modest dar liniştit?
Trump a promis minerilor că va deschide toate minele de cărbune. Dar ce va face cu el, în cazul în care cererea de produse pe piaţă este în scădere permanentă şi atenţia oamenilor este îndreptată artificial către stocuri şi nu către economia reală?
Cea mai mare problemă a lui Trump, în opinia unor analiști, sunt sistemele educaţional şi medical. El a spus că nu va creşte datoria Americii, dar pentru a satisface cererile sistemelor educaţional şi de sănătate, ar trebui să tipărească din ce în ce mai mulţi bani şi să îi arunce pe piaţa internă, cu consecinţe devastatoare la nivelul economiei pe ansamblu.
Dacă vă tipări în continuare bani, cum va mai putea el acuza China de manipularea monedei, când el însuşi va manipula valoarea dolarului prin tipărire continuă?
Deci, va exista în final un război al monezilor care, după unele opinii, este foarte puţin important atâta timp cât omul care munceşte în fabrică sau în alte departamente din economie nu merge la magazine şi nu cumpără, iar când primeşte banii de abia îşi plăteşte datoriile de pe cardurile de credit. Războiul monezilor nu este semnificativ în acest moment al unei cereri din ce în ce mai reduse, și când băncile naţionale canalizează banii în cea mai mare parte în sectorul speculaţiilor financiare.
În educaţie, Trump trebuie să aibă în vedere datoriile foştilor studenţi, care sunt într-un procent enorm delicvente, şi pe care ei nu le pot suporta din salariile obţinute, iar mulţi dintre ei nu o pot face pentru că nu au un loc de muncă.
Le va putea şterge Trump datoriile, având în vedere că mari investitori de pe Wall Street au finanţat aceste împrumuturi devastatoare pentru tineri? Aceşti finanţatori au fost şi sunt în spatele lui Hillary şi vor încerca să destabilizeze situaţia, iar guvernul nu va avea bani să acopere datoriile imense ale şcolilor, care totalizează peste 1.300 de miliarde de dolari, şi nici să finanţeze mai departe pe viitorii studenţi pentru a urma cursurile.
În domeniul sănătății, Trump este supus unei presiuni inimaginabile, tocmai de către sistemul capitalist învechit, acceptat de preşedinţii americani, servitori ai Wall Street-ului.
El doreşte să elimine Obamacare, care este un sistem medical falimentar. Ceea ce Trump trebuie să înţeleagă, este că va fi necesar să construiască un sistem de compensaţii pentru corporaţiile care vor veni sau își vor începe activitatea în economia americană, prin intermediul căruia aceste corporaţii să ofere planuri de sănătate muncitorilor, pentru că aceştia nu îşi vor putea cu siguranţă permite cheltuielile medicale.
Să nu uităm că, în acest moment, peste 60% dintre falimentele personale sunt datorate facturilor medicale de valori imense pe care oamenii nu le mai pot plăti. Poate convinge Trump companiile farmaceutice interne să livreze medicamente la un preț favorabil şi accesibil pentru omul de rând? Greu de crezut, pentru că şi aceste companii farmaceutice au fost şi sunt susţinătoare ale lui Hillary, pentru că au furat cu ea pe rupte.
Va putea Trump să oprească turismul medical – milioane de americani îşi iau bilete de avion pentru a fi operaţi pe inimă, la ficat, rinichi şi alte organe şi chiar pentru vindecarea unor handicapuri neuromotorii în China, India şi alte ţări asiatice? Greu de crezut, pentru că preţurile practicate în acele ţări sunt de zeci de ori mai mici decât în America, unde doctorii sunt plătiți regeşte, de cele mai multe ori pentru a prescrie medicamente dictate de companiile farmaceutice, făcând din pacient un client şi parte din afacere. Aceasta în final duce la o scădere masivă de încredere a cetățeanului de rând în sistemul economic şi legislativ american.
În planul politicii externe, Trump are un mare avantaj şi el se numeşte Rusia, căreia îi va ceda zone de conflict pentru a rezolva „problema” şi a stabiliza situaţia de acolo, reducând astfel semnificativ cheltuielile. Face aceasta pentru că sunt zone de care Trump efectiv nu este interesat. Deci din această direcţie vor veni bani sau vor fi economisiţi. Pe de altă parte, Trump va avea o altă politică în ceea ce priveşte NATO şi nu va mai dori să fie bodyguardul ţărilor vestice în vederea unor sisteme compensatorii create de marile instituţii financiare, care fac parte din complexul militar industrial bancar, „ghidonat” de susţinători ai lui Hillary. Dar, lăsând din mână NATO, Donald Trump va mai aduce sume mari la bugetul tării şi va putea să îşi îmbunătăţească chiar şi arsenalul militar care este învechit.
O mare problemă pentru Trump va fi însă în Orientul Mijlociu, unde Arabia Saudită a finanţat masiv campania lui Hillary, a donat sume incredibile Fundaţiei Clinton şi a depus sume mari, de peste 700 miliarde de dolari, în băncile americane, în final şantajându-i pe Obama şi pe Kerry că vor retrage banii din aceste mari corporaţii bancare americane dacă SUA nu va acapara teritoriul sirian şi nu îl va deposeda de putere pe Assad, pentru ca saudiţii şi qatarienii să poată „întinde” conducta de petrol şi gaz până în porturile siriene şi de acolo spre Europa, pentru a boicota exportul petrolier al Rusiei către sudul şi vestul continentului european.
Va putea Trump să reziste presiunilor saudiţilor şi ameninţărilor de retragere a banilor lor din băncile americane – ceea ce ar produce o gaură majoră, care nu ar mai putea fi înlocuită decât de noi tipăriri de bani – ţinând cont că aceste sume vor dezechilibra major piaţa financiară şi dolarul american, o debalansare care poate aduce orice efecte, până la război şi mişcări masive de stradă?
În partea de comerţ internaţional, Trump se opune atât Parteneriatului Transatlantic cât şi celui Transpacific, dar mai ales NAFTA, care cuprinde Canada, SUA şi Mexic. Va putea Trump să creeze atât de rapid nişte structuri economice manufacturiere compensatorii, care să facă trecerea de la globalizare la regionalizare discreţionară? Greu de spus, pentru că scopul globalizării nu a fost şi nu este dezvoltarea armonioasă a economiilor mondiale, ci dezechilibrele din ce în ce mai mari şi exportul capitalismului adaptat la fiecare ţară prin intermediul unor lideri trădători de ţară impuşi de americani.
Trump va lăsa Europa şi UE să cadă economic, chiar dacă pare să fie singura piaţă de consum care ar putea suporta produse realizate în America (în rest, nu există alte ţări şi continente care să poată cumpăra produse americane la preţuri americane). Trump va înţelege că o cădere a UE ar însemna automat eliminarea euro şi venirea pe piaţa vest europeană a dolarului american, iar exportul de dolari a fost şi este cel mai eficient export al SUA şi cu efectele economice cele mai favorabile şi mai rapide. Trump cu siguranţă va realiza că acest export de dolari are două coordonate principale majore. În primul rând, el ştie că peste 62% din tranzacţiile mediului de afaceri european se desfăşoară în dolari americani, deci europenii au nevoie de dolarii americani, trimiţându-le în acest fel cea mai mare parte a banilor aduşi forţat de China şi Rusia în SUA sau de marile corporaţii.
În al doilea rând, un flux masiv de împrumuturi de dolari de către europeni va crea în visteriile ţărilor europene un volum de dolari extrem de mare a cărui valoare de piaţă băncile europene vor dori să o menţină. Cum? Europenii fiind nevoiți să muncească din ce în ce mai mult, pentru ca valoarea dolarului să nu scadă şi preţurile la importurile pe care europenii le vor contracta să nu fie din ce în ce mai mari şi să afecteze nivelul de trai al populaţiilor europene. În acest fel, americanii vor putea jongla cu valoarea dolarului în aşa fel încât forţa de muncă neangrenată în economie să fie absorbită de economie în etape, dar europenii să muncească pentru ca valoarea dolarului să fie susţinută, iar şomerii americani să îşi poată procura mai uşor cele necesare.
Deci, pe scurt, cheltuielile neproductive care vor greva bugetul lui Trump şi venirea nedorită a dolarilor de afară, în volum mare, vor aduce o depreciere a dolarului, pe care vor trebui să o susţină europeni şi alţii care vor împrumuta dolari masiv pentru economiile lor, fără să îşi dea seama de capcana care le va fi întinsă (vor trebui să muncească cu mult mai mult pentru susţinerea monedei americane la o valoare care să nu le scadă valoarea rezervelor din băncile lor naţionale).
Este dificil de găsit o soluţie paşnică şi nişte mecanisme pe care Trump să le aducă în fața investitorilor, iar ei să înţeleagă, chiar dacă în primele două zile de după anunţarea câştigului lui Trump în alegeri, stocurile de pe Wall Street au avut creşteri majore, ceea ce va duce în câteva săptămâni la scăderi de proporţii. Nu a existat niciodată în istoria SUA situaţia în care după alegeri stocurile să meargă în sus, ci ele au mers numai în jos pentru o perioadă variabilă, ceea ce înseamnă că situaţia actuală este întreţinută artificial de către cei care au fost în spatele lui Hillary şi care pregătesc căderea economică şi de imagine a lui Trump.
În situaţia economică şi socială actuală, este posibil ca singura soluție să fie numai un regim dictatorial constructiv al lui Trump, cu valenţe inteligente şi pus pe un fundament care să nu le mai dea variante de scamatorii financiare celor de pe Wall Street şi să le ofere posibilitatea de a pierde în cazul în care nu se angrenează ca investitori în sensul echilibrării întregului complex economic american. Deci, pentru Trump, soluţiile sunt limitate, dar ele există şi pot fi accesate, dar gândit şi echilibrat. Trump este sub o presiune enormă, pentru că, dacă celor de dinaintea lui şi chiar trădătoarei de ţară Hillary nu li se cerea implicarea în economie şi crearea unui capital social, americanii îl considera pe el un om de afaceri, cu capacitatea de a scoate America din actuala depresiune economică.
Vă găsi el oamenii cei mai potriviţi pentru a crea presiune pe Wall Street şi în marile corporaţii financiare? Dacă nu o va face, va trebui să implice statul şi nu va mai putea să lupte împotriva unor structuri de stat supraîncărcate de tot felul de trântori, iar sistemul va colapsa sub greutatea lui şi datorită incompetenței celor care vor mima munca în structurile de stat capitaliste învechite.
yogaesoteric
3 decembrie 2016

Putin obligă SUA printr-o lege să-şi retragă soldaţii şi scutul antirachetă din România. Ameninţarea vehementă a liderului de la Kremlin

 
Liderul de la Kremlin ameninţă voalat Occidentul cu arsenalul său nuclear în cazul în care americanii nu îşi retrag forţele din Europa de Est, inclusiv din ţara noastră, potrivit stirileprotv.ro.

La începutul lunii octombrie, preşedintele Vladimir Putin a trimis spre aprobare Dumei de Stat o lege prin care suspendă acordul Rusia – SUA privind eliminarea surplusurilor de plutoniu, condiţionând reluarea sa de retragerea infrastructurii şi a trupelor americane din Europa de Est, inclusiv România. Semnat în anul 2000, acest tratat viza eliminarea plutoniului utilizat la producerea de arme nucleare, care urma să fie transformat în combustibil pentru centralele atomice.

Fiecare dintre cele două state îşi asuma reconvertirea a 34 de tone de plutoniu cu destinaţie militară – o cantitate care, potrivit textului tratatului, este suficientă pentru producerea a 17.000 de arme nucleare. În plus, americanii ofereau şi o sumă substanţială de bani. Deşi semnat acum 16 ani, acordul nu a fost pus în aplicare niciodată. Abia în 2010 Hillary Clinton şi Serghei Lavrov, şefii diplomaţiilor celor două state, au ajuns la un acord asupra modului în care materialul nuclear urma să fie eliminat – ceea ce nu s-a mai petrecut, însă.

Încă din luna aprilie 2016, Putin a declarat oficial că Statele Unite nu şi-au respectat partea, spre deosebire de ţara sa. Liderul de la Kremlin i-a acuzat atunci pe americani ca plănuiesc să stocheze materialul nuclear în aşa fel încât să poată fi reprocesat pentru a fi folosit la producerea de arme atomice.

Experţii estimează că Rusia dispune de un stoc de plutoniu cu destinaţie militară mai mare decât Statele Unite – 128 de tone faţă de numai 90 ale americanilor. Teoretic, însă, ruşii au închis încă din 2010 ultima fabrică ce producea plutoniu cu destinaţie militară.

Vladimir Putin condiţionează acum reluarea acordului de ridicarea sancţiunilor impuse ţării sale urmată de plata unor compensaţii corespunzătoare, de anularea Legii Magnitki şi, mai important pentru noi, de reducerea „infrastructurii militare şi a numărului de soldaţi americani din ţările NATO care s-au alăturat Alianţei după 1 septembrie 2000” – dată la care a fost semnat acordul privind plutoniul. Mai precis, este vorba despre Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, România şi Bulgaria şi despre instalaţii militare ca sistemul de apărare anti-rachetă de la Deveselu.

În preambulul legii semnate de Putin se precizează că „sub pretextul crizei din Ucraina a existat o consolidare a prezenţei militare NATO în Europa de Est, inclusiv în Statele care au intrat în Alianţă după 2000” . În documentul oficial se vorbeşte despre centrele de comandă şi control ale NATO, inclusiv cel din România. Acesta a fost activat pe 1 septembrie 2015.

Secretarul adjunct al Consiliului de Securitate de la Moscova, Evgheni Lukianov, avertiza atunci că „România devine automat o potenţială ţintă”. Principalul motiv invocat de oficialul de la Kremlin era amplasarea pe teritoriul ţării noastre a scutului de la Deveselu. „Aceste sisteme de rachete se concentrează împotriva forţelor noastre nucleare strategice”, spunea atunci Lukianov.

Citiți și:
Adevărul despre Rusia și situația actuală din Ucraina – o nouă încercare masonică de a declanșa un conflict mondial
Poate fi înţeles Putin?

yogaesoteric
3 decembrie 2016