Cu
lacrimi de crocodil, băncile străine din România – care domină
supercopleșitor sistemul bancar – s-au plâns că taxa pe active ar aduce
pur și simplu criza în România! Prin ce?
Prin
descurajarea investițiilor străine în România și prin încetinirea
creditării economice. Astea sunt idioțenii de-a binelea! Băncile străine
din România n-au nicio legătură cu finanțarea economiei existente în
România, nici a celei românești, nici chiar a celei străine din România.
În
prea iubita și prea mărita UE, mereu dată de exemplu, lumea creditului
bancar reprezintă 200% din PIB, ca expresie a finanțării economiei de
către bănci. În România, nu se ating 50%! Băncile străine din România
practică de ani de zile dezangajarea – numită demagogic
„dezintermediere“ –, nu aducerea de bani și investiții! Stocul de
credite scade de la an la an în raport cu stocul de depozite, ajungând
la 75%, ceea ce înseamnă că nici măcar slaba economisire din România
(cea pe care o poate permite o economie subdezvoltată) nu este reciclată
în economie, spre folosul economiei, iar argumentul că băncile străine
au venit în România pentru a aduce investiții și finanțare, deoarece
România n-are bani, este o biată balivernă doar pentru a pune mâna pe
sistemul bancar, pentru a ține în chingi ţara. Este o pură nerușinare, o
obrăznicie să pretinzi că o nenorocită de taxă descurajează finanțarea
economiei din România, prin reducerea investițiilor și creditării, când
pur și simplu nu finanțezi economia, nu creditezi economia și de ani de
zile practici sistematic dezangajarea față de România!
Nimeni
nu poate spune că o nouă criză nu va veni în România. Ba s-ar putea ca
aceasta chiar să bată la ușă. Dar nu va veni adusă de taxa pe active
bancare! Va fi adusă chiar de băncile străine, ca să iasă din
constrângerile crizei cât mai abitir pe seama periferiei România, după
cutuma dintotdeauna a ieșirii din criză a bogaților pe seama săracilor!
Sau
transferul crizei în România este atât de aproape, încât băncile
străine vor să folosească prilejul taxei pe active spre a o face
responsabilă de criza ce va veni?!
Mărirea ROBOR
– adică a dobânzii cu care băncile se împrumută între ele pe piață –
este canalul cel mai convenabil și eficient al aducerii crizei în
România. Mărirea ROBOR-ului – care se obține prin înțelegeri bancare de
tip cartel (azi te împrumut eu pe tine, mâine îmi dai banii înapoi
împrumutându-mă eu de la tine!) – suplimentează dobânda la credite și
deci descurajează finanțarea și stimulează dezangajarea. Cine-i de vină?
Taxa?! Aceasta, s-ar putea spune, vine doar mănușă băncilor străine în
prag de criză, căci au astfel băncile străine pe cine să arunce vina! De
altminteri, ROBOR-ul nu poate explica nici 20% din dobânda abominabilă
cu care băncile străine acordă credite în România. De aceea demersurile
senatorului Zamfir, secondate de cele ale avocatului Piperea, de
incriminare a manipulărilor de pe piața ROBOR și a altor manevre bancare
sunt mai mult decât lăudabile, dar să fim conștienți că sunt
colaterale, neatacând fondul problemei. Grosul dobânzii incalificabile
provine de la penalitatea de „risc de țară“.
Mărirea
ROBOR poate abate atenția de la incriminarea acestei penalități
inadmisibile de „risc de țară“. Dacă creditarea s-ar face din afara
României – din Franța sau din Bulgaria, chiar din Bangladesh –,
penalitatea de „risc de țară“, chiar oricât de mare și indiferent dacă
este justificată sau nu, este admisibilă. Dacă însă creditarea se face
de pe plan intern de către bănci înscrise juridic intern, penalitatea de
„risc de țară“ este o anomalie. Dacă debitorul nu-i convine
creditorului, nimeni nu-l obligă pe acesta din urmă să-i intre în casa
debitorului spre a-l împrumuta. Dar se pare că asta este tehnologia
sistemului bancar colonialist: te îndatorez spre a te jecmăni!
Bizar
– dar ca orice aspect bizar, foarte interesant – este faptul că băncile
străine din România aplică penalitatea de „risc de țară“ tuturor
privaților români, fie firme sau persoane, dar nu și statului român.
Te-ai aștepta să fie invers, având în vedere că, potrivit preceptelor
colonialiste arhivânturate, privatul este bun, iar statul este rău,
oricum cel mai prost administrator. Dar, în ipocrizia lor dolofană,
preceptele colonialiste una spun (pentru proști) și alta fac! În zilele
actuale, băncile din România creditează firmele românești (dacă o fac)
cu 8-9%, persoanele fizice române cu 9-10%, iar statul cu 3-5%. În
funcție de dobânda de referință, cifrele au putut fi diferite, dar
ecarturile au fost aceleași!
Pe privații români
băncile străine îi jefuiesc prin abuzul de monopol avut la dispoziție și
lipsa de opțiune a acestora: dobânzi derizorii la depozite, comisioane
halucinante la operațiunile pe care aceștia sunt obligați să le facă
prin bănci, credite cu dobânzi prohibitive, încărcate cu penalitatea de a
fi român. Mai ales că pe privații români nu-i împrumută nimeni din
străinătate. În cazul statului, care are alte mijloace de luptă și mai
are și posibilitatea să se adreseze pentru împrumuturi piețelor externe,
adică acelorași bănci, dar în regimul de creditare de la ele de acasă,
subsidiarele băncilor străine din România adoptă tactica inversă: dă-i
credite cu dobânzi rezonabile, spre a-l putea jecmăni tocmai prin
îndatorare!
Vreți să vedeți ce spun
statisticile? Sunt foarte limpezi. Aproape jumătate din finanțarea
datoriei publice (adică a statului) este asigurată de băncile străine
din România, iar 22% din ansamblul creditelor acordate de acestea sunt
achiziții de către respectivele bănci ale titlurilor emise de statul
român, cu alte cuvinte, o expunere mare, dar fără risc. Ce poate fi mai
murdar decât un credit colonialist?! Nimic altceva, dacă asta poate
constitui o consolare!
Este lesne de identificat
replica băncilor străine la îndrăzneala, finalizată sau nu, a
introducerii unei taxe de altfel complet colaterale ca importanță
împotriva lor. Evident, măsurile de retorsiune se vor îndrepta către cei
cu care băncile străine din România au o legătură, respectiv cu bieții
oameni, mai împiciorogați sau mai de rând, și poate mai ales cu statul
român. Răzbunarea va fi aprigă. Dobânzile la depozite vor fi coborâte,
devenind ridicole în raport cu rata inflației, comisioanele pe
indiferent ce operațiuni vor fi crescute, iar dobânzile la orice credite
vor fi majorate.
O
declarație mai veche a președintelui Consiliului Fiscal, agentură a
capitalului străin de monitorizare a acțiunilor guvernamentale, dl Ionuț
Dumitru, altfel economist-șef al unei bănci străine, sugerează despre
ce va fi vorba. Pornind de la premisa că băncile străine sunt deja
supraexpuse pe datoria publică a statului român, domnia sa a spus că „o
pondere de 60% a datoriei publice în PIB (criteriu al UE) nu ar fi
indicat să fie un reper pentru România, căci n-ar avea cine să finanțeze
o asemenea datorie publică“. Deci, băncile străine nu sunt, de
fapt, dispuse să finanțeze încă și mai mult statul român, considerându-l
deja bine îndatorat spre a fi jecmănit! Ca atare, dobânzile cu care se
va putea împrumuta statul român pe propria piață vor fi din ce în ce mai
mari.
Pe cale de consecință, rămâne o întrebare
dacă taxarea activelor bancare se va solda cu efecte benefice. Această
taxare este perfect justificată, dar, în final, în urma replicii
băncilor, s-ar putea ca efectele să se dovedească adverse. Ideea
inițială a măsurii era ca băncile să cedeze ceva din profiturile cu
totul nejustificate pe care le obțin. Cu puterea și cu pârghiile pe care
le au în colonia România, băncile străine, cu sprijinul neprecupețit al
BNR, nu vor ceda nimic, ci vor încerca să se folosească de prilej
pentru a lua ceva încă și mai mult.
În atenția
inițiatorilor taxei, nu poți spera să modifici efectele când nu ataci
cauzele, mai curând spus, nepunând nici măcar în discuție rânduielile
care permit bătaia de joc!
Autor: Ilie Șerbănescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu