Articol preluat din bilunarul CERTITUDINEA (disponibil
în toată țara, în chioșcurile de ziare, sau în magazinul LUPUL DACIC,
deschis în Centrul Vechi al Bucureștiului, pe strada Smârdan nr 28): În
vara anului 1989, Republica Federală Germania finalizase în mare
înţelegerile cu Uniunea Sovietică şi cu S.U.A., privitoare la unificarea
ţării. Franţa şi Marea Britanie au încercat să se opună acestui
proiect. În cadrul întâlnirii dintre preşedintele Franţei, Francois
Mitterand şi cel al Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, de la Kiev, din
6 decembrie 1989, a cărei stenogramă a fost dată publicităţii,
Mitterand a arătat pericolul refacerii puterii Germaniei şi a
exercitării unui control al ei asupra întregului centru al Europei. El
l-a rugat pe Gorbaciov să nu sprijine proiectul german de reunificare,
promiţând în schimb accesul Moscovei la fonduri mari prin Banca
Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Franţa şi Marea Britanie
invocau şi necesitatea menţinerii Germaniei divizată pentru a nu-i crea
probleme lui Gorbaciov, sprijinitorul politicii Occidentului, în faţa
acuzaţiilor pe care i le aduceau grupările politico-militare şi de
informaţii conservatoare de la Moscova, nemulţumite de faptul că
preşedintele sovietic sprijinea promovarea intereselor occidentale.
Pentru a-l sprijini pe Mihail Gorbaciov, Marea Britanie şi Franţa au
sprijinit regimurile politice pro-sovietice din centrul şi estul
Europei, cum a fost şi cazul sprijinirii grupării
Iliescu-Militaru-Brucan de la Bucureşti.
Unii
lideri din Republica Democrată Germană nu s-au împăcat uşor cu ideea
dispariţiei Germaniei comuniste, mai ales şefii Partidului Comunist,
Erich Honeker (deloc) şi unii lideri ai Stasi, ca generalii Erich Mielke
și Markus Wolff (greu). Era necesară o acţiune populară de anvergură
care să îi convingă pe comuniştii radicali să accepte mersul
evenimentelor spre reunificarea paşnică a ţării. Guvernul vest-german a
conceput un plan de trecere în masă a unor cetăţeni din Germania de Est
în cea de Vest. Pentru aceasta, cancelarul Helmuth Kohl s-a deplasat la
Budapesta, în perioada 23-25 august 1989 şi a încheiat Acordul Bonn-Budapesta privitor
la angajamentele de sprijin al Ungariei pentru reunificarea Germaniei
şi al guvernului de la Bonn pentru reunificarea Ungariei cu
Transilvania.
Anterior,
se purtaseră discuţii intense, încheiate în jurul lui 19 august 1989.
Prin acordul încheiat, Ungaria se angaja să deschidă graniţa cu Austria,
permiţând est-germanilor, care intrau cu zecile de mii ca turişti în
Ungaria, să treacă în vest. În schimb, Germania s-a angajat să sprijine
Ungaria în eforturile ei de a recupera Transilvania. Încurajarea germană
şi siguranţa guvernului maghiar legat de interesul Uniunii Sovietice
pentru destabilizarea României, a determinat Budapesta să se implice din
plin în acţiunile din România, din decembrie 1989, alături de
serviciile secrete ale altor state.
De
altfel, Uniunea Sovietică demarase cu decenii în urmă, din 1969,
pregătirile în vederea schimbării regimului ceauşist de la Bucureşti,
aşteptând doar condiţii prielnice şi motivaţii solide. Printr-un
document al serviciului vest-german de informaţii, B.N.D., emis în anul
1973, guvernul de la Bonn era informat că ministrul sovietic al
Apărării, mareşalul Andrei Greciko a afirmat într-o convorbire cu Erich
Honeker că „într-o perspectivă mai lungă, lucrurile nu mai pot continua
astfel cu România”. Serviciile sovietice de securitate şi informaţii
creaseră o unitate specială care sprijinea din umbră organizaţiile
revizioniste maghiare din emigraţie, care revendicau Transilvania cu
glas tare.
De
asemenea, sovieticii au catalizat revendicările bulgarilor faţă de
sudul Dobrogei. În iunie 1971, cu ocazia vizitei în China, Nicolae
Ceauşescu a fost informat de preşedintele Mao şi de premierul Ciu En Lai
că Moscova acţionează împotriva României mai ales prin agentura compusă
din personalităţile politice, informative şi militare care făcuseră
studiile în U.R.S.S. şi slujeau în continuare internaţionalismul
comunist, în general şi Uniunea Sovietică, în special.
În
cursul revoltei populare şi al loviturii de stat din România (decembrie
1989), Ungaria a fost implicată direct în destabilizarea României, iar
acţiunile diversioniste s-au desfăşurat în formele cele mai violente în
Transilvania, mai ales de-a lungul unui aliniament de frontieră a
provinciei istorice (Timişoara, Arad, Cugir, Sibiu, Braşov, Târgu
Secuiesc, Miercurea Ciuc şi altele).
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Nota noastră: din
fericire, planul de destabilizare nu a reușit. Totuși, a existat un
preț uriaș: acceptarea devalizării țării în favoarea corporațiilor
străine, distrugerea economiei și transformarea României într-o piață de
desfacere. Dincolo de asta, planul dezmembrării țării noastre continuă
și acum. Vom fi în stare să gestionăm noile provocări?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu