De ce imigranții nu merg în țările arabe bogate?

În Europa vin (sunt aduşi, finanţaţi, organizaţi, pregătiţi de anumite ONG-uri ce să spună la interviu, ce să mintă pentru a fi acceptaţi, să-şi arunce documentele, inclusiv să spună că sunt creştini) cu milioanele, sunt primiţi cu braţele deschise şi li se oferă cazare, masă, îngrijire medicală şi bani de buzunar… fără limită de timp! Şi pentru asta, mulţi dintre ei se revanşează: atacă, violează, jefuiesc şi ucid. Nu sunt pedepsiţi, sau, de cele mai multe ori, pedepsele sunt simbolice. Intră în închisoare pentru câţiva ani doar în cazuri de crime deosebit de grave.

Sunt consideraţi un fel de cetăţeni extra-legali, ale căror drepturi sunt de multe ori superioare cetăţenilor autohtoni – pentru asta chiar se consideră superiori autohtonilor, pe care îi tratează cu dispreţ. Din cauză de toleranţă, diversitate, anti-rasism, anti-fascism, mai nou islamofobie şi crime de ură! Din cauză de valori europene! După expirarea pedepselor nu sunt expulzaţi pentru că în ţările de origine drepturile fundamentale le-ar fi puse în pericol! Toate acestea au loc pe două continente, aşa că robinetul nu mai poate fi închis. Dar nici nu se doreşte aşa ceva! De ce? Pentru că în viziunea celor care conduc din umbră aceste manevre, ei reprezintă viitorul Europei!

De când a început invazia arabo-africană, mulţi dintre comentatorii fenomenului au acuzat ţările arabe bogate că refuză să primească refugiaţi, pe cei de aceeaşi credinţă, limbă şi cultură. Preşedintele Ligii Arabe răspunde, dar ştim chiar din mărturia lui Soros că invazia este finanţată (prin el) de către cine nu se spune, pionul la înaintare fiind Soros.

Ahmed Aboul Gheit, preşedintele Ligii Arabe, a fost intervievat de canalul de televiziune chinez pentru America Latină. Jurnalista l-a întrebat pe Ahmed Aboul Gheit: „De ce ţările arabe nu primesc imigranţi?”.

AAG: Pentru că noi nu suntem țări de destinaţie pentru imigranţi. Dar rămânem deschişi.

TV: Atunci, vă rog să ne explicaţi de ce toţi aceşti imigranţi şi refugiaţi nu vor să vină în ţările dumneavoastră?

AAG: Este foarte simplu: pentru că noi nu facem diferenţe între oameni! Atunci când trec frontierele noastre şi cer azil, este necesar, ca prim pas, să semneze un document care îi obligă să respecte toate drepturile şi legile ţărilor noastre, şi care stipulează că în caz de nerespectare a acestui acord ei vor fi condamnaţi, în procedură de urgenţă, la aceleaşi pedepse ca şi populaţia locală (care pot merge în unele cazuri până la pedeapsa capitală) şi vor fi trimişi înapoi în ţările lor atunci când îşi vor termina executarea pedepsei.

De asemenea, noi îi obligăm să semneze un acord care prevede că ajutorul financiar pe care îl primesc pentru integrarea în ţările noastre este necesar să fie rambursat integral în doi ani de zile, în caz contrar toate bunurile le vor fi confiscate şi vor fi expulzaţi definitiv în ţările lor.

Dacă cineva nu ştie să scrie şi să citească, acesta îşi va pune amprenta pe document. De asemenea, nu este acceptată nicio scuză de genul „nu cunosc cultura locală”, ceea ce este greu de crezut în cazul persoanelor de origine arabă, şi acest gen de scuze nu sunt luate în considerare.

TV: Nu găsiţi prea radical acest mod de abordare, domnule Gheit? Europa Occidentală dă dovadă de mult mai multă suplețe ca dumneavoastră.

AAG: Deloc! Pentru că dacă eu caut refugiu şi cer ajutor în altă ţară, găsesc că este datoria mea absolută să mă supun, cuvânt cu cuvânt, legilor acelei țări, iar în caz contrar pot fi expulzat indiferent prin ce mijloace.

Europa Occidentală va sfârşi prin a se trezi şi a privi realitatea în faţă. Ar fi necesar ca liderii Europei Occidentale să fie trimişi la Doha, în Qatar, sau oriunde în Arabia Saudită, să ceară azil acolo pentru a experimenta pe pielea lor ceea ce am spus eu. Acolo se vor trezi! Şi asta îi va face să judece, nu-i aşa?

yogaesoteric

15 mai 2019

Europa aşa cum aceasta este acum nu are niciun motiv să existe

 A vorbi despre Europa cu Vaclav Klaus înseamnă a te confrunta cu cei care au văzut continentul divizat, fragmentat, jefuit de ideologiile secolului XX şi, în cele din urmă, reunit sub acel steag albastru pe care l-au criticat chiar din primul moment. De când a început să arunce sămânţa euroscepticismului, atât în calitate de prim-ministru cehoslovac, cât şi ca preşedinte al Republicii Cehe (2003-2013). Pur şi simplu în cel mai incorect mod din punct de vedere politic, el susţine că, pentru a ne salva Europa ca entitate, este necesar să se desfiinţeze Uniunea Europeană ca superstructură şi să se treacă la o cooperare liberă între actualele ţări membre, păstrând libertatea de mişcare, fără a elimina frontierele. Un interviu publicat de Il Giornale.

– Domnule preşedinte Klaus, după dihotomia dreapta/stânga, următoarele alegeri europene vor fi cele ale poporului împotriva elitelor?– Deşi diviziunea fundamentală a politicii de azi are o dimensiune verticală, nu cred că noţiuni precum dreapta şi stânga sunt depăşite. Şi nu vor fi nici în viitor. Se schimbă doar forma.

– În ce fel?– Elitele despre care vorbim, de exemplu, nu sunt informe. Dimpotrivă, ele sunt efectiv forţe de stânga, chiar dacă pretind că nu ştiu.

– Şi vor dispărea în secretul urmei...– Nu cred. Mă aştept ca forţele eurosceptice să obţină rezultate mai bune decât în trecut, însă partidele pro-UE vor rămâne majoritare.

– Aşadar, nu va exista nicio Europă a Naţiunilor?– Nu. Nu vor exista schimbări atât de profunde. Nici chiar formarea unei potenţiale noi constelaţii împotriva UE, în cadrul Parlamentului European, nu va fi suficientă. Avem nevoie de modificări profunde în mentalitatea cetăţenilor.

– Care ar fi reţeta dvs. pentru a transforma Europa?– Problemele Uniunii au multe dimensiuni. La nivel legislativ, ar fi necesar să ne întoarcem la o abordare pre-Maastricht (şi, bineînţeles, să ne luăm la revedere de la Tratatul de la Lisabona). În plus, cei doi piloni principali ai „unificării” din epoca recentă – Convenţia Schengen şi moneda euro – ar necesita să fie revizuiţi. În cele din urmă, ar fi necesar să combatem migraţiile în masă şi să restabilim puterea de luare a deciziilor în statele naţionale.

– Cu alte cuvinte, să o luăm de la început...– E destul să citim manuscrisul lui Emmanuel Macron pentru a realiza că Europa, aşa cum e acum, nu are niciun motiv să existe. Nu numai că este greşită, dar e extrem de periculoasă. În esenţă, europenii doresc să transforme Uniunea într-un subiect şi mai progresist, mai reglementat, mai birocratic, mai antidemocratic. Ţări precum Italia – la fel ca şi Republica Cehă – ar fi necesar să lupte împreună pentru a schimba actualul model de integrare europeană. Dacă efortul nostru comun ar eşua, atunci abandonarea UE ar deveni o opţiune. Pentru a înţelege acest aspect, e destul să privim cele două decenii de stagnare şi performanţele economice slabe suferite de ţara dvs. după adoptarea monedei euro.

– Sunteţi considerat tatăl suveranismului în Europa. Pentru a defini teoriile dvs. politice a fost creat şi un termen: «klauzismul». Ce lider european reprezintă cel mai bine această doctrină?– Mă flatează faptul că sunt considerat părintele «klauzismului». De fapt, în urmă cu 28 de ani, atunci când am fondat Partidul Civic Democrat, eram pur şi simplu un conservator din punct de vedere politico-cultural şi un liberal în economie. În realitate, ideologia mea, care place atât de mult bazelor militante, nu are mulţi susţinători în rândul politicienilor. Să spunem că, deşi nu este un klauzist, dialoghez adesea cu domnul Orban. Avem puncte de vedere în comun.

– În legătură cu Grupul de la Vişegrad. Forţele de stânga de pe continent consideră că acel bloc este unul dintre principalele probleme ale Uniunii Europene. În special în ceea ce priveşte poziţiile referitoare la imigraţie şi redistribuţia imigranţilor, ce părere aveţi? 
– Redistribuirea migranţilor este o idee progresistă inacceptabilă, care vizează restructurarea etnică a continentului nostru şi erodarea treptată a identităţilor naţionale. În loc să protejeze graniţele UE, elitele europene propun acest proiect de inginerie socială care ameninţă istoria, cultura şi tradiţia fiecărui stat. Ţările din Grupul de la Vişegrad se confruntă îndeaproape cu astfel de ideologii şi sunt reticente să repete din nou experienţe similare.

– Din Statele Unite până în Ungaria sau în Australia, măsurile de supraveghere şi protecţie a frontierelor sunt în creştere la nivel mondial. Este aceasta direcţia corectă de urmat pentru a pune capăt crizei migraţiei?– Toate societăţile se bazează pe graniţe, frontiere, porţi, garduri, ziduri. Este imposibil să scăpăm de ele. Am trăit ani de zile de cealaltă parte a Cortinei de Fier şi totuşi nu ne-am gândit niciodată să teoretizăm o reducere totală a graniţelor.

– Calea cea mai simplă de a-i opri pe migranţi nu ar fi cea de a susţine mai mult statele africane?– Nu cu ajutoare umanitare, o adevărată risipă de bani care ajung în buzunarele politicienilor şi birocraţilor corupţi. Singura formă de ajutor eficient este comerţul liber cu aceste ţări, fără cote, fără limite, fără bariere democratice şi fără a impune standarde sociale, de mediu şi de altă natură.

– Guvernul italian este adesea acuzat că face cu ochiul Rusiei. Dvs., care aţi trăit ca protagonist primele faze post-sovietice, reuşiţi să o consideraţi un interlocutor?– Am suferit timp de mai multe decenii dominaţia imperială sovietică. Acesta este probabil şi motivul pentru care suntem hipersensibili faţă de Rusia. Cu toate acestea, suntem conştienţi de schimbările importante care au avut loc de la căderea comunismului. Ar fi necesar să le recunoaştem şi să le respectăm. Ele nu sunt suficiente, dar nici neglijabile. Sunt convins că este logic să acceptăm Rusia ca o ţară cu propriile ambiţii şi interese. Foarte probabil, Italia face aceasta mai bine decât alte ţări europene.

– Şi cum rămâne cu alte superputeri? Consideraţi China şi India ca fiind oportunităţi sau potenţiale ameninţări?– China, India, Rusia şi toate celelalte ţări din BRICS ar fi necesar să fie parteneri normali. Ceea ce aş vrea să resping puternic este idee de a ajunge să conducem un nou Război Rece. Noi ştim ce înseamnă, am fost victimele acestuia.

– Există un pericol de islamizare a Europei?– Islamul este o religie care este normal să fie respectată, islamismul este o ameninţare. Este bine să fie limitat şi să nu fie importat – cu atât mai puţin intenţionat – în Europa. În general, consider că multiculturalismul este o ideologie colectivistă de stânga a epocii moderne. Dar, pentru a fi sincer, este nevoie să recunosc că multiculturalismul este o consecinţă a tragicului mod de gândire post-modernă, care include şi universalismul artificial, ce prevede dominarea culturii occidentale.

yogaesoteric
10 mai 2019

Pensionari, nu uitați acest adevăr !

Verginica Sumca a distribuit o postare în grupul Pro Băsescu !

16 ore · 

Regatul Romania

Acestea sunt roadele sinistre ale austerității – Grecia riscă să dispară

 

Din 2009, de când a explodat criza datoriilor şi până în prezent, despre Grecia se vorbeşte în felul următor: copii care leşină la şcoală, pentru că sunt subnutriţi, familii care nu au ce să le dea de mâncare, clasa de mijloc este dezmembrată şi pe cale de dispariţie. Elemente dramatice care riscă să fie însă doar vârful unui aisberg. Deoarece adevărata problemă nu este doar supravieţuirea actuală, ci faptul că Grecia, la sfârşitul planurilor Troicii care a lăsat-o fără vlagă, riscă să nu mai aibă creiere şi minţi lucide pentru a o lua de la capăt. Diaspora elenă cuprinde trei tineri din zece. Iar cei care pleacă nu sunt doar şomerii şi muncitorii, ci şi studenţii şi profesioniştii, scrie Il Giornale.

Grecia se goleşte

Emigraţia celui de-al treilea mileniu, în Europa, este diferită de cea a perioadei postbelice. Italia şi Grecia mai ales exportau forţă de muncă, uşurau povara şomajului intern, dar îşi păstrau profesioniştii şi muncitorii calificaţi. Astăzi este contrariul. Nu numai Grecia, dar, în general, în toate ţările din sudul UE, cei care pleacă sunt tinerii care, după terminarea studiilor şi specializărilor din țara lor, contribuie la creşterea intelectuală şi economică a altor naţiuni europene.

În Grecia, acest fenomen este foarte puternic. De exemplu, se estimează că sistemul german de asistenţă medicală poate conta pe 35.000 de medici greci, în timp ce spitalele din Grecia au probleme în a găsi personal. Această situație se datorează faptului că reducerile făcute în ultimii ani dezactivează la propriu cele mai importante sectoare ale unei ţări care vrea să meargă pe propriile picioare. Se reduc fondurile destinate spitalelor, formării profesionale, se investeşte puţin în lucrări importante şi în sectoarele profesionale. Un medic din Grecia este nevoit să suporte sarcini extenuante, plătite de trei sau patru ori mai puţin decât salariile medii ale colegilor săi germani. Cu condiţia, evident, să găsească o slujbă într-un spital elen, având în vedere că angajările şi concursurile sunt blocate.

Acelaşi aspect este valabil şi pentru arhitecţi, profesori, ingineri: puterea intelectuală şi profesională a Greciei riscă să fie anulată. Şi, dacă acest fenomen se petrece şi în Italia, cu cifre alarmante, deoarece din ce în ce mai mulţi absolvenţi italieni fug în străinătate, în Grecia el a căpătat proporţii îngrozitoare. Dacă lucrurile vor continua să meargă în acest fel, Grecia riscă să nu mai aibă, în următorii 20 de ani, oameni calificaţi. Nici medici, nici arhitecţi, nici profesori: acum, criza este devastatoare şi efectele pe termen scurt sunt semnificative pentru multe familii; pe termen lung, Grecia ar putea asista la o autentică deşertificare socială. Fără profesionişti nu poate exista dezvoltare. Ţara şi-ar putea reveni exploatând resursele care, în aceşti zece ani, au permis insulelor şi zonelor interioare să supravieţuiască: turismul şi agricultura. Dar, fără profesionişti capabili să planifice, să acorde asistenţă, Grecia, de una singură, nu are nicio posibilitate să-şi repornească economia.

Unde emigrează grecii

Germania, Regatul Unit, dar şi Canada, SUA şi Australia. Acestea sunt ţările în care pleacă grecii. Aceleaşi din diaspora postbelică, numai că, de data aceasta, aşa cum am menţionat, cei care pleacă sunt oameni calificaţi. În cuvinte simple, riscul pentru următoarea generaţie este ca Grecia să nu poată conta pe suficient capital uman pentru a supravieţui. Şi aceasta este o problemă şi mai gravă decât actuala criză economică. Un moment de dificultate poate fi depăşit, însă, fără oameni instruiţi şi în serviciul comunităţii, criza poate doar să devină cronică. Şi să conducă la eşecul social al unei întregi naţiuni.

Grecii încep să-şi dea seama de toate aceste aspecte, chiar şi sub forma vieţii simple de zi cu zi: un tânăr care tocmai a absolvit universitatea, pentru a vorbi cu prietenii săi, este nevoit să folosească Whatsapp sau Skype. Aceasta este de fapt adevărata tragedie a Greciei: o diasporă care distruge grupuri, familii, comunităţi şi care răspândeşte în cele mai bogate ţări capitalul uman al leagănului civilizaţiei euro-mediteraneene.

În 2019, ţara este chemată de trei ori la urne: la 26 mai sunt programate alegerile europene, în toamnă, cele politice şi o serie de runde administrative importante. Alegeri importante, unde alegătorii ar fi necesar să respingă actualul partid de guvernământ şi acţiunea prim-ministrului Tsipras. Numai că, în realitate, grecii nu mai tolerează întregul sistem politic şi economic, deoarece ţara iese cu oasele rupte din ultimul deceniu de devastare a Troicii. Şi riscă să nu aibă instrumentele necesare pentru a-şi vindeca rănile.

yogaesoteric
11 mai 2019

Cum ne educăm copiii ?

Un clip postat pe Facebook de Daniela Asavei.

ACCESAȚI:
https://www.facebook.com/UslipIasiNews/videos/2215621678475661/UzpfSTEwMDAwNTI0ODI2NTI2MjoxMTE3NTI4OTg4NDMyMDMz/
1.380.751 de vizionări

O invenție extraordinară: mașina care funcționează doar cu apă.

ACCESAȚI: 

https://www.facebook.com/watch/? v=231418444454826

Dumitru Ciornei a distribuit un clip video în grupul Noul Pamant,Univers,constiinta..!Eliberarea din necunoscut si ignoranta!

2 ore · 

• Vezi din nou
• Distribuie

1.628.359 de vizualizări

TikTok, aplicația care face ravagii printre adolescenți

 

Aplicaţia numită TikTok, până de curând necunoscută în Europa, a ajuns să fie descărcată de peste 70 de milioane de ori în fiecare lună, aproape jumătate dintre cei care o folosesc având sub 24 de ani. Este prima aplicaţie chineză de acest fel care devine un mega-succes mondial.

Noua jucărie a adolescenţilor a fost descărcată de peste un miliard de ori, are 500 de milioane de utilizatori şi, aspect extrem de important, 40% dintre ei au sub 24 de ani. TikTok este în ascensiune pentru că a înţeles că timpurile se schimbă şi că tinerii vor altceva, în timp ce Facebook are o pondere tot mai mică de adolescenţi, iar Instagram începe şi el să fie mai puţin popular în rândul celor tineri.

„Leac” pentru plictiseală

Aplicaţia este creată în jurul unor video-uri scurte, de 15 secunde, ritmate, amuzante şi cu un grad mare de personalizare. Adolescenţii pot să imite cântăreţul preferat, să pună filtre, să se uite la clipuri selectate de algoritmi, să editeze super-ușor clipurile, să adauge emoji şi să lipească rapid diverse clipuri. TikTok îşi invită utilizatorii să creeze, video-urile sunt în centrul aplicaţiei, există şi „misiuni” zilnice şi aplicaţia se adaptează şi afişează sugestii în funcţie de istoric şi preferinţe.

În funcţie de ţara şi de cultura ei, aplicaţia poate fi folosită cu totul diferit: de exemplu, utilizatorii europeni adoră moda şi comedia, în timp ce chinezilor le plac scenetele, dar şi false camere ascunse, au spus cei de la TikTok, citaţi de Le Monde.

Aplicaţia este un fel de „leac” pentru plictiseală, tinerii o consideră foarte amuzantă şi poate crea dependenţă, mulţi petrecând ore bune zilnic între clipuri, coregrafii, filtre, emoji, unelte de editare şi ritmuri vesele. În medie, user-ii petrec 52 de minute pe zi în reţea şi aplicaţia este structurată pe modelul unui feed video continuu.

Atenţie la date

TikTok are însă unele probleme îngrijorătoare. În februarie a fost amendată în SUA cu 5,7 milioane dolari de Federal Trade Commission pentru că ar fi colectat ilegal date despre copii.

O a doua problemă ţine de cenzură: în 2018 aplicaţia a devenit celebră şi pentru că a cenzurat în China popularul personaj de desene animate Purceluşa Peppa (Peppa Pig). În martie 2018 au fost scoase 30.000 de video-uri cu hashtag-ul #PeppaPig, pe motiv că ar fi avut o influenţă nefastă asupra societăţii.

Apoi, fondatorul Zhang Yiming a promis că numărul de cenzori de conţinut va creşte de la 6.000, la 10.000 de oameni, iar într-o scrisoare şi-a cerut scuze şi a promis că va „adera la valorile socialiste”.

9 mai 2019

Cursa pentru bogăţiile Arcticii

 

Astăzi, la nivel mondial, se urmărește utilizarea noilor forme de energie, care vor ajunge să înlocuiască petrolul şi gazele naturale, resurse aflate spre epuizare, după cum declară unii specialişti. Aceste tentative de a înlocui resursele clasice a trezit şi a activat dorinţa celor ce deţin monopolul asupra lor de a exploata şi alte zone, chiar mai dificile, numai din considerentul de a nu pierde marele profit asigurat prin vânzarea acestora. Unele studii arată că, în condiţiile actuale şi ale ritmului de consum al unor state precum China, India, Brazilia, Turcia etc. (neuitându-le pe cele superdezvoltate, care consumă suficient de mult), resursele de petrol şi gaze actuale ar mai putea susţine economia mondială (dacă nu se descoperă între timp altele zăcăminte) în jur de 70-80 de ani!

Aşadar, este necesar să fie luate în calcul următoarele situaţii posibile:
• economisirea acestor resurse – greu de realizat având în vedere avântul economic şi deschiderea „apetitului” unor state de a se dezvolta şi a deveni puteri regionale şi chiar mondiale (cum ar fi China);
• trecerea la alte surse de energie, deja experimentate (hidrogen, apă, energie eoliană, energia electrică etc.), dar neaplicate la scară largă, din cauza conflictului de interese cu marile monopoluri;
• continuarea cu o şi mai mare intensitate a exploatării în noi zone deţinătoare de resurse clasice (petrol şi gaze naturale), chiar mai dificil de exploatat, dar care promit cantităţi foarte mari din aceste resurse.

Deocamdată, se pare că varianta ultimă pare cea mai plauzibilă, deşi necesită resurse umane şi financiare uriaşe, precum şi o tehnologie bine pusă la punct, aspecte nu chiar aşa de uşor de dobândit, când, potrivit unor economişti, se pare că se prefigurează la orizont o nouă criză economică mondială. Dar, în faţa imenselor interese, chiar şi acest „obstacol” pare a fi depăşit, întrucât soluţiile sunt deja pe masa celor interesaţi.

În curând putem fi martorii ciocnirii țărilor interesate de exploatarea unor zone mai puţin accesibile şi fără populaţie stabilă, cum ar fi Arctica sau chiar Antarctica! Cu alte cuvinte, bătălia pentru petrol şi gaze se poate muta sub gheaţă, după ce zeci şi sute de ani s-a desfăşurat pe uscat, uneori şi în zone aride. Dacă mult mediatizatul pericol al încălzirii globale ar fi real, topirea calotei glaciare ca urmare a acestei încălziri, pentru unele state s-ar transforma într-un mare beneficiu.

Asistăm astăzi la schimbări climatice accentuate: banchiza de gheaţă se subţiază şi se îndepărtează de Polul Nord, și ceea ce era până acum zonă „neglijată“ devine un centru de interes strategic. Gheaţa a atins cel mai scăzut nivel din ultimii zece ani, eliberând timp de câteva săptămâni cele mai nordice strâmtori, care formează culoarul nord-vest ce traversează Oceanul Arctic. Dar, pentru a aprecia dacă Oceanul Arctic ar putea deveni în următorii ani un spaţiu de navigare şi exploatare (utilizabil atât la suprafaţă, cât şi în adâncuri) şi care ar suscita interes economic strategic, este necesar să se ia în considerare mai mulţi factori:
- modul de administrare a zonei arctice;
- conceptul de suveranitate maritimă;
- protecţia strâmtorilor;
- rezervele de petrol şi gaze din zona respectivă;
- interesele militare ale statelor riverane acestei zone.

Cu mai mulți ani în urmă, în 1996, statele riverane acestui ocean circular au constituit Consiliul Arcticii – un club exclusivist, format din opt naţiuni: Canada, Danemarca, SUA, Finlanda, Islanda, Norvegia, Rusia şi Suedia. Această organizaţie interguvernamentală, pe lângă alte probleme, discută şi teme legate efectiv de Arctica. Orice stat care nu era din zona arctică nu putea fi admis nici ca observator! În acest sens, cererea Chinei a fost, deocamdată, respinsă, dar probabil Beijingul nu va renunța ușor și va insista propunând o altă formă de participare.

Aşadar, se va mai aştepta un timp să se mai topească gheaţa din Arctica, pentru ca statele respective să se apuce de exploatarea uriaşelor rezerve de hidrocarburi din subsolul Polului Nord. Şi aceasta nu va fi totul! Probabil tot acolo se va pescui, transporta şi poate se va face chiar turism! Cu siguranţă se va naşte o nouă categorie de îmbogăţiţi, aşa cum petrolul arab a creat îmbogăţiţii deşerturilor.

Mai concret, pentru industria petrolului, dispariţia gheţii va fi probabil un avantaj, mărind accesul la rezervele de petrol şi gaze. Se estimează că aproximativ 25% din rezervele rămase pe Pământ sunt chiar în zona arctică.

Unul dintre pretendenţi serioşi la exploatarea resurselor din zona Arcticii este Uniunea Europeană, reprezentată în principal de statele riverane, adică Danemarca (prin Groenlanda), Finlanda, Suedia, care dă semne clare că se pregăteşte de cucerirea economică a regiunii. Se poate spune că Uniunea Europeană începe discret, e drept, să se retragă din Orient, unde exploatarea rezervelor de hidrocarburi se face nu doar cu sudoare, ci şi cu vărsare de mult sânge (războiul din Irak, Siria, Primăvara Arabă), uneori chiar nevinovat. Iată că se poate lăsa fierbintele Orient pentru răcoarea Arcticii, unde se estimează că ar exista, aşa cum menționam anterior, rezerve uriaşe de hidrocarburi.

Ar putea apărea fireasca întrebare: de ce abia acum se gândeşte lumea la această posibilitate? Răspunsul ar fi că, până de curând, numai o simplă deplasare la Polul Nord era o adevărată aventură, nemailuând în calcul problema exploatării. Pe de altă parte, nimeni nu-şi punea problema epuizării resurselor de hidrocarburi aşa de repede. Curajul a apărut abia atunci când oficiali ai UE au intrat în posesia unor rapoarte ale mai multor cercetători climatologi, care deja preconizează ca sigură dispariţia, pe timpul verii, a gheţurilor din Arctica. Conform opiniei acestor cercetători, marea barieră în exploatarea Arcticii, gheaţa, nu va mai exista.

În acelaşi timp, posibilele diferende interstatale în privinţa delimitării platourilor continentale pot fi lesne rezolvate după modelul Ucraina-România, diferend tranşat de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. Iată, deci, situaţii care vor favoriza dorinţele de cucerire economică a zonei.

Totuşi, problema nu e chiar atât de simplă, precum pare la prima vedere. Din următoarele considerente:
- UE nu este deocamdată o structură omogenă, cu o legislaţie unică, capabilă de a fi aplicată în orice stat membru al Uniunii;
- interesele ţărilor ce constituie motorul dezvoltării UE (Franţa şi Germania – în problema resurselor energetice) diferă uneori chiar semnificativ;
- trei state membre UE – Danemarca (prin Groenlanda), Finlanda, Suedia – au teritorii care se află în Arctica sau în apropierea acesteia şi probabil vor avea pretenţii mai mari şi diferite asupra drepturilor rezultate din viitoarele exploatări;
- alte două state – Islanda şi Norvegia – sunt membre ale Spaţiului Economic European, deşi nu sunt membre UE;
- Canada, Rusia şi SUA au şi ele teritorii în zona arctică şi sunt, în acelaşi timp, şi parteneri strategici ai UE.

Aşadar, intenţia UE de a rezolva în patru – UE, Islanda, Norvegia, Rusia – problema hidrocarburilor din zona Arcticii, fără a colabora cu celelalte două state – SUA şi Canada, ar putea să ducă la eşec sau la un conflict de interese economice, cu şanse de a degenera şi în alt gen de conflicte.

Resursele arctice sunt importante pentru UE, deoarece contribuie la consolidarea securităţii energetice şi la o anumită independenţă. În acelaşi timp, UE este necesar să conştientizeze faptul că această viitoare posibilă exploatare va crea probleme, deoarece:
- presupune costuri considerabile, ca urmare a condiţiilor de climă extrem de aspre;
- necesită echipamente speciale, adaptate pentru lucrul la temperaturi foarte scăzute;
- este nevoie de tehnologii şi metode noi de exploatare în asemenea condiţii;
- presupune existenţa a numeroase riscuri de mediu, precum şi respectarea unor standarde stricte de poluare, de siguranţă în exploatare;
- implică probleme deosebite de intervenţie în cazul unor catastrofe (nedorite) ecologice, umane sau de altă natură.

Cu toate acestea, UE se bazează, şi are în vedere în realizarea acestui proiect, pe valorificarea experienţei acumulate în materie de exploatare a petrolului şi gazului pe platformele maritime, în special în Marea Nordului, dar nu numai.

Un alt obiectiv – secundar, ce-i drept – aflat în atenţia UE ar fi piaţa de peşte din regiunea Arcticii. În prezent, singurele zone de pescuit importante din Arctica se află în Marea Barents şi în partea de sud şi est a Mării Norvegiei. Schimbările climatice ar putea duce la o creştere a cantităţii de peşte în cazul anumitor specii care se pretează consumului uman. Este posibil ca noi zone să devină interesante pentru pescuit, iar accesul la acestea să fie favorizat de reducerea stratului de gheaţă marină. Cu alte cuvinte, se aşteaptă topirea stratului de gheaţă marină, fapt ce va permite navigaţia pe rute care traversează apele arctice, scurtând considerabil durata navigaţiei dintre Europa şi Oceanul Pacific. Acest fapt va aduce avantaje uriaşe:
- economisirea surselor de energie;
- reducerea emisiilor de gaze nocive;
- promovarea schimburilor comerciale;
- descongestionarea principalelor rute de navigaţie transcontinentale;
- reducerea timpului de transport al viitoarelor rezerve de hidrocarburi.

Cu siguranţă se vor face studii, care vor examina şi vor îmbunătăţi condiţiile şi regulile de introducere progresivă a navigaţiei comerciale în zona Arcticii. De asemenea, se vor lua măsuri pentru asigurarea unei navigaţii în siguranţă, a unei supravegheri maritime a rutelor şi navelor, dar şi privind abordarea unor scenarii şi forme de ripostă în situaţii de urgenţă.

Aşadar, cursa pentru hidrocarburile Arcticii se anunţă de durată şi destul de complicată, deoarece cinci state riverane Oceanului Arctic – SUA, Canada, Rusia, Norvegia şi Danemarca – îşi dispută platoul arctic, în condiţiile în care delimitarea frontierelor nu a fost niciodată o prioritate, din cauza gheţurilor și a lipsei de atractivitate a zonei. Însă încălzirea globală pare să facă posibilă acum exploatarea resurselor arctice de petrol şi de gaze recent descoperite. Se estimează că, sub calota de gheaţă a Arcticii, s-ar găsi aproximativ 25% din rezervele mondiale de petrol şi gaze. Dorinţa de luare a dreptului de proprietate asupra fundului Oceanului Arctic, plasat din punct de vedere juridic în spaţiul de mare liberă (deci patrimoniu comun al umanităţii), agită spiritele statelor riverane.

Canada deja a realizat o delimitare a zonelor sale maritime în jurul arhipelagului arctic. Procedeul constă în trasarea de linii de bază, începând de la marea teritorială, de jur împrejurul arhipelagului, şi nu în interiorul fiecărei insule. Cele 12 mile marine ale mării teritoriale, zonă de suveranitate maritimă, se extind în afara arhipelagului (spre 200 de mile marine), în nordul îndepărtat. Aceasta permite Canadei să-şi valorifice drepturile suverane şi competenţele pentru exploatare şi pescuit.

SUA şi UE au protestat faţă de această decizie a statului canadian. În acelaşi timp Rusia a cerut Comisiei ONU privind limitele platoului continental, încă de la finele anului 2001, revendicarea unui platou continental extins, dincolo de 200 de mile marine (art. 76 din Convenţia de la Montego Bay, din 1982), în zona centrală a Oceanului Arctic. Pentru a-şi susţine cererea, Rusia a invocat Dorsala Lomonosov (lanţ muntos submarin ce trece pe sub Polul Nord), care ar fi o extensie subacvatică a platoului său continental, şi ca atare ar avea acest drept de extindere. (Amintim și faptul că, în august 2007, două minisubmarine ruseşti au pus pe solul submarin al Polului Nord un steag rusesc, aflat la 4.261 m adâncime. Dar aceasta nu e o revendicare teritorială, după cum a precizat ministrul de externe rus.) SUA au respins această solicitare a Rusiei, considerând că Dorsala Lomonosov nu are nicio legătură cu platourile continentale.

După modelul rusesc, şi celelalte state riverane îşi fac simţite intenţiile, adică Danemarca şi Canada doresc să-şi extindă drepturile de exploatare a subsolului dincolo de limita celor 200 de mile marine. Norvegia se opune revendicărilor ruseşti, iar tot Danemarca revendică şi ea un teritoriu arctic mai mare în largul Groenlandei.

Mai mult, zona arctică este traversată de un aşa-zis pasaj, de la nord la vest (ca rută navigabilă şi care trece prin nordul Groenlandei, prin arhipelagul canadian şi ajunge în Strâmtoarea Bering), Canada revendicând autoritatea asupra sa. SUA nu sunt de acord, spunând că e vorba de ape internaţionale.

Aşadar, problemele sunt foarte complicate, având în vedere că nu există un consens asupra zonei arctice, iar fiecare stat riveran încearcă, deocamdată diplomatic, să-şi atribuie spaţii cât mai mari în regiune.

Totodată, interesul militar nu putea nici el lipsi din această zonă. O lungă perioadă de timp, submarinele ruseşti, dar şi cele americane (unele chiar cu propulsie nucleară), au navigat pe sub calota de gheaţă. Prin pasajul de NV, pe care Canada vrea să-l administreze, spărgătoarele de gheaţă ale SUA au trecut de mai multe ori în anii 1969, 1970, 1985, fără autorizaţie sau fără să ceară permisiunea cuiva. SUA au afirmat, de câteva ori, că este necesar să aibă o prezenţă militară şi navală mai puternică în zona Arcticii. De asemenea, Canada este conştientă că este nevoie să-şi consolideze prezenţa militară în centrul Arhipelagului Arctic (a demarat construcţia unui port pe Insula Baffin şi a unei baze militare pe Insula Cornwallis, dar şi a unor nave şi spărgătoare de gheaţă).

În ceea ce priveşte Rusia, aceasta a construit deja nişte spărgătoare de gheaţă uriaşe, care ar urma să navigheze prin zonă şi au început să pună la punct tehnologii noi în exploatarea resurselor.

De remarcat că nici China, în căutarea sa frenetică de resurse, nu-şi ascunde interesul pentru această zonă (deşi nu e stat riveran), manifestându-l ori de câte ori găseşte prilejul.

Viitorul nu prea îndepărtat (de la 10 la 30 de ani) rămâne să confirme dacă acest proiect (individual sau prin colaborarea mai multor state riverane şi nu numai) va putea fi pus în practică, ca urmare a presiunilor şi intereselor din ce în ce mai mari ale marilor puteri economice şi companii mondiale sau poate va fi abandonat, în favoarea protecției ecosistemului planetar.

yogaesoteric
9 mai 2019 

Împotriva realității, împotriva României.

(Din ciclul ”Cu prostimea, la atac !”)

Filipescu Elena a distribuit o postare în grupul Partidul Virtual Băsist.

21 minute ·