DINCOLO DE VĂL

sâmbătă, 22 iunie 2019

Tupeu de profitoare.

Paula Simon a distribuit o postare în grupul Pro Băsescu !

😅🤣🤪

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, text

Vă mai amintiţi de boala vacii nebune, SARS, gripa aviară şi gripa porcină? Ce s-a ales de ele şi cum a profitat din plin industria farmaceutică

Scenariul s-a repetat şi în cazul Ebola

Virusul SARS, gripa porcină şi gripa aviară nu mai sunt de actualitate, deşi în urmă cu câţiva ani, reprezentau o ameninţare la fel de mare cum a fost mai apoi Ebola. Au lăsat în urmă sute de victime şi au pus pe jar o lume întreagă, dar specialiştii se laudă că au câştigat măcar o parte din lupta cu aceste ameninţări, eradicându-le sau cel puţin îmblânzindu-le. Cert este că, de pe urma acestor ameninţări, întreţinute mediatic, industria farmaceutică a făcut enorm de mulți bani.

Boala vacii nebune a fost eradicată, virusul gripei porcine a fost îmblânzit de un vaccin antigripal sezonier, gripa aviară continuă să rămână o gravă problemă veterinară, dar nu mai reprezintă un pericol pentru om, scria site-ul Il Giornale. Toate acestea au pălit în faţa noii ameninţări care se contura – Ebola, virusul febrei hemoragice.

Şi, ca de fiecare dată în cazurile anterioare, scenariul s-a repetat: mai întâi se vorbeşte de câteva cazuri de îmbolnăvire, apoi apar morţii, iar la final izbucneşte ameninţarea unei pandemii, menţiona site-ul italian. În mod firesc, este invocată o urgenţă planetară iar OMS declară război total virusului despre care se spune că ar ameninţa planeta.

Cu toate beneficiile economico-financiare pe care le implică un astfel de război. Milioane de doze de vaccin care apoi ajung la coşul de gunoi, sisteme de securitate extremă, controale stricte de care nimeni nu are nevoie, miliarde de dolari sau euro duse pe apa sâmbetei şi, peste toate, o psihoză generalizată. Desigur, fiecare virus îşi ia tributul său de victime, provocând decese, dar nu mai multe decât face anual, în orice ţară, o gripă sezonieră. În Italia, de exemplu, se estimează că din cele 4 milioane de cazuri de gripă sezonieră, numărul morţilor ar ajunge la 6.000-7.000 de morţi, adică dublu faţă de cât a făcut Ebola în toată Africa de Vest.

Vaca nebună

Diagnosticată prima dată în 2001 în Regatul Unit, boala vacii nebune a afectat profund industria alimentară şi a dus la exterminarea a sute de bovine din Europa. Specialiştii previzionau atunci mii de morţi din cauza agenţilor infecţioşi, prionii, care ar fi putut afecta oamenii cu aşa-numita variantă a bolii Creutzfeld-Jakob, maladie degenerativă neurologică. Bilanţul final a fost de 163 de morţi.

SARS (Sindromul Acut Respirator Sever)

A apărut în 2001. Pneumonia care afectează sistemul respirator a fost înregistrată în Asia şi s-a spus că este cauzată de un coronavirus. S-a vorbit de o pandemie. În final, SARS a afectat doar Asia de sud-est şi Canada, provocând 8000 de cazuri de contagiere şi 880 de morţi. Multă lume leagă acum SARS de amintirea măştilor medicale pe care le purtau asiaticii, din care producătorii de astfel de articole au scos bani frumoşi. Acum, nici urmă de virusul care a generat isterie mondială.

Gripa aviară

A fost identificată pentru prima dată în anul 1900, în Italia, iar virusul H5N1, care provoacă această gripă, a fost identificat în 1997 în Asia şi a creat panică în lumea întreagă, vorbindu-se de iminenţa unei epidemii de proporţii. Isteria a izbucnit cu şi mai mare forţă în 2005, când se spunea că „gripa puilorˮ ameninţă toată planeta şi, conform OMS, ar fi urmat să facă cel puţin un milion de morţi.
În realitate, aviara a făcut 369 de morţi. În schimb, mai toate ţările şi-au făcut provizii cu celebrul medicament Tamiflu, pe care au cheltuit milioane de dolari sau euro. Experţii consideră totuşi şi acum că o altă epidemie de gripă este inevitabilă.

Gripa porcină

Virusul vinovat este H1N1. A izbucnit în 2009, în Mexic. A evoluat ca o pandemie şi s-a răspândit în toată lumea, cauzând circa 18.000 de morţi, alte 428.000 de persoane fiind contagiate. De menţionat că spaima unanimă a populaţiei, bine întreţinută mediatic a obligat guvernele din mai toată lumea să supraliciteze pentru cumpărarea a sute de milioane de doze de vaccin, încă înainte de terminarea testelor de siguranţă şi de primirea aprobărilor instituţiilor de control. Ulterior, o serie de experţi au contestat vaccinul preparat şi testat de concernul Novartis în Germania, susţinând că poate fi mai nociv decât virusul H1N1.

yogaesoteric
22 iunie 2019

Macron ratează iarăşi „glonţul de argint”

Motto: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis şi, dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţi.” (Dostoievski, „Fraţii Karamazovˮ)

În anul 1927, la aniversarea unui deceniu de la revoluţia bolşevică din Rusia ţaristă, scriitorul Panait Istrati este invitat în Uniunea Sovietică, împreună cu „tovarăşa sa de viaţăˮ, Marie-Louise Baud-Bovy (Bilili), şi cuplul Eleni-Nikos Kazantzakis.

Cei doi scriitori comunişti, de o celebritate întrecută pe atunci doar de cea a lui Romain Rolland, au petrecut 16 luni în proaspăta URSS cu intenţia de a aduce lumii burgheze mărturii din raiul comunist.

Numai că, la întoarcerea în Franţa, Panait Istrati, sfidând sfaturile protectorului său Rolland, publică trei volume de eseuri sub titlul „Vers l’autre flameˮ („Spre altă flamurăˮ) în care demască sărăcia extremă, birocraţia sufocantă şi lipsa totală de libertate din „paradisulˮ sovietic.

Antologia a devenit cunoscută în toată lumea pentru textul esenţial, intitulat „Confessions pour vaincusˮ („Confesiuni pentru învinşiˮ), şi a fost motivul pentru care întreaga lume marxistă, progresistă şi comunistă l-a ostracizat pe Istrati până la moarte.

Macron dezamăgeşte

După fix 90 de ani de la gestul de mare curaj al lui Panait Istrati de a demasca prăpastia dintre discursul oficial şi realitatea din URSS, în oglindă cu Istrati, Emmanuel Macron îmbracă şi el costumul unui apparatchik perfect, apărând un regim anchilozat, ineficient şi devitaminizat.

Emmanuel Macron, de la pupitrul său de preşedinte al celei de-a cincea Republici Franceze, din poziţia de vice-rege al Europei, face un gest trist şi dezamăgitor, alegând să apere ceea ce nu este de apărat, în detrimentul unei reforme de mult aşteptate.

De fapt, prezidenţialul lui Macron a avut, pentru Europa care aştepta reformarea şi corectarea erorilor, efectul pe care l-a avut alegerea lui Leonid Brejnev la cârma URSS, în 1964, adică îngheţarea oricăror speranţe.

Prea tânăr (doar 41 de ani) pentru a fi contaminat definitiv de morbul funcţionarului prăfuit care se identifică total cu instituţia birocratică, Macron dezamăgeşte alegând să-şi pună talentul în slujba contra-reformei. El decide, în deschiderea campaniei electorale pentru alegerile europene din mai 2019, să publice o scrisoare către popoarele europene, scrisoare care cucereşte prin frazarea inteligentă şi exprimarea spumoasă, dar care deziluzionează teribil prin conţinutul fad, tezist, lipsit de substanţă.

Scrisoarea respectivă ar fi putut la fel de bine să fie scrisă de către un scriitor sovietic talentat şi oficios (un fel de Evgheni Evtuşenko), care ar fi avut şansa să candideze la funcţia de secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu câteva decenii în urmă.

Ceea ce frapează la scrisoarea lui Macron este glorificarea Europei ca spaţiu comun, fără a spune nicăieri ce uneşte, de fapt, Europa – creştinismul. Marele absent din scrisoarea de „re-fondareˮ a Uniunii Europene este chiar Dumnezeu, şi aici îl cităm din nou pe Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, înseamnă că totul este permis şi, dacă totul este permis, înseamnă că suntem pierduţiˮ.

Britanicii pleacă din cauza Franţei

Macron îşi începe şi-şi sfârşeşte pledoaria de glorificare a Uniunii birocratice şi ineficiente cu tema Brexit-ului, pe care o vede ca pe un simbol al pericolului în care se află Uniunea Europeană, dar şi ca o capcană din care el, Macron, se oferă să scoată neajutoraţii votanţi europeni.

Fără a se fi produs încă, ieşirea britanicilor din Uniune este văzută ca o catastrofă pentru insulari. Ceea ce uită teribilistul urmaş al lui De Gaulle să spună este că propria lui ţară a făcut tot ce a putut pentru a submina rolul Marii Britanii în Uniune. Parisul s-a opus timp de 22 de ani (din 1951 până în 1973) intrării britanicilor în Piaţa Comună, tot Parisul a impus necondiţionat o politică agricolă comună (CAP, în limbajul bruxellez), desenată în beneficiul exclusiv al fermierilor francezi (care primesc practic un sfert din bugetul Uniunii Europene), deşi Londra s-a opus îndârjit acestei politici, şi exemplele de „sufocare birocraticăˮ a arhipelagului britanic nu se opresc, desigur, aici.

Motivele cele mai importante pentru care insularii au ales să părăsească Uniunea sunt trei: populaţia matură şi bătrână s-a săturat de ritmul în care se ceda suveranitatea, de pierderea identităţii proprii, frica de imigranţii din Africa şi Orientul Mijlociu, aduşi de politica Bruxellesului la un Canal al Mânecii distanţă de imperiala metropolă de pe Tamisa şi neîncrederea în posibilităţile de creştere economică sub bagheta mediocrităţilor din Comisia Europeană.

Ceea ce a uitat Macron să ne spună în scrisoare este că Brexit-ul va şterge venituri importante nu doar din bilanţurile firmelor britanice, ci şi din cele ale firmelor continentale (totuşi, britanicii au un deficit în comerţul cu restul UE de 67 de miliarde de lire!).

Să nu uităm că economia britanică, anul trecut, a înregistrat un excedent comercial (bunuri plus servicii) de 41 de miliarde de lire cu restul lumii, pe care ei îl compară cu deficitul de 67 de miliarde de lire (bunuri plus servicii), pe care îl au faţă de restul Uniunii.

De altfel, după votul pentru Brexit, niciun indicator macroeconomic britanic nu are o evoluţie mai proastă decât cele similare calculate pentru zona euro.

Oricum, în loc să identifice onest problemele Europei, Macron alege să sublinieze realizările Uniunii, menţionând în primul rând „prosperitateaˮ adusă unui continent devastat.

Totuşi, oameni buni, prosperitatea este doar pentru luxemburghezi, olandezi, danezi, nemţi şi alţi câştigători ai trecerii la euro. Vi se pare că este prosperitate în Campania? Sau în Calibria? Sau în Puglia? Sau în Andaluzia?, în Extremadura? Şi vorbim de unele regiuni (cele din sudul Italiei) în care, încă din 1951, se tot alocă fonduri pentru „dezvoltare regionalăˮ.

Dar ce spun Italia? În România noastră, de când există fondurile europene pentru echilibrarea dezvoltării, raportul dintre Bucureşti-Ilfov şi nord-estul ţării s-a cam dublat (astăzi capitala se află la 150% faţă de media UE, iar judeţul Vaslui la doar 27% din media UE).

Aspectul esenţial pe care teologii religiei bruxelleze nu îl înţeleg este că politica actuală din Uniune duce la creşterea polarizării dintre regiunile Uniunii, duce la un indicator PIB/capita (cifre comparabile metodologia PPS) de peste 60% din media UE în Londra şi la unul de doar 30% pentru majoritatea regiunilor din Bulgaria!

Ne spune Macron că Uniunea actuală a adus renovarea câte unei şcoli. Da, este adevărat, numai că aceeaşi Uniune a lipsit multe din aceste şcoli de copii: din România au plecat spre Franţa şi alte ţări vestice peste patru milioane de oameni, să creeze PIB acolo, să plătească taxe acolo şi să ne lase să ne descurcăm cu doar 60% din forţa de muncă românească, pentru a plăti pensiile inclusiv ale părinţilor celor plecaţi în Franţa.

Păi, dacă lucrăm împreună şi suntem solidari, domnule Macron, de ce nu ne trimiţi măcar o parte din contribuţiile la pensii plătite de medicii români statului francez, să avem bani pentru pensiile părinţilor acelor medici? De ce să nu reformăm şi aici Uniunea şi să adăugăm libertăţii de mişcare şi echilibrarea bugetelor de pensii din ţările furnizoare nete de forţă de muncă?

Cine o să ne apere de ruşi?

De fapt, scrisoarea lui Macron păcătuieşte prin transformarea aspectelor nefuncţionale din Uniune în zone de mai mare integrare (a se citi export de politici nu neapărat inspirate).

De exemplu, preşedintele francez ne propune nici mai mult, nici mai puţin decât o integrare totală a sistemelor de apărare, adică, de fapt, renunţarea la achiziţionarea de armament american. Şi, atunci, cine o să ne mai apere vreodată de marele nostru coşmar? Dacă nu avioanele şi rachetele americane, cine?

Cei care fac conducte cu ruşii, cei care sunt la mii de kilometri de raza de acţiune a rachetelor S-400 din Crimeea? Cei care nu demult vorbeau de Europa de la Atlantic la Urali? Hai să fim serioşi, ţineţi-vă Mirage-urile la voi, lăsaţi-ne să ne bizuim pe F-16, măcar acestea au câştigat multe războaie reale.

Ni se mai cere să ne aliniem unei politici externe făcute la Bruxelles de foşti membri ai Partidului Comunist, precum Federica Mogherini.

De exemplu, să boicotăm Israelul şi să participăm la farsa „dialogului” cu Iranul. Păi, domnule, în Israel sunt câteva sute de mii de cetăţeni care vorbesc româneşte şi după a treia generaţie, iar cu Iranul nu mai avem niciun fel de relaţii, pentru că proprietarii austrieci sau francezi ai unor companii româneşti şi-au păstrat pentru ei acele relaţii.

Desigur că Macron nu ratează momentul de a ne vinde propria iluzie cu înfiinţarea unei Bănci a Climatului. Păi, uite de-aia s-au retras Statele Unite din Acordul de la Paris, pentru a fugi de asemenea propuneri ridicole. Dar să nu uităm cu ce se ocupă astăzi birocraţii de la Bruxelles: cu o reglementare care să oblige producătorii de sticle PET să lipească dopul de sticlă, pentru a fi aruncate împreună!!! Serios, aşa o să trăim mai mult? Chiar dacă vom mânca numai pâine decongelată franţuzească, aici, în „ţara grânelor”?

Am lăsat pentru final cea mai spumoasă propunere a „europeanului” Emmanuel Macron: după ce ne ridică în slăvi democraţia care i-a făcut pe francezi să înlocuiască cuvintele „tata” şi „mama” cu „părinte 1” şi „părinte 2”, francezul ne propune înfiinţarea unei Agenţii pentru Apărarea Democraţiei!!! Hai că-i bună: păi, dacă avem aşa o democraţie că nici mamă şi tată nu mai avem, de ce să mai înfiinţăm o agenţie europeană care să apere democraţia?

Faceţi, măi nene, agenţii din astea în Libia sau Siria, că tot le-aţi eliberat de „dictatură”, sau în Iran (cam complicat, nu?), nu în Europa. Totuşi, aici ar fi o risipă de bani similară cu terenurile de sport în pantă sau cu parcurile făcute prin sate, totul pe bani europeni...

Încheiem cu speranţa că poate va veni un Panait Istrati şi pentru Uniunea Europeană: deocamdată, cei care o critică, precum Viktor Orban, sunt precum Troţki care îl critică pe Stalin. Noi, în Europa 2019, avem nevoie de Soljeniţîn, nu de Troţki. Şi nici de Brejnev.

yogaesoteric

21 iunie 2019

miercuri, 19 iunie 2019

SRI – cea mai mare amenințare la adresa siguranței naționale a României!

Deși conducerea SRI a comunicat Comisiei Parlamentare de Control a instituției că au fost semnate 65 de protocoale, pe data de 19 martie 2017, în articolul CIA și protocoalele SRI , precum și într-un amplu interviu pe care l-a acordat jurnalistului Ovidiu Zara, Dumitru Iliescu a afirmat că nu sunt 65, ci 67 de înțelegeri subterane ilegale!

„Puteți să mă acuzați că nu am insistat în devoalarea lor, dar mai mult decât să informez comisia mai sus amintită nu puteam să fac, având în vedere caracterul lor secret!”, a declarat generalul Dumitru Iliescu.

Hellvig, mediocru sau naiv?

La început cu toții am apreciat intenția evidentă a domnului Hellvig de a reforma instituția la cârma căreia a fost confirmat de Parlament! Demersul început pentru aducerea principalei structuri de informații a țării în matcă firească a fost creditat cu multă încredere din partea a milioane de români, capcană pe care nici eu nu am putut-o evita. Dacă majoritatea covârșitoare a populației nu cunoștea aspectele ce țin de bucătăria internă a structurii intelligence și a căzut în această eroare, eu nu am nicio justificare pentru creditul pe care l-am acordat în mod public.

Ce știam eu, și dumneavoastră nu cunoșteați?

Știam că atât SRI, cât și DNA, fuseseră de mult acaparate de partenerii noștri strategici și că de mult timp nu mai lucrau în slujba poporului român, ci împotriva intereselor lui fundamentale, promovând interesele străine în România, în detrimentul celor naționale. Maior și Coldea au pus instituția, în primul rând, la picioarele americanilor, dar și a englezilor, nemților, olandezilor și altor actori statali externi.

Americanii și ceilalți parteneri externi ai noștri au cerut conducerii SRI să le asigure cadrul necesar pentru cotropirea efectivă a României și preluarea diferitelor bogății ale acesteia. Pentru că doar o singură structură era insuficientă pentru a ține sub control situația și a elimina politicienii și personalitățile administrative, dar și alte persoane incomode, partenerii noștri au solicitat insistent Guvernului României construirea unei structuri în domeniul justiției, capabile să realizeze, în tandem cu SRI, obiectivele lor majore. Cine are informațiile și cătușele, are controlul total asupra tuturor zonelor de interes.

Ca urmare a presiunilor externe a fost creată DNA, condiție obligatorie a accederii noastre în structurile euro-atlantice și primirii României în cercul lor exclusivist. Ca să cucerească România și să mențină controlul asupra acesteia, în laboratoarele structurilor de intelligence din țările interesate a fost elaborat un plan minuțios, pe care să-l implementeze la noi.

Așa a apărut „necesitatea” luptei împotriva corupției, într-o țară calificată din exterior, dar și din interior, ca foarte coruptă și menținută foarte mult timp sub acest spectru. Este adevărat că la noi a fost și este corupție, dar comparând situația noastră cu cea existentă în țările care ne acuză, vom observa că ele sunt mult mai corupte.

Rezultatul acestor acțiuni nu este altul decât acela al transferării avuției noastre naționale către acești parteneri strategici care au pus stăpânire pe cele mai importante obiective economico-financiare ale României. În sistemul conceput și pus la punct pentru acțiunile subversive, frauduloase, menționate anterior, în ultima perioadă a apărut o breșă semnificativă, breșă provocată de cei interesați să întrerupă acest proces foarte păgubos pentru români.

Schimbarea din funcție a lui Maior și Coldea, iar apoi a șefei DNA, a fost pentru partenerii noștri un semnal de alarmă major și prin urmare au intervenit direct pentru protejarea acestor structuri obediente lor. Au rămas multe obiective strategice ale României pe care nu au reușit să pună mână și destructurarea Statului Paralel le-a creat incertitudinea asupra reușitei acțiunilor de preluare a acestora.

Devoalarea protocoalelor gândite și elaborate de către CIA și alte structuri de intelligence a fost o lovitură foarte puternică aplicată sistemului creat de ei și, în consecință, au forțat semnarea unor noi protocoale, prin intermediul cărora să continue practicile anterioare! SRI și Parchetul General au răspuns imediat solicitărilor partenerilor externi și au repus în scenă protocoalele în discuție. Dacă DNA a fost conceput și creat de la început ca să slujească intereselor partenerilor străini în România, SRI a fost convertit pe parcurs.

De ce este SRI cea mai mare amenințare la adresa siguranței naționale a României? Pentru a înțelege mai bine substanța acestei afirmații, am să vă prezint ceea ce reprezintă Siguranță Națională a României, conform prevederilor legale, și anume: „starea de legalitate, de echilibru și de stabilitate socială, economică și politică necesară existenței și dezvoltării statului național român, ca stat suveran, unitar, independent și indivizibil, menținerii ordinii de drept, precum și a climatului de exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, potrivit principiilor și normelor democratice statornicite prin Constituție”!

Dacă analizați acțiunile SRI care au afectat grav și masiv drepturile și libertățile democratice ale cetățenilor, ordinea de drept, dar și celelalte valori pe care era necesar să le apere, veți ajunge la singura concluzie pertinentă și anume că această instituție a devenit, prin intermediul conducerii trecute, dar și a celei actuale, trădătoare a intereselor naționale, cea mai mare și mai gravă amenințare la adresa securității naționale.

Cum au reușit să afecteze atât de grav drepturile și libertățile democratice ale românilor? Prin intimidare, amenințare și șantaj. Ca să o poată face, aveau nevoie de cei care împărțeau dreptate. Așa au ajuns să construiască dosare pentru peste 3.000 de magistrați de la toate instanțele, pornind de la Judecătorii până la Înalta Curte de Casație și Justiție, sau vor să ne convingă de faptul că în România dreptatea este împărțită, în mare parte, de infractori sau persoane suspecte. Greu de crezut așa ceva!

În aceeași partitură se înscriu și acțiunile lor pentru infestarea celorlalte structuri cu atribuții în domeniul Siguranței Naționale, și nu numai, pe care, în timp, și le-au fidelizat și subordonat intereselor clicii conducătoare. Rămăsese doar una singură pe care nu o infestaseră, Direcția Generală de Informații a Armatei, dar și aceasta a făcut în ultima vreme obiectul demersului lor, demers prin care doreau să aducă la conducerea structurii persoane deja fidelizate. Nu au reușit să o facă, pentru că s-au sesizat cei abilitați și i-au blocat!

De aceea precizările făcute recent de către directorul instituției, domnul Eduard Hellvig, român pur sânge, propus și susținut în această funcție de un alt român la fel de pur, Klaus Werner Iohannis, în cadrul declarației de presă cu referire la protocoalele puternic mediatizate, m-au determinat să-mi pun întrebarea dacă domnul Hellvig este mediocru sau naiv sau, mai rău, ne crede pe noi, românii, atât de limitați mintal să nu realizăm ce dorește să ascundă în spatele acestui demers.

Orice ar spune unii sau alții, un fapt este clar, domnul Hellvig i-a trădat pe români și este cazul să răspundă pentru aceasta! Parlamentul României este necesar să intervină imediat pentru stoparea acțiunilor ilegale ale unor instituții atât de importante și de necesare statului nostru, pe care să le poziționeze în matca lor firească. Ceea ce nu înțeleg, deși mă străduiesc serios să o fac, căutând răspunsul la întrebarea firească: de ce îi finanțăm din banii noștri, deși cunoaștem foarte bine că ne trădează și acționează împotrivă noastră???

Poate mă ajută domnii Hellvig și Iohannis să găsesc răspunsul…!!!

General Dumitru Iliescu

P.S. Ați văzut scrisoarea lui Rudoph Giuliani, consilierul juridic al lui Donald Trump, în conținutul căreia se regăsesc foarte multe afirmații din postările mele anterioare (sper să nu fiu suspectat că aș avea relații la un asemenea nivel, ar fi o mare eroare)… Americanii și-au dat seamă că sistemul creat de ei începe să nu mai fie atât de eficient și îl părăsesc. Doar nu credeți că Giuliani a trimis scrisoarea în nume personal, deși așa o semnează? Ea este eminamente politică și exprimă un punct de vedere al Administrației Trump, din care face parte. În acest mod au procedat de multe ori – după ce i-au folosit, când au devenit incomozi sau ineficienți i-au părăsit pe cei care le-au fost așa de devotați. Mai mult, pe unii chiar i-au eliminat… Dar să nu ne bucurăm! Vor găsi ceva prin care să compenseze sau îl vor regândi sub o formă diferită…

yogaesoteric
17 iunie 2019

marți, 18 iunie 2019

«Creaturi fără principii, fără umbră de cultură, având numai instincte rele, jucând pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării…»

„Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic.

Şi această indignare nu e decât prea justificată. Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român când se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simţă când vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, având numai instincte rele, jucând pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării. Nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pământul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum ea consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.

N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.(…)

Cu bugetul în mână, mai ales când este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mână si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească. E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere când îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă. Astfel cu articolul 44 al Tratatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate seminţiile. Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.”

Studii asupra situației, de Mihai Eminescu

***

„Un nou program? Va întreba cititorul, devenit neîncrezător prin pompoasele liste de făgăduinţe şi de vorbe mari, câte au văzut pân-acum lumina zilei.

Într-adevăr, nici noi nu suntem tocmai bucuroşi de-a alege, pentru o serie de principii sincer espuse, un nume care-a trebuit, de voie de nevoie, să figureze în fruntea tuturor făgăduinţelor câte nu s-au ţinut. De mult încă am însemnat asemenea izvoade de fericiri promise şi pururea ne-mplinite cu numirea de negustorie de principii, de pretexte invocate pentru a urmări cu totul alte scopuri. Ştim asemenea că un viu sentiment de stat, o conştiinţă întemeiată despre solidaritatea intereselor naţionale, cari sunt şi trebuie să fie armonizabile, nu în opunere unele cu altele, un patriotism luminat şi mai presus de tendenţe înguste mai nu are nevoie de-a formula în teze generale lucruri care se-nţeleg de sine la alţi oameni şi în alte ţări.

Din nefericire însă cată să constatăm că în ţara noastră multe lucruri evidente şi simple nu se mai înţeleg de sine, încât – ca la noi la nimenea – evidenţa însăşi are nevoie de-a fi comparată cu miile de căi strâmbe câte se urmează, pentru a se dovedi că ea este singura linie dreaptă.

Atâtea programe au apărut în ţară la noi de patrusprezece ani încoace, emanate ba de la guverne provizorii, ba de la partizi, ba de la personalităţi politice izolate, şi atâtea decepţiuni amare au urmat tuturora încât orice om cu bun-simţ trebuie să învingă un sentiment de sfială când încearcă a recuceri pentru cuvântul «program» înţelesul lui adevărat de serie de principii mărturisite, împărtăşite sincer de mii de cetăţeni, realizabile.

Ceea ce se cere de la o profesie de credinţe politice este desigur, înainte de toate, ca ea să corespunză cu simţimintele şi aspiraţiunile legitime ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. S-ar putea într-adevăr imagina un sistem de idei politice, folositoare chiar, care să nu fie conforme cu sentimentele şi aspiraţiunile ţării, dar în lumea strictei necesităţi un asemenea sistem n-ar fi cu mult mai mult decât productul unei imaginaţii fecunde. Căci un principiu absolut, netăgăduit de niciun om cu bun-simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică cât şi cea morală, întâmplarea nu este nimic alta decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nici se poate tăgădui, nici înlătura. O profesie de credinţe politice care ar face abstracţie de linia generală descrisă prin spiritul public nu s-ar deosebi cu mult de scrierile regelui Iacob al Angliei, de Utopia lui Thomas Morus, de Statul ideal al lui Plato, de Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau.

Deci, stabilind principiul fundamental că orice politică practică nu poate lucra decât cu elementele cari-i sunt date, iar nu cu cele pe cari şi le închipuieşte a le avea, şi convinşi că idei şi interese, fie cât de diverse, sunt şi trebuie să fie armonizabile pentru ca statul să fie cu putinţă, nici înţelegem, nici avem vreo încredere în mişcări violente sau estralegale şi, mai puţin încă, în conspiraţiuni, deşi aceste din urmă s-au bucurat în trecut de o nejustificată glorie, de laurii pe cari cu uşurinţă-i plăsmuiesc gazetele, de aureola pe cari cei interesaţi o creează cu aceeaşi uşurinţă cu care cei dezinteresaţi o condamnă.

Tăgăduim că pe calea aceasta se poate realiza un adevărat progres, pe care nu-l vedem şi nu-l aprobăm decât în dezvoltarea treptată şi continuă a muncii fizice şi intelectuale. Căci cine zice «progres» nu-l poate admite decât cu legile lui naturale, cu continuitatea lui treptată. A îmbătrâni în mod artificial pe un copil, a răsădi plante fără rădăcină pentru a avea grădina gata în două ceasuri nu e progres, ci devastare.

Precum creşterea unui organism se face încet, prin superpunerea continuă şi perpetuă de nouă materii organice, precum inteligenţa nu creşte şi nu se-ntăreşte decât prin asimilarea lentă a muncii intelectuale din secolii trecuţi şi prin întărirea principiului înnăscut al judecăţii, precum orice moment al creşterii e o conservare a celor câştigate în trecut şi o adăogire a elementelor cucerite din nou, astfel, adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăogind pe de alta: o vie legătură între prezent şi viitor, nu însă o serie de sărituri fără orânduială. Deci, progresul adevărat fiind o legătură naturală între trecut şi viitor, se inspiră din tradiţiunile trecutului, înlătură însă inovaţiunile improvizate şi aventurile hazardoase.

Ne putem făli cu drept cuvânt cu probele de vitalitate pe cari le-a dat poporul nostru de cinzeci de ani încoace. E drept că în această perioadă de ani aceste probe nu sunt repărţite în mod egal, că unii ani se deosibesc prin un mare prisos de putere intelectuală, bine întrebuinţat, alţii din contra prin o risipă puţin justificată a acelor puteri pe căi improductive, totuşi însă sumând la un loc şi mărimile pozitive şi cele negative, găsim prin mijlocul cărărilor laterale cari s-au pierdut în pustiu calea generală a unui progres real, mai cu seamă pe terenul politic.

Farmecul ce ne ţinuse în întuneric şi înapoiare nu era atât de imaterial precum şi-ar închipui cineva la prima vedere. El era, din contra, reprezentat prin un sistem de cetăţi turceşti din stânga Dunării, ale căror ameninţătoare brâie de pământ şi piatră trebuiau dărâmate pentru ca să-nceteze epoca întunericului.

După pacea de la Adrianopol s-au dărâmat în sfârşit şi cele din urmă fortificaţii pe cari Turcia le avea pe malul stâng al Dunării, şi de-odată cu aceasta se ridicară una câte una piedecele de pân-atunci ale negoţului şi agriculturii şi astfel, începând a se dezvolta bogăţiile pământului nostru şi căutându-şi schimbul pe producte apusene, am fost puşi în contact cu civilizaţia, cu ideile Apusului, cari şi-au făcut drum şi s-au răsădit la noi fără nicio greutate, fără nicio împotrivire din parte-ne.

Din capul locului cată să negăm că ar fi existat în ţările noastre o reacţiune în sensul feudal al cuvântului. Din timpul războaielor lui Napoleon I se ivise în ţările noastre un reflex, la început încă slab dar nefalsificat, al înaltei culturi şi lipsei de prejudicii a secolului al XVIII-lea, reflex care avea caracterul acelui secol: un raţionalism strălucit şi spiritual, lipsit de cunoştinţe pozitive.

Zeiţa raţiunii credea în Apus să pună lumea în orânduială numai prin propriul aparat al deducţiunilor logice, ale căror premise nu erau bazate pe nicio experienţă, nici pe organizaţia înnăscută a statului şi a societăţii, ca obiecte ale naturii. Golul nostru intelectual, setos de civilizaţie, a primit fără control, fără cântărire, idei şi bune şi rele, şi potrivite şi nepotrivite, ba naţiunea întreagă, cu prea puţine excepţii, nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi, care e cultura adevărată, că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată, care e facultatea de a dispune de sine însuţi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. Nu e o utopie, o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute, care-şi închipuiau libertatea fără muncă, cultura fără învăţătură, organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analoagă. O serie de fraze ieftine, copiate din gazete străine, din scriitori de a doua mână, din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări, a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri; raţionamente străine, răsărite din alte stări de lucruri, înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi.

Deci tocmai lipsa unei reacţiuni adevărate, raţionalismul foarte strălucitor, dar şi foarte superficial al epocei trecute au făcut ca introducerea tuturor formelor nouă de cultură să se întâmple fără controlul, fără elementul moderator al tradiţiilor trecutului. În loc ca un spirit nou de muncă şi de iubire de adevăr să intre în formele vechi ale organizaţiei noastre, s-a păstrat din contra incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene.

Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală.

Programul publicat în nr-ul de ieri, asupra căruia vom reveni în deosebite rânduri, a răsărit din acest viu sentiment al contrazicerii între fond şi forme care se arată atât de deschis în toate fenomenele vieţii noastre publice.

Chiar dacă epoca formelor goale, care domneşte de douăzeci de ani şi mai bine în ţările noastre, s-ar putea explica, deşi nu justifica, prin cuvântul «epoca de tranziţiune», e evident că sarcinile cu care tranziţiunea ne-au încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de-a ne întoarce de pe calea greşită, de-a privi în mod limpede starea adevărată a ţării, de-a judeca în mod mai limpede necesităţile ei.

O schimbare a opiniei publice în înţeles conservator se poate constata de mai mult timp încoace.
Foaia noastră, de acum doi ani încă a prezis că ţara, prin tristele experimente la care e supusă de domnia frazei, va ajunge până în sfârşit să fie conservatoare.

În urma acestei preziceri, îndealtmintrelea lesne de făcut, s-a văzut că însuşi liberalii au fost siliţi să recunoască necesitatea unei legi contra uzurei şi a unei alte legi contra înstrăinării pământurilor ţărăneşti. Aceste legi stau însă în flagrantă contrazicere cu însăşi raţiunea de-a fi a liberalismului, care recunoaşte oricărui cetăţean dreptul absolut de-a dispune de bunurile şi de munca sa după propria şi libera sa chibzuinţă. Iată dar că din haosul de idei liberal-cosmopolite, pentru care clasele şi statul nu sunt nimic, iar individul totul, răsare ca din senin necesitatea absolută de existenţă a unei clase asigurate de muncitori agricoli. Nu ne îndoim că mai târziu capetele mai clare dintre liberali vor recunoaşte tot atât de mult necesitatea absolută a proprietăţii mari, care este în toate ţările sprijinul cel mai puternic al neatârnării de caracter, al celei mai înalte forme a libertăţii omeneşti. Nu o dată în istorie se va confirma adevărul fabulei lui Meneniu Agrippa.

Încheiem aceste şiruri aducând cetăţenilor aminte că nu există nici libertate, nici cultură fără muncă.

Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumără fără s-o ştie între paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ruina şi demoralizarea poporului lor.ˮ

Mihai Eminescu în ziarul Timpul, 17 februarie 1880

yogaesoteric
15 iunie 2019

Singura ţară europeană care nu a construit niciun metru de autostradă în 10 ani. Cum a ajuns (din nou) România codaşa Europei

Dezastrul din infrastructura României are implicaţii majore în atragerea investitorilor strategici şi în păstrarea celor care au îndrăznit să vină în România, scrie Ziarul financiar. După ce, vreme de un deceniu, am fost singurul stat european care nu a construit nici măcar un metru de autostradă, situaţia nu s-a schimbat prea mult. Doar promisiuni şi proiecte care zac în sertare…

Potrivit statisticilor europene, comparativ cu 1990, România se află pe ultimele locuri la realizarea marilor proiecte de infrastructură. Astfel, dacă în 1990, România avea 113 kilometri de autostradă, timp de 10 ani situația a rămas neschimbată şi am devenit singura ţară europeană care timp de un deceniu a bătut pasul pe loc.

În timp ce noi stăteam degeaba, vecinii construiau zeci de kilometri de autostradă, care mai târziu s-au tradus în investiţii de miliarde de euro. Ungaria, de exemplu, a construit în perioada 1990-2000, peste 180 de kilometri de autostradă, iar Bulgaria a reuşit să finalizeze 46 de kilometri. Portugalia este deja un subiect de manual, în perioada 1990-2000 finalizând peste 1.100 kilometri de autostradă.

Situaţia nu s-au redresat nici în anii care au urmat, promisiunile de proiecte rămânând blocate în sertarele miniștrilor care s-au perindat pe la Transporturi. Astfel, la finalul anului 2015, România avea 747 kilometri de autostradă, nivel similar cu cel din prezent, având una dintre cele mai slabe performanţe la nivel european în ceea ce priveşte dezvoltarea acestei infrastructuri strategice. În acest timp, Portugalia a ajuns la peste 3.000 de kilometri de autostradă, Croaţia – la 1.310 kilometri, iar Ungaria s-a apropiat de 1.900 de kilometri.

„Pentru a face faţă transporturilor, noi optimizăm în permanenţă soluţiile alese, feroviar, camion sau naval. Încurajăm dezvoltarea infrastructurii nu pentru noi, ci pentru economia ţării“, a declarat Antoine Doucerain, directorul general al Auto-mobile Dacia şi şeful Grupului Renault în România. Deşi Dacia este unul dintre cei mai stabili investitori pe plan local, lipsa infrastructurii se vede în incapacitatea de a atrage pe plan local investiţii noi de proporţii.

BMW Group, unul dintre cei mai mari constructori de automobile premium din lume, a anunţat că va construi o uzină nouă de automobile în Ungaria, în apropierea oraşului Debrecen. Investiţia va fi de 1 miliard de euro şi va crea peste 1.000 de locuri de muncă, iar infrastructura a contat în această decizie.

Dar România nu este codaşă doar la infrastructura rutieră. Harta trenurilor de mare viteză se opreşte în estul Europei. Dacă în Vest trenurile „zboară” cu mai bine de 250 de kilometri pe oră, în România abia se târâie de cinci ori mai lent. Cele de călători. Trenurile de marfă merg cu 20 de kilometri la oră.

Situaţia căilor ferate din România este dezastruoasă, statisticile arătând că în acest moment, România are acelaşi număr de kilometri ca acum 100 de ani, adică aproximativ 11.000 de kilometri.

yogaesoteric

16 iunie 2019