Fenomenul Pitești, pandemoniul închisorilor comuniste. Tortură și teroare la Pitești!

 

Dacă aruncăm un ochi asupra crimelor din închisorile comuniste suntem astfel obligați să înțelegem ceea ce s-a petrecut la Pitești. Nicăieri în Europa nu a mai fost implementat cu succes un asemenea experiment. Un experiment bazat pe tortură permanentă care avea ca scop dezumanizarea totală a individului și distrugerea completă a personalității acestuia. Rândurile care vor urma pot fi catalogate ca macabre, pot fi etichetate că transmit o violență dusă la extrem, o stare de sadism sau grave tulburări psihice. Însă ele sunt reale, iar sute de nevinovați le-au căzut victimă. Pentru ceea ce va urma cuvintele au fost cu greu alese. Au refuzat îngrozite să fie transcrise. Cuvintele s-au înclinat în fața victimelor macabrului experiment.

Despre sfinții închisorilor, despre martirii care au sfârșit în temnițele comuniste din România, despre deținuții politici, despre oameni simpli victime ale monstruosului regim totalitar s-au scris mii de rânduri. S-au scris și se vor mai scrie. Însă ceea ce s-a petrecut la Pitești între 1949 și 1952 face subiectul unei acțiuni de dezumanizare care și-a atins scopul. La Pitești a început reeducarea. Dar ce a însemnat ea și cum se va desfășura va marca sute de alte vieți.

Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delicvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Makarenko a murit în 1939 fără să afle vreodată că ideea sa va putea fi pusă în practică tocmai într-un spațiu în care un regim comunist nu era deloc plauzibil. Experimentul era bazat pe tortură neîncetată până ce reeducatorul care la rândul său a fost reeducat considera că respectivul deținut se transformase în omul pe care regimul îl dorea. E important să înțelegem că în acest fel victima devine călău și își pierde calitatea de victimă. Toată lumea devine vinovată, dar paradoxal, toți sunt fără de vină. Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul Partidului, care era și inițiator. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă demonicul Eugen Țurcanu.

Eugen Țurcanu, chipul luciferic, prevestitor al morții

Țurcanu s-a născut în 1925 în județul Suceava. Era un om masiv, puternic, ambițios, inteligent și cu o dorință enormă de afirmare. Cochetează cu Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale Mișcării Legionare, acțiune ce îi va influența întreaga existență, așa cum vom arăta în cele ce urmează. Rupe orice legătură și se dezice complet de legionari în momentul în care aceștia intră în ilegalitate. Imediat după 23 august se înscrie în Partidul Comunist, unde începe să își clădească o carieră. Era bine văzut de organele locale ca unul dintre agitatorii de mase ai partidului. În 1948 Țurcanu devine membru în Biroul județean de partid din Iași, după care este trimis la București unde urmează cursurile unei școli de diplomați. Se remarcă prin studii excelente și prin rolul de informator pe care și-l asumă fără nicio remușcare. Urma să fie trimis la Berna, însă cariera sa politică se va prăbuși brusc.

În Frățiile de Cruce, Țurcanu îl cunoaște pe Bogdanovici, un legionar care nu se va dezice de Mișcarea Legionară nici după ce ea va intra în ilegalitate. Bogdanovici îl recunoaște. Va exista o discuție între cei doi în care Țurcanu își reneagă cu vehemență trecutul. Se ajunge în cele din urmă la un consens. Țurcanu nu îi va denunța pe legionari poliției în timp ce Bogdanovici și anturajul său de legionari nu vor vorbi niciodată de trecutul lui Țurcanu. Totul se prăbușește la 15 mai 1948, când în una dintre desele nopți în care regimul făcea arestări în masă, sunt ridicați legionari din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara. Un student din Iași mărturisește totul Securității. A fost suficient pentru ca Eugen Țurcanu să fie arestat împreună cu tot lotul Bogdanovici. Țurcanu nu va ierta și nu va uita niciodată acest incident. Bogdanovici va muri la Pitești în timpul reeducării, de care se va ocupa personal Țurcanu. Alexandru Bogdanovici a rezistat la nenumărate schingiuiri și torturi, iar în momentul în care a murit avea pancreasul rupt, intestinul perforat, toți dinții zdrobiți și nenumărate hemoragii.

«Cum îndrăznești, banditule, să înjuri un gardian?»

Dar să ne întoarcem la Pitești și la Eugen Țurcanu. Deși i se promisese clemență la proces, lotul Bogdanovici e judecat de un tribunal militar și nu comunist. Aceștia, care la rândul lor au judecat comuniști, doreau o relație bună cu noul regim pentru a rămâne în funcții și ofereau adesea maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel, Țurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare. Din închisoare este dus să fie audiat de Nikolski, comandantul suprem al Securității, care îi prezintă întregul experiment. Fiind de acord să îl conducă, Țurcanu își alege o echipă care să îi fie loială.

La jumătatea lui noiembrie 1949, în camera 4 a secțiunii Spital din închisoarea Pitești, sunt aduși 15 tineri, legionari și nu numai. Victimele erau și liberali, țărăniști, regaliști și în genere orice altă persoană care nu îmbrățișa ideologia comunistă. Aici, în Camera 4 Spital, cei 15 găsesc alți 15 deținuți – grupul Țurcanu – iar fiecare se apropie de unul dintre noii veniți. Însuși Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales șef al camerei, Sandu Angelescu din Timișoara, membru al unei organizații regaliste. Novici și lipsiți de precauție și prudență, aceștia se deschid în fața grupului Țurcanu cărora le comunică informații pe care au reușit să le ascundă în timpul anchetei și își exprimă îngrijorarea ca cei de acasă să nu fie arestați. La 6 decembrie 1949 un gardian îi cere lui Sandu Angelescu să-și dea jos puloverul verde pe motiv că „face pe legionarul”. Acesta îi spune că nu a fost niciodată legionar și nici nu a fost acuzat de așa ceva, ci dimpotrivă, a fost arestat ca regalist. Gardianul insistă, iar Angelescu se conformează, îi oferă puloverul și rămâne în cămașă într-o celulă rece și neîncălzită. După ce gardianul părăsește celula, Angelescu îl înjură. În momentul următor Țurcanu se repede la el și îi aplică o palmă zdravănă. „Cum îndrăznești, banditule, să înjuri un gardian?” S-a iscat o bătaie general, temperată de directorul Dumitrescu și de gardieni. A fost scos în față Angelescu, șeful camerei, care i-a comunicat directorului că în timp ce stăteau liniștiți au fost atacați de grupul lui Țurcanu. Directorul, nervos, țipă la Țurcanu, care îi raportează imediat că face parte dintr-un grup de tineri reeducați care și-au făcut o organizație, ODCC – Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste – care le-a propus acelor „bandiți“ să renunțe la atitudinea și activitatea lor și să adere la organizație. Țurcanu pretindea că de aceea grupul lui Angelescu s-ar fi năpustit asupra lor. Căpitanul Dumitrescu, ne mai voind să asculte nimic, dă ordin ca cei din grupul Angelescu să fie dezbrăcați, întinși pe cimentul rece și bătuți brutal cu răngi de fier și bâte de către gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreția grupului lui Țurcanu. Evident, totul a fost o regie.

Apoi, în data de 6 decembrie 1949 începe cu adevărat teroarea în Pitești. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită. Putea deschide oricând ușa de la celulă și să îi solicite gardianului să-i aducă un deținut. Ceilalți deținuți și chiar gardieni i se adresau cu apelativul „domnule”.

După demascarea experimentului (proces pe care îl vom prezenta în cele ce vor urma) partidul trebuia să găsească țapi ispășitori. A fost pus la cale scenariul cum că niște agenți legionari, la ordinul liderului Mișcării Legionare, Horia Sima, care pe atunci era aflat în exil, ar fi încercat prin violență să compromită regimul și guvernarea comunistă. Au fost condamnați doar torționarii care au avut o legătură cu Legiunea. Țurcanu nu a avut cum să scape. A murit executat la 17 decembrie 1954.
 
Reeducarea

Conceptul de reeducare se referă, bineînțeles, la tortură: la bătăi, la schingiuiri. Tortura se desfășura în permanență. Cel a cărui reeducare era în curs se afla în aceeași celulă cu reeducatorul. La Pitești, a fost o închisoare rezervată tineretului, mai exact studenților. Ei erau împărțiți în patru categorii:
- Prima categorie era alcătuită din cei reținuți fără sentință judecătorească (făceau totuși 6-7 ani de închisoare);
- A doua categorie era compusă din condamnații pentru delicte minore precum nedenunțare, favorizare sau simplă suspiciune (3-5 ani de închisoare corecțională);
- A treia categorie includea persoanele condamnate cu o oarecare justificare judiciară. Este categoria din care fac parte marea majoritate a celor întemnițați la Pitești. Ei sunt condamnați pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” (8-15 ani de temniță grea);
- A patra categorie o reprezintă șefii de grupuri sau personalități din lumea studențească, cei care aveau o influență puternică asupra celorlalți (10-25 de ani de muncă silnică).

Procesul de reeducare condus de Țurcanu și grupul său avea patru faze.

Prima fază era demascarea externă. Deținutul trebuia să-și arate loialitatea față de ODCC și partid spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicitățile și orice legătură pe care o păstra cu cei de afară.

A doua fază era demascarea internă în care se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalți deținuți care îl susțineau și îl îndemnau să fie prudent. Trebuiau divulgați anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menționat că aceste două faze aveau un mare succes și ofereau rezultate mult peste cele obținute de Securitate în anchetele interne. Toate aceste informații erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.

A treia fază era demascarea morală publică. Cam din acest stadiu deținutul ajungea distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soție, părinți, Dumnezeu, pe el însuși. Era analizat cu atenție trecutul fiecăruia, iar în baza acestor informații erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fiii de preoți erau obligați să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinții lor, inclusiv la altar. Nu lipsesc nici scenele de incest la care aceștia „participă” evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor, care sunt prezentate ca prostituate. În ultima fază a reeducării, deținutul era pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic, prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau, Țurcanu nu era niciodată mulțumit.

Imaginația bolnavă a lui Țurcanu escaladează cotele cele mai aberante în momentul când vine vorba de studenți la teologie sau studenți credincioși. Unii erau „botezați” în fiecare dimineață. Mai exact erau scufundați cu capul într-un vas cu urină și fecale în timp ce ceilalți erau obligați să cânte sfânta slujbă a botezului. Deținuții sunt puși să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paștelui. Textul sfintei liturghii era bineînțeles, pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale, iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun și pâine. Deținuții erau obligați în noaptea Învierii să sărute falusul și să rostească „Hristos a Înviat”. Orice gest sesizat de Țurcanu care îți trăda sentimentele și emoția pe care experimentul trebuia să le distrugă, se sfârșea cu reînceperea reeducării de la zero.

În ceea ce privește tortura fizică, la Pitești s-a practicat toată gama de tortură posibilă: erau arse diferite părți ale corpului cu țigara, au existat deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconștiență, dinți zdrobiți, unghii smulse, în timp ce alții erau obligați să mănânce o gamelă cu fecale, iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât.

Arătând cele menționate mai sus, întrebarea dacă la Pitești au existat sinucideri este mai mult decât legitimă. Încercări de sinucidere au fost. Și au fost nenumărate, însă fără reușită. În celulă nu exista niciun obiect metalic, furculiță sau cuțit. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligați să o apuce cu gura și fără să se ajute de mâini. Mulți au încercat să își sfâșie arterele cu dinții, să își zdrobească capul de pereți sau să mănânce săpun, însă erau de fiecare dată interceptați de către reeducatori, care îi supravegheau permanent. Totuși, a fost semnalat un singur caz de sinucidere. Este vorba de studentul Șerban Gheorghe de la Murfatlar, care reușește să se arunce în gol de la etajul cinci în momentul în care deținuții erau duși la dușuri. Se petrecea rar, circa o dată la două săptămâni și nu din motive de umanitate. De frică, pentru a preveni o molimă, se organiza o sesiune de duș. Evident, după incidentul menționat a fost amplasată o plasă între etaje. Din acel moment Piteștiul nu a mai cunoscut nicio sinucidere. Doar lacrimi și strigăte disperate care cereau moartea.

Demascarea și prăbușirea experimentului

De la început trebuie semnalat faptul că succesul pe care macabrul experiment l-a avut la Pitești s-a datorat în întregime faptului că penitenciarul se afla în pustietate, departe de orice așezare. Procesele de tortură se puteau desfășura nestingherite, țipetele, care nu se mai opreau, ale celor torturați nu puteau fi auzite de nimeni. Poziționarea geografică, complet izolată, a închisorii a garantat experimentului „succesul”.

Prăbușirea a venit după ce experimentul s-a extins și la alte închisori. Studenți reeducați, acum reeducatori, au fost trimiși la Canal, Gherla, la Târgu-Ocna sau la Ocnele Mari. Țurcanu deținea în continuare controlul întregului experiment. Prin închisori au început să circule zvonuri. Ceilalți deținuți erau sfătuiți să se ferească de deținuții studenți. În special de deținuții studenți care le erau prieteni. La Gherla, spre exemplu, se tortura de dragul torturii. Aici vor muri mai mulți oameni decât la Pitești. Demascarea internă și externă nu mai era o necesitate, aparatul Securității lucra mult mai bine. O altă diferență a fost aceea că procesul de reeducare era aplicat și persoanelor în vârstă.

În penitenciarul din Târgu-Ocna nu s-a putut implementa cu succes experimentul deoarece aici erau transferați bolnavii de TBC, cei în fază finală sau infirmii care nu puteau rezista principalului pilon al brutalului fenomen – tortura neîncetată. Deținuții erau obligați să recurgă la demascare pentru a li se oferi medicamentele atât de necesare, care le alinau suferința, sau pentru a fi mutați din celule în care nu era suficient oxigen.

Un episod care merită semnalat și care anunță sfârșitul experimentului se petrece la Canal. Este vorba de moartea doctorului Simionescu, cel care ocupase un post în guvernul Goga din 1938. El a fost arestat pentru contacte cu liderii țărăniști. Acesta nu mai suportă torturile, iar când simte că sfârșitul îi este aproape, se sinucide, aruncându-se în sârmă ghimpată, unde este împușcat. Altă sursă precizează că a fost împins în sârmă ghimpată de către torționarul Bogdănescu și așa și-a găsit sfârșitul. Cert este că o astfel de crimă nu putea fi ascunsă, iar când soția sa a aflat, a făcut un scandal imens la Ministerul de Interne. Cu toate că a fost arestată și ea, zvonurile s-au răspândit cu repeziciune. Pentru a evita ca vreun post occidental (Vocea Americii, BBC sau România Liberă) să preia o astfel de știre, Ministerul de Interne este obligat să deschidă o anchetă (deși, așa cum am arătat mai sus, chiar Ministerul de Interne era inițiatorul experimentului). Moartea doctorului Simionescu a scurtat experimentul și a dus la salvarea câtorva zeci de vieți.

Pe motiv că Partidul vrea să le recompenseze meritele, torționarii sunt puși să-și povestească cu lux de amănunte toate crimele. Se strâng mii de pagini care, evident, după proces nu vor mai fi de găsit. Scenariul va fi următorul: torționarii erau agenți ai liderului legionar aflat în exil Horia Sima, care la ordinul acestuia au încercat prin violență și din pricina lipsei de vigilență a gardienilor, bineînțeles regretabilă, să distrugă Partidul Comunist, orânduirea și guvernarea muncitorească a patriei. Au fost selectați torționarii care au avut vreo legătura cu Mișcarea Legionară (fie ea chiar și cea mai mică, cum este și cazul lui Eugen Țurcanu), restul reușind să scape. Scenariul era atât de fantezist, încât s-a renunțat la promovarea lui prin aparatul de propagandă. Evident, în timpul procesului care va avea loc în secret, nu s-a pomenit nimic de organizația ODCC. Totul trebuia să pară o acțiune fascistă.

Procesul începe târziu, după mai bine de doi ani, în octombrie 1954, iar sentința este dată în decembrie 1954. În boxa acuzaților vor exista două categorii: „vinovații integral” (iar aici se regăsește Țurcanu și largul său grup) și „vinovații fără de vină”, călăii-victime, schingiuiții-schingiuitori, mai exact cei reeducați. Până la finele anchetei, odată cu moartea lui Stalin (1953), pedepsele capitale se transformă în muncă silnică, iar în 1964 s-a produs amnistia generală. Chiar și așa, niciun tribunal din lume nu putea să nu îl condamne pe Eugen Țurcanu. Esențial este să înțelegem faptul că ceea ce s-a petrecut la Pitești, întregul experiment, nu a fost o acțiune împotriva unei ideologi politice și anume împotriva legionarilor. La fel ca aceștia, victime ale regimului comunist și ale fenomenului Pitești au fost și liberali, țărăniști, regaliști și chiar socialiști care nu îmbrățișau politica Partidului Comunist.

Tortura la care au fost supuși cei care au trecut pe la Pitești nu poate fi descrisă. Acțiunea de dezumanizare implementată asupra acestora depășește pragul rațiunii. Importante sunt și numele vinovaților. Tuturor vinovaților. Aici îi vom aminti pe lângă Eugen Țurcanu și grupul său pe: comandantul suprem al Securității, Nikolski, pe colonelul Dulgheru și pe colonelul Sepeanu, care erau adjuncți ai lui Nikolski, pe căpitanul Dumitrescu – directorul penitenciarului, pe locotenentul politic Marina, pe colonelul Zeller din Direcția Generală a Penitenciarelor, trimis direct de la Ministerul de Interne, și nu în ultimul rând, însuși Partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar toți aceștia nu reprezintă decât o totalitate de factori ai unui regim criminal care a cangrenizat și paralizat România. Principalul vinovat a fost regimul comunist.

Obligația pe care noi o purtăm este să amintim oricărei generații care va urma despre episodul Pitești. Avem obligația de a nu uita! Și de a nu judeca! La Pitești toată lumea tortura și toată lumea era torturată. La Pitești iadul a coborât pe Pământ. La Pitești a luat naștere termenul de pandemoniu, iar noi riscăm prin tăcere și uitare să devenim complici! Să nu uităm de Pitești 1949-1952.

Citiți și: 
«Dacă voi veţi tăcea, pietrele vor vorbi»18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor» 
Ce idei legionare sunt interzise şi de ce? 

yogaesoteric
23 octombrie 2018

Sania cu reacție – ineditul vehicul construit de genialul inventator Henri Coandă, la început de secol XX

Un episod mai puțin cunoscut, în istoria inventicii românești!

Henri Coandă ne este cunoscut, tuturor, ca inventator, om de știință și pionier al aviației, fiind cel care a conceput primul avion cu reacție, în plină epocă a aparatelor de zbor cu elice. Henri Coandă este, totodată, și cel care a descoperit fenomenul căruia avea să-i împrumute propriul nume: efectul Coandă.

Un episod inedit și mai puțin cunoscut din viața marelui inventator român, dar și din istoria inventicii românești, este construirea saniei cu reacție. Sania cu reacție a lui Henri Coandă este, probabil, tot atât de puțin cunoscută ca și ambarcațiunea cu reacție concepută de Alexandru Ciurcu la sfârșitul secolului XIX.

În ce context a fost construită sania cu reacție a lui Coandă?
În toamna anului 1910, în capitala Franței a fost organizat un important salon aeronautic. Era printre primele evenimente de acest tip din lume și al doilea desfășurat în „Orașul luminilor”. Printre vizitatori, s-a numărat și un membru al familiei imperiale a Rusiei (văr primar cu ultimul țar). Acesta a fost impresionat de avionul cu reacție al lui Coandă, expus la eveniment. Marele duce Kiril Vladimirovici, rusul la care facem referire, l-a întrebat pe genialul inventator român dacă nu ar putea construi și un vehicul terestru, care să se deplaseze pe zăpadă, dotat cu un motor asemănător celui folosit pentru primul avion cu reacție.

Se pare că ideea i-a surâs conaționalului nostru. Într-un timp record, mai înainte ca anul 1910 să ajungă la sfârșit, descoperitorul efectului Coandă prezenta publicului noua sa creație: prima sanie cu reacție din lume. Ineditul vehicul era menit, se pare, să fie întrebuințat de ducele Kiril în concursurile dedicate săniilor cu motor, ce se desfășurau în Rusia acelor vremuri, cu doar câțiva ani înaintea răsturnării regimului țarist și venirii la putere a bolșevicilor.

Având un motor destul de puternic și o greutate redusă, datorită designului minimal (și totuși foarte elegant), se pare că sania cu reacție a lui Coandă putea concura cu șanse mari în concursurile de profil organizate de ruși. În luna martie a anului 1911, într-un număr al revistei Popular Mechanics Magazine era descrisă succint, alături de întâiul avion cu reacție, sania cu motor creată de către genialul Henri Coandă la finele anului anterior. Creația tehnică a românului fusese remarcată, foarte prompt, și de americani!

În publicația menționată, dedicată științei și noilor tehnologii, este prezentată inclusiv o imagine a ineditului vehicul. Se preciza că vehiculul are „o formă de țigară”, fiind înzestrat cu o „turbină de sucțiune” (aspirație) amplasată frontal. Aceeași sursă arăta că motorul de 40 de cai putere putea deplasa vehiculul pe zăpadă cu viteza de 50 de mile pe oră. Era un vehicul foarte rapid, prin comparație cu vitezele de care erau capabile automobilele obișnuite ieșite pe porțile fabricilor în primul deceniu al secolului XX.

Potrivit variantei de limbă engleză a Wikipedia, începând cu data de 3 decembrie 1910, sania cu reacție a lui Henri Coandă a fost expusă vreme de două săptămâni în cadrul celui de-al XII-lea salon automobilistic al Franței, alături de automobilele dotate cu motoare fabricate la uzina Gregoire (unde fusese fabricat, de altfel, și motorul său). Ulterior, vehiculul a mai fost expus și într-o sală de expoziție de la Grand Palais des Champs-Élysées. Conform sursei mai sus amintite, sania lui Coandă ar fi fost capabilă să atingă o viteză de aproape 100 km/h, considerabil mai mare decât cea estimată de cei de la Popular Mechanics Magazine.

Acum, rămâne să nădăjduim că viitorul ne va pune în posesia unor informații ce privesc soarta pe care a avut-o, în Rusia, originalul „snowmobil cu reacție” conceput de Henri Coandă la început de secol XX.

Citiți și: 

 
Contribuția importantă a românilor la binele umanității – o moștenire pentru viitor ce este oferită lumii de poporul român (I) Uimitori români contemporani, înzestrați cu o excepțională creativitate, inventivitate și sclipiri de geniu 

yogaesoteric
19 octombrie 2018

Donald Trump e vinovat. E vinovat doar că nu e prost

Mai susţinut ca niciodată, corul bocitoarelor de la Bucureşti şi-a înălţat spre văzduh cugetările copiate de prin site-urile care „dau bine”, informându-ne asupra iminentei prăbuşiri a lumii în haosul unui război comercial global, declanşat de către necontrolatul preşedinte al statelor Unite, Donald Trump.

Şi ce aflăm, îngroziţi, de la armata de sinecurişti care au trecut brusc de la senzaţionalul cotidian dâmboviţean la viziunea pesimismului global, care a cuprins omenirea de când la Casa Alba s-a instalat posesorul celui mai neconvenţional limbaj diplomatic din istoria Americii? Că lumea întreagă va fi distrusă, că toate ţările vor avea de pierdut, că Trump este iraţional, că Trump i-a jignit pe prea-nevinovații germani, că Trump s-a predat nemilosului Vladimir Putin, căruia i-a oferit pe tavă Crimeea la pachet cu ridiculizarea FBI-ului; în fine, în ultima vreme, Trump a devenit şi pentru români, graţie televiziunilor, analiştilor şi doctorilor în securitate, pericolul suprem, diavolul care dezbină omenirea unită în jurul valorilor globaliste.

Fără nicio îndoială, glorioşii globalişti autohtoni, probabil hrăniţi intensiv cu roşii turceşti importate din Italia şi cu zmeură produsă în Portugalia şi importată din Olanda, au neglijat perimata îndeletnicire a cititului sau şi mai antica practică a recursului la cifre şi au preluat, din dorinţa de a nu deranja axiomele comode ale modernismului, toate frazele ditirambice înşirate de propaganda anti-Trump răspândită de armata birocraţilor universali.

Lumea încă trăieşte cu credinţa oarbă că toate statele lumii trebuie să aibă reglementări comerciale asimetrice cu prea-puternica Americă. Adică, noi cu toţii, europenii, chinezii, ruşii, japonezii trebuie să avem voie să punem taxe vamale mari produselor americane, dar americanii să fie, în schimb, nevoiţi să cumpere tot ceea ce nouă ne prisoseşte; toţi avem datoria sfântă să ne subvenţionăm brânza, vinul sau grâul, dar americanilor le este strict interzis să o facă.

Mai mult, toţi putem să impunem ce restricţii vrem pe propriile pieţe, să subvenţionăm gazul sau electricitatea industriei proprii, numai americanii nu au dreptul moral să o facă, în numele echităţii mondiale. Ba mai mult, americanii sunt şi obligaţi să plătească şi să susţină securitatea unei Uniuni Europene a cărei birocraţie are ca sport favorit demonizarea Washington-ului şi lupta împotriva intereselor acestora; aceiaşi americani trebuie să îi apere pe europeni de ruşi şi nu au voie să îi strângă mâna odiosului ocupant de la Kremlin, dar europenii au voie să îşi facă ce conducte vor pentru a aduce gazul de la ruşi. În fine, americanii sunt condamnaţi de nemiloasa opinie publică mondială întruchipată de Federica Mogherini la a asista inerţi cum chinezii le ocupa piaţa, băncile şi ţara cu produse contrafăcute sau subvenţionate.

Ei bine, aceeaşi opinie publică „imparţială”, devotată dezvoltării globale, i-a fraierit pe americanii lui Clinton să accepte (în 2000, cu efect din 2001) intrarea Chinei în Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO-World Trade Organization), deşi nici pe departe chinezii nu respectau regulile internaţionale. De atunci şi până acum, deşi a ajuns a doua putere a lumii şi prima economie a acesteia, în cifre comparabile (PPP), China tot o sărmană țară în curs de dezvoltare a rămas şi trebuie să i se ierte micile derapaje de la regulile comerţului liber. Iată, de exemplu, cum a evoluat comerţul bilateral dintre americani şi chinezi din 2001 şi de ce este Trump îngrijorat:

Adevărul este că politica oficială de la Beijing are încă (după 17 ani de la aderarea la WTO) ca priorităţi hărțuirea celor care vor să vândă în China produse fabricate în afara Chinei şi împiedicarea investiţiilor străine care nu asociază parteneri chinezi (mai ales firme de stat). Mai mult, obiectivul major oficial al guvernului chinez se numeşte „Made în China 2025” şi se referă la înlocuirea produselor de import cu produse chinezeşti!

În pofida credinţei stupide că firmele occidentale investesc în China pentru că acolo sunt salarii mai mici sau pentru a fi mai „aproape de piaţă”, adevărul crud este acela că nu poţi vinde în China mai nimic dacă nu ai un parteneriat (joint-venture) cu o firmă locală şi nu poţi avea un astfel de parteneriat dacă nu accepţi să cedezi tehnologie partenerului local: de exemplu, nicio firmă europeană, canadiană sau japoneză nu a putut să vândă trenuri de mare viteză în China dacă nu avea semnat un parteneriat cu compania publică chineză de căi ferate dar, pentru a semna un astfel de parteneriat, trebuia să accepţi să faci „transfer tehnologic” pentru a produce cea mai mare parte a trenului în fabrici chinezeşti!

În mod similar, companiile auto care vor să vândă sau să producă maşini electrice în China o pot face numai dacă le echipează cu baterii produse de o fabrică locală, dar singurele fabrici locale de baterii care beneficiază de subvenţii guvernamentale (oferă, deci, produse cu preţ mai mic) sunt cele cu acţionariat chinezesc!

China utilizează cu mare succes subvenţionarea produselor sale atât prin credite bancare preferenţiale, cât şi prin uriaşe fonduri de investiţii guvernamentale care, chipurile, îşi determină investiţiile după „reguli de profitabilitate”. De exemplu, autorităţile locale (guvernele provinciale) au înfiinţat nu mai puţin de 30 de fonduri distincte de investiţii care plasează în industria semiconductorilor peste 100 miliarde USD, inducând o creştere a producţiei globale de 25% în câţiva ani; după doi ani de confiscare a pieţei cu produse ieftine, competitorii chinezilor vor falimenta, permiţând firmelor chinezeşti să rămână dominante pe piaţă. Beijingul a încercat să facă acelaşi lucru pe piaţa mondială a panourilor solare în anii 2010-2011, dar a pierdut, iar companii precum Suntech sau Chaori au generat pierderi gigantice, imediat acoperite de sistemul bancar chinezesc.

Aici este necesar să spunem că, spre deosebire de băncile occidentale, cele chinezeşti beneficiază de o rată a economisirii din partea populaţiei de câteva ori mai înaltă, datorită unei frugalităţi excesive a consumatorului chinez: dacă un american mănâncă, în medie, o friptură de 250 gr. pe zi, chinezul mănâncă aceeaşi cantitate în două săptămâni...

Companiile energetice de stat din China sunt responsabile de peste 90% din achiziţiile în domeniu şi nu achiziţionează decât produse fabricate local, în fabrici cu parteneri locali, iar planul „Made în China 2025” prevede, de exemplu, creşterea achiziţiilor de produse locale în spitale cu 70% până în 2025.

Toate exemplele de mai sus indică modul pervers în care China şi-a construit vastul excedent comercial cu Statele Unite şi explică şi acţiunile de represalii decise de către POTUS (President of the United States).

Un alt front deschis de către Trump în conflictul comercial global este cel cu Uniunea Europeană. Al patrulea cel mai mare deficit comercial de bunuri al Americii este în favoarea Germaniei (65 miliarde USD), în condiţiile în care americanii cumpără peste 1,3 milioane de automobile germane pe an. Ei bine, taxa vamală pentru automobilele europene vândute în SUA este de doar 2,5%, pe când orice maşină americană vândută în UE trebuie să suporte o taxă vamală de 10%.

Mai pare Trump nebun sau iraţional acum? Unde mai pui că actualele niveluri de taxe vamale asimetrice au fost convenite în timpul rundei Uruguay, din vremea GATT (precursorul WTO), când Uniunea Europeană avea doar 12 membri, nu 28 ca acum şi o industrie auto explozivă în noile state membre.

Ca să înţelegem şi mai bine discrepanța de care vorbeşte Donald Trump, iată cum arată media ponderată a taxelor vamale impuse de către principalii actori comerciali occidentali:

Cu alte cuvinte, SUA au o medie a taxei vamale de 1,7%, UE de 2% și Japonia de 2,5%, China neîncăpând în scala graficului, cu peste 10%!

În raportul anual pentru 2017 USTR (US trade Representatives), se atrage atenţia asupra unei multitudini de cazuri concrete care „sabotează” soliditatea celui mai amplu spaţiu comercial din istorie: schimburile dintre SUA şi UE (excedent european la comerţul de bunuri de 151 miliarde USD şi excedent american la comerţul de servicii de 31 miliarde USD): de la impunerea, în detrimentul standardelor internaţionale, a standardelor armonizate UE, botezate bombastic „New Legislative Framework” la Bruxelles, în 2008, până la impunerea standardelor franţuzeşti în domeniul civil nuclear în detrimentul celor americane, acceptate internaţional; europenii, sub masca luptei pentru energie regenerabilă, subminează exportul american de pelete de lemn, de exemplu, sau interzic inscripţionarea ca „whiskey” a unor produse americane, ca să nu mai vorbim de împiedicarea accesului pe piaţa europeană a medicamentelor americane, multe mai ieftine şi mai eficiente decât cele locale. Europenii impun tot felul de bariere netarifare, care mai de care mai comice, precum interzicerea menţionării pe etichetele vinurilor americane a unor „termeni tradiţionali” precum „tawny”, „ruby” sau „chateau”, dar şi bariere tarifare, adică taxe vamale ridicate pentru anumite produse, cum ar fi 26% pentru peşte şi fructe de mare, 22% pentru camioane, 14% pentru aparatura audio-video etc. Avocaţii şi auditorii americani nu au drept de practică în UE, iar unele ţări interzic o naţionalitate non-UE chiar şi farmaciştilor (Austria, Franţa, Ungaria, de exemplu), toate acestea fiind un alt set de restricţii.

Parcurgând toate aceste date şi exemple, este evident că Donald Trump nu face decât să preia şi să exploateze nemulţumirile crescânde ale fermierilor, oţelarilor sau ale celor din industria auto americană, iritaţi de un tratament discriminatoriu care a indus Americii un deficit enorm, mai ales în relaţia cu cei care sfidează America. Cum să explici americanilor că trebuie să plătească sute de miliarde de dolari pentru siguranţa unora care înjură valorile americane dimineaţa, la prânz şi seara şi care interzic SUA folosirea cuvântului „whiskey” pe etichete?

Cum să le explici contribuabililor că trebuie să plătească pentru securitatea celor 10 milioane de slujbe din industria europeană auto, iar europenii să îţi ceară un tarif vamal de 4 ori mai mare în schimb? Cum să le explici americanilor că nu au voie să vândă gaz lichefiat în Europa pentru a proteja piaţa Gazprom din Germania?

Ei bine, cam asta e în esenţă ceea ce i se reproşează lui Trump la Bucureşti sau în restul Europei: că nu e suficient de prost să se lase ironizat, criticat sau chiar ridiculizat de unii care sunt apăraţi de armata americană, care prosperă de pe urma accesului la piaţa americană, dar care le închid uşa în nas exportatorilor americani! Păi oare cât de lovit de sciatică să fii să îl crezi pe unul ca Donald Trump, care a ajuns miliardar şi preşedinte al Americii fiind tocmai Donald Trump, să accepte această realitate?

Citiți și:

Vă place Trump? Un președinte american – nici cel mai bun, nici cel mai rău

Complot mondial? Europa intră și ea în planul pentru căderea lui Trump. De ce a fost Merkel atât de războinică în declarații după summit-ul G7

yogaesoteric

18 octombrie 2018

 

Falsele stațiuni de lux folosite ca paravan pentru exploatarea petrolului. Insulele THUMS din largul Californiei…

 

Nu prea departe de coasta Long Beach, California, există patru insule artificiale înțesate de clădiri strălucitoare, palmieri și cascade. De la țărm, insulele create de om par a fi niște stațiuni de lux în care au acces numai cei cu foarte mulți bani. În realitate, opulența afișată de aceste insule este doar de fațadă, acestea fiind de fapt folosite pentru operațiuni de forare a petrolului. Deghizarea infrastructurilor industriale astfel încât acestea să se amestece cu mediul nu este tocmai ceva nou. În mod similar, orașe precum New York, Paris sau Londra ascund căile ferate care trec prin oraș prin spatele unor ziduri și clădiri false. Aceste falsuri sunt rareori publicate, cele mai multe sunt lăsate să fie descoperite de cetățeni, autoritățile neavând niciun interes direct în acest sens.

THUMS înseamnă Texaco, Humble (acum Exxon), Union Oil, Mobil și Shell, cinci companii care au format un consorțiu care supraveghează operațiunile de foraj din Golful San Pedro. Insulele au fost construite în 1965, iar costul ridicării acestora a fost de 22 de milioane de dolari. Mai mult de 640.000 de tone de bolovani și nisip au fost aduse de pe insula Catalina și folosite pentru a construi perimetrele insulelor. Au fost proiectate de Joseph Linesch, care a ajutat, de asemenea, la amenajarea peisajelor de la Disneyland.

„Insulele trebuiau să se amestece cu peisajul local. Principiul călăuzitor a fost acela că insulele urmau să sporească, mai degrabă decât să perturbe frumusețea naturală a portului”, a declarat Frank Komin, vicepreședinte executiv al operațiunilor sudice pentru California Resources Corporation, compania care deține în prezent insulele.

Insulele THUMS sunt, de asemenea, cunoscute sub numele de Insulele Astronautice, fiind redenumite în cinstea a patru astronauți americani care și-au pierdut viața: Theodore C. Freeman, Gus Grissom, Ed White si Roger B. Chaffee. Ultimii trei au fost astronauții Apollo 1 care au pierit într-un incendiu în timp ce făceau testări ale modului în vederea lansării.

Citiți și:

Joysxee Island: pare o mică insulă, însă nu-i decât o structură artificială, ingenios construită! Despre ce este vorba? «Steaua Umanității» – un glob artificial care a fost pus pe orbită în jurul Pământului și a putut fi văzut în nopțile senine
 

yogaesoteric
16 octombrie 2018

Grădinițele «de gen neutru» din Suedia îi învață pe băieței să poarte rochii

Foarte multe grădinițe suedeze finanțate de guvern sunt „de gen neutru” și îi învață pe copii să-și nege înclinațiile naturale către activități masculine sau feminine, cerându-le în schimb să desfășoare activități care sunt asociate de obicei sexului opus.

„O nouă abordare a genului a devenit obișnuită de acum în grădinițe înainte de înscriere”, relatează New York Times într-un articol dedicat acestor școli. Educatorii suedezi „fac tot ce stă în puterea lor” pentru a demonta copiilor conștiința de gen.
Încă din 1998, programa școlară de stat a cerut profesorilor „să combată șabloanele tradiționale despre genuri și rolurile lor”.
La începuturile acestui masiv experiment social, „Băieții și fetele din grădinițe erau separați pentru o parte a zilei și îndemnați să facă acțiuni asociate sexului opus. Băieții își masau unii altora picioarele. Fetele erau scoase la plimbare în zăpadă, în picioarele goale, sau puse să deschidă larg ferestrele și să țipe.”
În prezent, grădinițele folosesc o largă varietate de tehnici pentru a elimina genul din orele de clasă, făcându-le pe fete să se comporte ca băieții și invers. Grădinițele îi împiedică pe copii să se joace doar cu unii băieți sau fete. Băieții sunt trimiși într-o bucătărie de joacă în timp ce fetele sunt puse să exerseze cum să strige „Nu!”. Grădinițele au acum și câte un „specialist de gen” în cadrul personalului, căruia îi pot fi semnalate probleme ca, de exemplu, băieți care refuză să danseze sau să picteze sau copii care desenează gene lungi doar chipurilor de fete.
Băieții pot purta rochii iar profesorii sărbătoresc de fiecare dată când o fată devine mai puțin feminină. Unui băiat de trei ani, pe nume Otto, nimeni nu i-a spus până la această vârstă, inclusiv „bunicii, îngrijitorii sau alți copii de vârsta lui” că băieții nu poartă rochii. Mama lui „ar vrea ca aceasta să continue cât se va putea de mult”.
O educatoare se bucura foarte tare cum lecțiile ei au schimbat o fetiță foarte feminină într-una despre care părinții se plângeau că a devenit acasă „foarte sfidătoare si obraznică”.
O tânără aspirantă la postul de educatoare, în vârstă de 26 de ani, a declarat pentru New York Times că „se enervează” când își vede prietenii că-și îmbracă copii în bleu sau în roz. În acele momente se simte „responsabilă” să le spună că, îmbrăcând fetele în roz și băieții în albastru, fac o teribilă „greșeală”.
Pe măsură ce nebunia transgender a luat amploare, fostul analist al serviciilor secrete Stella Morabito a scris în mod repetat că de-sexualizarea completă a societății va crește foarte mult puterea guvernelor.
„Dacă veți aboli distincția între sexe în lege, puteți aboli și recunoașterea de către stat a legăturilor biologice de familie iar statul va putea reglementa relațiile personale și își va putea consolida puterea așa cum nu a mai făcut-o vreodată până acum”, a explicat Morabito în Public Discourse în 2016.
Ea continuă: „Într-o societate de-sexualizată prin lege, îți va recunoaște statul relația ta în calitate de soț sau soție? Mamă sau tată? Fiică sau fiu? Toți acești termeni sunt legați de sex. Un sistem care nu recunoaște existența bărbatului și a femeii va putea foarte ușor să ignore descendența oricărui copil. Ai putea fi recunoscut drept «gardianul legal» al copilului tău, dar asta numai dacă statul este de acord cu acest aspect. Oricine altcineva va putea fi paznic al copilului tău dacă statul decide că așa e «mai bine pentru copil». Într-un asemenea scenariu, nimic nu poate împiedica statul să distrugă relația mamă-copil după cum are chef.
Într-un asemenea scenariu, statul controlează toate relațiile personale chiar de la sursă: familia biologică. Abolirea autonomiei familiei va fi completă, pentru că familia va înceta să mai fie un acord din oficiu. «Familia» va fi orice va vrea statul să fie. În lumea de-sexualizată de politici de gen, toate relațiile personale vor ajunge să fie controlate și reglementate de stat.”
Potrivit New York Times, au existat și „proteste ocazionale” din partea tradiționaliștilor în privința grădinițelor „de gen neutru”, dar cele mai mari două partide din Suedia sprijină această abordare a „genului neutru”.

Citiți și:
 
Suedia – copii de grădiniță scoși la parade gay. Asta se pregătește oare și în România?
Ideologia drepturilor copiilor – instrument de distrugere a familiei (I)Scopurile ONU pentru omenire vizează copiii ca «agenţi ai schimbării»

yogaesoteric
16 octombrie 2018

Președintele Poloniei compară apartenența la UE cu o ocupație imperialistă…

Preşedintele polonez, Andrzej Duda, a comparat apartenenţa ţării sale la Uniunea Europeană cu unele aspecte ale ocupaţiei Poloniei de către imperiile rus, austro-ungar sau german de-a lungul istoriei. El a vorbit despre o situație în care „undeva departe, în capitale îndepărtate se decide în privința noastră și în realitate noi muncim pentru alții”, declarație făcută la o manifestare dedicată Centenarului independenței Poloniei.

„Toţi aceşti oameni să-şi amintească cei 123 de ani de partaje teritoriale. (…) Şi atunci au fost oameni care spuneau: poate că va fi mai bine, nu vor mai fi dispute, revolte, insurecţii, războaie, aventuri, confederaţii, vom avea în sfârşit pace”, dar apoi „au înţeles repede că războaiele continuă, aventurile continuă, dar că noi nu mai avem nicio influenţă, că nu mai putem decide pentru noi înşine, că acum, undeva departe, în capitale îndepărtate, se decide în privinţa noastră, ne luăm de acolo banii pe care îi câştigăm pentru munca noastră, deşi în realitate noi muncim pentru alţii.”

Citiți și:

Academician român: integrarea în UE este de fapt dezintegrareMii de persoane la un protest anti-UE din Italia: «Separare de Uniunea Europeană şi cuşca euro»Sfârșitul proiectului UE este deja aproape

 

yogaesoteric
15 octombrie 2018

Realitatea violentă a Suediei a spart imaginea cosmetizată

Suedia este cunoscută pentru muzica populară, IKEA și asistența socială generoasă. Mai nou, ea este asociată tot mai frecvent cu numărul în creștere al recruților Statului Islamic, atentatele cu bombe și atacurile cu grenade.

Suedezii s-au obișnuit cu știrile despre infracționalitatea violentă, intimidarea martorilor și execuțiile comise de crima organizată. Subiectul infracționalității este totuși unul sensibil și dezbaterile pe această chestiune în societatea scandinavă sunt restrânse de tabu-uri.

Pentru a înțelege infracționalitatea în Suedia, este important să remarcăm că în occident asistăm la un declin al actelor de violență extremă, în special în ceea ce privește violența spontană și uciderile provocate de alcool. Totuși scăderea omorurilor a fost în general mult mai redusă în Suedia decât în țările învecinate.

Uciderile cu arme de foc legate de crima organizată, acum în principal un fenomen răspândit printre bărbații provenind din familii de imigranți din culturile paralele ale țării, au crescut de la 4 pe an la începutul anilor ’90 până la în jur de 40 anul trecut. Datorită acestui fapt, Suedia a ajuns de la o țară cu o infracționalitate scăzută la una cu rate ale omorurilor cu mult peste media Europei Occidentale. Tulburările sociale, incluzând incendieri de mașini, atacuri asupra echipelor de intervenție și chiar revolte, constituie un fenomen cronic.

Împușcăturile au devenit atât de frecvente în țară încât nu mai sunt știri de prima pagină, decât dacă sunt spectaculare sau duc la decese. Știrile despre atacuri armate sunt înlocuite rapid cu cele despre evenimente sportive sau celebrități, cititorii devenind desensibilizați la violență. În urmă cu o generație, atacuri cu bombe împotriva poliției și revolte erau evenimente extrem de rare. Astăzi, să citești despre astfel de incidente a devenit parte a vieții cotidiene.

Nivelurile în creștere ale violenței nu au rămas neobservate de către vecinii scandinavi ai Suediei. Norvegienii folosesc în mod obișnuit expresia „condiții suedeze” pentru a descrie infracționalitatea și tulburările sociale. Impresia Danemarcei a fost făcută clară atunci când fostul președinte al NATO și prim-ministru al Danemarcei a afirmat într-un interviu pe un post suedez: „Adeseori folosesc Sudia ca un exemplu negativ”.

În răspuns, guvernul suedez a lansat o campanie internațională pentru „imaginea Suediei” minimalizând creșterea infracționalității, atât în strategia media cât și în campanii finanțate din banii contribuabililor. Într-o vizită la Casa Albă din luna martie, prim-ministrul suedez Stefan Löfven a admis că țara are problemele sale cu infracționalitatea și îndeosebi împușcăturile, dar a negat existența zonelor interzise.

Dar realitatea e una diferită pentru cei de pe teren. Șeful sindicatului paramedicilor Ambulansförbundet, Gordon Grattidge, și predecesorul său Henrik Johansson au declarat recent într-un interviu că unele cartiere sunt în mod clar interzise pentru șoferii de ambulanță – cel puțin în lipsa protecției poliției.

Suedezii nu sunt înclinați către manifestări grandioase de mândrie națională, dar noțiunea unui „Model Suedez” – faptul că țara are ce învăța lumii – este o parte vitală a imaginii de sine naționale.

Din moment ce infracționalitatea este strâns legată de eșecul țării de a-și integra imigranții, creșterea infracționalității este un subiect sensibil. Atunci când guvernul suedez și opoziția fac referire la țară ca fiind o „superputere umanitară” pentru că și-a deschis porțile la mai mulți imigranți pe cap de locuitor în timpul crizei migrației decât orice altă țară din UE, aceștia vorbesc serios. De aici au rezultat niște contorsiuni impresionante.

În martie, ministrul Pieței Muncii Ylva Johansson a apărut la BBC, unde a afirmat că numărul de violuri și cazuri de hărțuire sexuală „au scăzut în jos, jos și jos”. De fapt opusul e adevărat, ceea ce Johansson a recunoscut mai târziu într-o scuză.

În mod similar, într-un editorial pentru Washington Post, fostul prim-ministru Carl Bildt a descris politica de imigrație a țării drept o poveste de succes. Nu a detaliat asupra criminalității violente. După atacuri repetate asupra instituțiilor iudaice în decembrie – inclusiv incendierea unei sinagogi în Gothenburg – Bildt a scris un alt editorial în care susține că anti-semitismul nu e o problemă majoră în Suedia.

„Din punct de vedere istoric, în Suedia catolicii au fost considerați o amenințare periculoasă ce trebuie combătută și restricționată”, a afirmat Bildt, aparent în necunoștință de cauză că legile citate se aplicau de asemenea evreilor. Căsătoria mixtă era ilegală și ostilitatea era bazată pe ideea că evreii sunt inferiori din punct de vedere rasial. Încercările lui Bildt de a relativiza anti-semitismul curent cu argumente istorice stranii și incorecte reflectă cât de nervos reacționează elitele suedeze în legătură cu știrile negative despre țară.

Un alt exemplu spectaculos este un website guvernamental oficial despre „Fapte în legătură cu migrația, integrarea și infracționalitatea în Suedia”, ce susține că demontează mituri despre țară. O „afirmație falsă” listată de guvern este că „Nu cu mult timp în urmă, Suedia a asistat la primul său atac terorist islamic”.

Este surprinzător din moment ce jihadistul uzbec Rakhmat Akilov a pledat vinovat în atacul cu camionul în care cinci persoane au fost ucise în Stockholm, în aprilie anul trecut; el jurase credință Statului Islamic înaintea faptului. Akilov, care în prezent este judecat, și-a repetat cu mândrie sprijinul pentru ISIS și a afirmat că motivația sa era să ucidă cetățeni suedezi. A avut de asemenea contacte confirmate cu jihadiști internaționali.

Scuza guvernului pentru negarea atacului terorist islamic din Suedia este că niciun grup islamic nu și-a revendicat răspunderea. Considerând importanța combaterii știrilor false în zilele noastre, manipularea guvernului suedez a faptelor incomode politic pare destul de iresponsabilă.

Uneori este nevoie de un observator extern pentru a pune lucrurile în perspectivă. Un articol recent de Bojan Pancevski în Sunday Times din Londra a atras atenția asupra imigrației și infracționalității violente. Articolul a cauzat un scandal în Suedia și a fost considerat parte a motivului pentru care ministerele de Externe britanice și canadiene au emis îndrumări de călătorie în privința țării, citând crima organizată și exploziile.

„O fac să pară ca și cum violența e scăpată de sub control”, a declarat Stefan Sintéus, șef al poliției din Malmö.

Se pare că nu i-a trecut prin minte șefului poliției că atât îndrumările de călătorie cât și articolul din publicația londoneză pot reflecta realitatea. La urma urmei, cu doar câteva zile înainte o secție de poliție din Malmö fusese ținta unui atac cu grenadă. Mai devreme, în cadrul aceleași luni, o mașină de poliție din oraș a fost distrusă într-o explozie.

Oficialii pot fi resemnați în fața acestei situații. Dar într-o țară a Europei Occidentale pe timp de pace, este rezonabil ca astfel de niveluri de violență să fie considerate scăpate de sub control.

Citiți și: Sinuciderea «celei mai generoase naţiuni de pe Pământ» Suedia – un paradis sau un iad? Suedia, țara unde femeile au dispărut de pe străzi de frica imigranţilor
 

yogaesoteric
9 octombrie 2018

(Expreședintele Traian) Băsescu a făcut public un document secret al SRI care arată un mod de lucru atunci când este vorba de eliminarea unor oameni politici incomozi

Fostul președinte Traian Băsescu a făcut public în luna mai un pasaj dintr-un document al SRI, despre care spune că este marcat „strict secret” și că i-a parvenit în urmă cu câteva luni. Documentul SRI vizează dosarul „Gala Bute”, menționându-se clar rolul acestuia și cum funcționa relația cu sistemul judiciar.

Traian Băsescu a afirmat, în plenul Senatului, că a luat decizia de a face publice informațiile după ce a apărut în spațiul public răspunsul DNA referitor la implicarea SRI într-un dosar penal. Cel mai probabil, este vorba de dosarul lui Liviu Dragnea.

„Este un document strict secret al UM 0198 București a Serviciului Român de Informații. Un document din data de 9.11.2011, care mi-a parvenit acum câteva luni, și niciodată nu l-aș fi făcut public dacă nu vedeam minciuna din adresa DNA către ÎCCJ. Nu citesc mult din acest document, vă pot spune că acest document vorbește de oameni care se află într-un dosar penal, oameni care au săvârșit infracțiuni dar despre care DNA-ul nu ne spune mare lucru. Și, pentru a fi concludent în motivul pentru care fac public acest document, o să citesc câteva pasaje din el: «În temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea 14/’92 și ale art. 15 din Protocolul de cooperare între Parchetul de pe lângă ÎCCJ și SRI pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale și urmare a adresei noastre 003864675 din 24.06.2011, respectiv a planului de cooperare din 13.07.2011, vă comunicăm următoarele...». Ce înțelegem din acest preambul este că protocolul a funcționat din plin și că a existat un plan de cooperare între SRI și DNA”, a declarat fostul președinte Traian Băsescu în plenul Senatului.

Fostul președinte a mai spus că la finalul documentului se vorbește și despre beneficiarii informațiilor.

„Finalul acestui documentul spune așa: «în conformitate cu dispozițiile art. 8 și a art. 57 din protocolul de cooperare dintre Parchetul de pe lângă ÎCCJ și SRI, pentru îndeplinirea sarcinilor ce le revin în domeniul securității naționale, vă adresăm rugămintea ca datele prezentate să fie destinate exclusiv informării procurorului de caz, potrivit principiului necesității de a cunoaște, fără a fi introduse în dosarul cauzei». Acest document marcat «strict secret» ne arată două lucruri: protocolul dintre Parchetul de pe lângă Înalta Curte și SRI a funcționat din plin, s-a întocmit un plan de acțiune cu număr și dată, și, extrem de grav, informațiile care au fost transmise DNA nu au fost destinate și avocatului și inculpaților”, a declarat Băsescu.

Băsescu spune că mecanismul folosit arată cum se ajungea la politicieni.
„Toți cei prinși făcând trafic de influență și încasând sume necuvenite au devenit în dosar denunțători, au primit pedepse cu suspendare, și despre cel denunțat nu se pomenește nici măcar ca urmă numele lui, în această notă. Asta probează, de data aceasta, un sistem: îi prinzi și pe mituitor, și pe cei mituiți, după care, pentru a scăpa, dau un nume de om politic important. Este vorba de un document care vizează «Gala Bute». Vreau să știți că toți cei menționați în acest document ori au fost disjunși din cauză, ori au devenit denunțători, după ce în fază inițială au dat și câte 8 declarații în care nu făceau referire la inculpatul din ziua de azi. La a 9-a declarație, au devenit denunțători și au primit un regim privilegiat”, a afirmat senatorul PMP.

Citiți și:

Judecătoarea Dana Gîrbovan: «Protocolul dintre Parchetul General și SRI a extins competențele de cercetare penală ale SRI...» Consiliul Superior al Magistraturii, «garantul independenței Justiției», recunoaşte că a încheiat un protocol SECRET cu SRI în 2014 

yogaesoteric
9 octombrie 2018

Slugi, trădători, marionete și manipulați. Hoţia cu democraţia

   (fragmente)

Partidele mimează lupta dintre opoziție și putere, românii naivi luptă fratricid între ei împărțiți în două tabere, presa este aservită unora sau celorlalți, însă stăpânii din exterior sunt aceiași pentru toate părțile.

De ce avem în fruntea ţării politicieni şi şefi de instituţii de valoarea, de calitatea, de fapt, de non-valoarea, de lipsa de calitate a lui Klaus Iohannis, Viorica Dăncilă, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Ludovic Orban, Dan Barna, Eugen Tomac, Eduard Hellvig, Gabriel Vlase, Augustin Lazăr, Laura Codruţa Kövesi, Gabriela Vrânceanu Firea, Mihai Chirică, ca să-i numim doar pe cei care conduc azi România, guvernul României, Senatul şi Camera Deputaţilor, partidele, instituţiile de forţă, marile oraşe? Cum e turcul şi pistolul, adică politicienii şi înalţii funcţionari nu pot fi mai buni decât populaţia pe care ar trebui s-o reprezinte. Aşa să fie?

Să fie calitatea românilor care trăiesc astăzi aici de nivelul jalnic al politicienilor şi demnitarilor care-i reprezintă la Cotroceni, în Palatul Victoria, în Parlament, în parchete şi servicii, în primării şi, seară de seară, pe televiziunile de ştiri alocate? Oricum, asta ni se induce clipă de clipă, sistematic, tenace, că noi, românii, suntem la fel de ciumeţi ca reprezentanţii noştri, la fel de imbecili, inculţi, hoţi, corupţi, mincinoşi, incompetenţi, arivişti pe sec, impostori, plagiatori ca ei. Noi punem ştampila pe buletinele de vot, iar cei votaţi ne vând pe câţiva arginţi, nu mulţi, pe care şi-i bagă în propriul buzunar.

De aceea am avea nevoie de DNA, o instituţie bazată pe o jurisdicţie de excepţie tipică unei dictaturi, de aceea am avea nevoie de protocoalele între SRI, DNA şi celelalte instituţii, de servicii secrete supranumerice, care să-i supravegheze pe votanţii unor asemenea politicieni iresponsabili, nevolnici, corupţi şi nepotriviţi. De aceea am avea nevoie de bani din ce în ce mai mulţi de la buget pentru aceste servicii foarte speciale, care să supravegheze, să controleze o populaţie incalificabilă, detestabilă. Avem un Minister al Apărării foarte lejer, serviciul militar obligatoriu, care avea şi un rol educativ, mai ales pentru tinerii veniţi de la ţară sau din mahalalele sărace, a fost suprimat, dar Ministerul de Interne, ca şi serviciile speciale au devenit supraponderale, cu mult peste ce ar trebui să fie ele raportat la o populaţie în continuă scădere. Populaţia României scade neîncetat ca urmare a unei natalităţi foarte slabe, explicabile, şi a unei emigraţii fără precedent în istoria ţării, tragice.

Şi nu numai serviciile secrete şi Ministerul de Interne sunt supraponderale, supranumerice şi supraplătite (să nu uităm nici pensiile speciale şi pensionarii la 50 de ani), dar mai avem şi foarte multe canale de ştiri cu conţinut eminamente politic – despre unele nici nu ştim cine le ţine în viaţă, din ce bani trăiesc. Antena 3, Realitatea TV, România TV, Digi 24, B1 TV, Naşul TV, plus zeci, dacă nu sute de canale de ştiri în provincie, posturi de radio foarte politizate – toate acestea nu fac decât să spună „jos cutare! sus cutare!”, să lustruiască politicieni şi aleşi locali despre care se vorbeşte până la ameţeală.

Dacă s-ar opri aceste oficine de prestări pur politice, deloc comerciale, majoritatea absolută a politicienilor noştri ar cădea pe loc în neantul din care au venit. E limpede că politicienii şi televiziunile care-i lustruiesc şi le dau formă şi conţinut zilnic, seară de seară, locuiesc în acelaşi borcan urât mirositor. Şi toţi cei care se pretează interesat la această sinistră comedie, politicieni şi ziarişti laolaltă, sunt indivizi fără experienţă profesională semnificativă sau dispuşi să-şi pună orice experienţă în paranteză, cu studii discutabile, doctori plagiatori, cu un profil moral pe măsură. Presa scrisă a cam dispărut, teme care privesc literatura, arta, istoria nu mai fac nici o para chioară. Educaţia şi sănătatea sunt folosite ca subiecte doar pentru a atrage sau a fideliza fraierii. Viaţa românilor se reduce la politică şi judiciarism de spitalul de nebuni.

Să nu pierdem din vedere nici mediul online, cu Google, cu Facebook, Twitter, Instagram etc., cu sute de site-uri care manipulează politic într-o direcţie sau alta prin preferinţe şi cenzură. Şi, mai ales, să nu-i uităm nici pe sociologii de provenienţă comunistă şi securistă care produc sondaje trucate, prefabricate, inventate, comandate şi plătite de unii şi de alţii, sociologi care scriu, de fapt, cele mai mincinoase editoriale politice pentru că lasă impresia că se bazează pe cifre şi pe interogarea populaţiei.

Marea descoperire recentă, cu nesfârşita discuţie în jurul demiterii Laurei Codruţa Kövesi, a scos clar la vedere rolul nefast al unei justiţii dirijate, orientate până la urmă împotriva întregii ţări. Spectacolul de suprafaţă al luptei dintre cele două tabere nu mai poate să ascundă tragedia cu care se confruntă cotidian întreaga populaţie a României, călcată în picioare de servicii secrete, justiţie coruptă şi instrumentată, presă falsă, închiriată pentru a intoxica, manipula, dezorienta.

Să revenim la prima întrebare. Bineînţeles că actualii politicieni, ca şi cei din 1989 până azi, nu reprezintă aproape deloc populaţia tăcută a României. Bineînţeles că există sute şi mii de români mai buni decât ei, mai cinstiţi şi mai competenţi, care ar trebui să reprezinte ţara în treburile publice. Actualii politicieni, ca şi restul adunăturii politice postcomuniste, nu au fost scoşi în faţă de alegeri democratice reale, ci de acele forţe obscure şi oculte care controlează România din decembrie 1989 încoace. Mai nou, aceste forţe au fost numite „stat paralel” în piaţa publică, într-o enormă adunare populară, în discursuri, de Liviu Dragnea şi de Călin Popescu Tăriceanu, respectiv preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului. Mai înainte se vorbea de Securitate, care a făcut de la bun început un contract odios de vânzare de ţară cu servicii străine, cu multinaţionale, cu mai multe puteri de ocupaţie.

Odată cu lichidarea violentă a Ceauşeştilor am ieşit dintr-un fals comunism, în fapt o teribilă dictatură a bandiţilor, proştilor şi ticăloşilor de tot felul, şi am intrat într-o democraţie de faţadă, din care nu se poate recunoaşte decât ritualul găunos şi inutil al votului. Ieşirea României din comunism a fost sprijinită masiv, cu arma în mână, de URSS, de democraţiile occidentale şi de vecinii interesaţi. Ieşirea din tragicomedia democratică în care ne găsim nu va mai fi ajutată de nimeni din exterior. Dimpotrivă. Se fură azi toată România prin alba-neagra? Nu. Se fură cu democraţia, cu partidul şi cu votul.

Citiți și: De la statul clientelar la statul paralel al noii securități (I) Ce este România profundă?
 

yogaesoteric
9 octombrie 2018

 

O rasă de corcituri va popula Europa

48% dintre francezi erau, în 2015, de acord cu teoria lui Renaud Camus că se urmărește marea înlocuire a popoarelor europene cu imigranți veniți din Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Cifrele apar într-un studiu dat publicității de Fundația Jean Laures și Conspiracy Watch cu privire la impactul teoriilor conspiraționiste. Dacă marele public e, într-o proporție semnificativă, de acord cu teza fundamentală a lui Renaud Camus („Ideea Le Grand Remplacement este foarte simplă: Ai un popor și, în decurs de numai o generație, obții în loc un alt popor sau alte popoare”), establisment-ul o contestă vehement. Și nu e vorba numai de politicieni și ziariști, ci și de intelectuali de renume și specialiști în demografie.

Herve Le Bras, de pildă, susține că Le Grand Remplecement este o farsă sinistră.
„A vorbi despre imigranți la a doua sau la a treia generație este o contradicție în termeni. Ei sunt francezi!”

În locul marii înlocuiri, Herve le Bras vorbește de un metisaj la scară uriașă între francezi și noii veniți. Pe baza statisticilor pe care le are la dispoziție, el susține că procesul e în plină desfășurare, dat fiind că 40% dintre imigranți au un partener de viață din rândul populației franceze.

Ba, mai mult, peste trei generații, chiar în cazul opririi complete a imigrației, numai 1,7% din noii născuți nu vor avea niciun strămoș de origine străină până la gradul al cincilea. Ai considera pe aceti descendenți ai imigranților, născuți din căsătorii mixte drept străini și neeuropeni, spune Le Bras, este rasism pur și simplu. Ar fi asemănător, susține Le Bras, cu principiul „unei singurepicături”, aplicat în Statele Unite în vremea segregaționismului, când un singur ascendent de origine ne-europeană îl transforma pe un individ într-un cetățean de rangul al doilea.

Așadar, nu e vorba de o mare înlocuire, ci de un metisaj natural care a început încă din neolitic. Ceea ce spune Herve Le Bras seamănă însă izbitor cu mult-hulitele teorii conspiraționiste despre Eurabia și faimosul plan Kalergi. Cu o singură mare diferență, Herve le Bras susține că procesul e natural și că se petrece încă din neolitic. Numai că lucrurile nu stau chiar așa. Nu e vorba numai de o dinamică naturală, ci, din câte se pare, de un efort conștient.

Proba? Un raport ONU elaborat de Divizia pentru populație a Departamentului pentru afaceri economice si sociale vorbește deschis despre migrația de înlocuire, ca singurul antidot pentru procesul de diminuare și îmbătrânire a populației din țările dezvoltate.

Citiți și:
George Soros: «Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum»
 Viclenia planului Kalergi: genocidul popoarelor europene

yogaesoteric
3 octombrie 2018