luni, 24 iulie 2017

Rechizitoriu împotriva SRI - DNA



Mizeria creată de pretinsa luptă anticorupție din România nu mai poate fi ascunsă sub preş. Apar primele mărturii date în fața parlamentarilor americani despre abuzurile care se comit în România de către Binomul SRI - DNA. În data de 14 iunie 2017, la Washington, s-a întrunit Comisia US Helsinki condusă de senatorii Roger Wicker şi Sheldon Whitehouse, care şi-a propus să elucideze informaţiile controversate despre lupta anticorupţie din România şi simbioza cu SRI, care riscă să pună în pericol securitatea NATO în regiunea Europei de sud-est. Informaţiile au fost considerate controversate întrucât chiar oficiali americani din fosta guvernare Obama au raportat informaţii incomplete despre activitatea SRI - DNA, favorizând practic activitatea acestui Binom, conform site-lui Lumea Justiţiei.
The Romanian Anti-Coruption Process: Successes and Excesses” (Lupta anticorupţie din România: Succese și excese) a fost tema oficială a Comisiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa – Comitetul Helsinki din USA. În faţa Comisiei americane au compărut mai mulţi martori, printre care şi fostul ambasador al SUA la Bucureşti, Mark Gitenstein, din perioada 2009-2012, în prezent mare şef la Fondul Proprietatea. Prestaţia acestui fost ambasador (care s-a transformat în faţa Comisiei într-un apărător al DNA) relevă la momentul actual pericolul pe care l-a reprezentat simbioza dintre Ambasada SUA la Bucureşti şi un grup de ONG-uri finanţate de afaceristul George Soros, care ani în şir au raportat către oficialităţile UE şi americane doar partea bună a activităţii DNA - SRI, şi niciodată abuzurile comise de acest tandem. Gitenstein a depus Comisiei un studiu făcut în 2014 despre activitatea anticorupţie din România, semnat de zeci de militanţi din ONG-urile lui Soros, fiind evident că un asemenea studiu nu poate fi unul obiectiv. Să nu uităm că în ultima perioadă dinspre Ambasada SUA la Bucureşti (prin presa de casă, ONG-urile partenere şi nu numai) s-a dus o campanie ostilă împotriva actualului preşedinte al SUA Donald Trump, dar şi faptul că Ambasada SUA a fost finanţator declarat al unor ONG-uri soroșiste, precum Freedom House şi altele, organizaţie care a ajuns să instruiască magistraţi români, să-i plătească pentru fel de fel de activităţi şi chiar să aibă pretenţia să îşi propună directorul de organizaţie Cristina Guseth ca ministru la Justiţie, o electriciană fără studii juridice respinsă de Parlament pentru prestaţia ei deplorabila în faţa comisiei.
Revenind la Comisia US Helsinki, cea mai zdrobitoare mărturie împotriva abuzurilor judiciare din România a formulat-o consultantul de politică externă David Clark, mărturie pe care o publicăm în continuare aproape în totalitate. David Clark face un adevărat rechizitoriu împotriva tandemului SRI - DNA şi recomandă partenerului strategic al României să institutie o monitorizare de forţă, pentru că altfel se poate pune în pericol securitatea NATO în regiunea noastră.
Citiţi uluitoarea mărturie a lui David Clark şi veţi recunoaşte adevărata faţă a Binomului SRI - DNA pe care Lumeajustitiei.ro a devoalat-o neîncetat din 2010 şi până în prezent:

RAPORTUL LUI DAVID CLARK
Democraţia din Europa se confruntă cu cea mai mare provocare de la căderea Zidului Berlinului. Provocarea se manifestă într-o varietate de forme, cum ar fi creşterea mişcărilor populiste şi extremiste, reapariţia practicilor politice autoritare şi neliberale, concomitent cu scăderea standardelor de guvernare. Aceste tendinţe sunt puternic, deşi nu exclusiv, reprezentate în unele dintre fostele țări comuniste din Europa Centrală şi de Est. Exemple notabile includ Ungaria şi Polonia, unde guvernele autoritare au slăbit independența judiciară şi au subminat libertatea presei.
România ar trebui, de asemenea, să fie considerată o ţară din această sferă a îngrijorărilor, din cauza problemelor îndelungate şi nerezolvate în ceea ce priveşte corupţia şi statul de drept. Protestele de masă din ianuarie, care au forţat guvernul român să renunţe la eforturile de a limita aria de investigare a dosarelor anticorupţie (n.r.: de a introduce pragul pentru abuz în serviciu) au arătat că există un sprijin copleşitor pentru acţiunile ferme în acest domeniu. Cu toate acestea, presiunea opiniei publice înseamnă că munca anticorupţie este supusă unei expuneri publice inadecvate. În paralel cu anchetarea unor cazuri de corupţie, există motive pentru a concluziona că lupta anticorupție a României a oferit, de asemenea, o acoperire convenabilă pentru influenţarea scorului politic şi pentru încălcări grave ale drepturilor omului, lucru care arată o tulburare a supremaţiei legii. Într-adevăr, metodele folosite frecvent în investigarea corupţiei prezintă un grad considerabil de continuitate cu practicile şi atitudinile din perioada comunistă.
Lupta anticorupție din România ridică semne de întrebare sub cinci aspecte majore:
1. Politizarea justiţiei: Afirmaţia că Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) şi Direcţia de Investigare a Criminalităţii Organizate şi Terorism (DIICOT) acţionează imparţial este greu de conciliat cu faptele. A existat adesea o corelaţie puternică între cei vizaţi de urmărire penală şi interesele celor care se aflau la putere în acel moment. Cazurile au fost uneori însoţite de campanii de defăimare publică, menite să maximizeze impactul lor politic. Departe de a fi mai presus de politică, DNA şi DIICOT sunt participanţi activi la luptele politice partizane.
2. Înţelegerile de culise între procurori şi executiv: Statul de drept impune o separare a puterilor în care procurorii ar trebui să acţioneze independent de executiv. În România, este evident că politicienii au exercitat uneori o influenţă operaţională considerabilă asupra DNA-ului, folosind controlul politic al numirilor cheie. Există dovezi în mai multe cazuri care indică un contact necorespunzător între DNA şi Guvern şi sugerează că investigaţiile au fost direcţionate politic.
3. Implicarea serviciilor de informaţii: Serviciul Român de Informaţii (SRI), succesor al Securităţii comuniste, joacă un rol important şi în mare măsură nedivulgat în conducerea procuraturilor anticorupţie. SRI efectuează în fiecare an 20.000 de interceptări telefonice în numele DNA, iniţiază anchete DNA şi, citez propriile sale cuvinte, consideră că „sistemul judiciar este un câmp tactic” al operaţiunilor. Aceste activităţi nu au fost examinate în mod adecvat, iar guvernul a refuzat să răspundă solicitărilor organizaţiilor care reprezintă judecătorii români de a investiga suspiciunile că SRI a infiltrat serviciile judiciare şi de urmărire penală.
4. Lipsa respectului pentru independenţa judecătorilor: Atât SRI cât şi DNA-ul au fost criticate pentru subminarea independenţei judiciare, un alt principiu fundamental al justiţiei liberale. Judecătorii care nu reuşesc să acţioneze în favoarea DNA-ului şi să dea sentinţe în favoarea sa, au devenit ei înşişi nişte ţinte, în timp ce judecătorii prietenoşi cu interesele DNA şi-au văzut loialitatea recompensată. O instanţă maleabilă, dispusă să joace după reguli, ajută DNA-ul să menţină ratele de condamnare la nivelul de 92%. De altfel, un judecător suprem al Curţii Constituţionale a acuzat, de asemenea, SRI că încearcă ilegal să-l intimideze pe el şi pe colegii săi.
5. Abuzurile făcute de procurorii anticorupţie: Metodele folosite în mod obişnuit de DNA sunt incompatibile cu standardele care se aplică în majoritatea ţărilor democratice. Acestea includ paradă cu cei arestaţi în cătuşe, în beneficiul mass-media, ameninţarea rudelor suspecţilor cu rechizitoriu ca o formă de pârghie, oferind suspecţilor imunitate în schimbul denunţării unui „senior” mai valoros şi mai cunoscut din politică, reţinerea inculpaţilor în detenţie pentru perioade lungi, ca formă de pedeapsă şi stigmatizare înaintea proceselor în instanţă şi transmiterea sistematică a probelor din anchetele în curs către mass-media, pentru a împiedica o audiere echitabilă în instanţă.

Principiile justiţiei consacrate în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în Carta Drepturilor Fundamentale a UE sunt încălcate în mod curent în cadrul campaniei anticorupţie a României. Motivaţiile politice, abuzurile procesului, înţelegerile de culise între diferite instituţii ale statului şi subminarea independenţei judecătoreşti, toate acestea duc spre concluzia că acuzaţilor li se refuză adesea dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit de articolul 6.1 al CEDO. Încălcarea dreptului la prezumţia de nevinovăţie, prevăzut la articolul 6 alineatul (2) al CEDO, a reprezentat o altă linie majoră în strategia cu care DNA a urmărit maximizarea ratelor de condamnare. Condiţiile din penitenciare sunt atât de precare, încât folosirea pe scară largă a detenţiei preventive duce adesea la un tratament inuman şi degradant, încălcând articolul 3 al CEDO.
Când este confruntată cu aceste aspecte ale activităţii sale, DNA-ul încearcă rapid să recurgă la tactici intimidante pentru a-şi reduce criticii la tăcere. Am experimentat acest lucru personal, după un raport detaliat, sub toate aspectele enunţate mai sus, pe care l-am publicat în luna ianuarie a acestui an. Am transmis o copie a acestui raport Comisiei. În urma difuzării pe larg a raportului în mass-media, DNA a iniţiat o anchetă oficială a Consiliului Superior al Magistraturii, care s-a pronunţat împotriva mea pe 9 mai.
Într-un exemplu bizar al unei dublei măsuri în stil sovietic, munca mea de a documenta şi de a transmite publicului cazurile de încălcare a independenţei judecătoreşti în România a fost considerată, în sine, un atac asupra independenţei judecătoreşti. Acest proces, care s-a dorit a fi intimidator, a dezvăluit că DNA-ul este o organizaţie care operează fără respect faţă de principiile democratice fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare şi independența societăţii civile.
Încălcările drepturilor omului care au loc sub deviza luptei anticorupţie ar trebui să fie un motiv serios de îngrijorare pentru partenerii internaţionali ai României. Statul de drept este un pilon vital al guvernanței democratice, iar slăbiciunile sale în România constituie un risc sistemic major într-o regiune cu o importanţă strategică ridicată în Europa. Problema, aşa cum am văzut în protestele de la începutul acestui an, este că populaţia nu are încredere în capacitatea politicienilor români de a superviza activitatea procurorilor anti-coruptie. DNA, DIICOT şi SRI exploatează acest fapt pentru a funcţiona dincolo de limitele controlului legitim, constituind în fapt un stat în stat.
În absenţa creditării autorităţilor naţionale pentru exercitarea puterii uzuale de supraveghere democratică, este necesară o întărire a supravegherii externe. Uniunea Europeană ar trebui să menţină monitorizarea României în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare şi să completeze indicatorii de performanţă existenţi cu instrumente suplimentare destinate să evalueze impactul politicilor anticorupţie asupra drepturilor omului şi a standardelor de justiţie. (...)
De asemenea, SUA joacă un rol important în calitate de membru senior al NATO şi ca cel mai important aliat al României. Raportările Departamentului de Stat privind respectarea Drepturilor Omului ar trebui să reflecte îngrijorarea crescută cu privire la consecinţele abordării luptei anticorupţie din România. O atenţie deosebită ar trebui acordată întrebării dacă SRI funcţionează sub un control civil efectiv, aşa cum prevăd condiţiile aderării la NATO. De asemenea, ar trebui folosite instrumente suplimentare pentru a face faţă tendinţelor de politizare a justiţiei. În cel puţin unul dintre cazurile de corupţie la nivel înalt anchetate în România există motive serioase pentru declanşarea prevederilor „The Global Magnitsky Human Rights Accountability Act” privind responsabilitatea drepturilor omului la nivel mondial împotriva persoanelor care comit abuzuri din poziţii de autoritate.
IMPLICAŢIILE PROCESULUI ANTICORUPŢIE DIN ROMÂNIA PRIVIND DREPTURILE OMULUI
3.1. Politizarea Justiţiei
Evaluarea oficială a Comisiei Europene este că România înregistrează progrese în lupta împotriva corupţiei şi că DNA-ul acţionează ca un „procuror energic şi imparţial”. Din păcate, această judecată optimistă este în contradicţie cu faptele. Modelul urmăririi penale în ultimii doisprezece ani pare să aibă o legătură clară cu evoluţiile diferitelor partide politice. Cu puţin timp înainte de alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu a fost acuzat de DNA de corupţie în legătură cu mandatul său de ministru al transporturilor în anii 1990.
După ce a devenit preşedinte, majoritatea oamenilor politici importanţi inculpaţi pentru fapte de corupţie au venit de la PSD şi PNL, mai degrabă decât de la Partidul Democrat al lui Băsescu. Într-adevăr, PNL şi-a încheiat coaliţia cu partidul preşedintelui în 2007 în semn de protest faţă de modul în care se pare că a fost vizat. Cel mai important om politic anchetat în această perioadă a fost prim-ministrul PSD, Adrian Năstase.
Când PSD s-a întors în Guvern în 2012, cu premierul Victor Ponta, au fost lansate o serie de anchete vizându-i pe acţionarii trusturilor media critice la adresa Puterii şi pe membri ai cercului şi familiei apropiați preşedintelui Băsescu. Aceste investigaţii au fost uneori însoţite de campanii de denigrare publică conduse de Ponta însuşi. (...) Ponta a vrut să-şi mărească puterea până când, în pofida aşteptărilor, a pierdut alegerile prezidenţiale din decembrie 2014, în favoarea principalului candidat de centru-dreapta, Klaus Iohannis de la PNL. Slăbiţi politic, Ponta şi mai mulţi colegi din conducerea PSD au fost acuzaţi de DNA de evaziune fiscală şi spălare de bani în iulie 2015. 


Patru luni mai târziu, Ponta a demisionat după protestele de stradă declanşate de incendiul de la clubul Colectiv, în care au murit 64 de persoane. Traian Băsescu, care şi-a relansat cariera politică cu formarea unui nou partid politic, se confrunta, de asemenea, cu noi acuzaţii de spălare a banilor anunţate de DNA în aprilie 2016. Rechizitoriile l-au forţat pe Băsescu să renunţe la campania sa pentru primăria municipiului Bucureşti.
Cei care nu vor să vadă un pattern în aceste cazuri, pot argumenta că au fost demarate anchete împotriva politicienilor de rang înalt de la majoritatea partidelor, chiar şi atunci când acele partide au fost la putere. Ponta, la urma urmei, a fost acuzat în timp ce era încă prim-ministru. Ar fi cu siguranţă fals să sugerezi că DNA funcţionează numai în interesul oricărui partid care se întâmplă să fie la putere la vremea respectivă. Structurile sale sunt prea difuze pentru aceasta, fiind alcătuite din procurori numiţi în diferite momente, sub diferite guverne, care îşi desfăşoară propriile investigaţii şi agende. Cu toate acestea, există diferite pârghii în acest sistem pentru ca diferite grupuri de interese politice să-şi afirme influența. DNA trebuie să fie înţeles ca o parte integrantă a caruselului în continuă creştere al alianţelor, intereselor şi duşmăniilor care definesc politica românească.
3.2. Înţelegeri secrete între procurori şi Executiv
Argumentul potrivit căruia procurorii, presupus independenţi, sunt supuşi patronajului politic, se bazează pe dezvăluirea unui acord încheiat în mai 2013 între preşedintele Băsescu şi premierul Ponta cu privire la numirile în funcţiile de conducere de la Parchetul General, DNA şi Direcţia pentru Investigarea Criminalităţii Organizate şi Terorismului (DIICOT). Procurorii sunt numiţi oficial de către preşedinte, la recomandarea Ministerului Justiţiei, dar cu cele două ramuri ale executivului blocate în conflict, a devenit imposibil să se ajungă la o listă comună de nume. Soluţia a fost împărţirea posturilor, fiecare parte putând să-şi numească propriii candidaţi preferaţi. Laura Kovesi, alegerea lui Băsescu, a fost numită şef al DNA, iar Tiberiu Nițu, care este aproape de Ponta, a devenit procuror general (n.r. – în urma acestei înţelegeri) în ciuda faptului că anterior a fost blocat de Băsescu.
O altă numire semnificativă care pare să fi făcut parte din această înţelegere a fost aceea a lui Dănuț Volintiru, care a devenit procuror la sediul central al DNA în iunie 2013 şi a fost promovat la postul de procuror-adjunct al diviziei după patru luni, la recomandarea ministrului de Justiţie din mandatul lui Ponta. Ponta şi Volintiru se cunoşteau cel puţin din 2004, când Ponta a fost ales în Parlament, reprezentând judeţul Gorj, iar Volintiru a devenit şef al biroului regional al DNA. Natura relaţiei lor a devenit obiectul rapoartelor de investigaţie în care se susţine că soţia lui Volintiru a primit în 2015 o sumă suspect de mare, de 130.000 €, pentru servicii notariale, de la complexul energetic Oltenia. Plata a fost aprobată de către directorul său general, Laurenţiu Ciurel, membru proeminent al PSD, care este acum co-inculpat în dosarul de spălare de bani în care este anchetat şi Ponta. În calitate de şef al biroului DNA din Gorj, în perioada în care s-au efectuat plăţile, Volintiru a închis alte două investigaţii deschise pe numele lui Ciurel.
Primul caz major al lui Volintiru în noul său post de la sediul central DNA a fost o anchetă asupra lui Dan Adamescu, un om de afaceri german foarte cunoscut în România, care deţinea România Liberă, unul dintre cele mai importante ziare din ţară. România Liberă a fost un critic permanent al PSD şi un luptător neobosit împotriva corupţiei de-a lungul multor ani. (...) În câteva săptămâni de la numirea lui Volintiru, Adamescu a devenit o ţintă, iar telefoanele sale au fost interceptate.
În mai 2014, un avocat angajat de compania de asigurări a lui Adamescu a recunoscut că a primit mită la interogatoriu şi i s-a acordat imunitate în schimbul implicării lui Adamescu. Un alt avocat s-a sinucis la scurt timp după ce a fost interogat în acelaşi dosar. În data de 24 mai, premierul Ponta a dat un interviu televiziunii naţionale în care a vorbit despre acest caz în următorii termeni:
Traian Băsescu este unul dintre principalii beneficiari ai suportului mediatic oferit de domnul Adamescu. Dl. Adamescu editează un ziar care luptă împotriva corupţiei. Cred că acest om, care a condus el însuşi o reţea de corupţie cu un efect atât de mare pe o perioadă de mulţi ani, se prezintă ca editor care vorbeşte subiectiv despre lupta împotriva corupţiei (...) Sunt convins că vom auzi în curând şi mai multe lucruri despre asta de la procuratura de stat”.
Au trecut două săptămâni de la declaraţie şi Adamescu a fost arestat, acuzat şi reţinut... În ianuarie 2015, după un proces cu nenumărate încălcări procedurale, Adamescu a fost găsit vinovat, în baza mărturiei unui singur martor care a cooperat cu procurorii şi a fost condamnat la patru ani şi patru luni de închisoare. Era în detenţie în ianuarie 2017, când a murit de o infecţie contractată în închisoare. Potrivit familiei sale, i s-a refuzat tratamentul medical adecvat.
3.3. Rolul Serviciului de Informaţii
Realitatea relaţiei DNA cu puterea politică indică un sistem în care nu există încă o separare corectă a puterilor, iar procesul judiciar este vulnerabil la manipulare, în avantajul partizanilor. Cu toate acestea, guvernul şi partidele politice nu sunt singurele centre de putere capabile să exercite o influenţă necorespunzătoare asupra direcţiei de urmărire penală împotriva corupţiei. Într-o ţară în care amintirile Securităţii sunt încă proaspete, există şi preocupări majore cu privire la rolul jucat de agenţia de informaţii interne în cadrul sistemului de justiţie penală (...).
SRI este descendentul direct al vechii Securităţi, care i-a preluat infrastructura şi majoritatea personalului în 1990. Interesul său a fost concentrat pe operaţiunile de supraveghere a comunicaţiilor, iar perioada postcomunistă a prezentat mai multe scandaluri care implicau activităţi de interceptare care ar fi trebuit să fie interzise. Ascultarea telefonului fără mandat a fost relansată în investigaţiile anticorupţie desfăşurate de Monica Macovei, iar DNA a devenit puternic dependent de sprijinul serviciilor de informaţii în furnizarea probelor rezultate din interceptare.
Potrivit rapoartelor DNA, SRI interceptează o medie de 20.000 de convorbiri telefonice pe an în urmărirea anchetelor anticorupţie, de zece ori mai mult decât în chestiunile care ţin de securitatea naţională...
Implicarea SRI în sfera judiciară depăşeşte cu mult rolul pasiv de a furniza asistenţa tehnică în supravegherea comunicaţiilor pentru procurorii anticorupție. În aprilie 2015, un înalt general al SRI, Dumitru Dumbravă, a dat un interviu în care a descris modul în care SRI intervine în urmărirea penală a cauzelor:
Dacă acum câţiva ani am crezut că ne-am realizat obiectivul odată ce DNA a fost notificat, de exemplu, dacă ne-am fi retras ulterior din câmpul tactic odată ce instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu, apreciind (naiv, cum putem spune acum) că misiunea noastră a fost finalizată, acum ne menţinem interesul până la soluţionarea finală a fiecărui caz.”
Dezvăluirea că SRI consideră sistemul juridic drept un „domeniu tactic” al operaţiunilor, în care îşi păstrează un rol activ în timpul audierilor în instanţă, oferă o paralelă directă cu trecutul. În comun cu poliţia secretă a altor regimuri comuniste, Securitatea a infiltrat sistemul judiciar ca o modalitate de a-şi spori controlul asupra societăţii şi au existat suspiciuni îndelungate că practica a continuat în perioada democratică.
Un exemplu şi mai sinistru al accesului SRI în sistemul judiciar a venit în ianuarie 2015, când Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unui proiect de lege privind securitatea cibernetică, care ar fi oferit serviciilor de informaţii acces fără precedent la datele din computerele personale. Curtea statuase deja că alte două legi de securitate susţinute de SRI sunt neconstituţionale. În ziua următoare votului, unul dintre judecătorii Curţii Constituţionale responsabili cu decizia, Toni Greblă, a fost arestat de către DNA şi acuzat că a folosit influența sa pentru a eluda sancţiunile împotriva Rusiei. Acest lucru l-a determinat pe Daniel Morar, un judecător de la CCR şi predecesorul Laurei Kovesi la şefia DNA, să se plângă public că SRI încearcă să intimideze Curtea Constituţională.

Momentul arestării lui Greblă nu lasă loc de îndoială cu privire la efectul dorit de SRI... Decizia de a-l aresta după votul CCR a fost o lovitură de pedeapsă şi un semn că, atunci când este necesar, justiţia românească continuă să funcţioneze conform vechilor principii sovietice de „kompromat” şi „hiper-legalism”. Serviciile de informaţii din blocul sovietic adunau materiale compromiţătoare, reale sau false, despre proprii cetăţeni. Acestea urmau a fi folosite, la dispoziţia statului, pentru a pedepsi actele de dizidență prin ceea ce păreau a fi proceduri legale normale şi independente. Tehnica este încă utilizată în Rusia și astăzi, şi aparent şi în România. Acest lucru explică de ce atât de multe anchete anticorupţie recente implică resuscitarea unor acuzaţii vechi de acum zece ani sau mai mult. Este clar că dovezile au fost păstrate pentru „momentul potrivit”.
3.4. Independenţa judiciară sub asediu
Relaţia dintre judecători şi procurori este un alt domeniu în care separarea puterilor este în mod regulat subminată. Rata de condamnare în cazurile instrumentate de DNA este de 92%, iar agenţia are un interes birocratic pentru a se asigura că rata condamnărilor nu scade sub acest procent. Acest lucru poate fi realizat numai dacă justiţia lucrează în favoarea sa şi sistemul instanţelor funcţionează pe baza prezumţiei de vinovăţie...
O metodă este ca DNA să deschidă anchete împotriva judecătorilor care supără prin achitarea inculpaţilor. Acest lucru creează un climat de frică, menit să preseze decizia judecătorească. Corupţia în sistemul judiciar este, fără îndoială, o problemă în România, iar combaterea ei a devenit o așa-zisă prioritate majoră pentru DNA în ultimii ani. (...)
Astfel, DNA vizează judecătorii consideraţi neprietenoşi pentru interesele sale, dar face favoruri pentru cei consideraţi a fi de partea sa. Acest lucru a fost ilustrat în cazul bizar al Marianei Rarinca, urmărită de DNA în urma acuzaţiilor de şantaj formulate în 2014. Rarinca a lucrat ca secretar al unui avocat căsătorit cu şeful Curţii Supreme a României, Livia Stanciu. În iunie 2014, Rarinca a fost arestată de o echipă SWAT şi acuzată că a încercat să obţină 20.000 de euro de la Stanciu prin şantaj. A fost arestată timp de 6 luni în detenţie preventivă. Rarinca a negat şantajul şi a afirmat că singura sumă de bani pe care a cerut-o a fost o sumă mult mai mică, pe care o Stanciu chiar i-o datora. Ea a fost găsită vinovată în instanţă şi a primit o sentinţă cu suspendare de trei ani, dar verdictul a fost anulat în apel în mai 2015. Este de notorietate faptul că judecătoarea Livia Stanciu e cunoscută procurorilor DNA ca un aliat de încredere. Într-un tribut adus la DNA, emis în februarie 2014, Stanciu s-a descris singură ca un „partener de încredere” al DNA. (...)
3.5. Abuzurile DNA în ancheta penală
DNA este un exemplu rar de agenţie guvernamentală care este aplaudată aproape unanim, atât acasă, cât şi în străinătate. Şefa DNA, Laura Kovesi, este mediatizată cu laude în mass-media internaţională şi a primit nenumărate premii, inclusiv un Legion dʼhonneur şi Readerʼs Digest – European of the Year.
Pentru a-şi mări rata de succes, DNA adoptă cea mai vagă interpretare posibilă a ceea ce constituie corupţia. Articolul 297 din Codul penal al României include o infracţiune de „abuz în serviciu”. În lipsa unei definiţii clare a ceea ce înseamnă aceasta, procurorii au putut să urmărească politicieni şi oficialităţi pentru o gamă largă de acte executive, dintre care multe nu ar fi considerate corupte în nicio altă parte a UE. De exemplu, DNA a lansat acuzaţii de ucidere din culpă şi abuz în serviciu împotriva fostului vicepremier, Gabriel Oprea, după ce un poliţist a fost ucis într-un accident de circulaţie în timp ce escorta maşina oficială a ministrului în octombrie 2015. Susţinuţi de un val de resentimente publice la adresa privilegiilor elitei politice, DNA a susţinut că Oprea nu avea dreptul la o escortă de poliţie...
Potrivit estimării Laurei Kovesi, până la 42% din toate cazurile de DNA vizează acuzaţii de abuz în serviciu, sugerând că o mare parte dintre infracţiunile pe care le investighează nu sunt „corupţie” în definiţia general acceptată a termenului. În iunie 2016, Curtea Constituţională a decis că articolul 297 privind abuzul în serviciu se poate aplica numai abuzurilor de funcţie care implică acte definite în mod specific drept infracţiuni. Cu alte cuvinte, nu ar mai fi posibilă urmărirea penală a persoanelor pentru acte executive doar pentru că DNA le-a considerat deficitare sau corupte. Înainte de hotărârea CCR, Kovesi a lovit agresiv împotriva oricărei restrângeri a definiţiei abuzului, ceea ce a atras o plângere din partea Uniunii Naţionale a Judecătorilor, care a acuzat-o că exercită „o presiune asupra Curţii Constituţionale, care nu este în conformitate cu statutul magistratului şi Principiul separării puterilor în stat”. Rămâne de văzut ce impact va avea decizia Curţii asupra domeniului de aplicare şi a desfăşurării cauzelor instrumentate de DNA.
Un alt domeniu de îngrijorare se referă la gama de tactici intimidante utilizate de DNA în urmărirea obiectivelor sale. Un indiciu poate fi găsit în datele publicate chiar de DNA. Astfel, din cele 10.947 de dosare care au fost lansate în 2015, numai 1258 au dus la rechizitorii. A viza un grup atât de mare de persoane presate de perspectiva de a fi urmărite penal se potriveşte scopurilor procurorilor în colectarea dovezilor. În unele cazuri, se deschid investigaţii împotriva membrilor familiei unui suspect ca o modalitate de a exercita presiune şi de a forţa o mărturisire. Altfel, obiectivul este de a folosi ameninţarea cu dosar penal pentru a obţine o declaraţie de martor împotriva unei alte ţinte. În stilul vânătorii clasice de vrăjitoare şi în scopul maximizării impactului asupra mass-media, suspecţilor consideraţi a fi „neimportanţi” li se oferă imunitate penală în schimbul denunţării unor persoane mai importante. (...)
Presiunea este, de asemenea, exercitată asupra suspecţilor prin rutina solicitărilor pentru detenţie preventivă. Legea română permite instanţelor să ordone perioade de arest preventiv de până la 180 de zile în faza de investigaţie. (...)
Instanţele judecătoreşti admit frecvent solicitările DNA de a dispune măsura detenţiei preventive în cazurile de înaltă corupţie, în pofida caracterului non-violent al infracţiunilor şi a existenţei alternativelor, cum ar fi arestul la domiciliu sau controlul judiciar. Acest lucru ajută însă la stigmatizarea acuzatului, la întărirea impresiei vinovăţiei şi la compromiterea eforturilor inculpatului de a pregăti o apărare corespunzătoare în instanţă. (...)
Standardele condiţiilor din închisoare sunt atât de precare încât, între 1998 şi 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că România este vinovată de 178 încălcări ale articolului 3 din CEDO care interzic tratamentul inuman sau degradant. CEDO a constatat 27 de încălcări doar în 2015...
Există un pattern al modului în care s-au desfăşurat unele dintre cele mai importante cazuri ale DNA. Suspectul încătușat este escortat în detenţie în faţa camerelor de luat vederi. Denunţul este smuls din partea colegilor şi cunoştinţelor cu ameninţarea că şi ei vor fi urmăriţi penal dacă nu cooperează.... Ancheta culminează cu o uriaşă acoperire negativă în media, deoarece stenogramele editate ale interceptărilor telefonice, care pot avea ca sursă doar DNA sau SRI sunt, în mod sistematic, livrate în presă. Astfel, în momentul în care suspectul este trimis în instanţă, posibilitatea unui proces echitabil este deja compromisă.

Cele mai multe dintre aceste tehnici au fost folosite în cazul Alinei Bica, fost procuror-şef al DIICOT, care a fost arestată de DNA în 2014 pentru suspiciunea de luare de mită şi abuz în funcţie. Astfel, Bica a executat 8 luni de detenţie preventivă, alături de persoane care fuseseră investigate de DIICOT. Soţul ei a fost arestat în urma unor acuzaţii de evaziune fiscală, ulterior abandonate, şi chiar avocatul ei a fost reţinut la un moment dat. Stenogramele DNA privind noi acuzaţii legate de munca sa la DIICOT au fost livrate în presă la o lună după arestarea sa iniţială. Prietenia dintre Bica și Elena Udrea a devenit o problemă. Udrea şi soţul ei au fost conexați de media la acuzaţiile împotriva lui Bica, iar fotografiile cu cele două femei care se aflau în vacanţă împreună la Paris au ieşit în presă. După cum a comentat Bica: „Se simte ca în anii 1950 când au venit comuniştii. Oamenii erau numiţi duşmani ai statului, erau îndesaţi în camion... li se ataca familia”.
Alină Bica a fost percepută ca o figură puternică a elitei în momentul arestării ei, dar se pare că a supărat pe cei care erau mai puternici. Ea l-a înfruntat în mod repetat pe Florian Coldea de la SRI: „El obişnuia să mă cheme şi să facă cereri pe care le-am refuzat întotdeauna. De exemplu, solicita ca o anumită persoană să fie arestată în luna august. Când refuzam, spunându-i că nu există suficiente dovezi, el replica: «Nu te comporţi cum trebuie pentru poziţia în care te afli. Ar trebui să-ţi schimbi atitudinea sau nu te văd bine»”. De asemenea, Bica suspectează că dosarul DNA pe numele său are legătură cu decizia ei din 2012 de a deschide o investigaţie privind acuzaţiile de furt şi corupţie la compania de stat Transgaz, în care unul dintre directorii companiei, Sergiu Lascu, a fost suspect-cheie.
4. Concluzii şi recomandări
Cifrele publicate de DNA cu privire la propria sa activitate au scopul de a arăta ofiţerilor săi că au avut victorii răsunătoare împotriva corupţiei, în pofida tuturor piedicilor. Potrivit bilanţului DNA, doar în 2015, parchetul a investigat 10.947 de cazuri, a trimis în judecată 1258 de persoane şi a obţinut condamnări în 92% din dosare, toate cu doar 131 de procurori ai Direcţiei. În loc să fie un motiv de laudă, aceste cifre ar trebui să ducă de fapt la o suspiciune rezonabilă că sistemul de justiţie al României este, de fapt, fundamental defectuos. Procurorii din sistemele juridice mai bine stabilite şi mai bine aprovizionate ale democraţiilor mature ale Europei asigură, de regulă, ratele de condamnare în intervalul de 70-80%. Cum se face că DNA reuşeşte să obţină atât de mult cu mult mai puţin?
Răspunsul este, desigur, acela că exigențele sunt reduse şi rezultatele sunt obţinute cu costuri mari tocmai pentru standardele de justiţie. După cum arată abuzurile enumerate mai sus, dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit la articolul 47 din Carta Drepturilor UE (articolul 6.1 din CEDO) a fost încălcat în mod repetat ca urmare a relaţiilor de culise care leagă politicienii, procurorii, judecătorii şi agenţiile de informaţii. Acest lucru a condus la o serie de urmăriri penale selective şi politice, în care acuzaţilor le-a fost restricționată posibilitatea de a se apăra...
Nu există nicio îndoială că printre sutele de persoane judecate şi condamnate de corupţie în România în fiecare an, o mare parte sunt vinovate de infracţiuni grave. Cu toate acestea, având în vedere deficienţele majore şi lipsurile evidenţiate în această prezentare, nu există nicio îndoială că aceste cifre includ, de asemenea, un număr semnificativ de persoane nevinovate care au devenit victime ale abuzurilor grave din justiţie. (...)
Este timpul ca partenerii trans-atlantici ai României să se uite mai atent la modul în care această ţară îşi desfăşoară campania anticorupție. (...)
Aceste preocupări ar trebui să se reflecte, de asemenea, în politica SUA. Raportările Departamentului de Stat în domeniul drepturilor omului trebuie să analizeze mai atent standardele din justiţie şi statul de drept în România. Ar trebui acordată o atenţie deosebită întrebării dacă România îndeplineşte angajamentul său de a asigura controlul civil al armatei, având în vedere capacitatea SRI de a opera dincolo de limitele responsabilităţii democratice.

yogaesoteric
24 iulie 2017
 

duminică, 23 iulie 2017

Premierul polonez: Varșovia nu va ceda în fața nebuniei elitelor de la Bruxelles în problema migranților



Polonia nu va ceda în niciun caz „nebuniei elitelor de la Bruxelles”, care vor să impună obligația de a primi migranți, a declarat premierul conservator al guvernului polonez, Beata Szydlo, la două zile după atentatul de la Manchester, informează AFP. 

Polonia nu va ceda niciunui șantaj din partea UE. Nu vom participa la nebunia elitelor de la Bruxelles”, a declarat Szydlo în timpul unei dezbateri din cadrul Dietei (camera inferioară a parlamentului polonez).

În ce mă privește, am curajul să întreb elitele politice: încotro vă îndreptați? Unde te îndrepți, Europa?! Ridică-te din genunchi! Ieși din letargie! În caz contrar, îți vei plânge într-o zi copiii”, a declarat șefa guvernului de la Varșovia.

Doi cetățeni polonezi se numără printre cele 22 de persoane decedate în atentatul din Manchester. Potrivit mass-media poloneze, este vorba de un cuplu, Angelika și Marcin Klis.

Oameni nevinovați mor de mâna teroriștilor nemiloși. Moartea lor este o lecție”, a notat Beata Szydlo pe contul său de pe Twitter, după anunțarea acestor decese.

Ea a acuzat opoziția liberală că face rău Poloniei prin susținerea acordată politicii UE privind migrația și chiar că „merge mână în mână cu cei care îndreaptă această armă împotriva Europei, împotriva noastră a tuturor!”.

După ce au sosit la putere în 2015, conservatorii polonezi s-au opus primirii a 7.000 de migranți, cifră impusă de Comisia Europeană. Aceasta a atenționat din nou, în luna mai, Varșovia în ceea ce privește „consecințele” refuzului său.

Cu toate acestea, Polonia are susținerea țărilor din Grupul de la Vișegrad, din care mai fac parte, alături de ea, Ungaria, Republica Cehă și Slovacia, care se opun la unison „șantajului” și „dictatului” european la adresa lor în ceea ce privește politica comună a migrației.

Președintele Consiliului European, Donald Tusk, fost premier liberal al Poloniei, i-a reproșat Varșoviei că vrea să „respingă dur solidaritatea europeană”.


Citiți și:
Terorismul – pretextul perfect pentru control social sau Europei cât mai mult «Big Brother» şi cât mai puţină libertate! (I)
O decizie recentă, curajoasă şi surprinzătoare. Polonia îşi proclamă deja în mod dârz autonomia faţă de Bruxelles
Uniunea Europeană la 60 de ani: Fractură iminentă ori colaps? 



yogaesoteric
22 iulie 2017

vineri, 21 iulie 2017

Este șocant dar adevărat: Naziștii și masonii, «părinții» Uniunii Europene (II)


Contribuţia masonică şi evreiască
Revendicarea paternităţii Uniunii Europene de către masoni se bazează pe faptul că autorul ideii „Uniunii Paneuropene”, contele austriac Richard von Coudenhove-Kalergi, era membru al lojii masonice austriece Humanitas. El a publicat mai întâi lucrarea-manifest Pan-Europe, în 1923, urmată de o lucrare în trei volume, Lupta pentru PanEuropa (1925-1928), devenind astfel unul dintre „patriarhii integrării europene”. În viziunea sa, împărtăşită, am putea spune, numai sub acest aspect şi altfel nuanţat şi de nazişti, mai târziu, supremaţia globală a Europei lua sfârşit, declinul acesteia putând fi evitat numai dacă sistemul politic al statelor europene ar coopera.
Coundenhove-Kalergi, al cărui tată era un prieten apropiat cu fondatorul sionismului, Theodor Herzl, recunoştea, în cea de a doua carte a sa, că a fost puternic sprijinit de lorzii finanţelor evreieşti (Rothschilds, Warburg sau Bernard Baruch):
La începutul anului 1924 baronul Louis Rothschild mi-a telefonat să-mi spună că un prieten de-al său, Max Warburg, a citit cartea mea şi vrea să mă întâlnească. Spre marea mea uimire, Warburg mi-a oferit imediat o donaţie de 60.000 de mărci de aur pentru a vedea demarând mişcarea pan-europeană în următorii trei ani. Max Warburg a fost un susţinător fervent al Pan-Europei toată viaţa şi am rămas prieteni apropiaţi până la moartea sa, în 1946. Disponibilitatea lui de a sprijini (mişcarea) de la bun început a contribuit decisiv la succesul ulterior… El şi-a făcut un principiu din finanţarea acestor mişcări. El a rămas sincer interesat de Pan-Europa pentru întreaga sa viaţă. Max Warburg a aranjat ca, în călătoria sa din 1925 în Statele Unite, să mi-i prezinte pe Paul Warburg şi pe finanţatorul Bernard Baruch.”

Este aproape total necunoscut public faptul că aşa-zisul părinte spiritual al Uniunii Europene, contele Coudenhove-Kalergi, voia, de fapt, o viitoare Europă şi o viitoare lume în care evreii să fie noua „nobilime” globală, naţiunea conducătoare peste un amestec rasial de tip babilonian. El şi-a dezvăluit aceste aspiraţii în cartea sa Praktischer Idealismus (Idealismul Practic), din 1925, scriind:
Omul viitorului va fi de rasă mixtă. Rasele şi clasele de astăzi vor dispărea treptat din cauza dispariţiei spaţiului, a timpului şi a lipsurilor [!?]. Rasa euro-asiatico-negroidă a viitorului, similară în aspectul său cu cel al vechilor egipteni [!?], va înlocui diversitatea popoarelor cu o diversitate de indivizi. În loc să îi distrugă pe evreii europeni, Europa, împotriva propriei voinţe, va rafina şi educa acest popor într-o viitoare naţiune-lider, prin acest proces de selecţie artificială. Nu e de mirare că acest popor, care a scăpat din închisoarea ghetoului, s-a dezvoltat într-o nobilitate spirituală a Europei. Prin urmare, o Providenţă generoasă a prevăzut Europa cu o nouă rasă de nobilime prin Graţia Spiritului. Acest lucru s-a întâmplat în momentul în care aristocraţia feudală din Europa a decăzut, dar şi datorită emancipării evreilor.”
Acest fel de Pan-europenism i-a trezit un viu dezgust liderului nazist Adolf Hitler, care în a doua sa carte (secretă mult timp şi publicată abia în 1961) îl numea pe Coudenhove-Kalergi drept „bastardul tuturor” sau „bastardul cosmopolit” („Allerwelts Bastard Coudenhove”). Este vorba de lucrarea lui Hitler Politica este istoria în desfăşurare, scrisă după Mein Kampf şi rămasă în manuscris până la publicarea sub numele de Zweites Buch (A Doua Carte). În viziunea lui Hitler, Coudenhove-Kalergi era un tip fără rădăcini, cosmopolit, elitist corcit jumătate de rasă, care s-a angajat să repete greşelile istorice ale strămoşilor Coudenhove, „servitorii Habsburgilor, pe plan continental”.

De fapt, naziştii considerau Uniunea Pan-Europeană – din care mai făceau parte, ca personalităţi de frunte, şi evreii Albert Einstein şi Sigmund Freud – ca aflându-se sub controlul masoneriei. Într-adevăr, Coudenhove-Kalergi, care era conte german, a co-fondat Uniunea Pan-Europeană împreună cu arhiducele Otto von Habsburg în 1922, după ce mai înainte intrase în masonerie, în mai sus amintita lojă masonică vieneză (Humanitas), acestea fiind motive de dublu dispreţ din partea lui Adolf Hitler.

O bizară atitudine a bătrânului conte-tată Coudenhove-Kalergi, din timpul adolescenţei lui Richard, este semnificativă pentru cum a fost influenţată din start gândirea viitorului părinte al pan-europenismului. Astfel, bătrânul conte-tată a părăsit Biserica creştină în semn de protest, chipurile, deoarece liturghia creştină din Vinerea Mare (dinainte de Paşti), ajungea la îndemnul „Oremus et pro perfidis Judaeis” („Să ne rugăm, de asemenea, pentru evreii necredincioşi”), despre care bătrânul Coudenhove-Kalergi pretindea că este o expresie a „antisemitismului”. Să nu uităm, însă, că bătrânul conte era un prieten susţinător al părintelui sionismului, Theordor Herzl, ceea ce descoperă alte semnificaţii ale gestului său, ducându-ne cu gândul la posibilitatea ca în mixtura rasială Coudenhove-Kalergi (afirmat flamandă, greacă, poloneză, norvegiană, baltică, franceză şi germană) să predomine, clandestin, cea evreiască.

Max Warburg – principalul finanţator al mişcării pan-europene a lui Coudenhove-Kalergi era exponentul uneia din cele mai puternice familii evreieşti, o dinastie financiară germană care se trage dintr-una din cele mai bogate familii evreieşti veneţiene de la anii 1500, familia del Banco, care şi-a schimbat numele în Warburg după ce s-a mutat în respectivul oraş german în secolul 16.

În mod bizar, deşi evreu, în 1933 Max Warburg lucra în conducerea băncii centrale a Germaniei naziste, Reichsbank, raportându-i direct lui Hjalmar Schacht, preşedintele băncii. Lucra totodată şi în comitetul de directori al gigantului economic I.G. Farben. Când Schacht a fost înlocuit, în 1938, Warburg a emigrat în SUA. Toată familia Warburg este una de mari bancheri, mai întâi germani (deţinând banca Warburg din Hamburg), apoi americani şi londonezi.
Cel de-al doilea Warburg susţinător al Pan-Europei, Paul, cel stabilit mai demult în SUA, fiind căsătorit din 1895 în New York, cu fiica altui bancher evreu, Solomon Loeb, este fondatorul trustului financiar-bancar Kuhn, Loeb & Co, unde Paul Warburg devine partener alături de influentul Jacob Schiff, alt nume cu rezonanţă din marea finanţă evreiască mondială. Numit şi ca avocat şef la Federal Reserve Board, Paul Warburg era văzut de mulţi dintre contemporanii săi ca fiind şeful forţei motrice din spatele establishment-ului băncii centrale a Americii.

Dar Bernard Baruch, al treilea potentat evreu implicat în sprijinirea Pan-Europei, este un personaj cheie al manipulării mondiale a primului şi a celui de al Doilea Război Mondial. În tinereţe Baruch fusese broker şi apoi partener în firma evreiască A. Housman & Co., a speculat piaţa zahărului, s-a îmbogăţit şi în 1903 şi-a făcut propria firmă de brokeraj, căpătând porecla de „Lupul Singuratic de pe Wall Street”, din cauza refuzului său de a se alătura vreunei case financiare şi deoarece din 1910 devenise unul dintre finanţatori cei mai cunoscuţi de pe Wall Street.

Tot din 1910, Bernard Baruch începuse să lucreze pentru viitorul preşedinte Woodrow Wilson (al 28-lea preşedinte al SUA, din 1913 până în 1921) la campania lui electorală şi pentru alcătuirea administraţiei sale. „De atunci, Bernard Baruch a dominat politica Americii timp de 50 de ani, ca şi «consilier special» al preşedinţilor, inclusiv al lui Eisenhower şi al lui Winston Churchill. În 1912 era cunoscut doar ca om de finanţe care a dat 50.000 $ pentru campania lui Wilson”.

A fost apoi consilierul la fel de intim şi de special al preşedintelui Roosevelt, alături de rabinul Stephen Wise. Rosenbloom, biograful lui Baruch, scria că „Roosevelt era aşa de intim cu Baruch că, adeseori, nu se putea şti care din cei doi a dat ideea pe care o enunţau amândoi”. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în 1944, preşedintele Roosevelt a petrecut o lună în calitate de invitat pe domeniul imobiliar Hobcaw Barony al lui Baruch din Carolina de Sud, o peninsulă de 6.475 ha între Golful Winyah şi Atlantic.
Barusch este implicat şi în numirea lui Churchill în fruntea Angliei, pentru ca aceasta să fie sigur implicată în război împotriva Germaniei, ca şi SUA, conform unui plan sionist, ceea ce Germania nu îşi dorise. În preajma războiului, Winston Churchill era o epavă politică. Alcoolic şi marginalizat. „Era deprimat şi se considera un om sfârşit, când, în 1939, i-a scris lui Bernard Baruch: «Vine războiul. Şi noi şi voi vom participa în război. Tu şi ai tăi veţi conduce lucrurile de acolo, dar eu voi sta pe margine aici». Imediat după ce a scris această scrisoare, cariera politică a lui Churchill s-a redresat mult şi (ca şi în cazul lui Lloyd George, în 1916) atitudinea lui faţă de sionism a fost una din cauzele principale, dacă studiem documentele… [în perioada interbelică] Churchill n-a fost «prietenul» sioniştilor şi a cunoscut eşecul în cariera sa, până a fost «redescoperit» în 1939 ca un susţinător fervent al sionismului.” În octombrie 1938 el încă mai vorbea de „a da… arabilor asigurări solemne… că imigraţia evreiască anuală [în Palestina] nu va depăşi anumite limite timp de cel puţin 10 ani”. Curând după aceea, însă, el şi liderul sionimului, Chaim Weizmann [viitorul preşedinte al Israelului], au căzut de acord, în particular, ca imigraţia să fie de milioane. Şi, dintr-o dată, Weizmann scria cum „l-am întâlnit pe dl. Winston Churchill, care mi-a spus că bineînţeles că va fi împotriva propunerii” de a permite arabilor să aibă acces la guvernul propriei lor ţări, aşa cum chiar Churchill propusese cu 17 ani în urmă. În ziua când urma să aibă loc dezbaterile în parlament, Weizmann a prânzit cu Churchill, care i-a citit discursul ce urma să-l ţină în parlament şi i l-a supus spre aprobare, întrebându-l (scrie dr. Weizmann) ce altceva să mai adauge sau să schimbe. Exact aşa făceau şi marile ziare Times şi Manchester Guardian cu editorialele lor. În America şi în toată lumea Churchill era admirat pentru discursurile lui, pe care chipurile „le redacta singur”.
Winston Churchill împreună cu Bernard Baruch (poza din dreapta), discutând pe bancheta din spate a unei luxoase maşini, în faţa casei lui Baruch, în 14 aprilie 1961 – Fotografie postată de Biblioteca Congresului SUA (în 2006, fiind accesibilă pe Internet), ce demonstrează cât de lungă şi de strânsă a fost legătura celor doi. 

Relaţia lui Churchill cu potentaţii evrei a fost foarte strânsă, în general. Astfel, în timpul războiului, cât timp el era prim-ministru, Victor Rothschild, membru al celebrului clan financiar evreiesc, a condus o secţie specială a MI5, spionajul britanic, numită B1C, secţiunea „explozivi şi sabotaj”, cu roluri inclusiv de dezinformare şi spionaj în Europa, mai ales în Germania.

Victor Rothschild a fost în studenţie membru al Cambridge Apostles, o societate secretă a Universităţii, apoi a devenit acţionar al companiei Royal Dutch Shell Oil Co, împreună prinţul Bernard al Olandei. După invadarea Olandei de către Germania, perechea regală s-a mutat la Londra, unde, după război, Rothschild şi Joseph Retinger (care după al II-lea război mondial a devenit unul din fondatorii Mişcării de Unificare a Europei) l-au îndrumat şi îndemnat pe prinţ să creeze grupul Bilderberg, al cărui preşedinte Bernhard a şi fost până în 1976.

După eliberarea Franţei, Victor Rothschild a lucrat la sediul agenţiei britanice MI6, stabilită chiar la conacul familiei Rothschild din Paris, iar, mai apoi, prim-ministrul britanic din perioada 1970-1974, Edward Heath, l-a numit pe V. Rothschild chairman al Central Policy Review, unitate politică guvernamentală. În timp ce el era în această funcţie, Marea Britanie intră în Comunitatea Europeană, un deziderat al lui Heath, ratat anterior. Victor Rothschild a fost şi consilierul de securitate neoficial al prim-ministrului Margaret Thatcher, care a fost adusă la putere cu ajutorul Le Cercle în 1979.

Winston Churchill însuşi şi-a întâlnit viitoarea soţie, în 1904, la un bal la Crewe House, dat de Margaret Primrose (fiica evreicei Hannah Rothschild, din celebrul clan de bancheri). Apoi, ginerele lui Churchill, Christopher Soames a lucrat pentru firmele lui Victor Rothschild şi a fost parlamentar englez între 1950-1966, membru în cabinetul britanic din 1958 până în 1964 şi vicepreşedinte al Comisiei Europene din 1973 până în 1976 (adică Rothschild şi-a pus angajatul la conducerea executivului Uniunii Europene). Din 1979 până în 1981, Soames a fost liderul conservatorilor în camera lorzilor şi, prin aceasta, ministru în guvernul Margaret Thatcher.
Ideea unificării Europei fusese preluată de la Mişcarea Pan-Europeană de alţi importanţi masoni, precum ministrul de Externe francez Aristide Briand (1862-1932), care, susţinut de omologul său german, Gustav Stresemann (1878-1929), a propus în numele Franţei, la 8 august 1929, crearea unei structuri federale europene (sau „confederaţie europeană”), care să acţioneze în interiorul Ligii Naţiunilor (sau Societatea Naţiunilor), fără succes însă. Cei doi miniştri, francez şi german, erau deja, din 1926, deţinători ai premiului Nobel pentru pace, fapt cu care se mândreşte astăzi „Ordinul Cavalerilor Masoneriei Universale” (Knights of Freemasonry Universal), în manifestul său „Apel pentru un Institut Masonic al Păcii” (Call for a Masonic Institute for Peace).

Aproape nicăieri, astăzi, iar în trecut foarte puţin a fost arătat că şi ministrul francez de Externe, Briand, şi cel de german, Stresemann, erau strâns legaţi de evreii europeni, iar o disoluţie a statelor naţionale într-o mare confederaţie le-ar fi adus evreilor o mai comodă şedere printre popoarele care îi acuzau adesea de practici neloiale, de parazitism calculat, de largă acaparare financiară sau economică etc. Sprijinul pentru cauza evreiască al celor doi partizani ai federalizării Europei mergea şi până la filo-sionism.

Astfel, în ceea ce îl priveşte pe Aristide Briand, însăşi Jewish Telegraphic Agency anunţa la 26 octombrie 1926, că ministrul francez s-a întâlnit oficial cu şefii Organizaţiei Sioniste, în frunte cu dr. Weizmann, care a fost însoţit de vicepremierul francez Leon Blum, lider al Partidului Socialist francez, evreu şi adept şi el al unei confederaţii statale, atunci când l-a chemat pe Briard la el. „Înainte de plecare sa în SUA, Weizmann – anunţa J.T.A.-ul evreiesc – i-a prezentat d-lui Briand problemele actuale şi politica mişcării sioniste”, iar acesta a promis „cooperarea guvernului francez în crearea de facilităţi pentru coloniştii evrei pe teritoriul limitrof Palestinei şi pentru realizarea obiectivelor mişcării sioniste.

În ceea ce îl priveşte pe Gustav Stresemann, celălalt artizan al propunerii federalizării Europei, filo-iudaismul îi venea din familie. El era căsătorit din 1903 cu Käte Kleefeld, fiica foarte bogatului om de afaceri şi industriaş evreu din Berlin, Adolf Kleefeld.

Gustav Stresemann a fost şi cancelar şi ministru de Externe al Rebublicii de la Weimar, Germania de după Primul Război Mondial, considerată mai apoi ca o guvernare evreiască, până la venirea la putere, în 1933, a lui Adolf Hitler. Deşi a fost oficial o republică parlamentară, numele aşa zisei Weimarer Republik a rămas cel de Deutsches Reich (Imperiul German), fapt care a făcut ca venirea regimului nazist la putere să se cheme şi „al 3-lea Reich”.
Că Germania după Primul Război Mondial şi până la venirea naţional-socialiştilor la putere, era o „republică germană a evreilor” (cum susţin istoricii neînregimentaţi direcţiilor puterii globale), dincolo de statisticile ce arată că evreii deţineau ponderea majoritară a afacerilor şi a funcţiilor birocratice importante ale acestei „republici”, poate fi demonstrat şi de zisele următorului personaj: Walther Rathenau, un magnat industriaş evreu din Germania, ulterior politician şi ministru de Externe în timpul Republicii de la Weimar, care declara la 24 decembrie 1921 în ziarul Wiener Freie Presse că: „Trei sute de oameni foarte apropiaţi între ei ghidează în permanenţă destinele economice ale continentelor şi tot ei decid cine le vor fi succesorii”. El îşi şi arogă legături cu această ocultă mondială. Insistenţa lui ca Germania să îşi îndeplinească obligaţiile care îi fuseseră impuse prin Tratatul de la Versailles, în timp ce se lucra pentru o revizuire a termenilor acestuia, i-a înfuriat pe naţionalişti germani extremişti, care l-au lichidat fizic, fapt ce are drept morală aceea că şi marii sforari ai cabalei globale pot fi vulnerabili.

Dominaţia evreiască a Germaniei din momentul în care, prin vocea lui Gustav Stresemann, care susţinea crearea Confederaţiei Europene, este amplu prezentată în lucrarea Jewish Domination of Weimar Germany 1919-1932 (accesibilă pe Internet), apărută în 1933 sub egida General League of Anti-Communist Associations, la Berlin. Chiar şi Adolf Hitler declara publicaţiei americane evreieşti The Jewish Criterion, încă din 23 ianuarie 1931, deci înainte de a lua puterea, când încă funcţiona guvernarea de la Weimar: „Aş numi întregul Cabinet Bruening un cabinet evreiesc. Aş califica politica externă Stressmann drept una evreiască. Desemnez departamentul de poliţie din Berlin ca fiind evreiesc. Capitularea umilitoare a intereselor germane în faţa foştilor noştri duşmani se datorează în întregime influenţei evreieşti”.

Şi în Italia apăruse în aceeaşi epocă o „Federaţie Masonică Europeană” (ca şi o „Mare Lojă a Francmasoneriei Universale”). Aici, proiectul Europei Unite data încă de la mijlocul secolului XIX, când celebrul revoluţionar italian Giuseppe Mazzini (o importantă personalitate masonică europeană, totodată) promova ideea „Statelor Unite ale Europei”. După ce a luptat pentru unificarea Italiei, Mazzini a înfiinţat societatea Giovine Europa (Tânăra Europa), cu scopul declarat de a dărâma guvernele „reacţionare” şi dinastiile regale şi de a „elibera şi unifica toată Europa”.

Masoneria revoluţionară (neregulară), a influenţat destinele continentului european la începutul secolului al XX-lea, începând cu declanşarea primului război mondial: „Executarea sentinţei masonice de condamnare la moarte a arhiducelui austriac Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, a fost dusă la îndeplinire la Sarajevo, la 28 iunie 1914, de către societatea secretă sârbă Narodna Odbrana… Toţi membrii semnificativi ai acestei organizaţii, precum şi organizatorii atentatului au fost francmasoni.” Conform lui Coudenhove-Kalergi, Pan-Europa trebuia să cuprindă şi să extindă o alternativă „mai flexibilă şi mai competitivă la Austro-Ungaria, cu engleza servind ca limbă mondială, vorbită de toată lumea, pe lângă limba maternă”. El postula ca individualismul şi socialismul să coopereze în loc de concureze, iar capitalismul şi comunismul să interfereze şi să se stimuleze reciproc, aşa cum, credea el, reforma protestantă ar fi stimulat Biserica Catolică în a se „regenera”. El a favorizat „social-democraţia” şi s-a străduit să înlocuiască idealul naţionalist german al comunităţii cu dezideratul unei „naţiuni europene etnic eterogenă”.

Abia după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi mason neamţ, von Coudenhove-Kalergi, autorul lucrării Pan-Europa, a fondat societatea numită pompos Uniunea Parlamentară Europeană (un fel ONG), „pe fondul revigorării tentativelor masonice de a transfera puterea decizională de la nivelul statelor suverane şi independente la cel al unei entităţi supranaţionale”. 

În august 1946, este creată şi Uniunea Europeană a Federaliştilor (alt ONG), ce a sprijinit eforturile de federalizare a Europei. Promotorii din umbră ai acestui proiect erau masonul Jean Monnet şi asociaţii lui din Franţa, Etienne Hirsch, Paul Reuter şi Pierre Uri (ultimii, deşi evrei, se ocupau de soarta Europei într-o epocă în care majoritatea evreilor erau cuprinşi de febră sionistă şi de crearea statului Israel).

Despre faptul că Monnet a fost mason – într-un ordin foarte puternic – este foarte puţin cunoscut (sau evitat, ca subiect). Astfel, el a fost primit în Marele Orient al Franţei în anul 1920, împreună cu alţi proeminenţi socialişti, conform lucrării The Freemasons: A History of the World’s Most Powerful Secret Society, de Jasper Ridley. Monnet a fost dezamăgit de socialişti (care erau scindaţi în lupte interne), deşi a colaborat cu aceştia, dar s-a folosit tot timpul de conexiunile pe care i le-a deschis masoneria, mai ales în SUA.

Unul dintre liderii Marelui Orient al Franţei era la acel moment evreul socialist Leon Blum. „El era amorsat spre a deveni un instrument politic gata să îşi propulseze liderii. Membrii de rang înalt ai Lojelor Militare din Spania, care au dezertat (după ce au aflat că au fost folosiţi ca instrumente de liderii World Revolutionary Movement), au dezvăluit faptul că fiecare mason membru al Marelui Orient a fost obligat să depună un jurământ de Obedienţă Nelimitată către şeful Supremului Consiliu de 33 de grade [de rit scoţian] şi să nu recunoască niciun om ca fiind deasupra lui.”

Blum a fost prim-ministru al Franţei între iunie 1936 şi iunie 1937, vicepremier din iunie 1937 până în ianuarie 1938, iarăşi premier în martie şi aprilie 1938. Din 1946 a fost iarăşi Preşedinte al guvernului provizoriu al Republicii Franceze (sau „a patra republică”). Kibbutz-ul Kfar Blum din nordul Israelului este numit după el, ca şi Cercle Léon Blum, un club francez socialist şi filo-evreiesc, din care face parte şi Pierre Moscovici, celebrul europarlamentar evreu.

În capitolul „Léon Blum, un internaţionaliste devenu européen”, al cărţii lui Gérard Bossuat, Les socialistes francais et l’Unite Europeenne: Le choix du realisme(de Leon Blum a Francois Mitterrand), se artă că „prin 1941, Blum a cerut crearea unui «organism internaţional puternic şi eficient» care să domine suveranităţile naţionale. Comitetul Socialist de Acţiune clandestin s-a pronunţat în 1943 pentru pierderea suveranităţii de către naţiunile europene, socialiştii pronunţându-se pentru crearea«Statelor Unite ale Lumii». «Manifestul Poporului din Franţa» a propus, la eliberare, în 1944, o organizaţie la nivel mondial pentru securitate colectivă şi comerţ, fondată de sindicatele continentale, constituite în uniuni regionale. Leon Blum s-a gândit la o nouă Internaţională (Franţa, Marea Britanie şi URSS etc.) şi la unitatea de acţiune a partidelor socialiste şi a partidelor comuniste… «Scopul – spunea Blum – este de a reduce suveranitatea [statelor] la limita independenţei lor şi, prin urmare, să se transfere comunităţii internaţionale şi europene toate drepturile de suveranitate ce exced independenţa». Sau «Nu numai că Europa nu este un întreg, ea nu este niciun ultim scop, un scop în sine… Organizarea pe deplin eficientă a comunităţii internaţionale rămâne scop în sine»…”

Fragment din cartea IMPERIUM Anglo Saxono Judeo Masonicum, de Cornel-Dan Niculae

Citiți și:
Rădăcinile naziste ale UE și capul nazistului din Herăstrău
Uniunea Europeană la 60 de ani: Fractură iminentă ori colaps?

yogaesoteric 
21 iulie 2017