duminică, 16 decembrie 2018

Parazitarea Statului de Drept – o practică «la lumina reflectoarelor» în România… (4)

Sau cum găștile transpartinice și transnaționale cumpără putere la bucată pe sub nasul tău 

Citiți a treia parte a articolului 

Niște pești mari într-o prea baltă mică
 
Tiberiu Dobrescu
Tiberiu Dobrescu, profesor la universitatea Politehnică București și președinte al Autorității Naționale pentru Calificări ANC, este membru onorific al Asociației EC B-B-B, alături de colega și mentorul său Ecaterina Andronescu. Acest ANC este încă o verigă parazitară pe lanțul care leagă (de mâini și de picioare) învățământul superior românesc de structura mafiotă ARACIS (Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Românesc). Cu aroganța caracteristică, Dobrescu declara anul trecut că:
În zona de masterat mi-au venit spre aprobare ca și specializare, înainte să se ducă la ARACIS, denumiri de calificare de trei rânduri. Stau să mă gândesc că acel absolvent se va duce la un interviu pentru o anumită ocupație și până să își prezinte calificarea cred că se termină interviul.”
Dobrescu a participat în octombrie 2016 la o așa-zisă dezbatere pe proiectul administrației prezidențiale ,,România educatăˮ la universitatea tehnică din Iași, alături de fostul ministru Sorin Câmpeanu. Dobrescu s-a înfipt bine la departamente de tip Politici, Strategii şi Monitorizarea Finanțării Învățământului superior sau Consiliul Naţional pentru Finanțarea Învățământului Superior, pentru care fapt Asociația EC B-B-B l-a primit cu brațele deschise, la pachet cu „doamna Cati”. Probabil de plictiseală, domn prof. Tiberiu Dobrescu și-a pus girul pe niște lucrări ale deținuților-scriitori, împreună cu alți șapte colegi din Politehnică, poveste aflată în atenția DNA.
Tot clubul select de export (Asociația EC B-B-B ) l-a atras, probabil datorită gravitației foarte mari, și pe un mânuitor al condeiului gazetăresc de prin parohia lui Macedonschi și Von Braun, Brașov. Este vorba despre un fost publicist la Wall Street metamorfozat în politician de factură tehnocrată, numit subit secretar de stat la 10 decembrie 2015 în cadrul Ministerului Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri. La doar 31 de anișori Claudiu Vrînceanu avea deja viitorul asigurat împreună cu fratele său, Ovidiu, un jurnalist local cam fripturist și blogger, orientat pe zona de promovare a unor afaceri și bun prieten cu beizadele posesoare de start up-uri cu succes îndoielnic.
Și dacă la Brașov tot e o tradiție „ministerierea” IMM-urilor (vezi multiplele mandate ale concitadinului PSD-ist, Constantin Niță), tânărul Vrînceanu și-a suflecat numaidecât mânecuțele și a bifat, în 29.01.2016, o mare și unică acțiune personală, sau aproape personală: o masă rotundă la colegiul din orașul natal, Andrei Șaguna, un brand în învățământul românesc, manifestare moderată de nimeni altul decât de „maestrul” Alex Todericiu. La manifestare au cuvântat și marii corifei și membri fondatori ai Asociației Export Club București-Brașov-Bavaria, Cristian Macedonschi și Corneliu Teaha (zis Teo).
 
Katja Häußer, vicepreședinte al clubului din Bavaria și Alex Todericiu din partea Export Club prezintă înțelegerea de cooperare și parteneriat
Vedeta incontestabilă a parodiei, cu public format în mare parte din elevi aduși cu forța a fost nimeni altul decât fosta tânără speranță a politicii internaționale de culise, senator PSRO, Mircea Geonă. Puțină aromă electorală nu a făcut rău nimănui, nici măcar colegiului Șaguna care, preț de câteva ore a lăsat la o parte Legea educației care spune clar că nu e permisă politica în spațiile de învățământ. După care Todericiu a avut grijă să exacerbeze evenimentul, cu stilul de bătrân gazetar de externe, astfel încât să pară că Dialoguri la gura sobei, așa cum a fost denumită ședința de asociație cu public, s-a bucurat de ,,un real interesˮ.
Evenimentul a fost organizat de firma Bonima SRL, o firmă creată prin interpuși de către Macedonschi și Braun, cea care deținea mărcile Micul Oktoberfest și Oktoberfest și care în urma unui proces intentat de SC A1 Events SRL din Sibiu, a pierdut în 21 octombrie 2016 cele două mărci, dar după ce și-a făcut plinul (de bere) timp de 7 ani. Astfel, sibienii au câştigat în instanţă dreptul de a folosi brandul Oktoberfest. Până la afacerea francizei adusă de Macedonschi la Brașov, firma Bonima SRL era abonată la contracte cu statul, exemplu fiind și cel din 05.08.2011 cu Primăria municipiului Făgăraș de aproape 100.000 de euro pentru organizarea unui târg care se pare că a fost un fiasco total.
Și astfel, pentru extraordinare servicii aduse țării, prin decizia nr.117/18.01.2017, la aproape un an de la Dialoguri, tânăra speranță a politicii tehnocrate de sub Tâmpa era trimisă la plimbare (adică eliberat din funcție) prin ordin al premierului Sorin Grindeanu. Evenimentul de la Brașov venea după unul similar, din același ciclu de Povești la gura sobei inițiat de Todericiu & Asociații în 14 decembrie 2015. Cu acea ocazie s-au afirmat alți simpatizanți, unul mai neașteptat ca altul. Organizatorii au fost SCA Bulboacă și Asociații. Printre vorbitori, personaje care deseori umplu micul ecran: consilierii prezidențiali Sandra Pralong și Diana Păun, Dan Stoenescu – ministru delegat pentru Românii de Pretutindeni, Marius Raul Bostan – ministrul Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională, George Butunoiu – președintele Clubului Politic etc., bineînțeles, alături de veteranii Clubului de Export B-B-B, Alex Todericiu, Sorin Antohi și Cristian Macedonschi. Accesul s-a făcut doar pe bază de invitație!
Evenimentul de la Brașov a inspirat mai departe și alte Dialoguri. Este vorba despre povești în limba română și germană, la gura… Institutului Cultural Român de la Viena, din 24 martie 2016. Cu un subtitlu sugestiv – Dialogues by the Fireplace (Dialoguri la gura sobei)! Asta da imaginație… Și un semn că, deși Silvia Davidoiu fusese schimbată din funcție, prietenii cauzei lui Todericiu și Antohi de a crea o a Treia Lume erau încă mulți.
Un astfel de simpatizant, dar din țară, cooptat ca membru de onoare în Asociație, este un personaj mai discret, dar foarte activ, după obiectul său de lucru. Este vorba despre avocatul Ion Scăunașu. Nu vom putea spune că Scăunașu a câștigat biletul norocos de acceptare în selectul Club de Export spre Austria pentru că este Director general (de Arhivă) al AEGRM. Ce înseamnă? Simplu: Arhiva Electronică de Garanţii Reale . Ce este această arhivă și de ce a atras interesul austro-românilor din Asociație manifestat la cel mai înalt nivel, așa cum se va arăta mai departe? Să explicăm:
,,Pentru înscrierea în Arhiva nu este necesară nicio aprobare din partea statului. AEGRM a apărut conform Legii 99/1999. Arhiva pune la dispoziție un sistem de căutare care să ofere informații exacte și actualizate cu privire la înregistrările garanțiilor reale mobiliare. Cea mai eficientă metodă de căutare în Arhiva este căutarea în funcție de numele debitorului pentru că rezultatele vor include toate garanțiile reale acordate de acesta în vigoare la acel moment. Celelalte tipuri de căutări nu vor oferi informații la fel de complete (ex. Caut o mașină, nu găsesc, dar există o garanție asupra tuturor bunurilor debitorului). 
Există două situații pentru creditor:
Dacă nu s-a găsit nicio înregistrare – concluzia care se trage este că poate să își înregistreze garanția și să fie sigur că îi sunt asigurate drepturile pe care legea le conferă aceluia care înregistrează primul un aviz de garanție reală asupra unui bun mobil. 
Daca s-au găsit alte garanții înregistrate anterior, concluzia care ar trebui să fie trasă este că trebuie făcute cercetări mai amănunțite.
ˮ
Adică… Liber la țepe (pardon, ingineriilor financiare)! Probabil pătruns de importanța acestei funcții și având nevoie de ceva schimb de bune practici, Scăunașu a dat fuga în data de 23 iunie 2014 la… Ambasada României la Viena, la excelența sa Silvia Davidoiu, poleind totul sub denumirea de ,,Ziua Româneascăˮ, deși la acea dată nu ar fi existat niciun motiv de sărbătorire, decât cel mult deschiderea oficială a sezonului de plajă la Mamaia. Totuși, acțiunea a fost încununată de succes: ,,numeroşi oameni de afaceri şi profesionişti ai dreptului cu interese în România au apreciat modul în care instituţia Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare asigură garantarea obligaţiilor civile şi comerciale în ţara noastrăˮ. No comment!
Cum arată un mekanism de promovare media soroșist?
Răspuns: Foarte simplu și cu costuri mici! Ca exemplu de „balizaj” în new media vom vorbi puțin despre afacerea StartEvo. Cu o punere aparent neprofesionistă a afacerii în online, probabil pentru a da patina autenticului și inteligenței, Asociația StartEvo se autoproclamă „furnizori de inspirație”. A fost înființată în 2011, dar și-a început activitatea în 2007, spun membrii fondatori, trei la număr – sau aproape trei, pentru că doi dintre ei, Constantin „Noro” Ferseta și Alina Ferseta sunt soț și soție. Deci este un fel de mică afacere de familie, deși familia se va dovedi a fi una mult mai numeroasă. Asta și dacă ne luăm după pozele de pe site și din afirmația că au 100 de bloggeri susținători și peste 120 de VIP-uri care îi sprijină. În plus, Noro mai are și blogul său personal care ne dezvăluie fără să vrea că dezvoltarea în deceniul trecut al site-ului neogen.ro nu era chiar așa de întâmplătoare. Când a plecat în 2008 de acolo, Ferseta a luat și ceva cunoaștere și o bază frumușică de clienți.
Pe pagina StartEvo, Noro mai spune și că e expert în e-marketing (sau publicitate, pe românește) cu așa-zise contracte de e-consultanță cu firme mari dintre care reținem Volksbank și „George Butunoiu” (nimeni altul decât prietenul lui Todericiu și Macedonschi), vorbăreț și el pe la „gura sobelor înflăcărate” din ultimii doi ani. Dar ceea ce șochează când deschizi anostul site al afacerii lui Noro Ferseta este o poză în care apare acesta dând mâna cu nimeni altul decât cu… fostul vicepreședinte al SUA, Joe Biden cu ocazia unei vizite a acestuia în România. Pe site, Ferseta spune că Biden ar fi chiar un membru fondator?! Mai spune că a încercat să facă și o filmare cu această ocazie, dar procedurile de la Ambasada SUA nu au permis asta. Ironia evenimentului (programat) este că Biden a transmis cu această ocazie un nou semnal că lupta anticorupție în România trebuie să continue, inclusiv prin ONG-uri ca cel al lui Ferseta. WOW! La marele fix! Deci, să înțelegem că Obama-Biden-Clinton-Soros sunt/erau băieții cei buni? Dacă așa spune Ferseta…
Tot el mai postează pe site-ul Asociației (că tot e la modă cu Asociațiile) că în septembrie 2013 a semnat cu Primăria Sectorului 1 cel mai mare proiect educațional informal (adică fără aprobarea Ministerului Educației) denumit EVO1, Sectorul 1 evoluează! Seamănă izbitor, ca stil, cu ceea ce a încercat să facă profesorul Titi Paraschivescu cu Primăria Generală, cu acel Smart City, dar a fost oprit de primărița Gabi Firea. Oare cine era în septembrie 2013 primar al Sectorului 1? Lumea spune că „preacuratul” Andrei Chiliman, dar noi putem să ne facem că nu știm!
Să revenim la Butunoiu și clubul său politic. Aceasta este o preocupare din timpul liber, pentru că în rest domnul George este un om foarte ocupat. În primul rând cu firma sa de recrutare (sau head hunting) denumită… George Butunoiu. Pe site-ul afacerii el ne explică de ce e bine să faci business cu el, dacă ești manager isteț. Nu mai pierzi timpul să cauți angajați, ți-i găsește George Butunoiu și tot el îi plantează în firmă, pentru timpuri mai bune. Creează de fapt niște linii de obediență, în stare latentă. Iar dacă tot ești un tip deschis, nu poți să stai în calea progresului și achiziționezi, la sfatul obedienților, niște instrumente software în special pentru contabilitate sau, mai cool, niște servicii de e-marketing în timp real cum sunt, de exemplu, cele comercializate de firme partenere sau controlate de același providențial Butunoiu. Și astfel povestea calului troian este reeditată și actualizată!
„George Butunoiu” a fost și este un brand incontestabil, ce mai! Între 1996 și 2003 a fost manager asociat al Ward Howell Euroselect filiala din România, job pe care l-a abandonat devenind partener al afacerii Alexander Hughes România, până în 2006. Are și un master în managementul resurselor umane, unde altundeva decât la SNSPA (Școala Națională de Studii Politice și Administrtive). Dacă accesezi butonul Our Clients de pe pagina sa web dai direct într-o altă dimensiune, tot marca George Butunoiu dar mai absconsă. Firma SC Kuantero SRL, cu un web design foarte profi, se dorește a fi o agenție de marketing online înființată în 2008 (la un an de la înființarea Asociației StartEvo). Este cea care oferă soluții de e-marketing de mare succes, pe baza unei atente supravegheri a tot ce intră în contact cu o firmă. Plus toate ieșirile și mișcările personalului. Eventual și convorbirile, e-mailurile și mesajele schimbate de angajați, chiar și în timpul liber (vezi aplicația 59sec). Iar aceste softuri cică se împacă foarte bine cu soluțiile informatice de securitate. Printre opțiunile programelor puse la dispoziție de Kuantero găsim una menită să facă fericit orice patron: ,,statistici, astfel încât directorul de vânzări să vadă cine e leneș și cine e vrednicˮ.
Clienții Kuantero sunt aproape identici cu cei ai lui Butunoiu și dintre aceștia putem enumera: Coca-Cola, Diva Universal, Provident, PDL, Rebu, UPC, Forța Civică, Bestjobs etc. În plus, Butunoiu are și alți clienți importanți. Amintim aici AIG, Asirom, BCR Asigurări-VIG, Deloitte, Dresdner Bank, Guvernul României, Microsoft, MOL, Omniasig-VIG, OMV PETROM, Sara Merkur, Siveco, Strabag, VIG, Tarom, Unicredit Țiriac etc.
Reîntorcându-ne la Butunoiu, nu putem să nu spunem că pasiunea pentru gastronomie l-a împins să-și deschidă un bistro de fițe, La George Butunoiu&Oskar, Oskar fiind câinele său. Din denumirea localului ne dăm seama că Butunoiu a depășit de mult frontierele narcisismului. Dacă tot vorbim despre publicitate, ca afacere, interesant este că investiția de 60.000 euro (oficial) pentru amenajarea bistroului a fost privită în 2011 ca fiind un start up, fiind promovată, gratis, pe ANSI – Antreprenoriat pentru șomeri, un proiect pe bani europeni. Proiectul a fost implementat de o altă Asociație: „Mereu Pentru Europa”. Poate mai indicat ar fi fost: „Mereu pentru Unii din Europa”!
Întorcându-ne la Asociația StartEvo, atrage atenția pleiada de membri de onoare, personaje care mai de care mai mondene: Monica Tătoiu, Liviu Mihaiu, Niels Schnecker, Mircea Toma dar mai ales Silviu Hotăran, despre care am mai amintit dar am omis să spunem că este fostul director general al Microsoft România, pus sub învinuire și apoi convertit în principal denunțător în dosarul Microsoft. Ce nu face un mare director de companie multinațională să-și scape pielea? Iar dacă tot a venit vorba despre vedetism, vă propunem un clip video postat fără vreun comentariu în limba română, despre o așa-zisă vizită a președintelui României, Klaus Iohannis, la fostul ministru german Horst Seehofer în guvernul Merkel până în 2008, apoi ministerpräsident al landului Bavaria.
Oare, în accepțiunea celor de la Asociația Export Club București-Brașov-Bavaria, ministrul Seehofer ar fi acoperirea pentru includerea oficială a Bavariei pe titulatura asociației? Iar clipul cu vizita președintelui Iohannis, din 12.02.2016, este postat de Todericiu & Co pentru a epata în fața tuturor mofturoșilor ca noi sau este o dovadă a faptului că însăși președinția României promovează și/sau are legături cu fenomenul Export Club B-B-B. Unul cu un puternic gust de …SI(E)fon.
 yogaesoteric
16 decembrie 2018 

luni, 10 decembrie 2018

100 de ani de comunism. Și încă numărăm… Revoluția bolșevică din 7 noiembrie 1917 – rezultatul unui plan ocult occidental (III)

„Lenin e mort, dar leninismul trăiește”

Citiți a doua parte a articolului
Dincolo de schimbările istorice și de tragediile personale ale creștinilor care au supraviețuit diverselor forme de teroare exercitate de regimul comunist ateu, există în cadrul fenomenului mărturisirii anumite elemente ce vorbesc despre destinul viitor al creștinilor în lume și al omenirii în general. De fapt, aceste elemente au existat în toate prigoanele îndreptate asupra creștinătății, începând de la prima, pornită asupra Bisericii Apostolice. Toate, și cu atât mai mult ultima dintre prigoane, care a fost cea comunistă, au un mesaj important de transmis pentru toate generațiile viitoare.
 
După cum se știe, opresiunea creștinilor nu s-a pornit printr-un atac direct, însă, oricât și-ar fi dorit conducerea regimului comunist să camufleze adevăratele premise care au determinat prigoana împotriva Bisericii prin diversiuni politice, acestea, cel puțin odată cu trecerea timpului, devin foarte clare în însăși ideologia comunismului – marxismul –, care nu e una doar de factură materialistă și atee, ci și antihristică. Aceasta dovedește că prigoana nu a fost un simplu „accident” al regimului comunist, ci un proces mai dinainte gândit și cu un scop bine determinat: lepădarea creștinului, prin teroare fizică și psihică, de credința în Dumnezeu. Prin urmare, se poate afirma că prigoana despre care vorbim a pornit de la o bază ideologică, care și-a identificat în creștinism adversarul cel mai profund.
Deși prigoana s-a propagat printr-o ideologie comună în tot spațiul comunist, aceasta a fost aplicată diferențiat în funcție de oameni și locuri, însă cu același obiectiv. Iar acest lucru arată faptul că opresiunea marxismului dialectic a avut un nedisimulat caracter de experiment asupra populației. Amintim doar de cel mai cunoscut și mai groaznic dintre acestea, „experimentul Pitești”, unde s-a probat cu sânge rece rezistența umană, sau mai bine zis a avut loc o testare a limitelor suportabilității creștinului în fața unei continue presiuni, cu scopul de a-l determina să se lepede de Hristos. Și, din descrierile care au ajuns până la noi, se poate observa că aceste experimente au fost făcute cu o „măiestrie” de-a dreptul diabolică. În închisoarea de la Pitești, potrivit mărturiilor supraviețuitorilor, a avut loc așa-numitul „experiment concentrat”, în care nu doar torționarii i-au terorizat pe deținuți, ci au fost siliți ca unii dintre ei să-i extermine pe propriii lor frați, după ce în prealabil cedaseră în fața „reeducării”, adică abdicaseră de la conștiința de sine. Or, acest experiment încheiat în faza lui concentrată nu a fost gândit ca un fenomen izolat, ci a fost testat în vederea unei viitoare difuzări globale.
Un alt element important, poate cel mai semnificativ petrecut în pușcăriile comuniste, este partea pozitivă, a rezistenței împotriva reeducării. Adică, modul în care au reușit mărturisitorii să iasă din această prigoană. Fără excepție, toți cei care au supraviețuit au mărturisit că acest fapt nu a fost posibil decât cu ajutorul lui Dumnezeu, care a condus la următorul efect: existența lor a devenit întemeiată pe Hristos într-o măsură mult mai mare și mai profundă decât înainte.
Așadar, se poate afirma că prin faptele petrecute în timpul prigoanei comuniste se prevestește o viitoare prigoană, dar de un nivel diferit și cu alte metode, însă nu cu alte obiective. Din păcate, acestea nu sunt simple speculații ale unor minți prea exaltate sau frustrate. Ci aceasta este realitatea cotidiană. Existe surse care ne avertizează, statistic, că astăzi cei mai prigoniți locuitori ai planetei sunt creștinii. În toate colțurile lumii creștinii sunt marginalizați, agresați, bătuți, uciși, calomniați sau supuși unei presiuni mediatice nemaiîntâlnite, de o presă tot mai ostilă creștinismului. Toate acestea nu sunt fenomene locale, ci diferitele consecințe văzute ale noilor filosofii atee, care au infestat lumea modernă. Dar ce caută să distrugă aceste ideologii întunecate ale lumii? Răspunsul e foarte simplu și l-a dat unul dintre supraviețuitorii Piteștiului: „Nu pe noi, ci pe Hristos din noi vor ei să-L ucidă”.
Atât cei prigoniți, cât și prigonitorii nu trebuie să uite un fapt de însemnătate capitală: ca și în cazul prigoanei comuniste, și în cea ai cărei zori se arată, biruința cea de pe urmă va fi tot a lui Hristos. Iar toți cei ce vor răbda până la sfârșit nu vor face asta doar ca pe o probare a rezistenței și a credinței lor, ci mai ales întrucât au nădejdea că vor împărăți împreună cu El, în veci.

Alianţa familiilor din România: În lanţuri – 100 de ani de comunism
E greu de exprimat în cuvinte importanta libertăţii politice, dar e cert că e cea mai importantă dintre libertăţi. Fără ea, toate celelalte ar fi nişte iluzii, doleanţe, şi nu ar putea exista. Unde libertatea politică lipseşte, lipsesc toate celelalte. Fără libertate politică nu există pluralism politic, libertatea presei ori a mass-media, sindicate libere, un sistem educativ liber, universităţi libere, autonome ori private, intelectuali ori gânditori care pot cugeta şi scrie liber, libertatea de a protesta, de a demonstra, de a face marşuri, de a ne opune statului, libertatea religioasă, libertatea de a vorbi şi scrie liber, libertatea de a critica statul şi autorităţile, libertatea de a candida la funcţii publice şi de a fi ales. Ar lipsi mobilitatea socială şi profesională, libertatea de a alege o profesie ori ocupaţie şi de a le practica, dreptul de a face grevă, alegerile libere, dreptul la a deţine proprietate privată, dreptul de a cumpăra şi vinde pe piaţa liberă, dreptul la o societate liberă, transparentă, la un stat de drept, fără închisori politice ori o poliţie secretă politică, fără îndoctrinare într-o ideologie de stat, fără confiscarea proprietăţii private, fără ca vecinii să se spioneze unii pe alţii, fără lagăre de muncă forţată şi neplătită, fără ca statul să interzică practicarea religiei ori să întemniţeze preoţii şi pastorii. Practic, lista libertăţilor care lipsesc într-o societate lipsită de libertate politică e interminabilă.
Acesta este comunismul, în definiţia lui cea mai simplă – un sistem politic lipsit de libertate politică care funcţionează sub egida unei religii de stat: comunismul şi ateismul. Libertatea politică e eşafodul pe care societatea civilă e clădită. Unde ea lipseşte, toate libertăţile lipsesc. Aşa a fost acum 100 de ani când comunismul a apărut pentru prima dată pe scena istoriei, şi aşa este astăzi. Este cel mai diabolic sistem politic cunoscut istoriei ori conceput de mintea omului. Ironic, istoria a hărăzit ca ideile comuniste să se înfiripe în minţile occidentalilor dar să fie aplicate ruşilor şi est-europenilor.
România a avut parte de comunism timp de 45 de ani, echivalentul a două generaţii de oameni, ani în care libertatea politică a fost absentă, la fel ca toate libertăţile enunţate mai sus. România nu a ales comunismul. El i-a fost impus din afară, aşa cum a fost impus întregii Europe de Est, de la Marea Nordului până la Marea Adriatică. România nu a inventat comunismul ori teroarea politică. Nici nu le-a importat. I-au fost impuse din afară de factorii geopolitici bine cunoscuţi: o Uniune Sovietică în expansiune şi în căutarea securităţii naţionale, şi un Occident neinteresat de soarta est-europenilor.
Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la instaurarea primului guvern comunist cunoscut lumii, în Rusia ţaristă. În acest an am urmărit îndeaproape comentariile şi publicistica occidentală fiind curioşi să vedem ce se publică şi ce gândesc occidentalii despre comunism. Am urmărit în mod special publicistica şi comentariile britanice şi americane cât şi recenziile multor cărţi care au fost publicate despre comunism. Comentariul din acest articol este dedicat, deci, unui scurt tur de orizont asupra subiectului. Începem cu perspectivele frivole şi încheiem cu cele serioase.
Feminism, sexualitate şi emanciparea femeilor
Printre multele perspective frivole privind Rusia Sovietică, şi într-o măsură mai mică Europa de Est, am dat peste cărţi şi comentarii privind sexualitatea, feminismul şi presupusa emancipare a femeilor în perioada comunismului. În marea lor majoritate autoarele acestor articole şi cărţi au elogiat şi romantizat comunismul şi sistemul sovietic ca sisteme politice care, presupun ele, au dus la emanciparea femeilor, atât social cât şi sexual. E de la sine de înţeles că niciuna din autoare nu a trăit sub comunism.
În august 2017, de exemplu, The Atlantic a publicat un articol intitulat How Women Lived Under Soviet Rule (Cum au trăit femeile în sistemul sovietic). Articolul prezintă viața și activitatea Svetlanei Alexievich, scriitoare din Bielorusia, care în 2015 a primit Premiul Nobel pentru literatură. Începând din anii ʼ70, Alexievich a scris despre viaţa femeilor în Uniunea Sovietică. 
Născută în 1948 în Bielorusia din părinţi ucraineni, a crescut auzind în casă şi în satul în care trăia povești despre războiul împotriva nazismului şi mai ales despre femeile sovietice care au luptat împotriva lui Hitler. În anii ʼ70 şi ʼ80, Alexievich a luat interviuri la sute de femei (aproximativ 500) care au participat la război. De asemenea, a primit prin poşta o mulţime de alte mărturii din partea multor femei care şi ele au luptat pe front. În timp, interviurile şi corespondenţa au devenit cărţi, prima fiind publicată în 1988 în anii de perestroika a lui Gorbaciov.
Aproximativ un milion de femei au participat la războiul împotriva lui Hitler în diferite posturi: în fabrici de muniţie, în comunicaţii, publicistică, spitale de campanie, propagandă, iar unele chiar pe front. Detaliile despre vieţile acestor femei sunt interesante: inclusiv relaţii sexuale ilicite cu ofiţerii sovietici, avorturile şi chiar infanticidul. În final, însă, Alexievich dezamăgeşte feministele occidentale, inclusiv pe autoarea articolului, pentru că ea nu se consideră feministă, nici un simbol al luptei pentru emanciparea femeilor în Occident ori chiar Bielorusia. Cu ani în urmă, Alexievich a emigrat din Uniunea Sovietică locuind pentru o vreme în Italia, Germania, Franța şi Suedia. Nu s-a putut adapta vieţii occidentale şi s-a întors în Bielorusia unde locuieşte și astăzi. Alexievich atrage atenţia occidentalilor şi est-europenilor deopotrivă ca nu se poate vorbi de moartea comunismului: „communism isn’t dead. It will come back în some form” („Comunismul nu este mort. Va reveni într-o altă formă”).
Notăm şi un studiu feminist publicat în SUA în vara anului 2017, „obsedat” şi el de viaţa sexuală a femeilor est-europene sub comunism. Autoarea a luat interviuri la femei din Germania de Est şi Bulgaria, ajungând la concluzia că, cel puţin pentru femei, viaţa lor sexuală a fost mai împlinită sub comunism decât acum, viaţa sub comunism fiind mai puţin stresantă decât în zilele noastre.
Cartea în care obsesia în ceea ce privește sexualitatea femeilor sub comunism este cea mai puternică şi care, în opinia noastră dovedeşte cât de obsedați sunt în general de sex (mai ales de perversiunile sexuale) scriitorii occidentali, e romanul publicat în 2017 de Janet Fitch, The Revolution of Marina M. În cele 816 de pagini ale cărţii, autoarea îşi imaginează viaţa fiicei unui aristocrat rus care devine comunistă şi participă activ în Revoluţia Bolşevică. Marina este o rebelă şi pare a avea mai mult în comun, privind caracterul şi valorile, cu o tânără din Stockholm din 2017 decât cu una din Rusia Ortodoxă a anului 1917. E puţin religioasă, frumoasă, frivolă, necăsătorită, iar prietenii ei sunt poeţi, scriitori, jurnalişti, intelectuali şi, culmea pentru vremurile acelea, Marina este o bolşevică lesbiană.
Paragrafele introductive ale cărţii încep în California la începutul Primului Război Mondial unde, culmea, Marina să întâlneşte cu un ofiţer din armata ţaristă care îi mărturiseşte că e bolşevic. La începutul anului 1917 cei doi se reîntâlnesc în Petrograd unde întreţin prima escapadă sexuală într-o sanie. Marina devine o revoluţionară aprinsă şi atât de implicată în Revoluţia Bolşevică încât autoarea dă impresia că fără Marina Revoluţia Bolșevică nu ar fi reuşit. Marina e prezentă peste tot. Participă la revolte publice împreună cu alte femei împotriva Țarului Nicolae al 2-lea, se cunoaşte cu Kerensky, devine apropiată de Troțki şi participă la demonstraţia în care Lenin şi-a ţinut faimoasa prelegere din Petrograd, care l-a catapultat în funcţia de lider al Revoluţiei Bolşevice. În acest timp, Marina îşi găseşte şi alţi prieteni şi amanţi cu care întreţine relaţii sexuale, căutând să obțină avantaje din fiecare relaţie. Iar când tatăl ei, patron al mai multor taverne din Petrograd, află că Marina e bolşevică şi nu practică moravurile sexuale aristocrate, o dezmoşteneşte. La un moment dat, Marina e răpită şi romanul continuă pentru încă câteva sute de pagini, una mai plicticoasă ca alta. Cel puţin asta e concluzia recenziei cărţii, apărută în 20 octombrie 2017 în New York Times, cu titlul One Woman’s Liberation, Set Against the Russian Revolution (Emanciparea unei femei, în vremea revoluţiei ruse). Nu doar că autoarea e cu capul în nori, afirmă autorul recenziei, dar şi pierde controlul poveştii.
Pe lângă aceste subiecte frivole, însă, menţionăm cărţi cu subiecte mai puţin frivole şi chiar interesante, cum ar fi arhitectura sovietică. O carte deosebit de interesantă dezbate contribuţia oamenilor de ştiinţă sovietici la dezvoltarea tehnologiei şi armamentului sovietic în al Doilea Război Mondial, inclusiv producerea bombei atomice. Contribuţia lor cea mai mare a fost făcută pe vremea lui Stalin, care a întemniţat mulţi oameni de ştiinţă în lagărele din Siberia. Oamenii de ştiinţă s-au oferit să-şi pună cunoştinţele în folosul Armatei Roşii cerând, în schimb, să fie mutaţi într-un lagăr cu un climat mai blând, în Crimeea. Stalin a agreat şi i-a mutat în Crimeea. Le-a furnizat hârtie şi creioane şi oamenii de ştiinţă s-au pus pe lucru. În scurt timp au adus contribuţii semnificative la războiul împotriva lui Hitler: tancuri şi avioane noi, armament şi muniţie, mijloace de comunicaţie. În plus, s-au făcut progrese în crearea primei bombe atomice sovietice.
O carte la fel de interesantă, publicată în traducere engleză în Marea Britanie tot în 2017, a fost The Diary of a Gulag Prison Guard (Jurnalul unui gardian de gulag) de Ivan Christyakov. Christyakov a fost, vreme de un an, gardian la un lagăr de muncă forţată din regiunea Baikal şi a ţinut un jurnal al activităţilor zilnice care conţine detalii inedite. Jurnalul a supravieţuit comunismului şi stalinismului în împrejurări misterioase, dar autorul a fost executat de Stalin în împrejurări la fel de misterioase.
Lenin – primul totalitar
Găsim salutară şi utilă cartea jurnalistului Victor Sebesteyn, Lenin: The Man, the Dictator, and the Master of Terro (Lenin: omul, dictatorul şi arhitectul terorii). New York Times a publicat o recenzie a cărţii pe 19 octombrie. În cele 569 de pagini ale ei, cartea urmărește să explice personalitatea, ideile şi realizările lui Lenin dintr-o perspectivă realistă. Cel puţin aşa ne asigura autorul recenziei, profesor la Universitatea Stanford. Cartea e una din puţinele lucrări despre Lenin care se pretind exhaustive şi care au fost publicate după prăbuşirea comunismului. Sebesteyn a avut acces la arhivele comunismului sovietic şi prezintă perspective unice privind viaţa fondatorului totalitarismului modern.
Lenin, ne informează Sebesteyn, nu a fost un om deosebit. În tinereţe nu a dat semne de inteligenţă sclipitoare, nu era interesat în politică şi nu aspira să devină un revoluţionar şi mai ales liderul unei revoluţiei. S-a petrecut să fie omul potrivit la locul potrivit, cu idei şi o carismă potrivită pentru primăvara lui 1917 în Petrograd, când istoria l-a propulsat în poziţia pentru care a rămas cunoscut omenirii, primul dictator comunist, instauratorul primului sistem ateu cunoscut istoriei. Sebesteyn întreabă ce l-a făcut pe Lenin influent şi poate unic? Insistenţa lui că lucrurile complexe trebuie simplificate şi că oamenilor trebuie să li se dea formule simple pentru rezolvarea lor. Fraza leninistă – „există un singur adevăr: cel care mă avantajează pe mine şi dezavantajează pe duşmanul meu” – a devenit principiul de funcţionare a propagandei sovietice.
Sebesteyn consideră că toată ideologia şi activitatea leninistă pot fi reduse la cele două cuvinte faimoase rostite de Lenin: Кто кого: „cine pe cine” [„care pe care” – n.n.]. Adică, cine bate pe cine? Troțki şi Stalin au împrumutat fraza care le-a fost şi lor călăuza în relaţiile cu adversarii politici. „Lenin a dorit binele”, afirmă Sebesteyn, „dar a creat răul”. A demolat nu doar sistemul țarist, ci o civilizaţie multiseculară. A abolit liberul schimb între persoane, proprietatea privată şi agricultura privată. A fost un propovăduitor al urii de clasă, al urii împotriva duşmanilor comunismului, în speţă a clasei de mijloc şi a burgheziei, pe care le-a eliminat peste noapte prin teroare. Lenin a creat primul sistem politic bazat, eminamente, pe ură – ura de clasă. Din acest punct de vedere Sebesteyn trebuie apreciat pentru că, spre deosebire de mulţi istorici occidentali, nu romantizează nici comunismul, nici sovietismul. Nu există „marxişti” ori „comunişti” buni, afirmă el. Toţi liderii comunişti care s-au succedat după el, fie în Uniunea Sovietică, fie în restul lumii, au fost dictatori motivaţi de ura de clasă, de dorinţa de a lichida pe cei care gândeau diferit sau reprezentau un pericol pentru politica și ideologia comunistă.
Lenin a coborât în mormânt cu sânge pe mâini. În cei șapte ani de dictatură, a pus bazele sistemului de teroare politic sovietic, a sistemului de teroare a unui singur om („one-man tyranny”). A abolit libertatea politică, a presei, sindicatele libere, alegerile libere şi a instaurat poliţia politică. Poliţia ţaristă, Okhrana, a fost înlocuită, la doar câteva săptămâni după revoluţia bolşevică, de Cheka, care sub Stalin a devenit NKVD, iar apoi KGB. Când, în 1921, marinari sovietici s-au revoltat la Kronstadt, cerând hrană şi alegeri libere, Lenin a exclamat: „fără milă”. L-a trimis acolo pe Troțki cu 20.000 de soldaţi sovietici care au masacrat rapid toţi nemulţumiţii. A fost prima fază a „marii terori comuniste sovietice”, pe care, însă, Stalin a perfecţionat-o şi intensificat-o. Conform lui Sebesteyn, Stalin a impus de 10 ori mai multă teroare politică decât învăţătorul lui, Lenin.
După Kronstadt, comuniştii sovietici şi-au pierdut orice iluzie că Lenin va tolera opoziţia. La scurt timp după Kronstadt au urmat lagărele de muncă forţată şi interzicerea dizidenței în sânul partidul comunist şi a alegerilor libere. Sebesteyn accentuează că nu Stalin, ci Lenin a inventat instrumentele de teroare comunistă. În final, însă, cea mai mare „realizare” a lui Lenin, zice Sebesteyn, a fost „the invention of a secular religion – communism” („invenţia unei religii seculare – comunismul”). O invenţie care, adăugă el, a fost perpetuată şi perfecţionată de fiecare tiran al comunismului, în aşa fel, ca în timp ce „Lenin e mort, leninismul trăieşte” („Lenin is dead; Leninism lives”).
Stalin – aşteptându-l pe Hitler (1929-1941)
Este posibil ca cea mai vastă carte scrisă până azi despre Stalin să fie cea a lui Stephen Kotkin, Profesor de Studii Sovietice la Universitatea Princeton. Kotkin a scris o trilogie despre Stalin, din care până acum au fost publicate primele două volume. Primul volum prezintă viaţa şi realizările politice ale lui Stalin până în 1928, iar al doilea, publicat în anul 2017, perioada stalinistă dintre 1929 şi 1941. Volumul începe cu decizia stalinistă din 1929 de a colectiviza agricultura sovietică şi se încheie în 21 iunie 1941 când Hitler a atacat Uniunea Sovietică. Al doilea volum are 1.154 de pagini, fiecare pagină cuprinzând patru zile din viaţa celui mai mare tiran cunoscut istoriei. O recenzie a cărţii lui Kotkin a fost publicată în 10 octombrie de New York Times şi a fost scrisă de Mark Atwood Lawrence, profesor de Istorie la Universitatea Statului Texas din Austin. Cartea nu e uşor de citit şi chiar autorul recenziei se îndoieşte că va fi vândută în cantităţi mari. Ia răbdare să o citeşti, dar Lawrence e capabil să puncteze pentru cititori câteva aspecte esenţiale din viaţa şi caracterul lui Stalin.
A fost Stalin un ideolog, ori un oportunist, un om crud, un „om de fier“, o creatură a sistemului sovietic, întruchiparea „omului sovietic” despre care scria Lenin, un om lipsit de scrupule care şi-a abuzat soţia făcând-o să se sinucidă? Kotkin crede că Stalin a fost toate acestea. Crud peste măsură şi pentru că nu s-a dus la înmormântarea mamei lui.
Trăsătura dominantă a personalităţii lui Stalin şi a preocupărilor lui, afirma Kotkin, a fost hotărârea lui să transforme Uniunea Sovietică într-o ţară autentic comunistă capabilă să stea pe picioarele ei într-o lume dominată politic şi militar de Imperiul Britanic, Japonia imperialistă, Germania nazistă, şi o Americă în ascensiune economică dar mai ales militară. A învăţat de la aceste ţări că succesul statului modern constă în producţia în masă, consumul în masă, o cultură de masă şi o politică de masă. Pentru el, Uniunea Sovietică se confrunta cu două alternative inacceptabile: fie o stare de subdezvoltare perpetuă, fie una de subordonare faţă de marile puteri şi a capitalului lor. Stalin a văzut o singură cale pentru a ieşi din impas: dezvoltarea Uniunii Sovietice. Ceea ce era posibil pentru că Uniunea Sovietică deţinea o populaţie vastă, resurse naturale imense, un teritoriu vast şi o ideologie comunistă care putea uni şi direcţiona, prin intermediul propagandei, toate segmentele populației în aceeaşi direcţie – transformarea Uniunii Sovietice în putere mondială.
Pentru atingerea obiectivului, Stalin a acţionat la niveluri multiple. La nivel ideologic a impus o versiune strictă şi intolerantă a comunismului, fără a permite disensiuni în interiorul partidului comunist. A persecutat Biserica, a lansat programe de ateizare a tinerilor şi copiilor şi de îndoctrinare a maselor în comunism. A eliminat opoziţia politică şi ideologică. A ucis liderii Revoluţiei Bolşevice rămaşi în viaţă după moartea lui Lenin, iar pe cei care au reuşit să fugă peste graniţă, i-a urmărit acolo şi i-a executat în circumstanţe misterioase. Cazul cel mai celebru a fost Leon Troțki, ucis în împrejurări stranii în Mexico City în 1940.
Stalin a instaurat teroarea politică, arestând peste noapte şi executând milioane de comunişti suspectaţi de lipsă de loialitate. A inventat termenul „duşman al statului”, etichetând suspecţii ca „duşmani ai statului” şi i-a executat. A impus paragrafe ciudate în Codul Penal Sovietic, care au facilitat arestarea şi executarea a milioane de oameni din motive politice. A inventat tribunalele revoluţionare care aveau ca obiectiv principal lichidarea opoziţiei politice şi a inamicilor statului sovietic. Tribunalele revoluţionare impuneau „justiţia revoluţionară”, adică executarea promptă a „inamicilor statului”. În doar doi ani, 1936-1937, aproximativ 1,6 milioane de membri de partid, funcţionari de stat, ofiţeri, militari şi agenţi ai poliţiei politice au fost executaţi.
În agricultură, Stalin a aplicat lupta de clasă, eliminând ţăranii înstăriţi, adică chiaburii (kulak), care hrăneau milioanele de cetăţeni ai Imperiului Țarist şi ai Uniunii Sovietice. A colectivizat agricultura, a confiscat terenurile, animalele şi a abolit proprietatea privată. A ucis ori a forţat ţăranii înstăriţi (chiaburii) să colonizeze Siberia, ucigând în acest mod 5 milioane de țărani, aşa cum a făcut comunismul şi în România anilor ʼ40 şi ʼ50. Rezultatul colectivizării forţate a fost foametea din anii ʼ30 care a dus la moartea a cca. 7 milioane de oameni, majoritatea dintre ei ucraineni.
În industrie, Stalin a dus aceeaşi politică. A aplicat ura de clasă lichidând burghezia şi construind un complex industrial enorm din Ucraina până la Vladivostok. Dar cu toate acestea, în 1939 când a izbucnit al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică încă era în urma marilor puteri. Stalin, afimă Kotkin, a realizat aceasta devenind pragmatic peste noapte. În Vest se confrunta cu o Germanie nazistă care îşi avea ochii aţintiţi asupra Rusiei, iar în Est cu o Japonie suprapopulată care deja invadase Coreea şi Manciuria în căutare de resurse naturale. Armata Roşie era prost echipată şi incapabilă să poarte simultan două războaie, unul în Occident şi unul în Orient.
În 1939, pragmatismul lui Stalin a tranşat ideologia, relatează Kotkin, prin încheierea bine-cunoscutului pact de neagresiune cu Germania nazistă, transformând Europa de Est, de la Marea Nordului până la Marea Neagră, într-o zonă tampon (“buffer zone”) între cei doi mari dictatori ai Secolului XX. Asta ne-a pecetluit şi nouă soarta, rupând din România, pentru a doua oară, Basarabia. Dar cu toate acestea, Operațiunea Barbarossa, din 21 iunie 1941, de invadare a Rusiei sovietice de către Germania nazistă, l-a luat pe Stalin prin surprindere găsindu-l nepregătit.

yogaesoteric
10 decembrie 2018

duminică, 9 decembrie 2018

Avertisment șocant din partea experților pe climă!


Iain Keith - Avaaz avaaz@avaaz.org Dezabonează-te

Dragi prieteni și prietene,

Cei mai importanți oameni de știință din domeniul climei avertizează că nu mai avem decât 12 ani pentru a evita o catastrofă climatică - 12 ani!! 

Liderii mondiali sunt pe cale să se întâlnească pentru a decide cum să acționeze
. UE propune un plan urgent de reducere a poluării cu emisii de carbon la ZERO - dar Trump și aliații săi fac tot ce pot pentru a-l opri.
 

Nu putem lăsa să se întâmple asta - vorbim despre sinucidere vs. supraviețuire! Summit-ul are loc în câteva zile și, împreună, putem livra masivul nostru apel global pentru 100% energie curată chiar în miezul discuțiilor, pentru a ne salva viitorul și tot ceea ce iubim. Adaugă-ți numele și spune tuturor!
 

Click pentru a te alătura apelului de alarmă pentru climă


======================================
SEMNEAZĂ ACUM

Avem doar 12 ani pentru a opri schimbările climatice catastrofale! Uniunea Europeană impune o direcție urgentă către ZERO emisii de carbon, dar Trump și alții se pregătesc să blocheze acțiunea în cadrul unui summit climatic cheie care are loc în câteva zile. Vorbim cu adevărat despre sinucidere sau supraviețuire - să sprijinim covârșitor UE. Alătură-te apelului pentru acțiune urgentă:

SEMNEAZĂ ACUM

Statul ascuns ce se află în spatele democraţiei discursive

 
Rezultatul alegerilor prezidențiale ce au avut loc în Statele Unite, în anul 2016, dar și cele ale referendumului din Marea Britanie (Brexitul) din acelaşi an, ar trebui să trezească un interes deosebit pentru lecturarea volumelor lui Peter Dale Scott. Măcar din partea celor care vor să înțeleagă mai mult decât li se „sugerează” prin intermediul narațiunii oficiale, promovată în presa mainstream. Ambele evenimente pot fi interpretate drept o revoltă a populației împotriva „capitalismului de cumetrie” (crony capitalism) dintre tehnocrații din structurile instituționalizate ale statului (servicii secrete, bănci centrale, infrastructuri internaționale, precum FMI, Banca Mondială sau Comisia Europeană etc), tehnocrați numiți și nealeși, și decidenți din sectorul privat (în special din instituțiile financiar-bancare, firme de avocatură și din sectorul energetic, membrii ai alianței informale Wall Street – „big oil”). Electorii din cele două state s-au comportat în momentul votului ca și cum ar fi niște fideli cititori ai analistului politic, fost diplomat canadian și profesor emerit la California University.
Lecturarea volumului publicat în 2014, Statul profund în America. Wall Street, cartelul petrolier și atacul asupra democrației, este utilă și dintr-un alt punct de vedere: indiferent dacă ești de acord sau nu cu teoria lui Peter Dale Scott, faptele și documentele prezentate în acest volum contextualizează și pun într-o altă lumină reacțiile provocate de rezultatul alegerilor din SUA sau referendumului din Marea Britanie. Atât reacțiile viscerale și revanșarde ale elitelor occidentale (mass-media, politicieni, dar și ale mediului academic), cât și pe cele profunde ale ceea ce Dale Scott numește „deep stateˮ (statul profund).
Vehemența cu care este acuzată superficialitatea și ignoranța votanților de către elitele occidentale, care au descoperit parcă peste noapte mitul votantului rațional, demonstrează că nu numai candidații la președinția SUA dau dovadă de o schizoidie a discursului, recunoscută de altfel de Hillary Clinton într-un speech publicat de Wikileaks, ci și elitele. Cei care până recent făceau apologia sistemului democratic occidental au devenit brusc marii dușmani ai democrației directe. Aceasta arată nu numai că ei sunt fani ai democrației doar când le convin rezultatele votului, ci și că, în realitate, preferințele lor private sunt extrem de diferite de cele publice. Nu este vorba de intelectualii paleoconservatori, a căror critică a democrației este una fundamentată teoretic încă de la Revoluția Franceză de către Edmund Burke, ci de cei progresiști care dau dovadă de un alt tip de conservatorism, cel al status quo-ului, al prezervării cu orice preț a sistemului. Reacția elitelor progresiste occidentale demonstrează că, cel puțin din punct de vedere epistemologic, acestea nu sunt diferite de „inamicii” lor neoconservatori: și ele au o agendă secretă, „profundă”, pe care o ascund publicului larg.
Existența acestei agende secrete pare a confirma teoria lui Peter Dale Scott, potrivit căreia, în SUA lupta dintre curentul democratic și cel autocratic a fost câștigată de cel din urmă, acesta creând un stat ascuns, însă nu și paralel cu statul oficial, ai cărui reprezentanți sunt aleși în mod democratic. Statul ascuns este format din instituții publice structurate, însă aflate în afara oricărui control democratic, precum serviciile secrete, în special CIA și NSA, Fed și diferite agenții de reglementare, dar și de reprezentanți ai sectorului privat, în special de pe Wall Street sau membri ai cartelului petrolier. Analistul politic canadian pare însă nehotărât în ceea ce privește organizarea componentei private a statului ascuns: este ea sau nu organizată, structurată la nivelul celei publice? Dale Scott pare să sugereze că în principal nu, în rândul său existând diferite interese și curente. Cu toate acestea au existat momente în istorie în care și componenta privată a fost una structurală, chiar monolitică.
Un astfel de exemplu este cel al cartelului petrolier din anii ’50, cunoscut sub pseudonimul de „cele șapte surori”, format din Standard Oil of New Jersey (în prezent Exxon), Standard Oil Company of New York sau Socony (care a devenit mai târziu Mobil), Standard Oil of California (în prezent Chevron), Gulf Oil, Texaco, Royal Dutch Shell și Anglo-Iranian Company (în prezent BP). Împreună, cu ajutorul CIA și al armatei iraniene, cele șapte companii au contribuit decisiv la înlăturarea guvernului Mossadeq, care vroia să naționalizeze Anglo-Iranian Company. Cele șapte surori controlau 99% din transportul maritim de petrol la nivel global și au impus în mai 1951 un embargo exportului de petrol iranian, în urma căruia producția acestuia a scăzut de la 241 milioane de barili în 1950 la 10,6 milioane de barili în 1952. Interesant este că în momentul în care cartelul celor șapte surori a fost supus unei comisii de anchetă, Exxon a refuzat să ofere informații acesteia, invocând „interesul național”.
Ca și în cazul ultimelor alegeri din SUA, în favoarea „interesului național” a fost invocat argumentul inamicului extern, Kremlinul. „Dacă nu s-ar pune problema interesului național, n-am avea nicio problemă să ne confruntăm cu un proces civil sau chiar penal. Însă acestea(informațiile solicitate de autorități – n.r.) sunt genul de informații pe care Kremlinul s-ar bucura să pună mâna”, susținea avocatul celor de la Exxon, Arthur Dean, de la firma de avocatură Sullivan and Cromwell (ai căror angajați au fost și frații Dulles, unul dintre aceștia ajungând șef al CIA și creator al planului Marshall, care aloca 5% din fonduri finanțării activității CIA în Europa Occidentală, iar celălalt secretar de stat în administrația Eisenhower).
Multe s-au schimbat pe piața petrolului, cartelul celor șapte surori fiind înlocuit la începutul anilor ’60 de cartelul statelor exportatoare (OPEC), cartel aflat însă, cel puțin inițial tot sub controlul acestora. De altfel, pasivitatea OPEC la deprecierea petrolului din ultimii ani, pasivitate relativ recent încheiată, poate fi interpretată ca o alianță a OPEC cu giganții petrolieri occidentali împotriva micilor producători americani de petrol din formațiuni de șisturi bituminoase. Scăderea prețului petrolului a determinat dispariția de pe piață a micilor producători cu costuri ridicate de producție, care nu și-au permis, spre deosebire de giganții occidentali sau producătorii de stat asiatici sau ruși, să reziste pe piață. Și „îngăduința” cu care sunt întâmpinate de majoritatea statelor OPEC invaziile și sancțiunile occidentale sau mișcările „revoluționare” din statele cu rezerve petroliere dezvăluie o logică mai mult sau mai puțin „ascunsă”: orice „tulburare” a producției din orice stat producător deschide oportunitate câștigării de cote de piață. În plus, cum ar fi arătat raportul dintre cerere și ofertă pe o piață deja caracterizată de supraproducție în absența sancțiunilor occidentale impuse Iranului sau a conflictelor din Irak și Siria?
Alegerile prezidențiale din SUA sunt însă testul suprem care ar trebui să confirme sau să infirme teoria lui Dale Scott. Multă lume interpretează aceste alegeri ca pe un vot antisistem. La prima vedere, cel puțin dacă ne raportăm la discursurile sale private, Hillary Clinton a fost candidatul sistemului. Și finanțarea campaniei electorale pare a confirma acest fapt. Dacă, istoric vorbind, candidatul democrat era perceput candidatul omului obișnuit, al celor 99%, Clinton a fost prin excelență candidatul celor mai bogați 1% dintre americani. „85% din donațiile de peste un milion de dolari au fost efectuate în conturile de campanie ale candidatului democrat, iar grupurile de lobby (aflate pe statele de plată ale corporațiilor americane) au efectuat donații aproape exclusiv către Hillary Clinton. (…) Nouă din primele 10 cele mai mari donații făcute în această campanie au luat calea conturilor lui Clinton. Democrata a beneficiat de pe urma a 47 de donatori multimilionari, în timp ce Trump doar de pe urma a 11. Separarea pe sectoare economice este menită a confirma la rândul său impresia că Hillary Clinton este candidatul «capitalismului de cumetrie». 71 de milioane de dolari provin din donațiile sistemului bancar și bursier (Wall Street), 40 de milioane de la sindicate, 9 milioane de la industria farma. Silicon Valley (industria IT) și Hollywood-ul (industria cinematografică) au finanțat la rândul lor campania candidatului democrat. Trump, în schimb, a fost finanțat de industrii mai puțin implicate în procesul de guvernare a SUA (cazinouri, retail și sport).”
Surprinde însă absența donațiilor venite din partea a două dintre cele mai influente industrii din SUA, cea de apărare și cea petrolieră. Cu atât mai mult cu cât, potrivit unui studiu mai vechi al Brookings Institute, Departamentul de Apărare este cel mai mare consumator instituțional de produse petroliere la nivel global, fiind responsabil pentru utilizarea a 93% din energia achiziționată de guvernul SUA. „Departamentul de Apărare din SUA în 2014 a utilizat nu mai puțin de 87 de milioane de barili de carburanți, pentru care a plătit 14 miliarde de dolari. Mai mult de jumătate din cantitatea de carburanți cumpărată este utilizată pentru alimentarea forțelor aeriene ale SUA. Cum dintr-un baril de petrol doar aproximativ 10% se transformă în kerosen (combustibilul utilizat de avioane), rezultă că armata SUA este responsabilă pentru rafinarea mai multor sute de barili de petrol, cantitate ce poate ajunge până la 870 milioane de barili (dacă ar cumpăra numai kerosen), sau aproximativ 3% din producția de țiței globală.”
Cei care cred că odată cu victoria lui Trump se va instaura o revoluție antisistem, s-ar putea să se înșele amarnic. Așa cum observa Robert Higgs, „Statele Unite sunt în mod particular imune la revoluții, în mare parte ca urmare a influenței a ceea ce a devenit un stat ascuns atât de puternic și coerent”. Cel mai bun exemplu în acest sens este mailul publicat de Wikileaks, al lui Michael Forman, fost bancher și actual șef al Biroului pentru Comerț Exterior al SUA, din octombrie 2008, cu o lună înainte de desfășurarea ultimelor alegeri prezidențiale, trimis șefului de campanie al actualului președinte Barak Obama, la acea oră candidat, care conținea practic componența viitorului executiv american. Iar Barak Obama, la rândul său, ca și Trump, a fost perceput de populație ca un candidat antisistem.
Nominalizările făcute de Trump pentru principalele poziții ale viitoarei sale administrații par a confirma că, în pofida impresiei comune la nivelul opiniei publice, statul ascuns a reacționat în secret și și-a impus deja punctul de vedere. Pentru că Wall Street nu putea dori un secretar al Trezoreriei mai potrivit decât fostul partener al Goldman Sachs, Steven Mnuchin, sau un director al Consiliului Economic Național mai „apropiat” ca numărul doi din Goldman Sachs, Gary D. Cohn. Iar „cartelul petrolier” nu putea obține o funcție mai importantă ca cea de șef al diplomației americane, prin nominalizarea lui Rex Tillerson CEO la Exxon!
Evenimentele post-electorale din SUA par a confirma teoria lui Dale Scott, chiar dacă arată și o anumită ruptură în rândul membrilor statului ascuns. CIA pare a fi pierdut prima bătălie (cel puțin pe cea electorală), conflictul serviciului secret cu Trump, dar și cu FBI, pe tema rolului jucat de hackerii ruși în campania electorală, arătând o izolare a acestuia. Iar volumul lui Peter Dale Scott arată că CIA a fost principalul artizan al coaliției din spatele „statului ascuns”. Fie că vorbim de intervențiile militare externe, fie de relația cu Hollywood-ul cel mai bine demonstrată de rolul jucat în ecranizarea romanelor lui George Orwell, rescrise de agenții CIA, sau de recrutarea jurnaliștilor americani de-a lungul timpului. În prezent, singurii aliați ai CIA sunt politicienii democrați și mass-media mainstream, pe care Agenția nici măcar nu se mai obosește să o plătească, mulțumindu-se doar cu manipularea sa.
yogaesoteric
5 decembrie 2018

sâmbătă, 8 decembrie 2018

Săracii Europei (II). Sacrificarea muncii în dauna profitului. Cauzele reale ale salariilor mici din România

Raportul social pe anul 2016 al Institutului de Cercetare a Calității Vieții (ICCV) din cadrul Academiei Române plasa România și Bulgaria pe ultimul loc în ceea ce privește standardele europene.
După 27 de ani, România se plasează pe ultimul loc, împreună cu Bulgaria, la distanță de standardele europene, dar și față de celelalte țări foste socialiste membre UE. O țară subdezvoltată, sărăcită, cu o economie dezindustrializată și cu o agricultură dezorganizată, o economie incapabilă de a oferi locuri de muncă pentru întreaga populație, munci cu valoare scăzută, o comunitate demoralizată”, se arată în raportul ICCV.
Potrivit documentului, România a înregistrat după 1989 cea mai scăzută creștere economică, față de principalele țări europene în tranziție.
Experiența ultimilor 27 de ani nu susține speranța că veniturile salariale cresc automat ca rezultat al creșterii PIB-ului. Datele arată că o creștere a PIB-ului de aproape 4 ori este însoțită de o creștere mult mai modestă a veniturilor salariale”, se precizează în raportul ICCV.
De asemenea, se menționează că starea de satisfacție a românilor în legătură cu viața este la distanță mare față de celelalte țări în tranziție, cu excepția Bulgariei.
În document se sublinia că venitul anual disponibil per capita plasa România pe ultimul loc în Europa, la o distanță greu de recuperat în următorii ani: 25,9% față de țările UE 15, și 61,1% față de țările UE 8, potrivit Eurostat.
Cauzele sunt, conform raportului, dezindustrializarea, tehnologia depășită în multe domenii și, în special, managementul deficitar și politica salariului mic.
Raportul mai arată și faptul că poziția sindicatelor s-a „marginalizat, făcând comodă creșterea producției prin sacrificarea muncii”, că s-a extins sărăcia salariaților și că alocația pentru copii s-a depreciat masiv după 1989.
Copiilor și familiei li se acordă în România o atenție publică foarte redusă, în raport cu standardele europene”, se afirma în raport.
Conform raportului, toate funcțiile sociale ale statului au suferit după 1989 de o cronică subfinanțare.
Clasa politică se confruntă vizibil cu o criză profundă, se indică în raport.
Societatea românească riscă să fie scindată politic nu între clase și grupuri sociale, ci între populație și instituțiile politice/ publice, afectate de corupție și incapabile să ofere speranța unui program credibil de a înscrie țara pe calea dezvoltării”, subliniază documentul.
În raport se arată că probleme sociale de rezolvat în următorii 20 de ani sunt sărăcia, inegalitatea socială, migrația pentru muncă și situația social-economică a romilor și că este nevoie de o reorientare a gândirii politice strategice. Astfel, sunt propuse mai multe direcții prioritare, între care înlocuirea salariului mic cu politica salariului la nivel european, reforma sistemului public cu priorități – debirocratizarea, simplificarea și eficientizarea, și introducerea unui sistem național de monitorizare și evaluare a politicilor, programelor/proiectelor sociale, a gradului de progres al României.

ActiveNews: Adevărul despre cum este împărțit profitul pentru salariile din România și cele din UE. Cum a fost desființat mitul productivității scăzute a angajaților români 

Dacă în România un leu din trei lei valoare nou adăugată în firmă ajunge la salariați sub formă de salarii, restul fiind profitul acționarilor, în celelalte țări UE proporția este inversă. Salariile dețin o pondere de două treimi din valoarea nou adăugată, este concluzia Raportului Social pe anul 2017 al Institutului de Cercetare a Calității Vieții, institut subordonat Academiei.
Responsabilitatea salariilor mici din România este pusă în mod fals pe umerii salariaților, anume prin invocarea productivității mici a acestora, spun cercetătorii ICCV în studiul menționat. Acesta este disponibil integral aici.
Explicația standard în discursul public actual este centrată pe formularea confuză a nivelului scăzut al productivității muncii. Formularea pune responsabilitatea pe umerii salariatului”, afirmă ei.
Cauzele sunt altele, și anume:
- prăbușirea domeniilor cu munci cu valoare ridicată (dezindustrializarea);
- tehnologia depășită în multe domenii și în special, management deficitar;
- factorul politic: întreaga tranziție a fost dominată de politica salariului mic. Un nivel redus al salariilor a fost considerat a fi un factor cu efect pozitiv asupra creșterii economice: atrage investiții, mai ales din străinătate.
Un alt factor este marginalizarea poziției sindicatelor, fapt care a permis „creșterea producției prin sacrificarea muncii”. Salariul minim este, în România, de mai mult de cinci ori mai mic decât în țările europene avansate (16,5%), dar și la jumătate din nivelul celorlalte opt țări europene în tranziție (52,7%), spune raportul.
Există o politică „pro-profit” care, complementar cu prăbușirea capacității de negociere a angajaților, explică situația actuală a raportul dintre muncă și profit. Potrivit ICCV, ponderea profitului în totalul valorii nou create în 2014 era de 62,2% și 37,8% a salariilor. Prin comparație, UE 18 are 40,9% profit la 59% salarii, iar UE 8 are 39% profit la 61% salarii. Distribuția este inversă.
România a plătit cel mai mare cost al tranziției comparativ cu celelalte țări în tranziție membre ale UE. În primii 10 ani de tranziție (1990-2000), România, spre deosebire de alte țări în tranziție (Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Bulgaria), a cunoscut o prăbușire economică.
România este țara care a înregistrat în întreaga perioadă de 28 ani după 1989 cea mai mică creștere economică, față de principalele țări europene în tranziție. Spre exemplu, România are cel mai mic grad de multiplicare a PIB în perioada 1990-2016, de 4, față de 4,1 Bulgaria sau 5-6 Ungaria, Cehia, Polonia. PIB a revenit la nivelul din 1990 de abia în 2000.
Alte concluzii ale studiului:
- doar 59% din români (față de 83% media în UE) se declară satisfăcuți cu viața lor. Aceasta reprezintă indicatorul unui dezechilibru al stării sociale a societății românești;
- rata ocupării forței de muncă e 66%, față de 70% în UE;
- locurile de muncă salariale care oferă venituri mai ridicate, relativ sigure și însoțite de asigurări sociale și de sănătate s-au redus de la începutul tranziției la aproape jumătate: de la peste 8,1 milioane în 1990, numărul salariaților oscilând între 4,6 și 5 milioane între 2000-2015.
- munca informală în România, care oferă în general oportunități precare de supraviețuire, este estimată între 32% și 36% din totalul muncii în economie, producând 21% din PIB, față de 7% și 16% din PIB în UE 28.
- Sunt sectoare în care proporția muncii informale este importantă: construcțiile (RO – 21%, UE – 16%), serviciile în gospodărie (îngrijirea copiilor sau a vârstnicilor, menaj) (RO – 29%, UE – 17%), serviciile personale (RO – 15% și UE – 9%).
- Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) din România este cu 10 procente sub media UE (22,5% față de 32,7%). 23,1% dintre tineri nici nu muncesc, nici nu învață (media UE 17%).

Adevărul: Cât câştigă românii în 2018. Topul judeţelor cu cele mai mari salarii şi regiunile cu cei mai mulţi şomeri 

Comisia Naţională de Prognoză a publicat Proiecţia principalilor indicatori economico-sociali în profil teritorial până în 2021. 
Potrivit acesteia, angajaţii din Bucureşti şi din judeţele Cluj, Timiş şi Ilfov vor fi, în acest an, cel mai bine plătiţi din punct de vedere al câştigului salarial mediu net lunar, la polul opus, respectiv al salariaţilor cu cele mai mici câştiguri, situându-se cei din judeţele Bistriţa-Năsăud, Ialomiţa şi Harghita.
Cele mai mari salarii: 
- în Bucureşti, câştigul net lunar va ajunge, în 2018, la 3.658 lei/salariat 
- în Cluj la 3.118 lei/salariat 
- în Timiş – 2.992 lei/salariat în Ilfov – 2.853 lei/salariat 
 
Salariaţii cel mai slab plătiţi
- Bistriţa-Năsăud, cu un câştig salarial mediu net lunar de 2.094 lei/salariat 
- Ialomiţa – 2.047 lei/salariat 
- Harghita – 2.019 lei/salariat.
Pe regiuni, cele mai importante câştiguri nete vor fi înregistrate în Bucureşti – Ilfov (3.555 lei/salariat), Vest (2.590 lei/salariat) şi Nord-Vest (2.479 lei/salariat), iar cele mai mici astfel de venituri în Sud-Vest Oltenia (2.282 lei/salariat), Nord-Est (2.267 lei/salariat) şi Sud-Est (2.159 lei/salariat), scrie Agerpres.
Regiuni cu cei mai mulţi şomeri 
Cei mai mulţi şomeri se vor înregistra, la sfârşitul acestui an, în regiunile Nord-Est (65.000 persoane), Sud-Vest Oltenia (60.000 persoane) şi Sud Muntenia (58.000 persoane) iar cei mai puţini în Nord-vest (33.000 persoane), Bucureşti - Ilfov (19.000 persoane) şi Vest (18.000 persoane). Regiunile aflate pe primele trei locuri din punct de vedere al ratei şomajului sunt Sud-Vest Oltenia (7,1%), Sud-Est (5,4%) şi Nord-Est (5,3%).
La polul opus, regiunile cu cele mai reduse rate ale şomajului vor fi Nord-Vest (2,7%), Vest (2,1%) şi Bucureşti - Ilfov (1,4%).
Pe judeţe, Vasluiul va consemna cea mai ridicată rată a şomajului, de 10% la sfârşitul acestui an, urmat de Teleorman – 9,8% şi Mehedinţi – 9%.
Cele mai mici rate ale şomajului vor fi în judeţele Ilfov (0,5%), Timiş (1%) şi Arad (1,4%).
Din punct de vedere al valorii produsului intern brut, topul este dominat de Capitală (228,674 miliarde de lei preţuri curente), urmată, la mare distanţă, de judeţele Timiş (44,586 miliarde de lei), Constanţa (42,704 miliarde de lei) şi Cluj (41,537 miliarde de lei).
Cele mai mici valori ale PIB se vor înregistra, în 2018, în Covasna (6,594 miliarde de lei), Mehedinţi (6,649 miliarde de lei) şi Tulcea (7,132 miliarde de lei).

Ziarul Financiar: Mitul destrămat al „asistaţilor social”. România are 6,5 milioane de beneficiari de asistenţă socială, dar mai mult de jumătate dintre aceştia sunt copii sau mame 

Peste 6,5 milioane de români intră în categoria aşa-numiţilor „asistaţi social”, însă 60% dintre beneficiarii acestor alocaţii (adică 3,8 milioane) sunt copii sau persoane aflate în concediu de creştere a copilului.
Statul cheltuieşte anual 10 miliarde de lei cu cei 6,5 milioane de români care primesc bani din „beneficiile şi serviciile de asistenţă socială”, însă cea mai mare parte a acestora sunt copii, arată datele centralizate de Ziarul Financiar pe baza informaţiilor de la Institutul Naţional de Statistică şi de la Ministerul Muncii.
Astfel, din totalul celor 6,5 milioane de asistaţi social, 3,7 milioane (adică 57% din total) sunt copii care primesc alocaţie de stat pană la 18 ani (sau pană când termină liceul), iar 1,55 milioane (24% din total) sunt persoane cu dizabilităţi sau persoane care îngrijesc oameni cu dizabilităţi. De asemenea, aproape 280.000 de persoane primesc alocaţii pentru susţinerea familiei (sume acordate familiilor monoparentale sau celor în cadrul cărora veniturile salariale per membru de familie sunt foarte mici), iar 138.000 sunt persoane care primesc indemnizaţie pentru creşterea copiilor.
România are nevoie de o clarificare a termenului de «asistat social», pentru că mamele aflate în concediu de creştere a copilului sau copiii care primesc alocaţii nu au ce căuta în categoria asistaţilor. Copiii provin din familii care plătesc taxe şi impozite, iar mamele au contribuit la bugetul de stat anterior, direct sau indirect. Este o exagerare atunci când se spune că România este un stat social, pentru că nu este deloc aşa, din contră. Dar există o problemă, pentru că nu este reglementat deloc bine fondul prin care se alocă aceste sume”, a explicat profesorul universitar Mircea Coşea.
Într-adevăr, statul plăteşte, prin intermediul bugetului Ministerului Muncii, şi „asistaţii social” care primesc banii pentru că se încadrează în categoria celor care primesc „beneficii şi servicii de asistenţă socială” dar şi pensionarii (care sunt în număr de 5 milioane de persoane) sau şomerii (cele circa 420.000 de persoane înregistrate în evidenţele agenţiilor de ocupare, din care numai 90.000 primesc indemnizaţie de şomaj de la stat).
Toată lumea ţipă că România e stat social pentru că o mare parte din buget merge pentru plata salariilor bugetarilor şi a pensiilor, însă cei care primesc salarii o fac pe baza unei munci prestate, iar pensionarii primesc pensii pe baza contribuţiei pe care au avut-o de-a lungul vieţii active. Fondul din care sunt plătite aceste sume trebuie reglementat foarte bine, categoriile de finanţare trebuie diferenţiate şi finanţate diferit în funcţie de importanţa unor obiective naţionale: dai mai mult copiilor, oferi mai puţin persoanelor apte de muncă etc.”, a mai spus profesorul Coşea.
Statisticile arată că mai puţin de 250.000 de persoane la nivel naţional sunt beneficiarii venitului minim garantat, aceasta fiind categoria cel mai frecvent menţionată din rândul asistaţilor social, atât de către guvernanţi, cât şi de angajatori, pentru că sunt în rândul acestora unele persoane care nu vor să se angajeze pentru că primesc acest venit lunar.
Însă sumele cheltuite cu această categorie de asistaţi nu sunt foarte mari. În 2015, spre exemplu, o familie din România care s-a încadrat în categoria beneficiarilor de venit minim garantat a primit, în medie, un venit de 230 de lei pe lună.
Trebuie să existe o evaluare foarte corectă a celor care au dreptul să primească venitul garantat, pentru că am auzit de persoane care vin să-şi ia ajutorul social cu maşina. Această categorie de locuitori reprezintă de fapt o masă electorală, pentru că sunt la dispoziţia primarului, iar acesta îi poate manevra cum doreşte”, a mai spus Mircea Coşea.
La nivelul Uniunii Europene, bugetele alocate de state pentru pensii, indemnizaţii de şomaj, alocaţii pentru familie şi pentru copii etc. intră la capitolul „protecţie socială” (nu asistenţă socială), iar ponderile din buget alocate sunt mult mai mari în alte state decât în România.
Spre exemplu, dacă în România 3,2% din cheltuielile guvernamentale sunt alocate beneficiilor pentru familie şi copii (alocaţiile copiilor, indemnizaţiile pentru mame, alocaţiile pentru susţinerea familiei etc.), Germania alocă, pentru acelaşi tip de beneficii, 3,6% din cheltuielile guvernamentale, iar Franţa 4,4% din cheltuielile statului, potrivit datelor Eurostat. De asemenea, în cazul beneficiilor alocate pentru persoanele cu dizabilităţi, România alocă 2,3% din cheltuielile bugetare, în timp ce Germania acordă 6,9%, Franţa 4,9%, Olanda 10%, iar Norvegia 13,9% din totalul cheltuielilor guvernamentale.
Trebuie clarificate foarte bine categoriile de persoane asistate social şi trebuie concepute obiective generale care să conveargă în direcţia asta, pentru a prioritiza ce sprijinim: îi sprijinim pe cei care mor de foame şi nu au adăpost, îi sprijinim pe copiii instituţionalizaţi care se află într-o situaţie disperată, etc.”, a mai spus profesorul Mircea Coşea.
yogaesoteric
4 decembrie 2018